Mi s-a strâns pielea pe mine când Petra a întrebat dacă putem să ne aruncăm în apă, la rafting. Ajunsesem în Sasca Montană, iar ninsoarea era ursitoarea neinvitată a unui weekend prelungit în Cheile Nerei. Nimeni nu se gândise să o cheme la petrecere, la final de aprilie, iar apariția ei amenința să dea toată organizarea peste cap. Lemnele trosneau în soba restaurantului de la pensiunea Moara Veche, iar singurul lucru atractiv pentru prințesa noastră era perspectiva unei bălăceli în Nera. Știi doar ce rece era apa aceea de la cascadă, mi-a spus ea, aducându-și aminte de ziua de vară în care făcusem rafting pe Cerna. Nu era decât o mică diferență în aer, de vreo douăzeci și cinci de grade celsius.

Aveam trei zile la dispoziție, zile pe care Cristi, colegul nostru din AER, le împodobise cu o grămadă de locuri de văzut și activități de făcut. Lupta nu fusese ușoară, la noi acasă. Petra avusese tot felul de obiecții, de la vreau și eu să mă bucur de vacanță și să mă odihnesc, nu aș putea rămâne acasă? până la bine, merg cu voi, dar nu mă interesează partea cu teatrul sau cu drumeția. Îmi doream să ajung în Cheile Nerei de cel puțin șase ani, când ea avea vreo șapte anișori și o momeam cu povești pe potecile aglomerate de pe lângă lacurile Plitvice din Croația. La întoarcere, citisem că avem în România o zonă sălbatică și mai puțin bătută, unde poți găsi un peisaj similar: cu ape, stânci, lacuri și cascade. Știam că nu mai dispun de aceleași instrumente pentru a convinge copilul să se bucure de o drumeție în natură, așa cum se întâmpla acum câțiva ani, dar speram din tot sufletul că peisajele o vor cuceri, că aerul curat îi va limpezi mintea și că morocăneala adolescentină va preda armele în fața entuziasmului. Apariția ursitoarei neinvitate nu îmi era deloc de ajutor.

Dacă ar fi fost Petra cu noi

Vremea se anunțase ploioasă în prima zi, așa că urma să ne concentrăm pe înțelegerea contextului istoric și cultural al zonei. Ce interesant, am zis noi, citind la pensiune un material despre istoria regiunii. Bleah, a zis Petra. Numai că pe lângă frig și ploaie, dimineața ne-a mai pus cu ceva la încercare. Copila avea o indigestie și nu era dispusă nici măcar să încerce să se ridice din pat. Salvarea a venit de la doamna Mia, gazda noastră care ne oferise un întreg apartament, chiar la etajul casei în care locuia împreună cu soțul și cei doi nepoței. Sunt cadru medical, am deja doi pe cap, iar Petra e mare, nu am cum să nu mă descurc cu ea, lăsați-o să se odihnească și am eu grijă să fie bine până diseară, ne-a spuse ea, încurajându-ne să ne grăbim și să ajungem la punctul de întâlnire cu restul grupului.

Deși venisem în special pentru natură, Oravița și Anina erau pregătite să ne scoată în cale surprize neașteptate. Mai întâi s-a înfățișat Teatrul Mihai Eminescu din Oravița, primul din România, inaugurat în 1817. Dincolo de o fațadă sobră și un hol cu iz comunist, am descoperit sala de spectacol, o bijuterie imperială în miniatură, de fapt chiar o replică la scara 1/6 a Burgtheater din Viena. Pe scenă n-a jucat niciodată vreo trupă locală, dar au poposit nume sonore, aflate în turneu. Puțin mai încolo, pe strada principală, ne-a întâmpinat o veche farmacie transformată în muzeu, Farmacia Muzeu Knoblauch, un loc de joacă nostalgic pentru Alex. Apoi am traversat pentru a intra în spațiul destinat prezentării bănăriei, monetăria în care se băteau crăițarii austrieci. Mai stăm? Mor de plictiseală, ar fi spus Petra, dacă ar fi fost cu noi.

În câțiva pași am ajuns la gară și ne-am urcat în trenul lent dintre Oravița și Anina, o poveste în sine, o premieră și o revoluție la vremea lui (1863), pentru România. În două ore am parcurs treizeci și patru de kilometri, am urcat trei sute patruzeci de metri și am trecut prin paisprezece tuneluri, cel mai lung având aproape un kilometru și jumătate. Așezați pe băncile de lemn din vagoanele de la 1914, ne-a fost la fel de rece în interior ca la exterior, mai puțin în singurul compartiment unde într-o sobiță ardeau niște lemne, de care am aflat cam târziu. Mami, mai durează mult, am înghețat, ar fi protestat Petra dacă ar fi venit cu noi. I-aș fi spus să se uite la peisajul și văile adânci de afară, să observe cât de sus urca trenul, cât de aproape sunt pereții de piatră în tunelurile săpate cu dalta și târnăcopul, dar mai mult ca sigur n-ar fi apreciat cu adevărat. Un singur lucru i-ar fi trezit cu siguranţă interesul: ruinele abandonate adiacente fostelor mine de huilă de la Anina (cu accent pe A, așa cum a insistat Cristi până când mi-a intrat în cap). I-ar fi amintit de unul dintre filmele ei preferate, Divergent. Cu puțin noroc, aș fi putut să o opresc să nu sară din tren în mers, așa cum făceau personajele din același film. Mai mult de atât, în Anina ar fi fost surpriza zilei pentru Petra: sosirea la Pizzeria pe Vatră La Piști acasă, restaurantul unde se face pizza ca în Italia, cum nici în București nu găsești. Am devorat câteva felii și m-am gândit să iau și pentru Petra, la pachet. M-am răzgândit imediat, din răzbunare. Așa-i trebuie dacă nu a venit cu noi, mi-am zis la început. Și oricum nu e la fel de bună rece, m-am consolat când sentimentele de mamă au revenit la cote normale.

Rafting de primăvară în condiții de iarnă

A doua zi gradele din termometru nu se ridicau prea mult peste zero, când a trebuit să ne dezbrăcăm și să tragem pe noi costumele reci și rigide din neopren. Petra părea hotărâtă să nu se lase intimidată, doar pielea mea era din ce în ce mai mică. Am avut nevoie de aproximativ o oră să ajungem cu mașina până în locul de pornire pe Nera, timp în care am reușit să scăpăm de toate resursele de căldură din corp. Ba am făcut chiar și un pipi-stop în zăpadă, un moment memorabil transmis în direct către admiratorii de pe instagram și facebook. Mă refer la descinderea în costum de rafting în zăpadă, nu la acțiunea de striptis desfășurată în acompaniament de dinți clănțănind, efectuată în spatele perdelei de ceață. Nu a fost de mirare că după drumul de o oră și timpul necesar pregătirii bărcilor, atunci când am ajuns în sfârșit pe apă eram gata înghețați. Iar entuziasmul Petrei n-a durat mai mult de jumătate de oră. La minutul treizeci și unu a înțeles că frigul nu va fi ușor de îndurat și a început să plângă. Peisajul spectaculos, sfaturile, încurajările, toate au trecut pe lângă ea ea fără să o atingă. Mai aveam încă cel puțin patru ore de vâslit, pe cel mai lung traseu pentru rafting din România.

După o oră în care am probat toate sentimentele aflate în bagajul greu purtat de orice părinte, la care se adăuga și o oarecare jenă față de ceilalți membri ai grupului, am tras bărcile pe mal, pentru un prânz în gospodăria izolată a unei familii (până acolo nu există drum decât pentru un 4×4). Un picnic la iarbă verde era exclus, am avut noroc că se făcuse focul în bucătărie și că oamenii au avut bunăvoința să ne primească în casa lor. Încurajați de temperatura prietenoasă, ne-am înghesuit cu poftă în jurul platourilor cu mămăligă (coleașă), cârnați și brânză prăjită. Nu credeam că o mai smulg pe Petra din căldura aceea, dar cu promisiunea că încălzitoarele de mâini pe care le aveam la noi vor funcționa atât în mănuși, cât și în papuci, am reușit să ajungem din nou cu toții pe apă. Înainte de asta am vizitat moara cu roată orizontală și am văzut cum se macină mălaiul prin forța apei.

Pe apă moralul echipei a mai crescut. Peisajul s-a dovedit cu adevărat încântător, lacul Dracului ne-a făcut din ochiul lui turcoaz, pe alocuri s-a mai jucat cu noi și câte-o fâșie de cer albastru. Noi am dat cu optimism la vâsle, ne-am întrecut cu cealaltă barcă, am râs și ne-am distrat, poate mai mult decât a putut suporta ursitoarea cea rea. Alarma de mamă suna încet, numai de mine auzită, așteptam clipă de clipă reversul veseliei. La un hop peste un copac prăbușit, Petra a dispărut în apă. Nici n-am apucat să observ absența, că ghidul nostru era deja cu mâna pe ea, ajutând-o să urce înapoi. Simţul umorului și adrenalina i-au mai ținut o vreme emoțiile pe pozitiv. Asta până când am ajuns iar la borna cu nu mai pot și am lăsat vâsla pentru a sufla, la propriu, în picioarele înghețate și în papucii uzi în care încălzitoarele se înecaseră fără șanse de resuscitare.

Am terminat traseul cu soare și zâmbet, iar plimbarea până la cabana unde ne așteptau hainele uscate ne-a mai dezmorțit. Fusese o experiență pe care nu aveam cum să o uităm prea curând, e adevărat. Abia așteptam a doua zi, când aveam să revenim Cheile Nerei, de data aceasta la înălțime, pe stâncile admirate din barcă. Ursitoarea cea sumbră fusese pusă pe fugă, lăsând în urmă doar trena ei cu aer de iarnă, dar măcar soarele revenea pe cer. Plitvicele nostru local ne aștepta, sau așa credeam noi.

Tuneluri și fundături

La ora opt dimineața, în cea de-a treia zi, aveam din nou un copil cu probleme digestive și cu o nevoie nesatisfăcută de somn. De data aceasta n-am mai plecat cu grupul, am hotărât că o așteptăm să-și revină și facem împreună măcar o parte din traseul propus pentru acea ultimă zi (cuprindea, pentru ceilalți, traseul La Tunele, o plimbare cu căruța până la Lacul Ochiul Beiului și o oprire la Cascada Văioaga). Am pornit în cele din urmă pe traseul La Tunele, dar tensiunea acumulată între noi a devenit tot mai greu de controlat, o oarecare durere de gleznă a garnisit o teamă de vipere și, după o oră de discuții nu tocmai prietenoase, am decis că e mai bine să declarăm drumul înfundat și să facem cale întoarsă. Pe drum am întâlnit doar niște cai cam nebuni, o feerie de flori și fluturi, dar nicio urmă de viperă. Sunt sigură totuși că le-am auzit râzând pe sâsâite de nebunii supărați de pe potecă. Ne-am înecat amarul și ciuda într-o ciorbă cu afumătură de la Moara Veche, după care eu am eșuat sub plapumă, în singura activitate care mă putea remonta: un somn dulce de după-amiază. Seara ne-am reîntâlnit cu grupul la un foc de tabără, Petra a apărut ca un guest star, cât să mănânce doi cartofi copți și să vrea imediat înapoi la pensiune, și uite așa s-a încheiat una dintre cele mai dificile ieșiri în familie de până acum.

Despre Cheile Nerei și ce mai poți face aici chiar și pentru mai mult de trei zile, vom mai povesti, cu altă ocazie. Lecția cea mai importantă pe care am reținut-o din această experiență a fost însă una de familie. Am văzut cum adolescența (sau perioada de dinainte) e ca o sesiune de rafting în cele mai interesante și variate condiții: uneori e frig, apa e mică și ai de dat din greu la vâsle, alteori e învolburată și rapidă, e frumos, dar pot fi tot felul de obstacole și surprize pe drum. Cert e că pentru a înainta e nevoie de o echipă, lucru la care noi am început deja să lucrăm (vezi mai jos ce am început să citesc).

Știu că aventurile noastre în familie încă nu s-au încheiat, dimpotrivă, ne așteaptă altele foarte curând. Și vorba lui Mihai Eminescu, la un moment dat sufler la teatrul din Oravița, „bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.”


Text: Roxana Farca

Foto: Alexandru Farca

#ecoromania

Această iniţiativă s-a derulat în cadrul proiectului „Sălbăticia din Carpaţi, bogăţie pentru oameni”  cofinanţat de Elveția prin Programul de Cooperare Elveția-România. Proiectul este implementat de WWF Romania, impreuna cu partenerii Asociatia de Ecoturism din Romania, Fundatia ProPark pentru Arii Protejate, Asociatia EcoTur Sibiu si WWF Elvetia.

Alte impresii și sfaturi de călătorie în zonă poți citi pe pe Travel With a Smile, TravelBadgers sau pe LipaLipa.

Dacă te-ai regăsit și tu în cele de mai sus, îți recomand cartea de mai jos:

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.