Oraş întemeiat de romani, fortificat în secolul al XII lea, Calais a dobândit  prosperitatea datorită comerţului pe mare fapt care, ca şi poziţia sa la mică distanţă de Anglia, i-a atras mari neplăceri şi cea mai mare dintre ele s-a petrecut la începutul războiului de 100 de ani. Eduard al-III-lea, fiul regelui englez Eduard al-II-ea şi al Isabelei de Franţa, fiica lui Filip cel Frumos, avea pretenţii la tronul Franţei; s-a născut astfel cel mai lung război din toate timpurile. Un episod al lui a fost asediul oraşului Calais (de pe 29 august 1346 până pe 3 august 1347). Curtea regală engleză şi-a aşezat tabăra în apropiere organizând serbări şi festinuri în timp ce oraşul înfometat, în neputinţa de a primi ajutoare, îşi număra zilele. După aproape un an de rezistenţă eroică s-a luat decizia de a se preda inamicului. Furios pe locuitorii oraşului care îi pricinuiseră mari pierderi de bunuri şi oameni pe mare şi pe uscat, regele a cerut învinşilor să îi predea şase negustori dintre cei mai respectaţi şi bogaţi cetăţeni care să răscumpere, prin viaţa lor, vina oraşului de a fi rezistat atât de mult.

După cinci sute de ani comunitatea oraşului Calais a comandat sculptorului Auguste Rodin un monument în comemorarea lor. Acesta a fost inaugurat pe 3 iunie 1895.

Şase bărbaţi se îndreaptă către moarte, cu faţa la mare, sperând că astfel concetăţenii lor vor fi cruţaţi. I-au însoţit familiile înlăcrimate şi disperate, alţi notabili şi populaţie. Despărţirea de toate acestea este foarte grea. Aici, geniul artistului s-a manifestat pe deplin. Deşi subiectul este eroic, sacrificiul de sine pentru salvarea comunităţii, sculptorul a ales dimensiunea impunătoare dar nu şi-a prezentat personajele în poze neutre, glorioase, după cum se obişnuia în monumente ci a dezvăluit zbuciumul interior ca şi modul personal de a-şi înfrunta destinul manifestat prin gesturi sau chiar prin absenţa lor. Contemporan cu impresioniştii, Rodin respinge maniera clasicizantă şi preferă să redea momente, trăiri, sentimente, fragmente din viaţa însăşi. Monumentul impresionează prin dimensiunea să profund umană. Privirile burghezilor sunt îndreptate spre exterior şi spre interior în acelaşi timp. Purtătorul marii chei a oraşului are scrisă pe chip tristeţea neagră, vecină cu lacrimile înăbuşite bărbăteşte, cu demnitate. Lângă el, bărbatul copleşit, învins, (pare cel mai în vârstă) priveşte numai în sinele său acceptându-şi cu amărăciune soarta. Altcineva, în spatele lor, încovoiat de durere, aproape prăbuşit, se ţine cu mâinile de cap. Gesturile celorlalţi sunt fie interogative fie resemnate, fie invocări ale divinităţii. Întreaga compoziţie integrată într-un cub imaginar este solicitantă; ea impune nu numai o privire admirativă ci şi implicarea într-o dramă smulsă din secolul al-XIV-lea şi adusă în actualitatea contactului vizual cu ea, drama în faţa căreia fiecare se poate întreba dacă ar fi su nu capabil de asemnea gest extrem.

Regele Eduard a impus viitorilor sacrificaţi să fie aduşi desculţi şi cu funii de gât, asemenea sclavilor, umilindu-i înainte de a-i omorî. Aduşi în faţa sa şi a curţii de către Gauthier de Mauny, burghezii slăbiţi de foame au îngenunchiat, au predat oraşul şi au încercat să îl înduplece pe suveran să le cruţe viaţa. Acesta, în culmea furiei, a refuzat. Gautier de Mauny l-a rugat să-şi înfrâneze furia şi să dovedească bunătatea şi nobleţea care îl cracterizau şi să-i ierte pe prizonieri, păstrându-şi astfel renumele. “Dacă nu vă va fi milă de aceşti oameni toată lumea va spune că este o mare cruzime să îi condamnaţi la moarte pe aceşti cinstiţi burghezi care de bunăvoie s-au pus la dispoziţia dumneavostra pentru a-i salva pe ceilalţi” (Froissard – Cronicile). Suveranul a respins acesta propunere şi a chemat călăul.

Încarnare a patriotismului francez monumentul rememorează şi activează în acelaşi timp. Deşi comunitatea ar fi preferat ca grupul  “Burghezilor” să fie amplasat la înălţime, pe un arc de triumf, Rodin a înfruntat o lungă dispută, şi-a impus punctul de vedere şi anume, aşezarea pe un soclu (opera arhitectului Decroix) destul de aproape de sol şi de oameni, în acest fel efectul trăirilor exprimate de acesta operă de artă să fie mult mai puternic. Contrastul dintre vestimentaţia jalnică, lipsa încălţămintei, înjositoarea funie de gât şi trăsăturile nobile ale unor bărbaţi ce au fost puternici atât fizic cât şi moral măreşte tragismul evocării unor personalităţi.

Cronicarul povesteşte mai departe ca însăşi regina Philippa de Hainault plângând a îngenuncheat şi a cerut iertarea condamnaţilor; “Ah, bunule sire, de când am traversat marea în mare pericol după cum ştiţi, nu v-am cerut nimic. Deci, vă rog  şi vă solicit să mi-i dăruiţi şi în numele fiului Sfintei Mării şi a dragostei ce mi-o purtaţi să îi iertaţi”.

Regele şi-a înghiţit cu greu furia (nu a răspuns imediat), şi a declarat :

- Ah! Doamnă! Aş fi preferat să fiţi în altă parte, nu aici. Mă rugaţi în asemnea mod încât nu îndrăznesc să vă refuz; cu toate că regret vi-i dăruiesc; faceţi ce vreţi cu ei!

Regina a mulţumit. I-a luat în camera ei, le-a scos funiile de la gât, i-a îmbrăcat şi hrănit pe săturate şi însoţiţi fiecare de şase nobili au fost scoşi din tabără şi conduşi în siguranţă. Regele le-a cruţat viaţa dar locuitorii oraşului au fost alungaţi iar oraşul a rămas englez până în 1558 când a fost recucerit de Francois de Guise.

Copii ale monumentului sunt în Paris, Copenhaga, Bruxelles, Basel, Londra, Filadelfia, Los Angeles, Tokio.

Înconjuraţi de peluze şi flori burghezii îşi spun în continuare memorabilă poveste. În apropierea lor s-a înălţat monumentul eroilor care au căzut pentru Franţa.

O oprire în Dubrovnik

Cu soarele în cap, marea în dreapta şi muntele în stânga, am cunoscut faţa de piatră şi pământurile cultivate între şosea şi mare. Din cauza vântului bora care deşertifică totul, micii fermieri din zona Splitului cultivă legume în solare acoperite cu pânză şi în grădini. Vegetaţia este mediteraneană: leandri cu flori albe, roz, roşii, grena, chiparoşi, palmieri, smochini, portocali. Kiwi pus pe spaliere face bolţi ca viţa de vie, proprietăţile sunt delimitate prin pietre suprapuse, netencuite, nişte zidulete grosuţe şi joase, hotare simbolice peste care se poate face un pas. Pini şi brazi s-au căţărat pe munţii ce coboară rânduri, rânduri, în mare. Ploile au scobit sau săpat crăpături adânci în stâncile izolate, aruncate parcă de un uriaş.

Toponimele fără vocale (Strnj)arată că însăşi limba croată are ceva de pietre rostogolite, în deplin acord cu relieful aspru al munţilor. Urmele sinistre ale războiului recent erau, când am trecut noi pe acolo, lăsate în picioare – schelete de case în sate distruse de bombardamente şi părăsite, pe versanţii munţilor. Am întâlnit şi mici plaje cu pietriş în golfuleţe pline de ambarcaţiuni. Serpentine, serpentine. Într-o peşteră era pictat un mare ochi cu iris albastru. Şoseaua este foarte sus faţă de mare. Într-o stâncă săpată o locuinţă! Campinguri, vile aproape de mare, înconjurate de conifere! Ce aer! La punctul vamal (intrare ieşire din Bosnia, cam 13 km.) camioanele ne-au ţinut în loc. Am trecut peste un viaduct de 65 de km şi un pod (Franio Trudmann) înrudit ca aspect cu cel al Normandiei. Pământ roşu, în bulgări mari, canale de apă pentru agricultură. Grupuri de motociclişti.

După cinci ore de mers (în medie cu 30 km/oră) am ajuns la Dubrovnik, oraşul cetate apărat de ziduri de piatră foarte groase. Ca orice cetate care se respectă oraşul vechi are străzi medievale înguste, o fântână cu cinci garguie, statui, lăcaşuri de cult, muzee, porumbei; deja trecuse jumătate de zi aşa că am hoinărit fără scopuri culturale, bucurându-ne de umbră şi atmosferă. De la debarcader am luat un vaporaş până la insula Cavtat. Marea devenea albastru închis, briza era răcoroasă.

Cunoscută din sec IV î.d.H. Cavtat  are construcţii vechi şi noi, în jur apa e clară că în toată Croaţia şi un monument alb, grandios, din calcar, se ridică pe o colină vizibilă de la mare distanţă – mausoleul unei familii, făcut de sculptorul Ivan Mestrovici în cimitirul insulei (cam sus,  căldură mare şi urcat cu gâf). Terasele şi restaurantele expuneau pe gheaţă homari, scoici şi tot felul de vieţuitoare marine comestibile. Ne-am luat pizza cu fructe de mare şi îngheţate italiene, sub marii palmieri.

Ne-am întors cântând la “casa noastră” şi ne-am pregătit cu regret de plecare; cel mai greu ne-am despărţit de apa aceea minunată în care aproape că pluteam şi priveam ce se mai întâmplă pe fundul mării.

Spre Rijeka vântul îşi făcea de cap; rafale puternice aduseseră norii şi acum, sub cerul gri, răvăşea violent apa. Spuma semăna cu zăpadă viscolită, nu erau aşezări omeneşti, muntele arid arunca câte o piatră din când în când (era semnalizat!); în stânga au apărut insulele Kornati. Defrişate pentru Roma, secate şi pieptănate de Bora, deşerturi de piatră în culori stinse, lipsite de viaţă, aveam sentimentul că trec pe lângă un peisaj lunar de o sălbatică şi rece frumuseţe. Şoseaua foarte bună trecea pe viaducte, prin chei, pe lângă coastele muntelui ţinut în frâu de plase dese. Ziduri de piatră protejau văile, întăreau taluzul şoselei, pe serpentine largi maşinile mergeau într-un şir cuminte; am suferit pentru că nu erau refugii, nu se putea opri şi fotografia. În stânga roci de diferite culori, unele alcătuite din straturi, cu peşteri, arcuri de triumf naturale, puţină vegetaţie în locurile unde se scurgea vreodată apă, în dreapte, stâncile golaşe cu nuanţe  de  bej, gri, vânăt şi marea albastru închis cu coame lungi albe! Volumul imens de piatră stătea bine la locul lui, marea la fel. Câte o vilă construită în locuri inaccesibile părea o casă de jucărie. Vântul aducea până la noi roiuri de picături sărate. Adio, ţară de piatră!

Am trecut prin Slovenia, am dormit o noapte aproape de frontiera cu Italia şi ne-am împotmolit la vamă din Triest.

Vama groazei

Era oarece codiţă de autoturisme, se înainta relativ repede; după ce s-au uitat în paşaportele noastre şi ne-au chestionat de unde venim am fost invitaţi să tragem maşina în lateral, pentru a ne controla bagajele. Nu ne-am făcut probleme, ştiam că nu aveam nimic ilegal cu noi. În portbagaj, primul lucru peste valize, ca să nu se spargă, era o cutie cu scoici şi corali cumpăraţi din Trogir, de la tarabe. Ni s-a cerut bonul de magazin, sau factura. La tarabele de suveniruri nu se dă aşa ceva. Ba da! au susţinut vameşii. Ba nu! am spus noi. Pe lângă noi treceau maşini gârlă, la care abia dacă se arunca o privire…

Am scos tot conţinutul msinii pe un fel de masă lungă. Nimeni, în cele câteva ore cât a durat tărăşenia, nu a mai fost oprit, o pradă pe zi era oare deajuns!?

Au dus scoicile şi un flacon de nitroglicerină (pe Michel îl durea câteodată în piept) la analiză. De ce? am întrebat noi miraţi. Ca nu cumva în ele să fie ascunse droguri!

Poate că eram înnegriţi de soare dar pe feţele noastre nu se citea oare că nu suntem mafioţi!? Ne-au înapoiat scoicile şi medicamentul, coralii nu. Ne-au chemat într-o încăpere. Micuţii noştri corali, alb, gri şi vernil-bleu erau pe un birou. Ne-au explicat cu documente în faţă ca aceştia fac parte din “pianti e animali proteggiati”, că ar face parte din marea barieră de corali din Australia jefuită mereu de diverşi bandiţi şi că a-i transporta / poseda fără un act este o infracţiune. Au! Dacă fără sandalele galoşi ne-am descurcat iată că necunoscând legea vamală internaţională, aveam surprize foarte neplăcute.

- Nu am ştiut, nu suntem infractori, i-am luat pentru copiii noştri etc. (În italiană)

- Nu contează!

- Şi ce facem?

- În primul rând vi-i confiscam!

- Nuuu!

- Ba da!

- Lăsaţi-ne măcar să-i fotografiem!

- Bine!

- Şi după acesta?

- Vă facem un dosar cu care veţi merge la giudice (judecător). Nu durează mult!

- Giudice? Padova? Altfel nu se poate?

- Amendă de … euro (mult); ne-au încurajat că nu durează mult!

Noi doream doar să trecem prin Italia spre Austria, dar ideea că am săvârşit o nelegiuire şi că vom fi judecaţi pentru asta era de-a dreptul catastrofală pe lângă timpul pierdut!

Sub această presiune mi-am amintit toată italiana pe care o învăţasem în facultate cu 28 de ani în urmă şi am vorbit, am scris o declaraţie cât de corect am putut. Un vameş mai în vârstă ori s-a uitat mai bine la noi ori ne-a crezut, că ne-a lăsat să plecăm fără giudice şi Padova specificând că totuşi se fac nişte documente, se trimit la Padova cu menţiunea că am greşit involuntar şi că vom primi acasă un înscris; ne-a dat chiar şi cartea lui de vizită pentru a-l contacta dacă avem neplăceri. Coralii însă, nu i-am mai primit. Nu ăsta a fost cel mai rău lucru, ci faptul că ne-am simţit ultimii oameni. Ne-am întrebat, mă întreb şi acum, ce aveau figurile noastre, înafară de bronzul căpătat la mare, de am fost opriţi şi pedepsiţi? Am aflat ulterior ca şi italienii evitau aceast punct vamal.

Abia cu această întâmplare ne-am luat cu-adevărat adio de la Croaţia.

În loc să vedem oraşul Triest, bătut şi el de vântul Bora, cu albul sau Castel Miramare, cafenele istorice, amfiteatrul roman, parcul populat de statui etc. am pierdut vremea şi buna dispoziţie în vama italiană…

Era în 2001…

Foto: Cornelia Florea

]]> http://lumeamare.ro/2012/04/17/traficantii-de-corali/feed/ 0 http://lumeamare.ro/2012/04/10/nisipul-e-pietre/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=nisipul-e-pietre http://lumeamare.ro/2012/04/10/nisipul-e-pietre/#comments Tue, 10 Apr 2012 05:00:27 +0000 Ghiocel(a) http://lumeamare.ro/?p=37124 ZECE ZILE ÎN CROAŢIA, PARTEA II

După umblătura fenomenală de la Plitvicka Jezera ne-am oprit înainte de Zadar, la o vilă cu etaj, locuită la parter de proprietari  şi o căţeluşă prietenoasă. În grădină cineva culegea caise, fructele mele preferate. Nici vorbă să cer, eram „om mare”, dar faţa mea şi privirea pofticioasă au spus mai mult decât doream aşa că acel cineva a venit spre mine cu un castronel şi aerul de “na şi ţie!”

Din periferia Zadarului ne-am cumpărat costume de baie apoi ne-am  întâlnit cu litoralul Marii Adriatice şi mulţimea de ambarcaţiuni în golfuri, cu soarele (300 de zile pe an) şi cerul albastru fără nor. Magistrala de lângă mare era bine păzită de munţi gri, abrupţi. Pe anemicul sol adunat între stânci o vegetaţie debilă nu indrăznea să se extindă.

La Slatine, (insuliţa legată printr-un pod de Trogir), ne-a întâmpinat un apartament într-o vilă elegantă cu terase, înconjurată de o grădină bine orânduită, cu grătar, mese, scaune şi gură de apă pe lângă alei, arbuşti şi tufe mari de flori. Ne-am instalat şi am căutat marea. Era aproape. Am coborât pe o străduţă şi ni s-a arătat, într-adevăr apă limpede şi albastră, avuţia naţională a Croaţiei, DAR cât vedeam cu ochii, între mare şi vile se întindea UN BOLOVĂNIŞ format din pietre încălecate peste alte pietre. Auzisem ceva, ne înarmasem cu salteluţe din izopren însă ca să ne întindem pe asemenea oaste puternică, de neurnit… mai bine nu! Nici la mers nu era prea grozav, d’apoi să te relaxezi! Mi-a venit în minte nisipul blând şi din belşug de la Marea Neagră împănat în sezonul estival de tot felul de reziduuri lepădate fără jenă de turiştii rozători aşa că am aruncat umbra de regret şi am icercat să mă acomodez, aşezând cumva pietrele. Contactul cu apa, minunea aceea de apă limpede ca într-un pahar, caldă, superbă, nu era mai uşor; bolovănişul cobora în mare! Îmbrăcat într-o mocheţică verde gălbui şi deasă de alge era numai bun să aluneci şi să-ţi zdreleşti bietele labe, până când atingeai nivelul necesar de apă ca să înoţi. Am mers şi “în mâini”,  pe pietre, până la o adâncime acceptabilă pentru înot.

Atunci era formidabil şi uitai de necazurile imediate; când o coteai spre mal bolovanii perseverenţi şi alunecoşi îţi aminteau că trebuie să plăteşti un tribut ca să te vezi ajuns pe ceilalţi, fierbinţi, încălziţi de soarele  puternic. La mai adânc creşteau nişte tufe de alge moi, ca o blană iar scoicile vii, vânjoase, bine încleştate de pietre, nu se lăsau culese. Apa era cristalină şi atât de sărată încât după două, trei băi se forma pe piele o crustă albicioasă. La începutul şi sfârşitul zilei aburii mării topeau baza munţilor de pe continent; aceştia pluteau fantomatici în depărtare.

Poteci în mare

Ne aşteptau aşadar nişte zile ciudate. Am privit mai bine în jur şi am descoperit o platformiţă de beton, în faţa unei vile, deloc solicitată (era iunie!) ne-am aşezat acolo salteluţele, nu ne-a alungat nimeni, până la ea mergeam încălţaţi şi o parte din suferinţă s-a atenuat. Nu de tot! Acolo locuiau crabi micuţi, negri, gri şi maronii, nici primejdioşi, nici atrăgători. Dacă te gâdila ceva şi presupuneai că e o muscă (nu există acolo aceasta insectă) o alungai cu mâna şi dădeai peste ceva mărişor, alergător într-o dungă, imagine ce nu-ţi “cădea” prea bine. În drum spre Trogir am văzut hoteluri cu platformă alăturată, suspendată peste apa adâncă, se plonja direct!

Paza de coastă era reprezentată de un cuplu de pescăruşi; veneau zilnic şi inspectau amănunţit malul, trăncănind neîntrerupt cu glas când de găină sau raţă, când de motan în călduri. Numai ei fisurau liniştea deplină. Nu chioşcuri, nu vânzători ambulanţi, parcă am fi fost şi singuri pe lume şi în plină civilizaţie!

Michel avu o mare surpriză: punându-se la mintea scoicilor, care e mai tare (să le smulgă adică din lenea lor, se ţineau bine!), scoase din apă una mai puţin îndârjită şi rămase stupefiat căci din ea ieşiră nişte lăbuţe negre! Era un crab care stătea în chirie! Cârduri de peştişori coloraţi sau dungaţi se fugăreau  inofensivi, arici de mare trăiau ascunşi prin vegetaţia de pe fundul mării şi printre pietre, normal că fără ele nu se putea!

Am observat că în apă, după bariera de pietroaie subacvatice, apărea nisipul! Atunci am inaugurat o nouă meserie: potecile în apă! În fiecare dimineaţă mutam pietrele ( de o greutate acceptabilă în lichid) şi făceam un culoar pe care să intrăm până la adânc. Marea nu stătea locului, lucra contra mea, noaptea. În zori însă, se prefăcea că e lac şi trebuia să o iau de la capăt. Nu m-am descurajat, ba chiar m-am calificat la locul de muncă şi făceam potecile din ce în ce mai repede…

În ultima zi ne-am dus la un supermarket să luăm câte ceva şi SURPRIZĂ! Am descoperit papuceii flexibili numai buni pentru astfel de plaje. Şi cât muncisem eu la poteci, mândrindu-mă chiar că descoperisem America! Şi, până la Slatine, văzusem vreo două golfuri cu nisip şi cazări alături, numai că am vrut să fim oameni de cuvânt, ne reţinusem apartamentul pe net! Ce înseamnă să nu fii complet informat!

Oricum, eram negri, săraţi şi veseli. Mergeam la Trogir, la piaţă, ne plimbam. Trogirul avea o parte foarte veche, cu dale (lustruite de paşii oamenilor) din vremea romanilor. Ziua te trăgeau de ochi magazinele şi micile restaurante; seara însă, luminat feeric, era mult mai atrăgător şi foarte animat. La Trogir se putea mânca cel mai proaspăt peşte din Adriatica, făcut la grătar şi acompaniat de un vin bun, roşu (Zlahtina). Grecii au făcut aici un canal cu apă (fossa) care a apărat oraşul până în secolul al-XV-lea. Veneţienii au construit turnul cu ceas şi alte edificii.

În bazinul portuar s-a lăfăit mai multe zile un iaht (din Nassau Bahamas) la care se producea un adevărat pelerinaj. Negru, alb şi auriu, catarge argintii, comenzi computerizate, spălat zilnic de un tânăr negru, îmbrăcat în alb, cu furtun auriu. Cu ocazia unei petreceri în picoarele goale (toţi musafirii s-au descălţat la intrarea pe punte, pe un covoraş) fiind în întregime luminat, s-au văzut oglinzi mari, candelabre şi aranjamente florale expuse pe măsuţe preţioase. Desprins parcă dintr-un film, cât a stat în port a fost văzut de multă lume. De atunci în multe locuri am umblat şi multe iahturi am văzut!

După câteva zile cuminţi la prăjeala şi baie ne-am dezlipit de plajă şi noile obiceiuri şi am dedicat o zi Dubrovnikului.

PS: nu vă speriaţi, în Croaţia există şi plaje cu nisip, vă va povesti la un moment dat Roxana.

Printr-o conjunctura mai puţin norocoasă Alina nu a mai putut ajunge să o ia, aşa cum ne planificaserăm, iar eu nu am putut să mă abţin să nu o răsfoiesc. Aşa că am preluat sarcina de a scrie despre album, chiar dacă e cu o mare întârziere.

Oricât te-ai fi plimbat prin Italia un album că acesta îţi arată locuri noi, unele de care nici nu ai auzit şi te invită, prin informaţiile şi imaginile sale de o calitate şi un colorit deosebite, la o nouă călătorie în această ţară mediteraneană.  Sunt prezentate atât cele mai frumose daruri pe care natura le-a făcut acestei ţări, cât şi ceea ce omul a clădit de-a lungul secolelor.

Ne reamintim de relieful impresionant al Italiei, de la munţii Dolomiţi şi Alpi, la formaţiunile stâncoase fascinante din insule, golfuri, arhipelaguri, până la un mic deşert – Costa Verde în Sardinia.

Arhitectura Italiei este un mozaic copleşitor, din epoci diferite, în stiluri diferite:  există vestigii ale civilizaţiei romane şi greceşti  (Pompei este cel mai important sit arheologic), temple antice (Segesta, Selinunte, Taormina, Paestum), domurile Renaşterii (în Florenţa, Milano, Pisa), castele (Castelul regal de la Caserta) şi palate, vile, locuinţe construite pe promontorii (Cinque Terre), trulli (Alberobello). Toate stilurile s-au stratificat: clasic, baroc, gotic, influenţe diferite s-au armonizat: arabă, normandă, franceză.

Din album nu putea lipsi arta, însemnând mozaicuri, sculptură, pictură, prezente în vestigii, muzee extraordinare, locuinţe, grădini, biserici şi parcuri. Informaţii utile privind mijloacele de de a ajunge în fiecare loc şi detaliile despre gastronomia specifică adăugă o nouă dimensiune unei eventuale călătorii.

În Italia am fost la – atenţie lista e lungă: Roma, Ostia, Veneţia, Ravenna, Ferrara, Florenţa, Pisa, Orvieto, Tivoli, Padova, Milano, Vicenta, Verona, Assisi, Napoli, Pompei, Sorrento, Capri, Gran Paradiso, Dolomiţi, Coasta Ligură şi m-am bucurat de fiecare în parte. Răsfoind însă acest album mi-am dat seama că aş vrea să văd mai mult… Sicilia, Caltagirone… O adevărată minune este scara de la Santa Maria del Monte, lungă de130 m, cu 142 de trepte, împodobite cu plăcuţe de ceramică pictată. Începând cu luna mai ea este acoperită cu flori, ca şi scara din Piaţa Spaniei de la Roma. În zilele Sfântului Girolamo, patronul oraşului, 24 şi 25 iulie, luminile oraşului se sting şi pe scară ard patru mii de lumânări colorate. Cred că este un spectacol ce merită văzut!

Dintre cele 100 de minuni ale Italiei, 43 sunt incluse de UNESCO în Patrimoniul Mondial iar albumul ni le dezvăluie în toată frumuseţea lor. Mulţumim Editura All pentru această reuşită colecţie!

Tu ce ai alege mai întâi, ce ai vrea să vezi în Italia? 

Un deceniu de independenţă şi respectul pentru frumuseţe

Se făcea vara anului 2001, ceea ce însemna că trebuia să umblăm după albastru, cer şi mare; am iubit enorm Marea Neagră mulţi ani, încercasem şi după ’89 să o revedem numai că litoralul vieţuia într-o confuzie; nu se făcea privatizare, statul nu întreţinea sau renova, micii negustori sufocau plajele, aşa că, cine putea, fugea spre alte ţărmuri.

Ajutaţi de computer şi internet am optat pentru Croaţia; începea pe atunci să fie din ce în ce mai lăudată.

După ce a fost mult timp componentă a Iugoslaviei multinaţionale, după ce a trecut printr-un război, Croaţia a devenit independentă şi a început să-şi vindece rănile, să construiască intens şi să continue valorificarea frumuseţilor naturale începută acum două mii de ani. Identitatea ei a fost supusă unor influenţe numeroase: ilirieni, liburieni, romani, greci, slăvi, avari, veneţieni (au stat aici 600 de ani), habsburgi, francezi, italieni, sârbi, au trecut şi trăit în Croaţia, unii lăsând moşteniri importante, mai ales romanii, veneţienii şi habsburgii. A plătit tribut turcilor şi veneţienilor pentru a avea libertate dar abia acum este independentă. Cum au supravieţuit croaţii păstrându-şi limba şi fiinţă, învăţând de la toţi cotropitorii şi păstrând ceea ce a fost valoros? Cred că respectul faţă de frumuseţe şi lucrul bine făcut i-a împiedicat să distrugă ceea ce alţii au construit mai ales că acest “lucru” a dus la menţinerea turismului ca primă sursă de bunăstare. Au împrumutat de la piatra şi apa înconjurătoare tăria şi tenacitatea?

În drum spre Slatine, sat din apropierea Trogirului am avut câteva opriri: în faţa noastră, în Ungaria, s-a produs un accident “fericit”, adică dintr-o maşină ieşită din şosea şi răsturnată cu rotile la soare au fost scoşi de şoferii opriţi şi o salvare venită în goană mare, vii şi nevătămaţi, doi adulţi şi doi copii; la Balaton am admirat lebede şi iole, la fast-food ne-am hrănit, în parcări ne-am dezmorţit.

Intrarea în Croaţia a fost o plăcere. Vameşii erau numai zâmbete, lapte şi miere însă ne-au verificat rezervarea, şoselele şi autostrăzile excelente, la marginea lor puzderie de oferte – soba, zimmer, cameră, restaurante cu grătare mari şi ţepuşe în care se învârteau miei, vile cu interioare şi curţi puse la punct, case construite special pentru a fi închiriate, curăţenie şi amabilitate, mic dejun consistent, toate ne-au impresionat. Atunci nu ştiam cum se face turismul în alte ţări, experienţele noastre cu locuinţe particulare fuseseră nefericite aşa că am recunoscut, dormind într-o asemenea vilă o noapte, că am intrat în altă lume! A doua zi dimineaţă era răcoare, vegetaţia plină de rouă şi o ceaţă uşoară plutea deasupra copacilor; doar eram la munte! Am plecat în direcţia Zadar. Când a apărut indicatorul de Hotel Plitvice şi Bellevue am parcat.

Plitvicka Jezera, raiul de pe pământ

Aflasem din folclorul călătorilor că există în Croaţia parcuri naturale iar Plitvice ar fi cel mai frumos dintre ele. Accesul era direct din şosea, se plăteau trei trasee în funcţie de timpul de care dispunea omul; nu ne grăbeam aşa că ne-am ales şi bine am făcut, traseul cel mai lung; după parcurgerea lui (în şase ore) am hotărât că dacă ar trebui ales un loc pe pământ de comuniune deplină cu natura, pace cu susur şi vuiet de ape în care se văd peştii, cântec de păsări, pădure virgină, cascade şi peşteri, flori şi stânci, un rai compensator aici, pe pământ, Plitvice Lakes – Plitvicka Jezera ar fi primul.

Am mers pe malul unor lacuri de forme şi culori diferite, de la albastru ceruleum la cobalt, turcoaz (în Spania se mai găsesc lacuri de acumulare de asemenea culoare, la Guadalest, de exemplu), verde, kaki; am văzut izvoare, pâraie, căderi de ape fiecare cântând în felul ei, stropind, pulverizându-se, aruncându-se în coloană de pe stânci sau pe stânci, despletindu-se în perdele şi şuviţe, înspumate, neobosite. Ape târâtoare ieşeau din pamând şi pietre, dispărând vijelioase pe drumuri numai de ele ştiute. Pe lângă lacuri domnea liniştea. Trunchiurile de copaci prăbuşite în ape erau îmbrăcate în catifele verzui şi maronii. Clopoţei mov, mii de flori delicate colorau verdeaţa abundenţa de pe coline; în golfuleţe păstrăvii se jucau netemători, dacă întindeai o mână, îi puteai atinge. Sub un podeţ de lemn un păstrăv tată serios şi autoritar îşi aliniase soldăţeşte familia disciplinată, toţi în aceeaşi direcţie, primind în faţă şuvoaie repezi. Alţi peşti se ridicau la suprafaţă (“să ia o gură de aer ca de apă sunt sătui”, zise Michel), se jucau sărind şi plescăind. Libelule albastru închis zbârnaiau printre trestii viguroase, bine înfipte în locuri umbroase, puţin adânci, peste care treceau aleile de lemn. Fluturii fâlfaiau deasupra florilor.

Vuietul ne anunţa că urmau cascadele (mai mult de 90!) ce făceau legătura dintre cele 16 lacuri. Izvoarele  veneau din ţinutul muntos Mala Kapela se adunau şi despărţeau, apa modela relieful carstic, prin depunerile permanente de calcar se formau baraje, apa trecea peste ele sau, întâlnind obstacole care le deviau cursul, creau noi albii. Pe treptele născute dintr-o perpetuă mişcare la niveluri diferite şuvoaie limpezi saltau înspumate de la fire, până la mari şi răspândite căderi de apă.

Pe bănci la umbră, populaţia (în lungi şiruri, adulţi, copii, bătrâni, perechi sau grupuri mari) îşi trăgea sufletul iar cine era avizat rodea diverse chestii din pungi căci la cele şase ore de mers nu te dor numai picioarele ci te pârleşte şi foamea. Noi am intrat pe traseu ca nişte habarnami, fără apă sau provizii, ni s-au lipit burţile de spate! Coşurile de gunoi incăpătore, cu saci negri de plastic, primeau toate ambalajele (vai! ale altora! ziceau flămânzii) nimic nu întina frumuseţea neprihănită a naturii.

Cu un fel de bac am traversat un lac după care a apărut, ura!, un restaurant, destul de scump dar de neocolit! Am înghiţit foarte repede doi cârnaţi cu cartofi prăjiţi, o plăcintă cu măr, am băut coca-cola, am uitat complet de “mâncarea sănătoasă” şi ne-am înscris în clubul fraierilor căci din toată lumea aceea care mărşăluia prin parc foarte puţini intrau în restaurant. Toţi umblau harnici, orientaţi de săgeţi, tineri, părinţi cu copii mici căraţi în diferite moduri, profesori cu clase numeroase, câini în lesă, nimeni nu încurca pe nimeni, era loc, slavă Domnului! (300 de km pătraţi)

Pe scări abrupte am urcat într-o grotă (din al cărui plafon şiroia apă), cu ieşire la o coastă de unde se vedea panorama lacurilor. Marea Cascada  (Sastavci) de 80 de metri ne-a tăiat respiraţia; îmi venea să mă aşez în faţa ei şi să mă închin: fire subţiri de apă coborau de la mare înălţime, unele saltau pe denivelări, altele ajungeau jos sub formă de pulbere, o ţesătură mişcătoare şi fragilă ca o perdea în cântec de păsări şi zumzăit de insecte.

Acum pot aşeza această plimbare alături de altele din Spania (parcurile Torcal, Ordesa şi Piedra), din Portugalia (parcul castelului de la Sintra) din Franţa (Cheile Tarnului şi ale Jontei, Gerardmer).

Plitvice a fost numit vestul sălbatic al Europei; datorită excepţionalelor sale peisaje aici s-a turnat ecranizarea cărţii lui Karl May, Winnetou cu alt titlu, Comoara din lacul de argint.

Contactul cu frumuseţea te acaparează în asemenea măsură încât îţi spală pentru un timp toate petele negre din suflet şi te purifică. Am ieşit din acest parc încărcaţi de energie pozitivă şi cu sentimentul că am câştigat pentru totdeauna un tablou viu şi unic.

Fotografiile din perioada aceea nu sunt cine ştie ce, aşa că am împrumutat câteva din Cum să convingi copilul să se bucure de o drumeţie în natură.

Va urma!

Îmi este atât de dragă Franţa încât aş plesni dintr-un bici, aş închide o bucăţică din ea într-o nucă şi… să nu-mi iau avânt, care bucăţică? Să fie Alpii, Vosgii, peşterile, catedralele, sanctuarele, castelele, palatele, grădinile, cetăţile şi forturile, parcurile naturale, coastele la Atlantic? Mediterana? Clătitele şi patiseria, flan şi pain aux raisins, brânzeturi şi foie gras, mâncărurile, vinurile,  parcurile de distracţii, parcurile tematice, atelierele pentru copii, acvariile, plimbările pe râuri, fluvii, canale? Parisul, muzeele, oraşele cu frumoasele colombaje, iată, nici nu am ajuns la capătul “vrerii” mele şi sunt în impas.

Credeam că mi-am făcut o idee despre multele văzute şi gustate din fiecare “articol” de mai sus când, la sfârşitul plimbării din  acest an, am cunoscut o regiune încântătoare cu un specific bine conturat: Alsacia! Aici mi s-a demonstrat din nou că Europa este atât de bogată în frumuseţi încât niciodată, că turist, nu epuizezi toate surprizele posibile. Noţiunea de “ce mi-a plăcut cel mai mult” se îneacă în atâtea noi “plăcuturi” încât nu poţi alege. Deci, am renunţat la ideea cu nuca şi mi-a rămas numai să scriu despre Franţa, atât cât am cunoscut-o în cinci etape (anul acesta, 29 de zile).

Alsacia a fost capăt de traseu şi cireaşa de pe tort, paradisul colombajelor, vinurilor şi florilor.

După confruntări, cuceriri, creşteri şi prăbuşiri de imperii, războaie mici sau mondiale, statele lumii şi-au stabilit frontierele înţelegând că delimitările de teritorii nu pot fi însoţite obligatoriu de distribuirea exactă a colectivităţilor omeneşti, de o parte şi alta a graniţelor; întrepătrunderile în gastronomie, port, obiceiuri, arhitectură, mentalităţi, sunt evidente. Lângă România, Ungaria arată altfel decât în apropierea frontierei cu Austria. Slovenia în nord este aproape ca Austria; Tirolul de Sud a rămas la fel de frumos, harnic şi curat ca şi celelalte Tiroluri cunoscute, bascii, catalanii, provensalii şi mulţi alţii învaţă din capul locului limba natală dar şi aceea a ţării în care trăiesc iar bilingvismul nu dăunează inteligenţei, dimpotrivă.

Alsacia, provincie din nord-estul Franţei, de la graniţa cu Germania, ilustrează pe deplin faptul că nu numai bilingvismul ci şi măritişul a două culturi este posibil. La Memorial de l’Alsaca – Moselle (în Schirmmeck) se poate traversa istoria: documente, filme, arată schimbările de cultură, limbă, regim politic, uniformă.

Pentru cei interesaţi am făcut o scurtă istorie la finalul acestui articol.

Umblând printr-o carte de poveşti

Despre oraşele sale mari, Strasbourg, Colmar, Mulhouse vom “vorbi” altă dată. Anul acesta am mers prin Vosgi, pe coline, prin vii, sate bogate cu pivniţe şi pivnicioare, statui şi fântâni renascentiste, un castel restaurat, din granit roz (Haut-Koenisbourg), oraşele cu rămăşiţe de fortificaţii (Kaiserberg), străduţe înguste pietruite, centre medievale cu turnuri, (Dolder) pod mobil, porţi şi foste metereze (în Riquewir), biserici protestante elegante, simple, tot roz (Selestat), primarii micuţe dar impunătoare şi CASELE!  Ele sunt vedetele într-un minunat spectacol de diversitate arhitecturală, cromatica şi ornamentală.

Cu unul sau două etaje, (una cu cinci este poreclita “zgârie-nor’), ele au câte o parte ieşită înafară pentru mai multă lumină şi o mai bună vedere asupra străzii, obloane colorate, vinării cu teascuri şi degustări, restaurante  şi magazine de suveniruri la parter, subsol şi pivniţe, acoperişuri înalte, unele cu deschideri ca nişte guriţe, la diferite niveluri.

Colombajele, structurile de lemn rămase la vedere, (ale etajului ridicat pe parter din zid sau piatră) şi umplute cu zidărie tencuită şi colorată ulterior (nuanţe vii, nuanţe pastelate) nu folosesc numai la stabilitatea clădirii; unele asigură protecţia locuinţei şi a familiei – crucea Sfântului Andrei, marchează poziţia socială a proprietarului – un scaun curul (scaun de onoare incrustat cu fildeş  arată că în acea casă locuieşte un notabil, un bărbat în picioare înseamnă virilitate. Până şi un turn de apă este împodobit artistic (în Selestat).

Deasupra uşilor uneltele anunţă meseriile casei; un ciocan cu două capete peste două doage – un dogar, foarfecele – un croitor etc. Pe pereţii caselor sunt picturi, ornamente de toate felurile, de la lemn, ceramică, paie, până la statuete, cavaleri în armură, animale împăiate, jucării şi multe, multe flori ce curg peste străduţele pietonale. În Selestat un bătrânel cânta de mama focului, în plin soare, toate cântecelele specifice copilăriei. În Ribeauville un localnic ne-a spus legenda locului; când am întrebat despre castelul ce domina de pe o colină înaltă am aflat că unui  amărât de menestrel (trubadur sau truver care umbla de colo colo şi trăia din versurile şi cântecele lui) i s-a rupt instrumentul şi plângea disperat la marginea drumului; seniorul de Ribeauville, cobora călare de la castelul său, s-a înduioşat de soarta nefericitului şi i-a dăruit o pungă de galbeni pentru a-şi lua un alt instrument (şi în evul mediu erau scumpe!). Acesta şi-a cumpărat un fel de trompetă (îl înfăţişează o statuie cântând) şi l-a declarat pe senior regele cântăreţilor; acesta este sărbătorit în fiecare an.

Meseriile sunt la mare cinste: în Labaroche, aproape de Colmar, sunt prezente toate activităţile legate de prelucrarea lemnului, în Kietzheim este Muzeul viei şi vinului din Alsacia, la Mulhouse este Ecomuzeul Alsaciei (70 de case tradiţionale, animale, meserii de odinioară, spectacole), în Selestat, Casa Pâinii, în Riquewihr, Muzeul Poştei.

Pentru familii cu copii

Pentru copii există Grădina zoologică şi botanică, Cetatea Trenului, Cetatea Automobilului, la Mulhouse, Zoo cu animale din Africa la Bâle, Le Bioscope, parc de distracţii (transport gratuit din gara de la Bolwiller), Planetariu şi le Vaisseau (vaste teren de aventuri ştiinţifice) la Strasbourg. Din gara oraşului Selestat se iau autocare pentru o plimbare la Muntele maimuţelor – pe 24 de hectatare macaci prietenoşi trăiesc în mijlocul naturii. Haut – Koenigsbourg, castel de apărare, construit în mijlocul pădurii la altitudinea de 800 de metri (în sec. XV) şi restaurat propune o incursiune în evul mediu, cu 9 euro / adult intrarea; în curtea interioară sunt hanul, fierăria şi moara, la etaj apartamentele mobilate ale seniorului, de pe platforma artileriei se vede o grandioasă privelişte panoramică asupra Baloanelor Vosgilor, Pădurii Negre şi câmpiei Alsaciei.

Iar pentru copii şi părinţi cu chef de joacă Natura Parc de la Ostwald – Strasburg, Parc Arbre Aventure de la Krouth şi Parc Alsace Aventure de la Breitenbach oferă aventuri în aer liber, tir cu arcul, jocuri cu mingea, ateliere sportive, trasee la înălţime (adică deplasări dintr-un copac în altul, pe poduri, pasarele, balansoare, cu scări, liane şi sfori de căţărat), etc.

Sângele Domnului

Vii înfloritoare cresc pe colinele alsaciene. Evoluţia istorică a provinciei a imprimat şi culturii vinului caracteristici din cele două ţări. Ca şi în Bourgogne, în Alsacia există Drumul Vinului (170 km lungime, 3 km lăţime), care trece prin o sută de sate cu cincizeci de sărbători închinate acestei licori. Şapte soiuri cresc în viile îngrijite (unele urcă până pe contraforturile munţilor Vosgi – Pinot Gri, Noir, Blanc, Riesling, Muscat, Tokay, etc. din care se fac o groază de vinuri; unele au devenit rare: Vins de Paille (strugurii sunt lăsaţi să se stafidească pe paie), Vins de Glace (icewein) din struguri culeşi iarna, uneori după ce îngheaţă. Cultivatorii sunt organizaţi în confreerii patronate de sfinţi căci şi munca lor este sfântă iar rezultatul renumit. Vinurile predominante sunt albe, catifelate, nu prea tari. Cremont d’Alsace este un spumant. Alsacienii au impus şi soiul Gewurztraminer, puternic aromat. Vinurile se servesc în pahare cu picior verde pentru a putea evidenţia nuanţele verzui ale băuturii.

Ne-am scos puţin botniţa regimului de toate zilele, am gustat câte un pic de vin şi am cumpărat câte ceva pentru acasă numai că atunci nu ştiam mare lucru despre vinurile Alsaciei, ne-am informat ulterior măcar pentru a oferi o pistă celor care vor vizita acest ţinut încântător,definit printr-o gamă largă de culori, parfumuri şi gusturi. În Alsacia este ideal să dormi în fiecare sat – orăşel (sunt la mică distanţă), pentru a merge la pas, a privi şi a degusta, a degusta, a degusta…

Privire spre trecut

Pământul fertil situat la vest de Rin, cu masivele Vosgilor în vest a fost populat din neolitic; pe la 1500 î. e. n. a fost locuit de celţii care au practicat agricultura, prelucrarea metalelor şi olăritul; ameninţaţi de invaziile germanice ei au cerut ajutorul romanilor şi au preferat să intre sub stăpânirea lor cinci secole (până la căderea imperiului), au considerat că mai bine merg lângă un popor civilizat decât cu unul barbar.

În secolul al-V-lea alamanii urmaţi de franci s-au instalat aici, cele două dialecte se vorbesc şi în prezent. Când alt imperiu (al lui Charlemagne, în 842 e.n.) s-a divizat Alsacia a rămas opt secole în stăpânire germană. În timpul evului mediu stabilitatea a favorizat o spectaculoasă dezvoltare economică, demografică şi culturală  culminând cu Renaşterea şi Reforma din secolul al-XV-lea, zdruncinate de o revoltă ţărăneasca. La începutul secolului al-XVII-lea Alsacia este devastată de războiul de treizeci de ani; Ludovic al-XIV- lea o anexează Franţei. Între 1870 şi 1918 provincia se reîntoarce la imperiul german. Din 1918 aparţine Franţei. Ce urme a lăsat toată această “frecţie”? Castele, unele ruinate, altele restaurate şi arhitectura medievală din centrele vechi, viile şi pivniţele, menţinute vii prin păstrare şi o bună întreţinere, adică un efort continuu.

Cum de convieţuiesc cele două culturi şi cele două populaţii pe aceste locuri? Nu s-a schimbat orânduirea, nu s-a atacat proprietatea privată: văzută din exterior se pare că Alsacia a continuat să facă politica muncii şi a bunăstării şi se înfăţişează ochilor cu o identitate şi un colorit aparte, plină de încântătoare căsuţe, austere şi elegante biserici, berze şi vinuri bune. Un loc pe care trebuie să-l descoperiţi şi redescoperiţi!

Rouen – amintirea rugului

Venind dinspre Le Havre autostrada a devenit obligatorie (şi gratuită). Ne-au întâmpinat statuia lui Flaubert pe dreapta şi la distanţă, pe stânga, statuia Libertăţii. Port, industrii, indicator de centru istoric lipsă; ca şi în alte locuri, ne-a arătat o tânără doamnă drumul conducându-ne; urmând-o cu maşina am ajuns în oraşul vechi.

Nori grei gri închis pluteau asupra marelui oraş întemeiat acum două mii de ani, al patrulea port al Franţei, împărţit în două de Sena. A început ploaia, am ajuns în Piaţa Târgului Vechi (parcare subterană) şi la suprafaţă am dat cu ochii exact de galeria ce ducea la biserica modernă dedicată Ioanei (1970) cu acoperişul ca o pânză de navă curbată de vânt şi vitralii minunate. Se deschidea la 14:00 iar omenirea stătea la coadă, sub acoperişul galeriei, lângă o piaţă de alimente acoperită cu nişte ascuţişuri maro închis, ruinele zidului bisericii. Acolo se afla rugul, locul în care un soldat a căutat crucifixul cerut de eroină, stâlpul înalt al reabilitării cu o cruce în vârf, pe locul morţii Ioanei d’Arc. (Bacovia a fost lângă mine cu cerul lui de plumb şi “funerar veşmânt”).

Alte mărturii materiale ale supliciului îndurat de Ioana sunt locul unde a fost închisă, un donjon unde a fost ameninţată cu tortura, grădinile de la Saint Ouen unde a abjurat, strada Saint Romain unde a avut loc procesul de reabilitare şi un muzeu dedicat ei. Pe zidul lung al galeriei era scris (aproximativ): “O, Jeanne, fără mormânt şi fără chip, tu ştiai că cenuşa morţilor conţine sufletul celor vii!”.

Renaşterea

Ne-am îndreptat apoi spre catedrala Notre Dame, model de distrugere (1944) şi renaştere din cenuşa (datorată celor vii) a cărei faţada a fost pictată de Claude Monet. Edificiu important al Normandiei ea a fost construită în trei sute de ani (sec. XIII – XVI) iar impresionanta să săgeata (la fleche) este cea mai înaltă din Franţa (151 m) şi datează din 1830. Portalurile sale, adevărate dantele din piatră, le-am găsit în procesul de albire – curăţare (cu schelele de rigoare); în interiorul foarte înalt cu bolţi gotice, vitralii şi trei rânduri de stâlpi (la ultimul rând ferestrele au sticlă clară) de dimensiuni diferite, se poate vedea şi o colecţie de statui foarte vechi, înfăţişând sfinţi. În ea sunt mormintele ducilor de Normandia şi inima lui Richard inimă de leu. Foarte aproape este biserica Saint-Maclou (construită de englezi în stil gotic flamboaiant) şi l’Aitre Saint – Maclou, fost cimitir păstrător al osemintelor victimelor ciumei negre (1348), aflat în vecinătatea caselor tipice readuse la frumuseţea iniţială, cu structură de lemn (colombaje).

Toate acestea dau un farmec deosebit oraşului, împreună cu palatele negustorilor şi armatorilor bogaţi sau un Gros Horloge aurit de lângă clopotniţă, turnul de unde şi astăzi se dă stingerea (la 21:30). Pe străzi magazine de antichităţi expun celebrele faianţe de Rouen (ne muşcau ca preţ!). Ploaia rece obositoare şi sumbră, ne-a descurajat şi nu am mai căutat cele două case memoriale, ale lui Flaubert şi Corneille, muzeul de artă, un altul al ceramicii şi un muzeu al medicinei.

În acest oraş cu sanctuare, comerţ înfloritor, artă şi istorie, amintirea unei fecioare care la nouăsprezece ani şi-a pierdut viaţa în mare suferinţă a planat sub cerul mohorât şi lacrimile sale reci.

S-au scris cărţi (recomand o minunată şi emoţionantă piesa de teatru, “Ciocârlia” de Jean Anouilh), s-au făcut filme şi tablouri, sunt festivaluri pentru comemorarea ei, i s-au ridicat monumente, a fost sanctificată, numai că mă întreb încă o dată: ce a simţit ea judecată pentru ceea ce nu era (vrăjitoare), părăsită de toţi, ameninţată cu tortură şi arsă! O singurătate cumplită…

Mi-am amintit în Rouen de o cugetare a lui Roger Martin du Gard din romanul Familia Thibault:  ” Chaque creature est seule pour mener son combat comme elle sera seule le jour fixe pour mourir sa mort” = “Fiecare fiinţă este singură pentru a-şi duce lupta, tot atât de singură cum va fi şi în ziua fixată pentru a muri” (traducere aproximativă, în franceza este “mourir SA mort”, foarte puternic!). Jeanne d’Arc a iniţiat şi participat la acţiuni incredibile, a cunoscut gloria luptelor câştigate şi amărăciunea celor pierdute. Singurătatea ei din timpul procesului şi în ziua morţii depăşeşte cu mult ceea ce ştim despre acesta stare. Câtă putere a avut când a ales rugul cu bună ştiinţă pentru ideea că francezii şi englezii sunt popoare diferite iar Franţa trebuie să fie liberă şi să se autoconducă! Şi câtă durere!

Sigur că nu a murit în zadar. Ea a pus în mişcare titirezul înfăptuirilor ce au condus la formarea unei naţiuni.

Veşnica cinstire răscumpără groaznicul ei sfârşit?

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV, episodul V, episodul VI, episodul VII, episodul VIII

De parcă ar fi bănuit că sufletul meu se întrista cerul s-a închis slobozind o ploaie rece şi supărătoare…

La Compiegne Ioana d’Arc, în ciuda vitejiei sale extraordinare, a fost capturată de burgunzi care au dăruit-o englezilor, care, la rândul lor au restituit-o francezilor, tabăra ostilă, deoarece nu obţinuseră victorii de pe urma cărora să câştige avantaje (vezi Fecioara regele şi rugul  II). Compiegne a însemnat începutul sfârşitului ei. De pe înaltul soclu  statuia Ioanei surprinsă în plin avânt cu steagul fluturând priveşte oraşul elegant, loc de refugiu pentru regii Franţei începând cu secolul XV. După ce am fotografiat statuia am căutat Palatul Imperial căci nu este mai bună şi plăcută îndeletnicire a unui călător înfrigurat decât să intre într-un palat.

Având mai mult de o mie de camere, acesta primea curtea regală pentru petreceri şi vânătoare în pădurile apropiate, foarte bogate în vânat.

Exteriorul patinat de timp, cu un parc imens în spate, ascunde saloane elegante cu mobiler elaborat, candelabre, tapiserii, tablouri, oglinzi, copii după statui antice, portretele lui Napoleon şi Josefine, obiecte de valoare care le-au aparţinut atât lor cât şi lui Napoleon al-III-lea şi împărătesei Eugenia sau Mariei Luiza (cred că patul ei de aici este cel mai romantic şi somptuos pat al unei regine pe care l-am văzut vreodată!).

Un salon de jocuri, excepţionala bibliotecă (de unde printr-o uşă secretă se ajungea altundeva), salonul florilor, mobilerul îmbrăcat cu scene rurale, scaunele uşoare ca fulgul, din lemn de lămâi, sunt demne de a fi admirate. Fiind un castel “de vacanţa” nu s-a investit prea mult în decoraţia murală. Aceasta s-a bazat pe “trompe l’oeil” (picturi ce dădeau iluzia unor scene şi ornamente în relief) cu numai câteva stucaturi pe un plafon.

La parter, aproape de scară de onoare sunt expuse şei folosite de regi; un uriaş urs împăiat, vânat cândva la Compiegne, amintea de destinaţia castelului.

Se vizitează  cu ghid, ceea ce s-a dovedit a fi util şi plăcut în acelaşi timp (8,50 euro intrarea).

De la Compiegne Ioana a fost dusă la Rouen şi judecată. De aceea episodul următor va încheia periplul nostru pe urmele ei, dar nu şi călătoria.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV, episodul V, episodul VI, episodul VII

În episodul anterior am povestit despre renumele şi importanţa istorică a oraşului Reims şi am promis că voi reveni cu mai multe detalii despre o băutură foarte cunoscută, legată de acesta: şampania.

Fabricarea şampaniei a cunoscut etape şi metode ingenioase ce au îmbinat tradiţia cu inovaţia. Băutura folosită în ocazii festive şi nu numai, al cărei procedeu de fabricaţie a fost descoperit în secolele XVII – XVIII,  nu putea fi transportată. Multe sticle explodau chiar şi în pivniţe, de aceea nu călătorea dincolo de Europa. Nicole – Barbe Cliquot – Ponsardin, cunoscută ca “Văduva”, a transformat o afacere de familie într-o firmă recunoscută în toată lumea – Veuve Clicquot Ponsardin. Antoine de Muller, unul din angajatii Maison Clicquot a găsit metodă de a îndepărta sedimentele ce dăunau băuturii:  astfel aceasta a plecat pe oceane şi mari.

Pe scurt, drumul de la struguri la şampanie trece prin următoarele faze: din soiurile de struguri Chardonnay, Pinot Noir şi Pinot Meunier, culeşi şi curăţaţi manual, presaţi uşurel şi uniform de trei ori se obţin prin două fermentaţii cu adaosuri de zaharoză şi acid malic trei vinuri. Amestecate în proporţia dorită de fiecare “casă”, ele fermentează din nou învechindu-se – minimum nouă luni, maximum zece ani –  în sticle prevăzute cu un cilindru din material plastic în care se colectează reziduurile, la răcoare şi întuneric. Urmează transferarea lor în stive, în poziţie înclinată şi rotirea zilnică, manuală sau cu ajutorul maşinilor. Pentru “curăţirea” lichidului se introduc sticlele într-o saramură cu temperatura de minus 25 de grade (degorjare), iar la deschidere gazul acumulat expulzează dopul cu depunerile îngheţate. Se completează sticla cu o şampanie mai veche, cu zahăr şi coniac. Închiderea cu dopul de plută, capacul metalic şi împletitura din sârmă desăvârşesc procesul de fabricare. Şampania a evoluat de la dulce (rarisim în prezent) spre sec, datorită mai ales cerinţelor englezilor şi americanilor.

Au fost certuri, răscoale şi dezbateri, sunt legi care protejează atât fabricarea cât şi calitatea şampaniei dar metoda “champenoise” s-a răspândit şi în alte ţări cunoscând alte denumiri: Cava în Spania şi Talento sau Metoda Tradizionale, Metoda Classica, în Italia. E bine de ştiut. Şi de mers la Reims.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV, episodul V, episodul VI, episodul VIII, episodul IX

Întemeiat de un trib celt al Galiei în ultimul secol î. d. H. oraşul s-a aliat cu romanii şi a devenit un puternic centru comercial. Locuitorii săi, în majoritate meşteşugari i-au adus prosperitate. Ruinat apoi de Franci şi Alamani, oraşul a fost reconstruit de Diocleţian deoarece era situat la o intersecţie de drumuri comerciale ale imperiului şi un punct strategic în acelaşi timp. Cultivarea neîntreruptă a viţei de vie timp de 2000 de ani, descoperirea procedeului fabricarii şampaniei (Dom Perignon la Hautevilles, sec. XVII- XVIII), au făcut ca regiunea Champagne-Ardenne să fie bogată şi cunoscută în lumea întreagă. Bisericile, palatele, monumentele, locuinţele, instituţiile din Reims o dovedesc. Reims era şi a rămas un oraş ce îi putea primi cu mândrie pe nobili şi pe viitorii regi ai Franţei.

În catedrala Notre Dame au fost încoronaţi 30 de regi, începând cu botezul lui Clovis şi ai celor 3000 de supuşi ai săi. Inima oraşului bate în catedrală.

Însăşi biografia ei demonstrează că vicisitudinile nu pot învinge dorinţa de a nu pierde nimic din ceea ce au făcut înaintaşii şi face parte din fiinţa naţională. La început a fost o bazilică antică, apoi o catedrală carolingiană mărită şi transformată, mistuită de un incendiu şi în sfârşit, în acelaşi loc, în 1211 s-a început construirea catedralei actuale, rămasă neterminată până astăzi. Între anii 1914 – 1918 a fost intens bombardată, aproape distrusă, iar renaşterea ei prin lucrările de restaurare durează încă. Statui amputate sau decapitate – Frumosul Isus –  sunt şi vor fi readuse aproape de forma iniţială.

Interiorul catedralei este slab luminat iar vitraliile aproape la fel de de înalte ca arcurile gotice îşi dezvăluie întreaga lor frumuseţe. Alături de temele religioase în vitralii sunt înfăţişaţi şi locuitorii regiunii în procesul activităţilor lor principale (ca  în catedrala de la Bourges), legate de cultivarea viţei de vie şi producerii vinurilor.

Prezenţa operei artistului Marc Chagall – vitralii sunt ale lui- ilustrează continuitatea manifestării artei sacre în epoca modernă. Numeroasele panouri explicative luminate informează asupra trecutului catedralei, strâns legat de istoria Franţei. Faţada este împodobită cu vitralii şi statui ce prezintă episoade din viaţa Mariei iar în galeria regilor, Clovis primeşte botezul înconjurat de regi din toate dinastiile, încoronaţi la Reims.

În partea inferioară a stâlpilor din structura portalurilor se află alături de personaje biblice faimoşii îngeri surâzători, ce îi privesc pe credincioşi cu blândeţe. Se spune că sunt unici. La o masă erau trei persoane în vârstă care puteau fi abordate în legătură cu detaliile şi semnificaţia lor. Am vrut să le spun că am mai văzut un chip blând şi zâmbitor la Bamberg (Germania ) – statuia Sfintei Kunigunda, pe podul de lângă vechea primărie. Numai că priveau cu atâta mândrie la mulţimea de turişti ce se mişca în linişte prin catedrală şi în piaţa din faţa ei încât nu am vrut să le fisurez această credinţă. Am ieşit în soarele blând – la nouă seara în Franţa poate fi soare –  şi am privit mult timp catedrala. Arcurile ce sprijină acoperişul format din mai multe corpuri se termină cu mici chioşcuri ce adăpostesc statui de îngeri de unde denumirea de “Catedrală a îngerilor”. Printre detaliile care particularizează edificiul se găsesc în interior, pe reversul faţadei, statui ce istorisesc despre Ioan Botezătorul şi Masacrul Inocenţilor. Păsări şi animale din piatră (elefant, căţel, lup, ţap ) sunt fie garguie fie paznici la înălţimi diferite, în exterior. Notre Dame din Laon, are şi ea garguie – hipopotam şi boi lângă turle. În componenţa exteriorului Sagradei Familia din Balcelona sunt păsări.

Tot în interior, pe stâlpi, se sprijină trei rânduri de bolţi, ca la Sfântul Stefan din Metz. Statuia Ioanei d’Arc în armură evocă opera ei, încoronarea lui Carol al-VII-ea, moment decisiv în istoria statului francez ( vezi Fecioara regele şi rugul III)

Şi în timpuri moderne catedrala şi-a păstrat rolul de simbol naţional: sub bolţile ei s-au întâlnit generalul de Gaulle şi Conrad Adenauer după cel de-al doilea război mondial, pentru a celebra reconcilierea dintre Franţa şi Germania.

Pe partea stângă, în exterior se află machetele unor dispozitive cu care s-a construit catedrală, un personaj în costum de epoca le face să funcţioneze iar mai departe, tot pe stânga, în faţa portalului, fixată în paviment, este o placă pe care locuitorii oraşului Reims şi-au scris dorinţa de a lupta împotriva sărăciei, mizeriei şi umilinţei!

În faţa catedralei este, la mică distanţă, Centrul de Interpretare şi o casă a şampaniei, magazin ce conţine şi vinde o mare diversitate de sortimente, la multe preţuri. În spatele catedralei este un frumos parc iar în dreapta ei, palatul Tau – sec. XVII –  muzeu în prezent, expunând vestigiile, tapiseriile originale şi tezaurul catedralei martir.

Ioana a înţeles că la Paris ar trebui să fie sediul regalităţii şi după încoronare a purces spre acesta numai că a fost înfrântă iar la Compiegne, mai rău de atât.

Revenind la prezent, despre Reims nu putem vorbi numai despre istorie căci renumele lui se datorează unei băuturi foarte cunoscute – şampania. Aceasta are aici un trecut, prezent şi viitor glorioase. Dar vă povestim vineri mai multe despre şampanie!

Bine de ştiut: Reims e la doar 45 de minute de Paris, cu TGV-ul. Informaţii despre bilete aici. Opt dus-întorsuri cotidiene sunt prevăzute.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV, episodul V, episodul VII, episodul VIII, episodul IX

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/13/fecioara-regele-si-rugul-vi/feed/ 0