–          Dar îmi doresc mult cartea aceasta, se perpelește pe loc Zobeida, în fața librăriei fără vânzător. Nu putem să o luăm și să lăsăm banii undeva?

–          Nu cred că e bine, răspund eu. Și eu îmi doresc o carte, îi explic, dar nu cred că e corect să plecăm așa. De unde știm dacă vânzătorul va găsi banii și acum zi și tu, unde am putea să-i lăsăm?

Nu vreau să îi spun, dar în realitate îmi este frică de djinnii din fortăreață. Mă tem că nu toți sunt la fel de prietenoși ca cel pe care l-am cunoscut, despre care nu am de gând să pomenesc nimănui. I-am promis că nici măcar să nu o să mă mai gândesc la asta, cine știe cine mi-ar putea citi gândurile și l-ar acuza de trădare. Se știe doar că djinnii pot citi gândurile oamenilor.

Am ajuns la Nizwa în plină amiază. Sus pe terasele enorme ale fortăreței e cald și e o lumină dureros de puternică. În schimb, prin cotloanele și culoarele întunecare ale cetății e răcoare și nu te deranjează prea multă lume. Mi-am propus să nu mă grăbesc. Zobeida s-a prins într-un joc magic cu Fadilah și de fiecare dată când mă întâlnesc cu ele se opresc într-o tăcere complice, așteptând să dispar din raza lor vizuală. Mă bucur că am vreme de poze, în liniște. Cred că aș avea timp și de un desen, dacă mă hotărăsc odată la un cadru interesant.

oman-nizwa-0894

oman-nizwa-0879

–          Un desen? Vreau și eu un desen, te rooooog.

O voce blândă ca o briză iese din vasul de lut agățat în cadrul unei ferestre. Mă uit în jur și nici nu apuc să întorc înapoi privirea că în fața mea a apărut o ființă semi-transparentă cu ochi veseli, bucle blonde și o pereche nemaivăzută de șalvari, în buline. Parcă e Micul Prinț în variantă orientală. Orice sau oricine ar fi, cu așa o înfățișare nu mă poate speria.

oman-nizwa-0911

–          Dar tu cine ești și de ce vorbești în limba mea? întreb necrezându-mi încă ochilor și urechilor.

–          Bună, sper că nu te-am speriat. Sunt Mascara, un geniu al cetății. Sau un djinn, dacă vrei neapărat să știi. Nu are prea mare importanță, oricum nu sunt ca ceilalți, mă asigură el tot numai un zâmbet. Vrei să îmi desenezi ceva?

–          Mascara? Ce fel de nume de spirit e ăsta? Izbucnesc în râs, convinsă că cineva mi-a intrat în cap și acum se joacă la conexiunile dintre neuronii mei.

–          E numele pe care mi l-am ales eu. L-am văzut într-o revistă și mi-a plăcut. Ce are, nu e bun?

–          Ba e bun, de ce nu? Ziceam și eu. Nu știu să desenez prea bine, să știi. Aș putea mai bine să îți scriu o poveste.

–          Ah, nu, nu vreau o poveste. Nu-mi plac poveștile, am auzit destule la viața mea. Pe când desenul…. în desenul tău aș putea… Hai, nu mă refuza, fă-mi un desen. Cu ceva de aici, din cetate, orice vrei și îți place. Promit să îl ador pe vecie.

Arătarea asta cu trupul diafan și părul ca din praf de aur pare să nu renunțe și nici nu știu cum aș putea să emit un refuz. Mi-aș dori să mai fie cineva pe lângă mine, să mă asigur că nu am halucinații.

–          Nu ne arătăm oamenilor, îmi spune Mascara care, după ce că e foarte insistent, nu se jenează nici să-mi citească gândurile. Ți-am spus că eu sunt diferit și am făcut o excepție pentru tine, dar dacă se află am încurcat-o. Va trebui să ții secretul și, pe cât posibil, să nu mai ai o minte așa de ușor de citit.

O, da, bine zice. Îmi aduc aminte de liceu, când profesorii vedeau de la o poștă ce gânduri disprețuitoare aveam. Or fi fost și ei djinni? Dacă da, cu siguranță că nu erau nici pe departe atât de drăgălași ca Mascara.

–          Bine, o să încerc.

–          Cum? Adică eu îți dau șansa să vezi un geniu și tu îmi spui doar că o să încerci?

–          Stai, nu ai înțeles, o să încerc să desenez ceva pentru tine.

–          Ah, iartă-mă. Ești drăguță.

–          Mulțumesc, și tu ești.

Mascara face o piruetă în aer și se înclină spre mine. Se agață de o boare de vânt și pornim împreună spre ușa de intrare în fortăreață, unde am văzut ceva ce mi-ar plăcea să pun pe hârtie. Trebuie să pretind că Mascara nu e lângă mine și să-mi șterg zâmbetul amuzat de pe față. Ceilalți au terminat vizita și vor să mergem să mâncăm ceva. Îi rog să mă lase să sar peste masă, ca să mai pot desena. Pleacă fără să protesteze și rămân aproape singură în cetate, eu și djinnul meu.

oman-nizwa-0932
Cadrul de desenat
oman-nizwa-0497
Pregătind instumentele – Foto: Mihaela Trifu

–          Apropo, djinnul tău unde e? mă întreabă Mascara, curios.

–          Care djinn? La tine mă gândeam.

–          Ah, iar ești drăguță. Mi-ar plăcea, dar nu sunt djinnul tău. Fiecare om are un djinn, al tău unde e? Nu l-am văzut deloc de când ai apărut.

–          Habar nu am, o fi la toaletă, răspund eu într-o doară, deja concentrată la ce fac cu creionul.

Nu sunt foarte mulțumită de ceea ce îmi iese pe hârtie. Sunt multe forme, umbre de diverse intensități și planuri pe care, în lipsa mea de experiență, nu le-am observat de la început.

–          Nu e acolo, aud deodată vocea lui Mascara.

–          Ce? Ce nu e și unde să fie? întreb derutată, în șoaptă.

–          Djinnul tău. L-am căutat la toaletă. Nu-i.

Mă apucă iar râsul și mă opresc brusc, de frică să nu par ciudată, cum stau și mă hlizesc singură la o foaie de hârtie.

–          Nu vorbeam serios, nu cred că am niciun djinn, zău, ești primul pe care am avut ocazia să îl cunosc.

–          Hm, voi europenii sunteți cam ciudați.

–          Poate. Să știi totuși că unii dintre noi cred în îngeri. Se spune că am avea un înger păzitor.

–          Mă rog. Nici înger n-ai?

–          Nu știu, nu m-am gândit serios. O singură dată am avut senzația că am simțit ceva, că e acolo… În fine, nu-mi place cum iese desenul ăsta.

–          Dar de ce, e minunat, mie îmi place la nebunie!

Mascara s-a luminat tot, parcă e o flacără care arde fără să facă fum. Parcă e tot lumină. Parcă e un înger. Măcar am făcut o faptă bună, îmi spun, încercând să acopăr gândul îndrăzneț.

–          Știi, indiferent ce sunt, chiar ai putea face o faptă bună.

Nu mă mai miră nimic, m-am obișnuit să mă citească de parcă ce-mi trece mie prin cap ar fi proiectat pe pereți, o subtitrare la filmul vieții mele.

–          Ai putea să mă iei cu tine, în desenul tău. Aș putea să fiu djinnul tău, dacă tot spui că nu ai sau că nu știi dacă ai. Mă descurc eu cumva cu concurența, dacă apare.

Mă uit la el cu ochii măriți. Am rămas fără cuvinte și fără subtitrare, se pare.

–          Nu ți-am spus tot, continuă Mascara profitând de spațiul liber dintre gândurile mele. Ți-am pomenit doar că sunt altfel, dar nu și că sunt ciudat. Ceilalți djinni nu mă acceptă și nu mă vor printre ei. Nu sunt foarte buni, fac mai mult rău și, de când s-au prins că mie nu-mi place să particip la planurile lor malefice, mă tot obligă să stau ascuns în vasul acela strâmt, să nu le stric reputația. Mi-au zis că sunt așa de slab că nici măcar n-aș putea să fac o femeie să plângă suficient cât să i se scurgă machiajul de la ochi. De aceea m-au numit, în zeflemea, Rimel. Dar eu mi-am schimbat numele în Mascara, sună mai bine. Vezi tu, nu mai pot, aș vrea să plec de aici, dar nu pot face asta de unul singur. Am nevoie de un loc în care să mă ascund, iar desenul tău ar fi ideal. Uite, vezi, acolo sub scări e un loc secret foarte bun. În realitate e deja ocupat, dar în desenul tău poate fi al meu. Ce zici?

–          Dar eu știu că djinii pot călători foarte repede și la orice distanță, de ce nu faci asta?

–          Și tu crezi în toate poveștile?

–          Până acum nu…

–          Bine, recunosc. Am încercat. Nu a mers.

oman-nizwa-0926

Mascara nu mai are zâmbetul acela de parcă ar face reclamă la o pastă de dinți. A devenit serios și în ochii lui, singurii care strălucesc pe chipul lui transparent, simt o umbră de îngrijorare.

–          Bine, reușesc să zic.

–          Bine, adică mă iei cu tine? Pe bune?

–          Da, te iau. Dar nu-mi faci probleme, da? Și îmi lași fata în pace.

–          Care fată? Stai liniștită, sunt doar al tău și nimeni altcineva nu va ști de mine. Mulțumesc mult.

Pentru o vreme în aer mai rămâne doar un zâmbet la vedere, apoi dispare orice urmă din Mascara. Nu l-am văzut intrând în desen, am fost prea blocată de uimire. Ies din cetate și ajung la fast-food-ul în care e toată lumea. Zobeida și Fadilah mă pun să le arăt ce-am desenat. Scot schița puțin jenată și strig la Zobeida să nu o smulgă așa din mâna mea. Mi-e frică să nu-l zgâlțâie prea tare pe Mascara.

–          Mergem acum în bazar? mă întreabă Zobeida după ce mă laudă petru desen. Știu că așteaptă asta de când am intrat în Nizwa și am decis că vizităm mai întâi fortăreața.

–          Da, hai să mergem, zic eu, mulțumită că pot să revin la lumea mea.

Ne oprim mai întâi în fața unei librării. Zobeida descoperă o carte frumoasă pentru ea, eu mă bucur să dau de un album mare, cu fotografiile lui Wilfred Thesiger. Am citit Nisipurile Arabe cu atâta plăcere, e exact ceea ce mi-aș dori să aduc acasă, din Oman. Ne hotărâm să le cumpărăm. Ne uităm mai bine în jur și, ce să vezi, nu e nimeni. Peste tot magazinele au închis, vânzătorii au plecat, la masă probabil, dar tot ceea ce era pe stradă a rămas neadăpostit și nepăzit.

nizwa-3878

Nu e nici picior de om pe nicăieri. Pe tarabe și pe lângă magazine găsești de toate: cărți, magneți, vase ceramice, ornamente, ca în orice bazar. Ai putea să le iei și să pleci cu ele, fără să te vadă și să te știe nimeni. Mai puțin djinii din fortăreață …


Text: Roxana Farca

Foto: Alexandru și Roxana Farca

Despre Djinn

Conform Coranului, atunci când Dumnezeu a creat omul din lut, a mai creat și un alt tip de ființe: îngerii din lumină și Djinn, din focul care nu face fum. Cunoscuți ca djinn, jinn sau genii, aceste ființe nu sunt nici fantome, nici spirite ale celor morți. Trăiesc în comunități, se nasc, se căsătoresc și mor, exact ca oamenii. Unii sunt buni, alții sunt răi, unii urâți, alții frumoși. În plus față de oameni, au puteri magice și pot decide dacă să se arate sau nu. Călătoresc foarte rapid pe calea aerului și își schimbă formă după cum doresc. Coranul descrie aceste spirte ca existențe certe, iar mulți musulmani sunt obișnuiți să nu pună la îndoială existența lor. Cuvântul provine din arabă și înseamnă a te ascunde, a te acoperi cu întuneric. Se mai numesc și genii și aici cuvântul aduce, ca sens, cu cel din latină – în Renaștere. Se pare că atunci, în Europa, geniu nu însemna o persoană cu un anumit intelect sau o doză mare de creativitate. Geniu însemna un spirit care însoțea un artist sau om de știință. Dacă te fascinează subiectul și vrei să știi mai multe, vezi recomandarea de mai jos.

Despre poveste și o recomandare de carte:

Povestea e poveste, așa cum ai putut să-ți dai seama. Pozele sunt reale, iar bazarul gol și nepăzit a fost cât se poate de adevărat. După ce am scris povestea mi-am comandat și o carte pe Kindle, despre djinn. Se cheamă Legends of the Fire Spirits: Jinn and Genies from Arabia to Zanzibar, de Robert Lebling. Din câte am putut să-mi dau seama până acum, e foarte interesantă și excelent documentată. Revin cu mai multe detalii când o termin.

Va urma.

Pentru mai multe detalii legate de organizarea unei vacanțe în Oman, citește:

Oman – itinerariu și sfaturi practice

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.