Vă spuneam în episodul anterior că Ioana d’Arc l-a convins pe Carol al VII-lea că el este singurul rege de care Franţa are nevoie. În drum spre Reims Delfinul Carol, fiul regelui Carol al VI-lea, Jeanne d’Arc, armata, curtenii, alaiul încoronării au fost primiţi de Troyes (li s-au deschis porţile şi oraşul a beneficiat ulterior de protecţie regală).

Oraşul de pe malurile Senei era cunoscut în Evul Mediu pentru târgurile sale de vară (în iulie) şi de toamnă (în noiembrie), care durau aproximativ două luni. Negustori din multe ţări europene veneau aici cu mărfurile lor, iar oraşul avea de câştigat de pe urma oaspeţilor.

La curtea Mariei de France a trăit şi a creat poetul medieval Chretien de Troyes.

Arta construirii şi împodobirii catedralei şi a celor nouă biserici, mărimea, mulţimea şi frumuseţea vitraliilor din Troyes i-au adus denumirea de „oraşul sfânt al vitraliilor”.

Fondat de romani, invadat de franci, burgunzi şi vandali, prădat de normanzi, devastat de incendii, ciumă şi foamete, Troyes a continuat să existe şi, în perioadele de linişte, să prospere. Până astăzi el este cunoscut pentru fabricarea şi comerţul cu tricotaje. Cum nu a fost bombardat în timpul războaielor oraşul şi-a păstrat centrul vechi numai că era mult mai bine ascuns ca în alte oraşe franţuzeşti. Odată intraţi în suburbii, deoarece indicatoarele de centru lipseau, am început a întreba şi am primit nişte explicaţii atât de încâlcite şi contradictorii încât eram în pericol de a pierde mai mult timp căutându-l decât prevăzusem. Mai fusesem în situaţii grele: când detaliile despre hotelul unde trebuia să dormim erau insuficiente şi nu îl găseam, în zilele de sărbătoare cu străzi goale, goale şi nu aveam pe cine întreba, când un indicator ne păcălea şi o luam pe calea cea mai lungă spre o destinaţie. Aşa am traversat parcul natural Gerarmer de două ori pe două artere diferite şi de fiecare dată s-a ivit un ajutor care ne-a scos din impas (eu îl numeam “mâna lui Dumnezeu”). De data aceasta a fost un înger travestit într-un tânăr pe o motoretă hârbuită şi pârâitoare. Ne-a spus să îl urmăm şi ne-a condus prin nişte şerpuiri de străduţe până la primărie, (lângă ea era parcare subterană) în faţa căreia în grădină, un frumos nud din marmură albă m-a făcut să-mi chinui mintea pentru a înţelege ce rol joacă sau, ce vrea să spună.

Am făcut apoi cunoştinţă cu centrul vechi atât de bătrân încât o parte din numeroasele construcţii din lemn (colombaje) de pe marginea unei largi pieţe erau şleampăte (înclinate total sau numai câte o porţiune). Obişnuitul contrast dintre bârnele la vedere, maro închis şi umplutură de zidărie zugrăvită în alb sau culori calde ce face farmecul acestui tip de construcţii aici era prezent în mică măsură iar lipsa lui genera un aer vetust şi obosit (a se citi trist şi ponosit). Una era evul mediu al satelor (Rochefort – en terre, Rocamadour, Sarlat) castelelor şi cetăţilor (Carcassonne) construite din piatră, altul cel al colombajelor de aici, unele în stare de ebrietate. Atmosfera altor timpuri ne-a învăluit totuşi treptat iar când soarele apunea ne-a plăcut plimbarea pe străduţele înguste şi umbrite ce dădeau în piaţa centrală.

.

Acolo se aduna lumea. Era sâmbătă. Un grup  cobora din maşini elegante. Bărbaţi în costume, doamne voluminoase în mătăsuri viu colorate şi papuci aurii sau argintii tălăzuiau în jurul unei maşini pe care era expusă (aşezată pe capotă) o tânără şi subţire negresă, în rochie verzuie, sclipitoare. Logodna sau nuntă, oricum, o gălăgioasă, cântătoare şi veselă mulţime ilustra pe deplin dictonul “Liberte, egalite, fraternite”. Am părăsit centrul şi îndrumaţi de vesele familii franceze în vârstă îmbrăcate elegant în vedea unor petreceri, am ieşit mult mai repede decât am intrat şi am mers spre Reims.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV

Orléans, oraşul eliberat

Ne-am plimbat prin Orléans într-o zi de duminică: în centrul vechi, pe străzile largi şi drepte, în pieţele aerisite, pe lângă reşedinţele elegante cu un etaj sau două, de culoare gri deschis. Oraşul în care se află cinci statui ale Ioanei d’ Arc părea pustiu, iar francezii, bine ascunşi sau plecaţi, se bucurau de odihnă în weekend. Doar mierlele fluierau voioase în copaci.

Locuit din sec. al V-lea î.d.H. de gali, într-o regiune cu pământ fertil, bogată în vânat şi peşte, oraşul de pe malul Senei a participat alături de Vercingetorix la răscoala galilor şi a fost ars de Cezar. Sub stăpânire romană a prosperat devenind un important punct de trecere şi comerţ. A ţinut piept hunilor (sec. al V-lea) dar a fost cucerit de francii conduşi de Clovis. Sub Charlemagne Orléans a cunoscut o renumită înflorire culturală. Invadat de normanzi şi ars în 865 oraşul a fost reconstruit şi s-a dezvoltat. Devenit ducat, el era dăruit celui de-al doilea fiu al regelui Franţei. După cei 40 de ani ai războaielor religioase (catolici cu protestanţi, sec. al XVII-lea), datorită Universităţii şi comerţului fluvial, Orléans a devenit unul dintre cele mai înfloritoare oraşe ale Franţei, cu arhitectură veche şi nouă.

În Orléans, pe urmele Ioanei d’Arc

În Piaţa Martroi este statuia ecvestră a Ioanei.

În Piaţa Charles de Gaulle a fost reconstituită casa în care a stat Ioana d’Arc. Era închisă, va putea fi vizitată în 2012.

Aproape de catedrală, am intrat în alte timpuri adică în Hotel Groslot, edificiu renascentist (sec. al XVI-lea) făcut din cărămidă roşie şi piatră alb – gălbuie (ca şi piaţa Vosges din Paris), locuinţă a regilor în trecere prin oraş, primărie în sec. al XVIII-lea, muzeu gratuit acum. În Salonul de Onoare, fosta Sală a Consiliului Municipal, fostul birou al primarului, fosta sală a căsătoriilor, sunt tapiserii, tablouri, mobiler sculptat, statuete, obiecte ce o evocă pe Ioana d’Arc. Imaginea se completează cu plafoane din bârne de lemn pictat, un interior ca de castel, puţin ponosit, nu i-ar strica o uşoară renovare. În Curtea de Onoare statuia Ioanei, aceeaşi din casa natală, dar în mărime naturală de data aceasta, sculptată în sec. al XIX-lea de Marie d’Orleans, fiica regelui Ludovic Filip. Îngândurată, cu mâinile încrucişate pe spada ţinută la piept, Ioana are capul aplecat întrebându-se parcă dacă vitejia ei o va feri de ceea ce va să vină.

Fecioara în istoria oraşului

Când Ioana d’Arc a auzit vocile celeste, oraşul era încercuit de englezi care îi tăiaseră toate căile de aprovizionare şi sperau ca prin înfometare să-l cucerească. Ioana a intrat la căderea serii cu câţiva oameni şi a fost găzduita de Jacques Boucher, vistiernicul oraşului (29 aprilie – 29 mai 1429). Apoi, cu Dunoi în fruntea armatei regale, Ioana a ieşit la luptă cu oamenii ei şi cu locuitorii oraşului, au luat cu asalt forturile ocupate de englezi. Ioana a fost rănită şi retrasă de pe câmpul de luptă dar, conştientă de prezenţa ei electrizantă, s-a întors şi englezii au fost obligaţi să se retragă.

Pe 8 mai 1429 Ioana a intrat în catedrada Sfintei Cruci şi a participat la procesiunea de recunoştinţă pentru eliberarea oraşului. Festivalul Ioana d’Arc (ce are loc între 1 şi 8 mai în fiecare an) demonstrează că trecutul rămâne viu, recunoştinţa deasemeni.

Ne-am apropiat de catedrală, în jurul ei era în desfăşurare o asfaltare, acum în pauză. De culoare alb-gălbui, ca untul,  Sfânta Cruce are o faţadă cu două turnuri şi trei portaluri fin decorate ca şi Notre Dame din Reims, Notre Dame din Paris, Notre Dame din Amiens, Notre Dame din Laon. Construcţie neogotică (sec. XVII-XVIII) pe locul unor vestigii precedente, ea se deosebeşte de celelalte prin multe detalii dar mai ales prin capelele discret colorate, cu tot cu plafoanele lor bineînţeles. M-au copleşit dimensiunea impresionantă, luminozitatea şi sobrietatea interiorului, frumuseţea vitraliilor care înfăţişează momente din viaţa Ioanei,  monumentul dedicat Ioanei şi cel al prelatului care i-a obţinut sanctificarea (1920).

După victoria de la Orleans ea l-a convins pe Carol al VII-lea că el este singurul rege de care Franţa are nevoie, consecinţa fiind  încoronarea acestuia la Reims. De ce acolo aflăm în episoadele următoare.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III

Într-o perioadă de foc, sânge şi molime, Franţa divizată îşi împărţea o parte din provincii cu englezii şi era la un pas de integrare în Anglia prin acceptarea unui rege de peste mare, Henric al VI-lea, în timp ce moştenitorul de drept al lui Carol al VI-lea, Delfinul, nu era băgat în seamă. La 13 ani, Ioana d’Arc devine comandant de armată şi îl încoronează pe rege la Reims. Se găsesc duşmani care se coalizează şi este arsă pe rug, la 19 ani (citeşte mai mult în episodul II).

După 580 de ani ne întrebăm dacă a meritat, răspunsul este afirmativ. Domnia lui Carol al VII-lea a fost hotărâtoare pentru Franţa. După încheierea războiului de 100 de ani (1461) ţara era slăbită (cu excepţia Burgundiei): sate depopulate şi pustiite, oraşe vlăguite, toate clasele ruinate. Regele uns la Reims a revenit în Paris, şi-a creat o armată permanentă a cărei artilerie devine prima din Europa, i-a alungat pe englezi de pe aproape tot teritoriul Franţei, a răscumpărat de la burgunzi teritorii importante, a scăpat tara de “jupuitori”, bande de soldaţi înarmaţi care prădau satele (i-a “fixat” în Alsacia).

În plan politic, Carol al VII-lea a înfiinţat primele parlamente regionale, a stabilit impozite permanente, a slăbit autoritatea bisericii şi a nobililor, ceea ce i-a favorizat pe ţărani, a opus marilor familii care se considerau piramida pe care monarhia trebuia să se sprijine cu “oamenii regelui”, înnobilaţi şi depinzând direct de el. Prin toate aceste măsuri se pune temelia unui stat unitar, Franţa căpăta prestigiu şi putere.

Da! A meritat!

Numai că, atunci când mă gândesc la ce a simţit Ioana în timpul procesului, părăsită de toţi cei care au susţinut-o şi apoi pe rug, până când a murit, învăluită de flăcări lumea îmi apare insuportabil de crudă… Ioana ar fi putut să rămână în viaţă, dar a avut tăria să-şi susţină nevinovăţia şi ca martirii deveniţi sfinţi, a sfârşit în mari chinuri. Spânzurătoarea şi rugul în Evul Mediu erau cele mai răspândite mijloace punitive, pe lângă sofisticate şi diabolice mijloace de tortură. Inchiziţia suprima aproape tot ce ieşea din comun (Giordano Bruno este un exemplu grăitor) şi nu permitea abaterea de la dogmă.

Spânzurătoarea şi ghilotina lucrau scurt. Rugul însă era tot atât de chinuitor ca şi fierberea în ulei încins.

Dintre toate eroinele întâlnite în literatură şi istorie numai Mica Sirenă a preferat să  moară decât să-l înjunghie pe prinţ. Dacă Ioana d’Arc ar fi recunoscut acuzaţiile aduse de biserică ar fi însemnat că şi încoronarea ar fi fost ilegitima, deci Delfinul era “înjunghiat”, iar Franţa devenea colonie engleză. Numai că Mica Sirenă este un personaj fictiv, în timp ce Ioana Fecioara a fost “de-adevăratelea” şi a cunoscut ceea ce astăzi numim o situaţie-limită, ilustrată în multe tragedii greceşti antice (“Antigona”  de exemplu) din care nu se poate ieşi decât prin sacrificiul suprem.

Poze: la Alise Saint-Reine 27.05  şi Laon 24. 06.

După aproape şase secole

Dacă Ioana d’Arc ar fi avut un mormânt acesta ar fi devenit loc de pelerinaj. Numai că din ea a rămas o moviliţă de cenuşă, aruncată în Sena. Am mers atunci pe urmele ei, prin locurile pe unde a trecut. În satul natal, Domremy – la Pucelle, casa natală a devenit muzeu. De aici a plecat pentru a nu se mai întoarce niciodată. Mai întâi la Vaucouleurs, este primită de seniorul de Baudricourt. Apoi, trece prin Auxerre în drum spre Chinon (1429), pentru a-l întâlni pe Delfin şi a-i spune că el este adevăratul rege al Franţei. La cererea ei, Ioana primeşte comanda unei armate şi pleacă din Blois spre Orleans şi îl eliberează, urmează încoronarea de la Reims, victorii, înfrângeri, cade prizoniera la Compiegne, trece printr-un proces odios şi este arsă pe rug la Rouen (1431).

Despre Domremy am scris.

În Auxerre, oraş liniştit traversat de răul Yonne, Ioana a intrat în Catedrala Saint-Etienne şi s-a închinat. Statuia ei din frumoasa catedrala este dedicată acestui moment.

Chinon

Istoria este scrisă nu numai în cărţi, ci şi în piatra castelelor şi catedralelor, martori ai evenimentelor, au trecut prin ruină, incendii, bombardamente dar nu au fost lăsate să moară, au fost renovate, reclădite, curăţate de patina vremii şi poluării, pentru a da viaţa amintirilor.

Punct strategic ocupat din Antichitate, Castelul fortăreaţă de la Chinon (construit de Henric al II-lea Plantagenetul în 1154) se înălţă pe stâncă, dominând oraşul şi răul Vienne. În 1308 aici a fost întemniţat Jacques de Molay şi alţi înalţi demnitari templieri înainte de a fi judecaţi şi arşi pe rug la Paris. În 1427, Delfinul (viitorul Carol al VII-lea) s-a instalat aici şi a primit-o pe Ioana D’Arc.

Castelul a cunoscut o lungă perioadă de declin. L-am văzut în 1984, mai mult scări şi ziduri ruinate. În ultimii cinci ani a fost renovat şi se pot vedea în prezent (7 euro intrarea) sala în care a avut loc întâlnirea dintre rege şi Ioana, două săli dedicate reprezentărilor eroinei din secolul al XV-lea până în prezent, colecţii arheologice şi iconografice, locuinţele regale, turnul orologiului. De pe metereze, o splendidă privelişte panoramică.

Blois

Din Blois Ioana a plecat să elibereze Orleans-ul. În Blois, oraş de artă şi istorie în prezent, caleşti îi plimbă pe vizitatori prin oraşul elegant, la palatul episcopal, Muzeul de Istorie Naturală şi Casa Magiei (8 euro intrarea). Reşedinţa a şapte regi şi zece regine, castelul care domina oraşul (9,50 euro intrarea) este cunoscut pentru stilurile sale (gotic, renascentist, clasic) prezente în cele patru corpuri unite în jurul unei curţi, scara în spirală a lui Francisc I, săli prestigioase magnific decorate şi mobilate, colecţii de obiecte preţioase, şemineuri luxoase cu însemnele regilor, muzeul de piatră. Aur, mătase, lemn pictat, lemn sculptat, marmură, faianţă, porţelan, sticlă, metal, forjerii, mărturisesc despre rafinamentul şi bogăţia unor timpuri apuse. Am petrecut câteva ore minunate în oraş şi în castel, vizitat a doua oară. În 1984 l-am fotografiat pe Michel sub poarta de la intrare. Am repetat gestul. Poarta era neschimbată, ba chiar mai frumoasă. Dorinţa lui Michel de a călători era aceeaşi, ba chiar mai mare!

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul IV.

Domremy la Pucelle (la pucelle = fecioară) este un sat loren liniştit cu livezi şi lanuri. Aici s-a născut Ioana d’Arc ( sec. XV) într-o familie de ţărani. Chiar lângă biserică se află un mic complex muzeistic: în faţa bileteriei o statuie albă o înfăţişa pe Ioana în momentul revelaţiei; lângă un pârâiaş se aflau o căsuţă veche  şi modestă (3 euro de persoană intrarea) cu patru camere mici, parter şi mezanin, cu şemineuri, bârne de lemn mâncate de timp, fără mobilier, cu inscripţii, două statuete, un bust în grădină, piatra pe care stătea Ioana când a auzit vocile care o îndemnau să-şi abandoneze viaţa de până atunci, să-şi taie părul, să îmbrace haine bărbăteşti (un sacrilegiu în acele timpuri) şi să salveze Franţa. Casa a fost vândută de familie şi transformată în cămară şi hambar, în faţa ei construindu-se o locuinţă. În 1818 a fost cumpărată de stat, s-au demolat celelalte construcţii şi s-a renovat. Cămăruţele întunecoase şi mirosul de vechi ilustrau o mare modestie ca să nu spun sărăcie. Cu atât mai mare mirarea că aici s-a născut copila curajoasă şi perseverentă în convingerile ei care a pus identitatea unei popor (încă nu o ţară) mai presus de viaţa ei.

Biserica Saint-Remy, veche, micuţă, în care fost botezată eroina, povesteşte prin vitraliile ei moderne despre faptele şi viaţa Ioanei. În apropiere, se poate admira statuia Maicii Domnului îndrumând-o pe Fecioară şi dedicată eroilor comunei, iar în direcţie opusă se află o expoziţie permanentă şi  gratuită a portretelor Ioanei, care include şi proiecţii privind viaţa şi faptele sale. La mică distanţă de casă este centrul de interpretare: am fost conduşi prin semi-întuneric într-o mare încăpere împărţită în două culoare devenite spaţii expoziţionale şi o scenă. Istoria a năvălit în mintea noastră prin portrete ale personalităţilor din secolele al-XIV-lea şi al XV-lea şi imagini având ca subiect viaţa în Evul Mediu, iar pe scenă un grup de manechine din ceară îmbrăcate în costume de epocă şi luminate pe rând, întruchipau personaje cheie din timpul războiului de o sută de ani, nobili şi regi (şi diplomaţi turci). Într-un spectacol static de sunet şi lumină se reconstituia situaţia politică a Franţei, Angliei, Europei chiar, ameninţată de expansiunea imperiului otoman. Două voci le prezentau pe rând, subliniind că în realitate aceştia nu s-au întâlnit  niciodată în asemenea „formaţie”. Ioana era prezentă în postere din filme, statui şi un tablou. Într-o atmosferă plină de mister, teatrală şi tragică totodată, este evocată eroina care alături de Vercingetorix a devenit cel mai îndrăgit simbol naţional. Destinul ei s-a topit în cel al Franţei, este necesară o incursiune în trecut pentru a-i înţelege rolul şi importanta.

Franţa şi Anglia în războiul de o sută de ani

Am învăţat multe la istorie, dar am şi uitat multe. Această disciplină a devenit atrăgătoare datorită unei singureprofesoare (care ţinea locul alteia). Datorită dumneaei am urmărit evenimentele de la 23 august 1944 cu sufletul la gură ca pe un film poliţist (bun!). Deci se poate!

Cum anii de şcoală au trecut demult, am pus mâna pe carte: Istoria Franţei de Jacques Madaule.

Ioana d’Arc a trăit în timpurile nefericite ale războiului de o sută de ani (1337-1461). Două perioade întrerupte de o scurtă înseninare (domnia lui Carol al Vl-lea) au fost extrem de tulburate. Căsătoria unei fiice de rege francez cu un rege englez a făcut ca urmaşii lor să revendice tronul Franţei, cel mai bogat, întins şi râvnit regat al Europei acelor timpuri. Paralel cu conflictul franco-englez (teritoriile disputate fiind Flandra, Bretania şi Burgundia) au avut loc bătălii între regi şi feudali, jafuri, tratative, tratate, legături de vasalitate făcute şi desfăcute, căsătorii politice, intrigi şi trădări, regi prizonieri şi susţinătorii lor măcelăriţi, regi eliberaţi, răscoale violente (pariziană, ţărănească, flamandă), epidemie de ciumă, cuceriri şi restituiri de cetăţi, crime, un rege care a înnebunit lăsând loc disputelor aprige pentru regenţă, război civil (burgunzii cu armagnacii), anarhie, pustiiri de teritorii, o criză socială, politică şi religioasă internaţională, biserica şi Universitatea din Paris angrenate în politică şi pactizând cu inamicul în speranţa unei păci îndelungate, o populaţie rurală ruinată, oraşe strivite de o grea povară fiscală şi o nobilime decăzută.

Peste toate, expansiunea turcilor ameninţa Occidentul.

În acest context, Henric al V-lea al Angliei cucereşte Normandia, îl dezmoşteneşte pe delfin, Carol al VII-lea, iar într-un sat din Lorena (Domremy – la Pucelle astăzi) o copilă auzea voci divine care o îndemnau să elibereze oraşul Orleans, îşi tăia părul şi pornea o acţiune incredibilă, schimbând destinul unei naţii în formare. S-au căutat şi dat nişte explicaţii în legătură cu vocile, cu faptele ei şi cu hotărârea de a-şi susţine credinţa cu preţul vieţii, la numai 19 ani. Cum a fost posibil ca o copilă de ţăran care îşi lucra pământul să dovedească un simţ politic extraordinar, să mobilizeze armate, să lupte, să învingă, rămâne un mister şi un miracol totodată!

În timp ce o parte dintre francezi şi Universitatea din Paris susţineau, în numele unei posibile păci durabile, că dubla monarhie ar fi benefică, stopând un război între creştini, Ioana cea fără şcoală, titluri sau interese personale se opune pacifismului unificator pentru simplul motiv că cele două regate sunt deosebite şi nu se pot uni. Ea consideră că Delfinul este adevăratul rege, moştenitor legitim al coroanei Franţei. Drept care se întâlneşte cu el la Chinon (1429) şi îl recunoaşte chiar dacă acesta se deghizase şi amestecase printre curteni. Miracolul începe: la numai 13 ani i se încredinţează conducerea unei armate nu cine ştie ce pregătită de luptă, dar însufleţită de prezenţa ei vitează, iese din Blois, merge spre Orleans şi după ce reuşeşte să îl elibereze de englezi (8 mai 1429) curăţă malurile Loarei mijlocii de inamici, cucerind Jargeau, Beaugency şi Patay.

Henric al V-lea murise, Henric al VI-lea fusese recunoscut drept rege al Franţei, însă nu fusese uns la Reims, după cum se cuvenea. Datorită Ioanei, Delfinul este încoronat la Reims (17 iulie 1429) şi devine Carol al VII-lea, regele Franţei. Ioana şi-a considerat misiunea încheiată şi a vrut să plece, regele nu a fost de acord. Înnobilata Ioana mai este un timp comandant de oaste şi are parte de înfrângeri (la Paris), cade prizonieră în mâinile burgunzilor la Compiegne, din cauza podului care s-a ridicat prea devreme, şi este predată englezilor. Aceştia înţeleg însemnătatea excepţională a Ioanei şi se spală pe mâini asemenea lui Pilat din Pont, adică o dăruiesc episcopului Cauchon (francezilor). Oamenii bisericii o declară vrăjitoare sub influenţa diavolului, are loc un proces care ar fi trebuit să umbrească măreţia încoronării şi a faptelor sale de o vitejie fără seamăn. Pentru politicieni şi biserică o victorie care nu era meritul lor, deci nu puteau obţine foloase materiale de pe urma ei, le submina autoritatea. Ei, împreună cu alţi duşmani ai Ioanei dirijează un proces. Fecioara este condamnată la moarte prin ardere pe rug. După un sigur moment de slăbiciune când se reneagă pe sine, îşi înfruntă cu simplitate soarta.

Pe 30 mai 1431 Fecioara din Orleans este arsă pe rug în Piaţa Târgului Vechi din Rouen.

Un cult catolic şi o legendă se nasc, începând din 1881. Pe valea râului Meuse (în le Bois Chenu) se începe construirea unei bazilici ale cărei vitralii, mozaicuri şi picturi murale glorifică viaţă scurtă, dar extraordinară a unei copile curajoase, statui în biserici şi în aer liber, muzeificarea locului în care a trăit, sanctificarea în 1920, cărţi, filme, refac scurta, emoţionanta şi brava ei existenţă.

În această poveste de dragoste dintre un om simplu şi Franţa zicerea „nimeni nu e profet în ţara lui” se verifică în subtextul „nimeni nu este crezut/înţeles în ţara lui” (ba mai rău, este chiar pedepsit pentru faptele lui bune). În biserica din Domremy la Pucelle portretul din marmură al Ioanei are o cunună de spini drept colier, nu întâmplător. Sacrificiul ei seamănă cu cel pe care s-a întemeiat creştinismul, iar profeţia ei manifestată prin încrederea într-un rege apatic, şovăielnic, aparent fără personalitate, s-a adeverit în sensul că în timpul regelui Carol al VII-lea s-au pus bazele unui stat unitar şi independent.

Eram în Lorena, îi cântam lui Michel cântecelul “En passant par la Lorraine” şi trecând pe lângă Nancy, văzut altă dată, ne-am amintit de minunata Piaţă Stanislas; arhitectură barocă, feronerii monumentale aurite, fântâni cu subiecte mitologice, un arc de triumf ridicat în cinstea lui Ludovic al-XV-lea spre eleganta Piaţă Cariere. Statuia ducelui de Lorena, polonezul Stanislas Leszczynski (socrul Ludovicului de mai sus) trona într-un tablou ce evoca personalitatea sa luminată.

Oraşul este renumit şi pentru felul în care stilul Art Nouveau şi-a pus amprenta pe locuinţe, bănci, instituţii, cafenele; această artă interdisciplinară ce se inspiră din natură şi combină sticla, metalul, ceramica, lemnul, materialele textile, a înflorit aici şi este reprezentată de nume de seamă – Galle, Majorelle, Daum. Decoraţiuni interioare, corpuri de iluminat, vitralii, mobilier, bijuterii create de Şcoala de la Nancy se găsesc în cele mai frumoase palate şi locuinţe bogate din lume.

Intrasem şi în oraşul Metz cu gara lui spectaculoasă, dar când am întrebat la oficiul de turism situat chiar în incinta-i super modernă ce se ştie despre ea  mi s-a spus “nu ştim!”.  Am citit ulterior că a fost construită la comanda lui Wilhem al II-lea al Germaniei, ca şi clădirea poştei şi construcţiile din granit roz din apropierea gării. Catedrala St. Etienne din piatră aurie, cu trei rânduri de vitralii pe înălţime (6 500 metri pătraţi), unele pictate de Chagall, Şcoala de Artă, modernul muzeu Georges Pompidou, fac mândria oraşului care, pentru a nu uita grozăviile războiului şi sacrificiile eliberării, a aşezat lângă catedrală monumentul generalului Patton, înmânând cheile oraşului primarului de atunci. Tot lângă catedrală era un târg de carte pentru copii.

Nu numai oraşele, ci şi relieful, apele şi pădurile Lorenei merită văzute, aşa că am luat drumul Vosgilor (cu “baloane” = munţi rotunjiţi) şi al lor Parc Natural Regional, o adevărată încântare căci nici Micul Balon, nici Marele Balon nu sunt de speriat. Forma lor tocită de vechime este completată de păduri dese şi foşnitoare de foioase şi conifere, lacuri (Longemer şi Retournemer) cu campinguri în apropiere şi Stânca roşiatică a Diavolului, străpunsă de şosea.

Văile îmbrăcate în blănită de iarba deasă nu sunt primejdioase, râul Vologne e limpede şi strălucitor, un şir de cascade (Le Saut des Cuves) saltă aproape de staţiunea Gerardmer, modernă şi plăcută, cu un mare lac călduţ pe lângă care cresc narcise galbene. Satele şi oraşele liniştite, curate, confortabile, maşinile parcate oriunde (nu oricum) cu proprietarii plecaţi la drumeţie pe poteci, restaurantele numeroase, şoseaua excelentă, şerpuind calmă prin aerul înmiresmat al pădurilor, ambarcaţiunile de pe lacuri, creau împreună o plăcută atmosfera de tihnă şi relaxare.

Numai în căutarea cascadei Tendon nu ne-am încumetat să coborâm cu maşina pe o pantă cam abruptă şi am făcut o drumeţie (cu scos limba la întoarcere) spre o înaltă cădere de apă înspumată (30 de metri), ingrată (nu s-a lăsat fotografiată), aproape de o cabană însorită. Dacă nu am fi avut camerele rezervate din timp pentru tot traseul ne-ar fi plăcut să gustăm o bună porţie de lene în acel loc, precum uriaşul Guliver confecţionat din materiale oferite de natură, tolănit în faţa unui magazin cu tot felul de pietre. Am întâlnit pretutindeni familii de pensionari slăbuţi, cu pas elastic şi avântat şi la vale şi la deal. Agilă naţie!

Apele fac parte din farmecul Lorenei, iar cele de la Contrexeville şi Vittel sunt foarte cunoscute, valorificate şi intens frecventate, oraşele devenind staţiuni balneare celebre cu palate şi cazinouri. În Vittel, termele şi unele clădiri luxoase au fost proiectate de Charles Garnier, autorul operei Garnier din Paris. Ne-au încântat aceste Baden Baden-uri franţuzeşti şi ne-a înţepat (adânc) ideea că nicidecum nu am putea depăşi faza privitului, un sejur ar fi imposibil (la mijloacele financiare mă refer). Aşa că ticăloasa invidie şi-a arătat ghearele.

Lorena a fost şi teatrul unor bătălii sângeroase cu mii de morţi a căror amintire nu s-a alterat (Verdun). Am lăsat acest subiect deoparte, pentru altă scriere.

Mângâind cu privirea lanurile, livezile, grădinile, păşunile, satele sărbătorind mereu câte ceva, fie la madeleine (prăjiturică ce a pus în funcţiune memoria lui Proust, inventată în 1755 de o tânără bucătăreasa din Commercy pentru ducele Stanislas), fie băuturile din corcoduşe, (mirabelle – Maison de la Mirabelle, Casa Corcoduşei este la Roselieur în Meurte-et-Moselle, distilerie, proiecţii, degustări), bogăţia de imagini, stampe şi ilustraţii de la Epinal şi pământul roditor, am apreciat hărnicia, bună dispoziţie,  bucuria de a trăi a localnicilor şi… am pierdut drumul spre Alsacia.

O familie de francezi lua o gustare din punga (surpriză, nu toţi mănâncă la restaurant!), pe o masă aşezată într-o parcare cu acest scop şi cum capul familiei lucrase un timp în U.R.S.S. am avut o discuţie furtunoasă despre orânduiri, avantaje şi dezavantaje, şi despre criza prezentă. După care s-au scos hărţi, s-a analizat situaţia şi ne-am despărţit fără a ne lumina complet când, tot întrebând şi bâjbâind pe încâlcitele drumuşoare regionale (tot bune!) ne-a ieşit deodată în cale Domremy la Pucelle ( la pucelle = fecioară).

 Am sărit în sus:

-E satul în care s-a născut Ioana d’Arc! (Jehanne în dialect loren).

Vom povesti aşadar, în episoadele următoare, despre război, o încoronare şi un sacrificiu.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV

Trasee? Nord (Lituania, Estonia, Finlanda), sud (Cape Town, Kenia), est (Novgorod, Sankt Petersburg), vest (Mexic). Între ele, Egipt, Maroc, Franţa (insule), Grecia, sus (Meteora) şi jos (safari acvatic), departe sau aproape (Bulgaria). Privirea autorului este în mod fericit filtrată prin documentare (neutră prin însăşi natura ei), sensibilitatea poetică şi un bagaj consistent de lecturi asimilate, discret infiltrate în texte, umorul şi “gourmet”-ismul dau un colorit particular scrierilor, le fac accesibile, spumoase şi fermecătoare. Se găseşte un pic de paradis aproape în fiecare loc, în modul în care este receptat şi prezentat. “Zicerea” în sine îmbracă peisaje şi scene care solicită implicarea cititorului ademenit fie să-şi pună imaginaţia în funcţiune, fie să râdă din toată inima. Mare amatoare de pietre de la cele mici (“nisipul” Loarei) până la cele gigante (Dolomiţii să zicem) mi s-a întâmplat, bântuind prin Spania, să merg ore în şir cu un zâmbet continuu pe faţă (de încântare), în drum spre Piedra, prin Pirinei, spre San Juan de la Pena sau Granada. Cam aşa m-am comportat în timpul lecturii acestei cărţi. Mi-a strecurat în suflet o stare de bine şi am călătorit cu gândul, am compus tablouri ba chiar am şi mâncat pe săturate tot în gând! Doctor Oz recomanda drept mijloc de slăbire aşezarea în faţa farfuriei pline şi imaginarea mestecării şi înghiţirii a întregului fel de mâncare (cică apare saţietatea) apoi trecerea la “fapte”; mănânci mult mai puţin decât decât ai crede. Nu ştiu dacă ce spune sus-numitul poate fi luat drept literă de evanghelie dar erau acolo nişte doamne care se declarau subţiate în acest mod. Asta ca să argumentez  că “mâncatul” în gând (nu numai socotitul, înjuratul, etc.) ar fi posibil.

Pe lângă datele istorice sunt prezente şi mistere ale lumii moderne (masca de fier), locuri mai puţin cunoscute, pe care unii dintre noi nici nu le vor vedea vreodată, dar se bucură că măcar pot citi despre ele. Ne sunt transmise emoţii pe care eu le numesc “intelectuale”, născute din confruntarea dintre cultura dobândită – ceea ce am citit, ne-a impresionat şi contactul direct cu oraşul, monumentul, un anumit personaj sau amintirea lui, când tot surplusul din jur (comerţ, fojgăiala turistică) intră în ceaţă şi rămân verticale, pătrunzătoare şi adânci revelaţiile.

Ca un bun român Bogdan Teodorescu nu uită de cravata de pionier, Casa Poporului, revoluţia română, marile inaugurări ale enormelor noaste autostrăzi şi nu încetează să se mire cum de milioane de lalele nepăzite înfloresc fără spaimă de a fi smulse din familia lor şi sunt culese numai de proprietari, cum de oameni şi pinguini îşi văd fiecare de viaţă, vecini şi prieteni, cu câtă decenţă şi bucurie se asistă la un meci de fotbal. Şi ca un excelent cunoscător al gastronomiei de pe multe meridiane acorda şi bucătăriei noastre un loc alături de celelalte.

“Călător prin Lumea Mare” împărtăşeşte marea bucurie de a căuta şi a descoperi frumuseţea în arhitectură, artă, fenomenele naturale (nopţile albe etc.), natura şi vieţuitoarele ei (unele în locuri neaşteptate, pui care se comportă ca puii de om, unele mai deştepte ca oamenii când e vorba să-şi obţină hrana) şi plăcerea de a gusta din bunătăţile tuturor naţiilor. Gustul bucatelor şi vinurilor, mirosul mărilor, bazarelor în forfotă sau al pinguinilor în colonia lor, sunetele, comportamentul celorlalţi, frigul, căldura, lumina, întunericul, sunt căile concrete prin care călătoria nu pluteşte în aer, ci este trăită total, la parametrii obişnuiţi chiar dacă tot ce oferă ea este adesea neobişnuit.

“Călător prin Lumea Mare” ne duce şi aduce, ne dă idei, ne face să ne mănânce tălpile. Lectură sau… călătorie plăcută!

După ce am trecut peste Prut am admirat pălăriile ciudate ale poliţiştilor şi vameşilor, am străbătut ţinuturi fertile, pline de livezi şi viţă de vie. M-a surprins lipsa indicatoarelor din şoseaua principală spre localităţile rurale şi absenţa oricărei industrii. Şoseaua era bună, o largă cale ferată era mereu tupilata şi camuflată de cârduri de arbori  şi boschete, pomii şi viile erau încărcate de roade şi locuitorii se întorceau de la câmp desculţi.

Prietenul nostru era invitat de primarul unui sat la o mare sărbătoare şi, ca să nu vină cu mâna goală, ne-a luat cu el. Primarul avea o casă mărişoară; într-un ditai salonul la loc de onoare era o masă de 24 de persoane, cu scaunele adecvate. Era camera de “ospeţie” (“musafiri”, mi-am tradus eu imaginându-mi că e folosită de crăciun, revelion… ) şi am înghiţit multe bucate bune însoţite de compot în două stări – lichidă (se face la damigene de 50 de litri) şi gelatinoasă – “tremurici” roşu, făcut din vişine (un fel de jeleu dezmeticitor după beţie), vin la carafe, o masă pantagruelică! Ne-am culcat îndopaţi.

Am văzut ziua unde este toaleta (model gaură peste groapă), un loc foarte dispreţuit, izgonit în fundul curţii. M-am luptat cu uşa din dreapta, care se deschidea greu, săpase deja un semicerc în “podea”  şi cred că rezistenţa ei la deschidere oferea siguranţă “locatarului “; dacă era invadat avea tot timpul să-şi ia toate măsurile deoarece zăvorul lipsea. După o cină cu multe lichide drumul până în fundul curţii a fost mai mult decât necesar. Noroc că era luna căci de alte lumini, lanternă sau lumânare nici vorbă! Noaptea, într-un loc străin, vag orientată în spaţiu, am pornit în expediţie.

Am ajuns, am învins uşa după o scurtă şi grăbită luptă corp la corp şi când eram într-unul din cele mai fericite clipe ale vieţii, am auzit îngrozitor de aproape un mormăit gros şi răguşit! Câinele era legat în cu totul altă parte! Deci, nu era el! Am căzut, pe loc nu în gaura ci într-un fel de comă! Imaginea unui urs fioros mi-a apărut imediat în minte. O brumă de raţiune îmi şopti că, în zona cultivată, colinară, nu puteau asemenea fiare să vină până la casele oamenilor, în toiul verii. Da’ un mistreţ ? Fără pădure în apropiere ! Mormăitul se repetă şi capătă identitate – era un grohăit! Porcul nelipsit din toate gospodăriile îşi împărţea spaţiul cu toaleta (erau “încăperi” separate şi se făcea astfel economie de groapă – una bucată deservea două scopuri). Auzind zgomote, el nu a făcut decât să mă salute şi să-şi anunţe prezenţa ca nu cumva să dau peste el. Ziua nu mă întrebasem de ce mi s-a indicat numai uşa din dreapta (căci erau două). Am aflat pe întuneric.

Dimineaţa nu ne era foame deloc dar acest fapt a fost de necrezut; ne-am aşezat iarăşi în camera de ospeţie şi platouri cu diverse aperitive şi mâncări plus carafele pline, plus dulciuri, ne-au asediat. Am acţionat vitejeşte, gustul mâncărilor făcute din păsări, animale şi legume de la casa omului întrecea orice aşteptare. Când s-a considerat că suntem bine umpluţi şi digeram într-o dulce lene gazda ne-a ridicat.

-Trebuie să mergem undeva, suntem aşteptaţi.

- Unde?

- În ospeţie!

M-am gândit că în vizită. Puţină mişcare nu strica aşa că tipa, tipa, cu burţile înainte, ajungem la casa unor tineri profesori. Normal, suntem introduşi în salonul de ospeţie. Masa era PLINĂ!  Aperitive, fripturi, sarmale, prăjituri, compoturi, ţuici, vinuri, tremurici. Aşa!

- Dar noi abia am mâncat!

- Nu se poate să refuzaţi, ne instrui autoritar primarul, este o mare jignire să nu onorezi o invitaţie la masă.

Îmi spun “Doamne ajută” şi îmbiaţi insistent de gazde şi de mâncarea însăşi, am ciugulit câte ceva. Am aflat că profesorii şi învăţătorii au şi ei pământ, aşadar muncesc la câmp, grădină, etc. şi că sapa şi lopata le erau mai familiare decât şi-ar fi dorit după ani de studii serioase în limba rusă. (O tânără americană îi învăţa engleză pe copiii din sat, cu metode noi, teste pe foi, casetofon etc. Nu m-am aşteptat la aşa ceva).

După această a doua ospeţie venise şi vremea lucrurilor serioase.

Ne-am deplasat la Căminul Cultural unde avea loc o serbare a adulţilor; formaţii de muzică populară, solişti, cor, dansuri… o Cântare a Moldovei sau mai degrabă o manifestare a limbii române-moldoveneşti (?), a cântecelor şi tradiţiilor.

Căminul era urât, percepţia noastră uzată de festivismul Cântării României la care participasem impus ani în şir, demonstraţia entuziastă de independenţă şi manifestare liberă în limba romana mi-a trezit un puternic sentiment de milă faţă de o populaţie care a fost micşorată prin deportări, obligată să înveţe, să folosească şi să fie îndoctrinata în limba stăpânitorului, să-şi însuşească o altă cultură, o orânduire în care proprietarul cel mare STATUL, dădea ce dorea, cui voia, când voia. Situaţia nu este singulară în Europa: Alsacia şi Lorena au aparţinut pe rând Franţei şi Germaniei; numai că nu le-a luat nimeni viile şi pivniţele de sute de ani, livezile de corcoduşe, madlenele, bisericile iar Ioana d’Arc (fiică a Lorenei) a devenit un simbol naţional; nu le-a dărâmat nimeni casele de lemn împodobite cu mii de flori şi nu i-a obligat să urmeze altă poltică decât aceea a bunăstării lor. Bascii, catalanii, au şcoli, televiziune, publicaţii, literatură în limba natală, şosele foarte bune, oraşe înfloritoare, sate ce nu seamănă deloc ce cele socialiste. Moldova nu numai că a fost integrată într-un imperiu, acesta a năvălit în ea în asemenea măsură încât nu mai este şi nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Ba chiar s-a a ajuns să se afirme că moldovenii de dincolo de Prut şi limba lor, sunt altceva, nu români. Limba era încărcată de arhaisme şi regionalisme, despre accent şi „l” moale, rusesc, ce să mai vorbim, erau generalizate.

Pe scenă era voioşie şi dăruire. Apăruse o speranţă. Că lucrurile nu au ieşit prea bine apoi, asta este altă poveste.

Cele două ospeţii ne obligau să căutăm locul acela de care întrebi în şoaptă.

- Este pe aici…

- O, da, la şcoala de alături!

Pe un tăpşan verde se vedeau două chestii din lemn cenuşiu. Pe măsură ce ne apropiam ne întrebam cum vom proceda căci NU AVEAU NICI URMĂ DE UŞI!  Cred că se mergea numai în doi; se umflau, pe rând, ca să apere intimitatea celuilalt. Noi ne-am păzit în sensul răţoirii la oricine apărea la orizont.

Spectacolul s-a terminat.

- Mai mergem undeva, ne bucură primarul.

Nu am mai întrebat unde, învăţasem deja că trebuie să ascultăm. Iată-ne ajunşi la o casă arătoasă cu grădină de trandafiri şi oooo! O cameră de ospeţie şi mai mare şi mai împodobită şi cu masă mai încărcată de mâncăruri, fripturi, sarmale, compoturi şi tot ce văzusem deja şi în vizitele anterioare. De bine de rău spectacolul marcase o pauză, ni se odihniseră fălcile aşa că, încetişor, am început a înghiţi, spre marea mulţumire a gazdei.

După îmbuibare, iar fu nevoie de toaletă. Ni se explică, pornim în descoperire şi o găsim cu ochii căci, pentru a o folosi trebuia să trecem prin judeţul unor raţe care ornaseră cu fleştile cunoscute poteca de beton ce ducea la…. Presiunea era mare, nu aveam pe unde ocoli aşa că am trecut patinând, cu groază de a cădea în  mâzga aceea puturoasă. Dus, întors. Era clar, moldovenii iubesc mâncarea dar urăsc locul în care scapă de ea.

Ospitalitatea lor este extraordinară, (cred că fac sute de sarmale de sărbători), a pregăti şi oferi mâncare este dovada supremă de prietenie şi preţuire. Ca peste tot în lume. Cantităţile, însă, sunt copleşitoare. Îţi trebuie antrenament pentru aşa ceva.

După a treia ospeţie am trecut pe lângă o nuntă! Ne-au cruţat vieţile şi nu ne-au aşezat la masa dar, a trebuit să ne prindem în horă, tovărăşeşte, aşa că fripturile, tremuriciul şi… şi… au săltat vesele pe muzica moldovenească şi rusească (locuitorii se înţeleg foarte bine ca şi cei din satele ardelene, de mai multe naţionalităţi).

La întoarcerea de la Meteore, autocarul a oprit tot într-un loc de pelerinaj; peste o pasarelă se afla biserica Sfintei Parascheva; m-a impresionat o icoană îmbrăcată în argint ce o înfăţişa pe sfânta la vârsta adolescenţei; evadată din tiparul bizantin faţa ei exprima candoare şi determinare în acelaşi timp, nu era hieratică şi de napătruns ca în icoana de alături. Lângă biserică pelerinii intrau într-un strâmt culoar săpat în stâncă la capătul căruia se afla un izvor miraculos.

În drum spre Platamonas am recunoscut că, în ciuda “păcălelilor” de care v-am povestit, Grecia rămâne un loc antilenevie şi favorabil descoperirilor; peste tot în Europa turism nu înseamnă numai să atingi o ţintă unde să zaci, să respiri şi să mănânci (deşi toate acestea contribuie negreşit la o stare de bine) ci dacă poţi, să descoperi în jur câte un pic din minunile lumii vechi sau noi, să te simţi măcar prin empatie un cetăţean creator al acesteia. (Sub turnul Eiffel, privind în sus, am fost mândră că sunt om nu urangutan!).

Când a venit ziua plecării adunasem deja un bagaj preţios de impresii şi, cu tot cu valize, am aşteptat pe terasa umbroasă. A venit şi autocarul ce urma să ne repatrieze, cu schimbul doi; nişte făpturi extraterestre, albişoare, semănând cu specimene umane în vârstă, s-au prelins şovăielnic din autocar cu aerul că nu văd şi nu aud, în direcţia terasei apoi spre camere. Nu m-am întrebat de ce arata atât de istoviţi, ştiam din proprie experienţă…

Printre ele făceau slalom tinerii iepuroi cu perechile lor, gata de orice, oricând. Ei au coborât repede şi au început explorările staţiunii.

Le-am urat în gând să treacă cu bine peste “păcăleli” şi le-am lăsat moştenire cei opt kilometri până la plajă. Am avut timp să ambalăm cu grijă amintirile pozitive căci şoferii “noştri” trebuiau să doarmă, erau după 16 ore de mers! Ne-am croit o răbdare şi ne-am învelit cu ea până la momentul îmbarcării.

O raită prin Salonic

Am trecut iarăşi pin Salonic, fosta capitală a Macedoniei. Autocarul a facut un tur pe lângă Arcul lui Galeriu şi palatul acestuia după care ne-a dat liber două ore, cu punct de întâlnire Turnul Alb, construit sub ocupaţie veneţiană, simbol al oraşului. Fostă închisoare otomană, el găzduieşte în prezent Muzeul Bizantin cu galerii cuprinzând arta sacră seculară. Salonicul este un oraş modern (aîîî…)cu  blocuri şi vile albe, magazine elegante la parterul acestora. Cum la ora prânzului toată Grecia se ascunde am umblat pe străzi pustii, perpendiculare (datorate sistematizării ce s-a făcut după incendiul din 1917), toate ducând spre mare şi am lins cu spor vitrinele.

Fondat în secolul IV i.e.n. de un rege macedonean, Salonicul s-a dezvoltat în timpul stăpânirii romane (sub blocuri sunt şi vor rămâne, majoritatea neexplorate, ruine valoroase) şi sub conducerea împăraţilor bizantini.

Cucerit de otomani (sec. XIV) el a fost locul de refugiu al evreilor safarzi expulzaţi din Spania (în sec. XVI) şi a altor expatriaţi; o moschee graţioasă, o baie turcească renovată şi transformată, Sinagoga, o mare piaţă centrală, o hală acoperită, casa natală a lui Mustafa Kemal Akaturk (fondatorul Turciei moderne), Muzeul Arheologic, vechiul cartier Kastra (cu ruine romane, biserici bizantine,clădiri otomane , morminte evreieşti), ruinele palatului lui Galerius Caesar (lângă piaţa Navarinou), o mare varietate etnică, o bucătărie bogat condimentată, fac din acest al doilea oraş al Greciei o destinaţie interesantă.

Condiţiile concrete ale întoarcerii în România nu au mai contat, într-un anume fel; le cunoşteam deja şi pentru că în balanţa cu bine şi rău binele avea mai mai multă greutate, orele au trecut mai uşor.

Am ajuns în Bucureşti odată cu zorii; mijloacele de transport nu mişunau încă. Fiecare s-a descurcat cum a putut.

Nu am auzit pe nimeni întorcându-se nemulţumit din Grecia; istoria şi miturile, ruinele şi peisajele, plajele curate şi marea albastră, soarele puternic, ospitalitatea şi deosebita politeţe faţă de străini, ne-au făcut să revenim cu încredere, pe continent sau în insule, de mai multe ori.   

Îmi doresc ca Grecia să depăşească cu bine timpurile dificile prin care trece şi să rămână destinaţia pe care am cunoscut-o noi.

Citeşte şi primele două părţi ale acestor impresii:

Drumul spre Platamonas

O păcăleală de 8 kilometri

Continuarea articolului Drumul spre Platamonas 

Ne-am echipat şi am pornit în direcţia mării. Nu era departe dar ceea ce ştiam eu despre plajă nu corespundea cu realitatea bolovănoasă care ne-a întâmpinat. Ne-am întâlnit cu nişte compatrioţi care ne-au asigurat că “puţin mai încolo” este plajă cu nisip, apa e caldă şi limpede…

Am intrat pe o stradă comercială; magazine de ceramică, haine de piele, confecţii, suveniruri, toate cele ne-au tras de ochi, stânga, dreapta, marea nu se vedea. Când pânza ei albastră a ieşit dintre copaci, era inaccesibilă, aparţinea unui camping. Am mers cam doi kilometri până când a apărut hotelul mare, modern, cu două piscine, pentru adulţi şi pentru copii, cu o plajă nisipoasă după cum se cuvenea. Of! L-am admirat în fiecare zi.

Încă doi kilometri la întoarcere. Plecam la orele critice, ne întorceam iar şi tot aşa, pentru mare venisem nu pentru cumpărături, umblam de ameţeam, “puţin mai încolo” însemnând opt kilometri pe zi (sănătate curată!). Mai ales când ne copleşea căldura la întoarcerea “acasă”, îi invidiam pe cei de la “celălalt hotel”.

La poalele Olimpului

Vremea a fost minunată, apa perfectă, mâncarea consistentă, destulă, fructe şi sucuri naturale… numai drumurile erau cât pe ce să mă dea gata. Într-o zi mi s-a făcut rău, am luat calciu şi vitamine pentru a rezista până la capăt. Habarnam, ghidul nostru, a înşfăcat o motoretă a cuiva şi a adus un doctor imediat, aş că l-am iertat pentru neştiinţa în ale Greciei.

Din staţiunea Platamonas se vede muntele Olimp (mereu cu capul în nori camuflându-i pe zei) şi tot aici se petrec seri răcoroase cu plimbări târşâite (cu restul de tălpi rămase după naveta la plajă) pe lângă agora pietonală, faleza pietruită, tavernele liniştite, vile şi magazine, diguri înaintând în mare. Vegetaţia viu colorată, palmierii, leandrii, copăceii decorativi purtători de flori încântătoare, înfrumuseţează străzi, curţi şi calea ferată abandonată. Lumânări se aprind într-un fel de biserici minuscule aşezate pe un stâlp sau un paralelipiped, zugrăvite în alb.

O excursie ne-a scos din operaţiunea de rumenire şi fâlfâire prin Platamonas: am văzut Meteora, un complex natural şi monahal unic în Europa.

Meteora, mănăstiri în vârful stâncilor

După oraşul Kalambaka, în vecinătatea satului Castraki, pe câmpia Thessaliana, o pădure de peste o mie de stânci golaşe, formate în era terţiară (acum 60.000.000 de ani), căzute parcă din cer, (“meteorizo”  înseamnă a suspenda în aer) priveşte împrejurimile de sus ( cea mai mare stânca este la 475 de metri desupra albiei râului Pinos). Sunt gri şi cafenii, unele colosale, altele zvelte, adevărate turnuri naturale. Pereţii lor sunt sculptaţi de vânt, ploi şi de călugări, (capele, culoare şi trepte), pe ei se disting structurile oblice ale rocilor, ca nişte cristale uriaşe, fisuri şi orificii – în unele mini peşteri ar fi trăit cândva suflete cucernice.

În vârful stâncilor s-au refugiat şi izolat călugări ortodocşi, începând cu secolul al-XI-lea. Ei au ales calea ascezei, rugăciunii, studierii evangheliilor, au construit mănăstiri ce fac în asemenea mod corp comun cu stânca (aşa s-a construit şi Saint-Michel) încât par a răsări din piatră, înnobilând-o şi continuându-i înălţarea spre nori. În trecut au fiinţat 21 de mănăstiri la care se ajungea numai cu scări de frânghie sau cu plasă; când vremurile s-au îndulcit au fost săpate scări pe care să se urce pelerinii la cele şase care slujesc în prezent, alte 15 sunt în ruină. Apariţia stâncilor este şocantă, urcarea treptelor deloc uşoară,  ceea ce găsim la capătul scărilor este uimitor şi impresionant: biserici, fresce, icoane, candele, iconostase sculptate în lemn şi aurite, moaşte de sfinţi, cruci sculptate şi împodobite, cărţi vechi pe pergament, manuscrise, daruri primite de la împăraţii bizantini, vase de cult, biblioteci, odoare preţioase, odăjdii şi cârje ale unor episcopi, chilii şi morminte de sfinţi. Fiecare bucăţică de piatră şi lemn a fost ridicată cu plasa sau în coşuri. Călugării se roagă, lucrează, creează, studiază.

Am fost conduşi (adică Habarnam ne-a făcut vânt, în sus, pe scările ce păreau fără număr) la sfânta mănăstire ‘Schimbarea la faţă”, sau “Marele Meteor”, situată pe cea mai mare stâncă, întemeiată de călugărul Athanasios (secolul XIV) continuat de Ioasaf şi Simeon. În biserica principală este un iconostas aurit, un tron ecumenic cu intarsii din sidef, odoare valoroase primite sau create de călugări, o bibliotecă cu scrieri vechi. Se pot vedea de acolo alte trei biserici, mormântul Sfântului Nectarie, stâncile din jur, câmpia, alţi munţi în depărtare. Urci, urci, panorama este excepţională şi sufletul pare a lăsa în urma lumea obişnuită, ca la Sait Michel sau la Monserrat, alte celebre locuri de pelerinaj. Dacă în muntele Monserrat sunt unite mai multe meteore într-un corp ce seamănă de la distanţă cu un gigant fierastarau, la Saint Michel stâncile sunt îmbrăcate de ziduri şi numai în câteva locuri nu au fost domesticite şi le-a rămas la vedere câte un şold sau genunchi. În Spania, la Aguero de Castillo şi spre San Juan de la Pena, în Dolomiţi (Cele cinci turnuri, Cele trei turnuri), se pot întâlni stânci asemănătoare cu cele de la Meteore (ca mărime şi poziţie singulară) dar aceasta cuvioasă adunare cu biserici în vârf, este numai aici, în Grecia.

Va urma!

Românii care au evadat pe plaiuri străine s-au întors cu veşti uluitoare: apă de cristal sau turcoaz (Grecia, Croaţia), ospitalitate, bucătărie de calitate şi preţuri moderate (Bulgaria), servicii de lux şi abundenţă culinară (Turcia), linişte, nici pomeneală de gogoşi, floricele, porumb fiert, îngheţată, poze cu leuţ sau maimuţă, răcoritoare, ziare, bomboane etc. Asta ca să nu mai vorbim de cum arată Coasta Ligură, Coasta de Azur, Costa del Sol, Costa Brava şi alte coaste la Mediterana sau Atlantic…

Neavând un Moise care să-i conducă spre o destinaţie izbăvitoare românii s-au resemnat să caute câte un loc în care, temporar, să se simtă europeni.

În materie de mare cei mai mulţi aleg cu ajutorul agenţiilor de voiaj Bulgaria, Turcia şi Grecia; ofertele sunt generoase, aşa că după multe şi aprofundate studii vizând afişe care de care mai colorate şi analize de posibile cazări la preţuri moderate am ales într-o vară un hotel din Platamonas, modern şi cu marea albastră drept fundal.

PE DRUMURI, NOAPTEA

Toate păreau O.K. numai pentru călătoria în timpul nopţii ne cam strângea inima, dar nu aveam încotro.

Ne-am îmbarcat la 16 p.m.; autocarul era impecabil până când te aşezai pe scaune, înguste, tărişoare şi destul de apropiate în ideea de a înghesui cât mai mulţi bipezi într-un spaţiu destul de strâmt, dotat cu dispozitiv antiradar căpcăunesc (a se citi “bulgăresc”), muzică şi C.D. player. Cât a fost lumină călătoria pe fond muzical a fost acceptabilă. Infernul (ca majoritatea infernelor cunoscute) s-a declanşat odată cu întunericul când, pentru distracţia pasagerilor, s-au pus filme: unul după altul şi nu orice fel de filme ci “de acţiune”, adică fugăreli, bătăi, crime, un sonor sfredelitor ce făcea să tresară şi roţile de dedesubt, eventual şi copacii de pe marginea drumului. Cuplurile tinere s-au uitat cât s-au uitat iar când s-au plictisit/obosit au adormit precum pruncii în cărucioare; noi, la ani lumină de această vârstă, dormind numai şi numai în pat, sufeream din cauza poziţiei (nu puteai sub nicio formă să stai nici măcar în poala vecinului), strâmtoarea dintre scaune ne obliga la ţinuta cât mai “hopa”, cu picioarele destul de strânse pe lângă purtător. Raze de lumină ca de laser ne perforau ochii (nu am bănuit ce ni se va întâmpla ca să ne luăm pleoapele de tablă, de acasă) auzul grav violentat (nici dopuri de urechi nu aveam). Câţiva temerari au aruncat la coş orice jenă şi s-au întins pe jos, pe culoar adică.

După ce corul de sforăieli a cucerit tot terenul, Michel s-a dus la ghid şi l-a rugat să închidă măgăoaia. Cam târziu. Întunericul se dilua deja în laptele dimineţii.

Cuplul din faţa noastră era bine dotat din punct de vedere al confortului, se vedea că are experienţă: pernuţe speciale pentru gât şi cap, mâncare îndestulată, mirositoare (chiftele cu usturoi şi ceapă bine prăjită), pastramă (afumată, desigur) şi o gură, poate chiar două de ţuiculiţa băută dintr-o sticlă plată de whisky.

Ne luasem nişte tartine subţirele, fructe, nuci şi alune, dar ospăţul din faţa noastră ne-a copleşit cu miresme ce nu au dispărut odată pungile închise, ci şi-au schimbat consistenta – era vară, omul transpira, purceluşul de sub braţ începea să guiţe (cred că vecinii noştri nu foloseau Rexona!) aşa că, am început să stăm cât mai drept, cu spinarea temeinic lipită de spătar şi nasurile cât mai sus cu putinţă, că broaştele ţestoase la soare, spre firicelul de aer condiţionat ce se scurgea din plafonul vehiculului.

Ajunşi în Salonic, am coborât, ne-am dezmorţit şi am vizitat (la cererea noastră) biserica Sfântului Dumitru (Agios Dhimitros) construită la puţin timp după moartea sfântului (secolul al V-lea), chiar pe locul martirajului său şi reconstruită după un incendiu devastator (1917), cea mai mare bazilica din Grecia.

Călător pe cont propriu mi-am dorit dintotdeauna un ghid care să mă ducă unde trebuie şi să-mi povestească despre una, alta, deşi m-ar fi priponit la un program imuabil. Acum ni se promisese o ghidă foarte documentată, dar ar fi fost un răsfăţ prea mare ca să o avem; conducătorul de grup, student încă, nu avea nici cea mai slabă idee despre Grecia; el ne-a informat (şi oprit) conştiincios la vamă, la pişuri, chiar şi în Salonic. Magistrala sa nepricepere a continuat să ne încânte şi în excursiile făcute din Platamonas, (el fiind plătit pentru această activitate dovedit administrativă şi deloc culturală!).

CELĂLALT HOTEL

Am descins după şaisprezece ore în faţa unui hotel nu prea mare înconjurat de verdeaţă. Ne-am târât spre splendidă lui terasă, umbrită în întregime, după ce am răsuflat uşuraţi că am scăpat în stare ambulatorie, am primit o cameră curată cu balconaş din lemn, măsuţă, scaune şi România Cultural la televizor; demi-pensiune însemnând mâncare dimineaţa, seara şi un salt de cangur la prânz, am reevaluat tartinele serbede şi ne-am lipit de paturi.

Tineretul s-a sculat vioi şi cu dragoste de viaţă în acea dimineaţă; săltând ca iepurele şi-a pus costumaţia adecvată şi a fugit la mare (am aflat la cina copioasă, delicioasă, proaspătă). Am urcat repede în camera să vedem marea, ca pe afişul de la agenţie. Dar nu!  Vile, verdeaţă, mare lipsă! Poate nu ştiam unde să ne uităm!

I-am întrebat pe proprietari (ştiau destul de bine româneşte!) şi am fost informaţi că mai au un hotel şi ACELA este la malul mării.

Continuarea aici.