”Dă-mi o provocare, o cascadă pe care să urc, o apă prin care să mă bălăcesc, și merg cu plăcere.” a zis ea, în prima zi. Și i-am dat.


Nu sunt sigură că vreau să o luăm pe acolo. Mă uit la micile cascade pe care le face pârâul Ponorici, la aspectul sălbatic, cu bușteni care au fost luați de ape și s-au împotmolit printre pietrele mari și o pădure umbroasă și destul de deasă. S-ar putea să ne udăm mai mult decât ne-am așteptat, adaug, simțind cum îmi curge apă limpede prin vene. Avem și aparatele cu noi, mai încerc eu, scoțând la înaintare un argument mai credibil.

Petra e surescitată și la un pas de a fi dezamăgită. Cum, să fi venit până acolo și să nu mergem pe firul apei până la peșteră? Asta după ce ne-am rătăcit și am mers deja destul de mult pe jos?

Când am plecat de la Pensiunea Dacica, Norman ne-a desenat traseul și ne-a explicat foarte clar pe unde trebuie să o luăm și cam pe unde putem parca mașina, ca să nu avem probleme, pentru a continua apoi drumul pe jos și a descoperi râul pe care aveam de gând să urcăm, de dragul verii și aventurii. În mintea noastră am urmat indicațiile, chiar dacă descrierile nu păreau să coincidă cu ceea ce întâlneam. Am parcat mașina pe Valea Vânătorilor (sau Boului, în funcție de sursă), neștiind că era calea greșită și am mers preț de o oră, făcând poze la flori, ciugulind zmeură și bucurându-ne de un fluturaș care mi s-a așezat, inocent și obosit, pe mână.

Cioclovina-6423

Click pe imagini pentru a intra în galerie

După prima jumătate de oră Petra ne tot întreba dacă suntem sigur pe drumul cel bun. Îi spuneam că da, trebuie să fie, chiar dacă nici noi nu mai știam ce să credem. Când a trecut o mașină de teren pe lângă noi am oprit-o și am întrebat. Mâna șoferului a indicat direcția din care veneam și la un moment dat o dreapta. Aha, deci la bifurcație greșisem. În clipa aia mi-aș fi dorit niște dopuri de urechi, pentru a nu auzi amenințările cu viața pe care Petra era gata-gata să le emită. Norocul ne-a ținut în viață. Oamenii din mașină s-au hotărât să se suie unii peste alții pentru a ne face și nouă puțin loc și a ne conduce înapoi spre locul în care parcasem.

A doua încercare a fost cu noroc. Am oprit acolo unde trebuia, am mai mers puțin pe drumul neasfaltat și într-o curbă am întâlnit râul, cel în care acum parcă nu mai am chef să îmi introduc picioarele, până la Peștera Cioclovina. Nici Alexandru și nici Petra nu par dispuși să negocieze. Ambii știu că nu sunt cea mai curajoasă ființă de pe planetă, dar traseul nu li se pare a fi cu nimic periculos – care traseu nu știu, pentru că nu e nimic semnalizat și nici nu mi-e clar cum vom trece prin sau pe lângă apă.

Cioclovina-7720

Pornim totuși. Alex merge în față, făcând zig-zag prin râu și oprindu-se des pentru fotografii. Își pune trepiedul, pe o piatră sau direct în apă, iar eu mă încumet în cele din urmă să scot aparatul și să mă bucur de peisaj. Petra freamătă ca un mânz, ar tropăi fără pauză, e plină de energie și bucuria ei e molipsitoare. Nu-mi ia mai mult de zece minute să fiu și eu fericită și recunoscătoare alor mei că nu m-au lăsat să abandonez înainte de a începe. Cioclovina-7717

Traseul e într-adevăr ușor, nu ne afundăm cu picioarele în apă mai sus de genunchi, avem câteva urcări pe pietre, pe lângă micile cascade, dar parcă cineva a săpat trepte și picioarele își găsesc ușor calea. Cu toate staționările noastre prelungite pentru fotografii, în o oră jumătate suntem la gura de gigant a muntelui. Din păcate aici aventura noastră se termină. Mai departe, în peștera Cioclovina nu s-ar putea intra decât cu echipament și experiență în speologie.

Cioclovina-6514

Cioclovina-6495

Cioclovina-7756

Cioclovina-7852

Click pe imagini pentru a intra în galerie

După ce mai facem câteva poze, o luăm pe poteca ce abia se ghicește prin pădure, ajungând într-o fâneață plină cu flori, unde stăm la soare să ne încălzim picioarele ude. Bâjbâim după o ieșire către drum și se pare că singura cale e să sărim gardul. Ne mai uităm încă o dată în urmă, către stânca ce abia se mai vede printre copaci, o comoară ascunsă încă și nu tocmai accesibilă, cel puțin nu în mod organizat și semnalizat. Câteva mașini de București se opintesc la deal, pe drumul destul de rău. Ne întreabă dacă pe aici se ajunge la peșteră și încercăm să le explicăm în care curbă trebuie să sară gardul, conștienți că există un risc foarte mare ca și ei să nu nimerească din prima.

Cioclovina-6579

Iată cu adevărat ce înseamnă o potecă mai puțin bătută, ne gândim, știind că multe ghiduri promit astfel de experiențe, atunci când vând trasee bine cunoscute și marcate, de fapt. Nu ne-am întâlnit cu nimeni, nu ne-a deranjat nimeni și, pentru că a fost scurt și ușor, nici nu ne-am fi putut rătăci. Nu a fost rău deloc. Pașii noștri sunt țanțoși, de parcă am fi descoperit vreun alt continent.

(vezi și video, în postarea la cald de mai jos)

Mergem acum la cetatea Piatra Roșie? O întrebăm în plin entuziasm pe Petra. Expresia ei se schimbă brusc, trecând de la mina de explorator-cuceritor, la cea de copil epuizat-exploatat. Și nici măcar n-am folosit cuvinte precum muzeu sau urcare. Nu cred că mai sunt în stare, vine răspunsul cu care ne-am obișnuit deja. Aș vrea la pensiune. Balonul entuziasmului se dezumflă ca înțepat, iar planurile noastre suferă o modificare. Spre Piatra Roșie se poate ajunge atât de pe drumul spre Cioclovina, cât și de la pensiune. Intenționam să le legăm pe cele două, dar de data asta ne permitem să fim flexibili, așa că luăm o gură de apă ca să înghițim balonul spart care s-a blocat în gât, precum o pastilă amară, și ne suim în mașină. În cele din urmă nu ne pare rău deloc, vei afla de ce în povestea cu cetăți dacice, doi căței și o pisică.

Citește mai departe >>

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.