Toată vara am huzurit și călătorit, precum greierele din poveste. Apoi am venit acasă și m-am apucat de zugrăvit și făcut revoluție, atât în casă, cât și la noul meu birou. Am tras vreo două săptămâni de trafalet și pensulă, de nu credeam că o să mai pot scrie cu mâna dreaptă, vreodată, așa rău mă durea. După care a venit momentul să mergem la Potcoava Mountain Hideaway, să ne bucurăm de premiul câștigat cu acest articol:

 

Câtă nevoie aveam de un weekend de odihnă! Un sentiment de vinovăție se strecura totuși în mintea mea precum o pisică în șifonier, știind câtă treabă mai am de făcut și câte rânduri așteaptă să fie scrise, dar nu-l băgam în seamă și mă tot gândeam ce bine îmi va fi să stau degeaba, să călăresc, să citesc și să jucăm jocuri în familie. Nimic mai mult, doar relaxare și liniște. Și asta am găsit, deși în planurile mele nu inclusesem nici bâlciul de pe dealul învecinat pensiunii, nici dificultatea cu care reușim să reducem viteza, uneori.

Când am auzit că am picat în mijlocul Răvășitului oilor, m-am bucurat sincer. Auzisem de el, ba mai citisem și ce au scris la un moment dat Lorena și Ina, aici pe LumeaMare (vezi impresiile din Bran, 2011), așa că îmi doream de mult să particip la un astfel de eveniment. Mă așteptam să văd ciobani cu oile lor și să gust brânză direct de la sursă, din producția turmelor din zonă. În prima zi n-am văzut nicio oaie, iar ciobanii, cu puține excepții, s-au dovedit a fi din zona Branului, deși ne aflam pe lângă Runcu, Dâmbovița. Pe deal, alături de cele câteva tarabe cu brânzeturi și pastrame de pe alte culmi, se înșirau mărfuri internaționale greu de digerat vizual, ca de mâncat nu puteai mânca sutiene și tricouri. Totul completat cu nelipsitele tiribombe și terase fumegând. La concursul de cai obligați să târâie bușteni grei n-am avut sufletul să asist și bine am făcut, am auzit că proprietarii nu aveau cele mai blânde încurajări. Doar blonzii și frumoșii cai de la Potcoava, aduși acolo pentru plimbări scurte cu cei doritori, arătau mai bine în tot haosul acela de mărfuri și muzici ce duduiau din mai multe surse, în același timp. Copiii care cântau pe scenă, îmbrăcați în frumoase costume populare, ar fi meritat cu adevărat atenție, dar nu mulți le-o acordau, atrași de lanțurile în care se făceau selfie-uri și de șlagărele turco-latino-americane ce însoțeau tineretul zburător. A doua zi au apărut și niște oi pe deal, cred că mai mult din întâmplare, pentru că oricum nu se ocupa nimeni cu răvășitul, adică distribuirea lor înapoi către proprietari.

Singurul răvășit, în toată povestea asta, a fost zenul meu, mai ales duminică dimineața la ora opt. În momentul acela a fost grav rănit de urletul unor manele ce poluau minunatul peisaj. Cineva se trezise cu chef, la butoane, pentru că la ora aceea nu venise încă nimeni la distracție, iar în timpul zilei volumul muzicii era la cote rezonabile: se auzea de peste deal, dar nu deranja. Atunci m-am gândit că vreau să plec. Deși încercam din răsputeri să mă odihnesc și să nu-mi fac nicio agendă, tot mă stresau treburile neterminate de acasă, iar refrenele de peste deal nu mă ajutau deloc să mă adun și să mă relaxez.

Ca să vezi, uneori trebuie să fii perseverent chiar și în încercarea de a încetini. Nu mi-a venit să cred că tocmai eu, cea care promovez și scriu despre turismul lent, a trebuit să lupt cu imboldul de a-mi umple ziua cu activități. În final nu mi-a părut rău că am reușit să rămân, dar și să reduc turația. Iar timpul meu s-a îmbogățit cu povești spuse de Ionuț Popescu (proprietarul și sufletul pensiunii Potcoava), cu informații interesante despre cai și turismul ecvestru din România, cu o carte pe care am terminat-o și încă una pe care am descoperit-o în biblioteca pensiunii, cu două ture călare și cu jocuri și momente în care n-am făcut nimic altceva decât să bem un roze și să privim cum se schimbă lumina și se înroșește cerul, la apus. Iar duminică seara am auzit greierii cântând.


Oile nu se mai răvășeau, iar zenul meu își lingea tacticos rănile. Chiar și vinovăția ieșise din șifonier și, după ce se jucase cu mine la fel cum o face cu un șoricel, se pierduse undeva printre dealurile ce dădeau semne ruginii de toamnă. Numai ploaia ne-a răvășit din nou, a doua zi dimineața. Și în loc să încălecăm o șa, am oftat și am încheiat cu deja celebra replică:

Las’ că mai venim noi pe aici

potcoava-1194

Text: Roxana Farca

Foto: Alexandru și Roxana Farca

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.