A doua zi la ora 14 pompa de benzina era la locul ei pentru alti 130E (se dusesera dracu’ banii pentru locu de veci) si ma desparteam de prietenii mei spanioli, nu inainte de a-i oferi o mica plimbare Albei, in timp ce ma gandeam ca am cunoscut niste oameni cu O mare pe drum. M-am chinuit un pic in Franta din cauza benzinariilor care se inchid mult prea devreme si a sutelor de sensuri giratorii care realmente te fac sa inebunesti cu zile. Blanoasa in afara de ceva probleme cu starterul nu a mai avut pe drumul de intoarcere desi as fi vrut sa-mi fac niste prieteni si in Elvetia. Minunata tara. Pe drumul de intoarcere chiar nu a mai contat ca erau inchise campingurile cand ajungeam. M-am strecurat inauntru si in Berna si in Viena, am platit dimineata la plecare si nu au fost probleme.

In tara am ajuns noaptea. Mai aveam 280km (parca) pana in Petrila si inchideam cercul (desi m-am uitat pe harta si traseul seamana mai mult cu o p_la). A fost una din cele mai grele parti din tot traseul. Drumurile din Romania. Era intuneric bezna, indicatoare ioc, asfaltul prost, acolo unde era, dupa Arad era raschetat pe kilometri intregi, exact in acelasi stadiu ca si cu aproape o luna jumate in urma, am luat la faze lungi in ochi de am damblagit, tot felul de idioti se incapatanau sa depaseasca pe linia continua acolo unde exista, lipsa marcajului de orice fel pe portiuni lungi si ceata densa pe masura ce ma apropiam de Petrila. Vad un semn “alte pericole” si-mi aduc aminte de lumea civilizata: atentie asfalt provizoriu, atentie asfalt alunecos, atentie la 150 de metri iesire pentru basculante, orice era de atentionat stiai ce urma… la romani insa lucrurile sunt mai simple: Ie alte “pericole” bei dasteptule, unde te crezi… cat ma amuzam gandindu-ma la asta pur si simplu s-a terminat asfaltul, asta insemna “alte pericole”… puteau sa scrie mai simplu pe un panou: ai sa crapi si n-ai sa stii de ce. Reusesc cu chiu cu vai sa o stapanesc pe macadamul ud si sa urc “bordura” cu care se termina macadamul si reincepe gluma aia care se numeste drum. Nimeresc Petrila exact inainte sa inchid ochii (si ca sa ca sa fiu trezit dimineata de Zilele Petrilei).

Nimeresc si blocul Doamnei Barbu si, pentru ca doamna Barbu dormea la 3 jumate noaptea (culmea) , stau la o palavra cu Mitzu si Igor. Dupa 43 de zile si 12000km. Ai lasa-ma… in apa ? murmura Igor, expunerea mea fiind puncatata din timp in timp si de cate un Wow! din partea lui Mitzu.

citeste episodul anterior

Lista cu toate episoadele acestei aventuri o gasiti in Introducere

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.

ANTONIO, FA CALDO!
Cu gandul sa inoptez acolo caut un camping, nu de alta dar pe toata zona de coasta s-a construit ca la balamuc si nu prea mai existau terenuri virane. In plus niste localnici mi-au recomandat sa nu pun cortul pe plaja, ori erau batuti in cap cu totii ori stiau ei ce stiau. La camping, dezamagire maxima, 20 de euro pe noapte, nu aveau si masajul inclus in pret dar aveau piscina. Mi s-a parut culmea imbecilitatii si nici macar langa Paris nu erau. Acum ca am facut-o si p-asta poate ar trebui sa merg acasa, m-am gandit. Malaiu era si ala pe terminate. Nu intelegeti gresit: al meu se terminase de mult. Eram deja pe malaiul mamei care-mi imprumutase o parte din banii cu care vroia sa cumpere un loc de veci doar ca sa-l vada pe loaza de fi-su intors acasa. Intre timp nenorocita aia de ploaie trecuse si ea Pirineii. Trecusem de Barcelona si ma pregateam sa ma plictisesc tot mergand de-n boulea prin ploaie. N-am avut parte. Se strica pompa de benzina. Blanoasa tuseste de cateva ori si moare. Macar daca s-ar fi stricat in Molins de Rei din care tocmai iesisem. Sa sui motorul pe o autoplatforma n-ar fi fost mare lucru daca as fi stiut unde sa-l duc, problema era ca fiind 7 seara totul era inchis. Aia cu autoplatforma, maestri in psihologie: si daca ramai pe autostrada se face noapte si te ploua ce rezolvi? Aveau dreptate imbecilii, aveam nevoie de oras ca sa pot rezolva cu pompa de benzina macar a doua zi. Si pentru ca esti baiat simpatic uite, avem noi un prieten mecanic , Antonio, cu care am vorbit cat eram in masina si ne-a zis ca are o pompa second hand pentru Virago, costa doar 90 de euro, te las undeva in oras, Antonio vine cu pompa, si toata lumea e multumita, adaugara sacalii. Fara nici o varianta accept cu inima grea sa sui motorul pe platforma. Ajungem in oras, ma debarca pe o straduta langa o gradinita si pleaca, cu promisiunea ca Antonio apare intr-o ora ca mai are o treaba pe undeva. Pe partea cealalta a strazii vad doi saci de deseuri, unul de carton unul de moloz. Iau un loc pe cel de moloz, asteptandu-l pe Antonio. Tzeapa. Antonio fa caldo. In gradinita niste tineri faceau lucrari de decorare. Intru cu gandul sa-i rog sa ma ajute cu doua informatii. Prima unde e sediul politiei, a doua, daca stiu vreun service Yamaha. Le stiau pe amandoua. Bine, dar ce o sa faci in noaptea asta? ma intreaba Alba, singura dintre ei care o mai rupea un pic in engleza. Pai, cred ca o sa dorm langa motor, nu e prima oara. Nu se poate, hai sa dormi la noi, in drum trecem pe la politie si maine dimineata te ducem la un service Yamaha, spuse ea sustinuta si de ceilalti in spaniola. A trebuit sa recunosc ca era un plan excelent dat fiind ca ploaia nu se potolise. Politia, niste dobitoci mai sinistri decat aia din Irlanda. Incepusem sa inteleg de ce-i ura Jens, prietenul belgian. M-au intrebat daca s-a intamplat pe autostrada si raspunsul fiind afirmativ, trebuia sa ma adresez politiei autostrazii care insa era in Barcelona. Cu Alba ca translator i-am explicat militianului de serviciu ca nu am cum sa ma duc in Barcelona pentru ca motorul e stricat dar ca am numarul autoplatformei, pot sa fac o plangere iar ei ar putea sa futa firmei o amenda pentru inselaciune. Intelegeam sa le dau banii alora cu platforma (180E toata distractia, atentie mare la chestia cu autoplatformele) in schimbul unui serviciu util , nu sa ma lase in strada ca pe ultimul om cu promisiuni mincinoase. Nici asta nu e posibil zice militianu, asa ca i-am urat o cariera plina de succes in slujba comunitatii mamei lui si am iesit in strada. As fi vrut sa sugrum pe cineva. Am ajuns la Alba si prietenii ei, acasa e impropriu spus, era atelierul lor de creatie, ei lucrand ca instructori de creativitate cu copii de gradinita dar si ca zugravi cand situatia o cerea. Nu mai fi suparat, maine mergem la Yamaha, cumperi pompa si mergi mai departe mi-a spus Alba oferindu-mi un fum. Era atat de simplu ca ne-a pufnit rasul pe toti, respectiv Sigrid si Maestrul Bucatar. Am avut senzatia ca si cainele, numit simplu Caine, precum si micul pisoi, Minitigri, se prapadeau si ei de ras. Cat am mai ras un pic Maestrul Bucatar pregatise un ceaun cu spaghete in sos tomat si cepa. Sa nu te sperii, spuse Alba, noi inainte sa mancam cantam mereu un cantecel, iar pe copiii cu care lucram ii invatam sa faca la fel. Si au cantat cu tipete si chiote de bucurie un fel de Haka interpretata de Chip si Dale plus un cor de veveritze. Am ramas de am capiat iar spaghetele au intrat unse in timp ce ne uitam la Lionking 3. Asta inseamna Freeparty, sa faci ce-ti place, cum iti place, cand iti place, mi-a spus Alba ruland inca un joint.

citeste episodul anterior

citeste ultimul episod

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.

PARIS SI MAI DEPARTE
Spre norocul meu in Paris m-am revazut cu sora unui vechi si foarte bun prieten, cu Cristina Vasile, care m-a luat de ghidon si m-a plimbat prin Montmartre, pe unde Cartier Bresson a facut pozele alea ale lui frumose.Cu asa cartiere cred si eu ca avea unde. Tot Sorella mi-a aratat Sacre Coeur si am palavragit doua seri la rand la niste terase fooooarte frantzuzesti si de bon ton, cu un pahar de vin rosu in fatza. Ea, eu… eu eram in clubul bautorilor de apa minerala cu lamaie. Trebuia sa iau o decizie in Paris, merg acasa sau merg mai departe. Am imbratisat-o pe Cristina de ramas bun (ca si celorlalti, oricum nu puteam sa-i multumesc de ajuns) si… am mers mai departe. Spre disperarea mamei. Chiar nu puteam sa tai de pe lista si al treilea drum pe care vroiam sa ma dau, dupa ce-l ratasem pe al doilea. Adica puteam dar nu vroiam. Daca nu fac asta acum, s-ar putea sa nu mai am ocazia vreodata. Cu argumentul asta in cap mi-am aranjat pe mecla basmaua rosie de la bunica si am pornit spre sud. Paris – Bordeaux – Pau – Zaragosa – Madrid – Toledo – Granada – Alameria. Pe Langa Bordeaux a inceput sa ploua si nu s-a mai oprit pana am trecut Pirineii. Deja incepusem sa ma cert ca nebunu, cu ploaia. Asta cu reprize de somn la minim si campat noaptea ilegal prin benzinarii, pus cortul la 12 noaptea, trezit la 6 dimineata, impachetat tot inclusiv cortul si pus pe motor, la 6.15 deja imi beam cafeaua. Merita mentionat sudul Frantei, in zona Bordeaux. Cu drumuri care serpuiesc minunat printre si peste dealurile acoperite de podgorii, cu miros de must in aer, cu sate vechi strajuite de turlele unor bisericute darapanate si de strazile fara trotuare marginite doar de zidurile caselor, niste zone de un pitoresc deosebit… Printre toate acestea am trecut ca fulgerul. Calitatea drumului a facut diferenta de cele mai multe ori: asfalt ca in palma si, mai ales dupa Pau, niste peisaje montane de am intzepenit de frig, sa tot mergi cu motorul pe acolo.

Traversarea propriu zisa a Pirineilor a fost un fleac. Am intrat in tunelul Somport inca in Franta si am iesit in Spania, dupa 8,6 km. La intrarea in tunel tremuram de frig iar la iesirea din acceleratorul ala de particule a trebuit sa-mi desfac geaca la gat. In sfarsit, cald! Cald si se insera. Spre deosebire de Franta unde amenda e de 90 de euro daca esti prins de jandarmerie ca virgula campezi ilegal, in Spania li se cam rupe la basca, cu toate astea am ramas vigilent si am dat atentie oricarui mic semn care imi spunea sa NU campez intr-un anume loc.

citeste episodul anterior

citeste episodul urmator

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.

Pe plaja vecina, Omaha, multi dintre ei nici nu au apucat sa iasa din apa. Pe Utah in schimb comandantii navelor care transportau tancurile spre plaja aproape ca au esuat vasele insa au reusit sa aduca tancurile si amfibiile foarte aproape de plaja fapt ce a salvat o multime de vieti, mai putin germane. Probabil era o inghesuiala ca in statia Unirea la 8 dimineatza, douazeci de mii de oameni au debarcat acolo intr-o singura zi. Parasutistii diviziilor 101 si 82 si-au facut si ei treaba in spatele zonei de debarcare si au reusit sa-i zapaceasca bine de tot pe nemti. Nu pentru toti parasutistii treaba a mers ca pe roate. Atarnata de turla bisericii din Saint Mere-Eglise poate fi vazuta o replica a unui parasutist care a avut ghinionul sa i sa agate voalura de unul din elementele arhitecturale. Scapand initial de a fi impuscat de nemti, prefacandu-se ca e mort deja, John Steele a fost dat jos de pe turla aproape surd, din cauza clopotelor care bateau intr-o dunga anuntand incendii in sat si a fost luat prizonier. Se poate spune ca a fost un tip norocos din moment ce a reusit sa evadeze din prizonierat si sa se realature camarazilor sai, a murit de abia in 1969. Francezii au fost atat de impresionati de povestea lui incat peste drum de biserica se afla o carciuma numita cum altfel decat John Steele. Si eu am fost impresionat astfel incat un ecuson al “soimilor urlatori” si-a gasit un loc si pe geaca mea moto.

SPRE PARIS
De abia dupa asta am pornit spre Paris. Fara gps, inarmat doar cu o harta rutiera. Mare scofala ! Pai mare scofala, pentru ca am intrat pe o autostrada am platit 2 euro si am mers mai departe. Nu apuc sa fac nici 30 de km si iar am mai cotizat 2 euro. N-are nimic, nu au cum sa o tina asa pana in Paris ma gandeam. Ei, uite ca aveau cum sa o tina, dupa 30 de kilometri un panou ma anunta ca iar tre sa scot cardul. Atat! ma gandesc, si fac prima la dreapta sa ma scot de pe autostrada. Surprize surprize, la iesirea de pe autostrada am mai dat 2 euro. Cam la asta e bun gps-ul pe care bifezi avoid toll roads dar pe care nu-l ai, te ajuta sa stai departe pe drumurile pe care arunci cu banii. In nici un caz nu se justificau, in primul rand pentru ca erau cozi din cauza restrictiilor de viteza efectuandu-se reparatii la autostrada, in al doilea rand erau cozi imense la casele de marcat, in al treilea rand limita de viteza de pe drumurile “interjudetene” mocca, care nu numai ca sunt pustii dar arata excelent, e de 110. Al dreq sa fie ala care mai calca pe autostrazile voastre, mi-am promis. Pe la 11 noaptea am intrat in Paris si m-am indreptat pe cheiul Senei direct catre centrul orasului, spre Turnul Eiffel. Ei bine dragii mosului privelistea nocturna era incredibila. Ca un tzaran venit la oras pentru prima oara, am descalecat, mi-am dat cushma jos din cap si am ramas ca prostu in mijlocu trotuarului uitandu-ma la turnul ala frantzuzesc luminat in albastru si decorat cu stelutele Uniunii Europene. Am stat asa cam vreo ora, holbandu-ma fix si rontzaind m&m. Cand sa plec, probabil ca era ora exacta, turnul s-a luminat de flashuri ca un pom de craciun la Disneyland, wow, si am mai stat un pic. Oricum nu ma grabeam nicaieri… Planul meu era sa pun cortul undeva prin niste boscheti in afara orasului.

DE JUR IMPREJUR
Termin de admirat turnul, incalec si pornesc. Intru pe o autostrada care semana cu un circuit din Need 4 Speed Carbon, pasaje, tunele, lumini, peisaj urban, benzi, multe benzi, mama ce blana! La un moment dat trec si pe langa un politai care facea semn masinilor sa reduca viteza, ceva mai incolo fiind un tir ramas in pana. Mai merg vreo 40 de kilometri si iarasi dau de un politist care facea semn masinilor sa incetineasca, ceva mai incolo fiind un tir ramas in pana. Ce ghinion pe soferii de tir in noaptea asta, imi trece prin cap. Mai vad si un bloc “Sharp”… hmm…  parca am mai vazut un bloc “Sharp” pe undeva…  Hahaha, ma invart in cerc ca prostu! Si m-am mai dat de 2 ori pe Periferica Interioara, pentru ca pe ea eram, da’ daca-s prost de un sa stiu ce vrea sa insemne. Cineva de la politia rutiera din Paris cred ca are niste poze foarte frumoase cu mine in actiune pentru ca la un moment dat m-am pomenit cu un blitz in mecla. Intrebasem un taximetrist pe unde as putea gasi un camping si aveam o oarecare idee de poarta pe care trebuia sa ies de pe periferica precum si faptul ca Champigny sur Marne e pe A4, si cam atat. Era doar o mica problema pe care nu o luasem in calcul si anume ca strazile (SI) acolo sunt goale cu desavarsire la 2 noaptea. Nu reusisem sa ies din zona urbana. Pustiu absolut, si-mi era cam jena sa opresc o masina care oricum trecea cam odata la 1 ora. La un moment dat dau peste unu cu un scuter. Un arab care mirosea a alcool, pe numele lui Mustafa Aoui. Se uita ala un pic la mine zice ca el nu stie sa fie vreun camping prin zona si-mi propune sa dorm la el pentru 15 euro. Rupt de oboseala, accept. Accept pana in momentul in care ajungem in fata blocului lui si ma intreaba daca stiu cum se opreste scuterul. Eu nu stiam dar intre timp il oprise omu’ cu un briceag. In ciuda protestelor lui cum ca e un om bun, am plecat mai departe in noapte. Acum cine stie, poate ca era un hotz cinstit cu toate aparentele impotriva lui, tuturor ni se poate intampla sa dam rau in cadru la un anumit moment, insa eram mult prea obosit si lipsit de reflexe ca sa-mi permit sa ma conving ca era un om bun intr-adevar. Ca sa nu mai zic, daca era rau. Drept care, nereusind sa gasesc nenorocitu ala de camping, cand mai aveam benzina pentru 10km am tras intr-o parcare in Champigny dar nu sur Marne, am tras costumul de ploaie si sacul de dormit peste (n-a mai facut condens) si am adormit lemn.

citeste episodul anterior

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.

Singura varianta era sa ma apuc singur de reparatii pe strada din spatele atelierului. Desi toate sculele mele si piese de schimb erau in coburile blanoasei, idiotii nu au luat absolut nimic, asa ca aveam cu ce sa ma apuc de surubarit. Din fericire un mecanic mai tanar de acolo a auzit discutia si m-a mai ajutat pe fereastra cu niste chei, un furtun cu aer comprimat si o baterie ca sa invart motorul, cinste lui. A fost singurul om care a miscat macar un deget din toata sleahta aia de dobitoci. Mai ales ca sa platesc reparatia plus o taxa de urgenta chiar nu ar fi fost o problema, in fine , nu mai conteaza. Doua zile, mare parte din timp in ploaie, am verificat pas cu pas instalatia electrica, golit uleiul, suflat motorul, scos filtru de aer si suflat, pus la loc, pus ulei nou, golit rezervorul, pus benzina, schimbat bateria, verificat scanteia la bujii, scos apa din far si semnalizatoare, nu porneste, de ce nu porneste, brainstorming, gasit buba la contactul fortat al cheii… In a doua zi de surubareala de un real ajutor mi-a fost Brian Lee un tip navetist, ingrijitor la un camin de batrani.

OAMENI SI CALITATI
Desi Brian nu avea nici cea mai mica idee despre mecanica avea alte calitati. In primul rand a tinut mortis sa vina si sa se uite la mine, astfel ca in loc sa ma ploua doar pe mine l-a plouat si pe el. In al doilea rand Brian fiind nascut in Cork cunostea o gramada de lume, saluta sau era salutat pe strada odata la 2 minute. Si la un moment dat ma intreaba, auzi Radu, da de ce stam noi in strada in ploaie si nu o impingem la alt service ? Pentru ca nu stiu unde dracu e alt service Brian, poate o fi la 20 de kilometri. Nici eu nu stiu da stai ca-ti aflu imediat imi spuse el in timp ce sorbeam doua cafele ca sa ne mai incalzim un pic. Nici 2 minute nu trec si Bingo! Un cunsocut ii spune lui Brian ca mai e un service la 3 kilometri departare. Problema era ca reusisem sa o alimentez, starterul invartea, bujiile aveau scantei insa atunci cand pornea pompa de benzina carburatoarele dadeau pe afara pe la supraplin. La astea chiar nu aveam nici cea mai mica idee ce trebuie sa le fac si datorita unor suruburi speciale mi-a fost cu desavarsire imposibil sa le desfac. Eram blocat. Ne punem pe impins. Ajungem la CB Motorcycles exact la ora inchiderii. Nu-i nimic, ne uitam maine un pic la ele ma asigura un mecanic tanar in timp ce tragea grilajul. Brian imi da un cot complice, i told you. Mi-a venit sa-l pup. M-a ingrijorat un pic doar faptul ca acolo aveau mult mai multe motoare asteptand la rand decat la primul service. La prima ora eram inapoi. Vorbesc cu John, mecanicul sef si-i zic toata tarasenia subliniind ca nu este absolut nici o problema cu malaiul. Se codeste el un pic, ca au si ei multe rezervari, ca o fi ca o patzi si ma intreaba pentru ce atata graba din moment ce locuiesc in Irlanda. Total gresit, il lamuresc, locuiesc in Romania, de acolo vin si intr-acolo ma indrept. M-au invitat la un ceai inauntru si am stat la o tigare tot spunandu-le ce am facut deja si ce as mai vrea sa fac.

Ia baga bai nene motoru ala inauntru, decide John scurt. Nu numai ca au desfacut carburatoarele, le-au curatat pe toate partile si au peticit membranele. Au scos din nou uleiul, au spalat motorul cu terbentina, au testat din nou instalatia electrica, mi-au inlocuit contactele de la cheie, au pus alt ulei, au schimbat si filtrul de ulei. Cand Blanoasa a pornit parea un drac resuscitat, tot atelierul s-a umplut de fum si abur iar eu am tras un chiot de bucurie de s-a zgaltait cladirea. Dupa care a trebuit sa ies urgent afara pentru ca-mi dadusera lacrimile. De la fum, desigur. Totul a durat doua ore pe ceas. John si tanarul lui asistent nu au acceptat sa-mi ia nici un ban pe reparatie. Am plecat dator pe viatza de acolo. Stii, cand eram de varsta ta si eu am facut o calatorie cu motocicleta din Cork pana in Australia, mi-a spus la plecare John zambind. Eram mic copil. Imi iau ramas bun si de la cei de la hostel si plec direct catre Rosslare unde deja facusem rezervarea pentru feribot. Aveam doua zile la dispozitie dar m-am gandit ca daca nu o sa mai vrea sa porneasca macar pot sa o imping pana pe vas si tot ajung in Franta. Astfel ca mi-am petrecut o zi jumate stand in fata cortului pe plaja din Rosslare si privind pescarusii, navele ce intrau si ieseau din port, norii, ascultandu-mi inima si incercand inca sa visez frumos…

VIATA E O PLAJA
Singura data cand linistea mi-a fost tulburata, intr-un mod foarte placut, pe plaja din Rosslare a fost cand Vincent, un batran incovoiat dupa 35 de ani petrecuti ca pescar pe mare, a trecut sa-mi faca un mic cadou. Un desen facut de el. As vrea sa-ti fac cunostiinta cu Bruce al Treilea, spuse aratand spre maidanezul timid care incepuse deja sa guste din cort. Bruce al Doilea fusese calcat de o masina, nu am mai intrebat ce s-a intamplat cu Primul Bruce. I-am multumit foarte frumos pentru gest. Si totusi, ce am facut ca sa merit un cadou atat de frumos? l-am intrebat. Stii, chiar daca stai o singura noapte, eu locuiesc in celalalt capat al plajei asa ca suntem vecini, iar la noi asa se obisnuieste in semn de bun ramas…

citeste episodul anterior

citeste episodul urmator

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.

Dupa 450km pe ploaie intru in Cork la 8 jumate seara, ma cazez la un Youth Hostel cu 17 euro pe noapte si fac cunostiinta in camera cu doi pustani din Belgia, Steve si Jens. Si ei faceau turul Irlandei dar cu masina. I-am invitat sa bem o bere, au refuzat politicos. Dimineata (sa mai mentionez ca ploua?) ne trezim toti trei fara nici un chef, toate hainele mele miroseau a mucegai. Impachetez decis sa plec direct catre Rosslare chiar daca feribotul pleca deabia peste doua zile. Imi strang mainile cu cei doi pustani si coboram impreuna in parcare. In parcarea in care nu mai era nici urma de Blanoasa. Am crezut ca visez urat si inca nu m-am trezit. Cu tot calabalacul in maini ies afara din parcare convins ca cineva o fi vrut sa faca vreo gluma. Nimic. Moment in care degetele mi se deschid singure si las lucrurile sa alunece incetisor pe langa mine. Belgienii se prinsesera ca ceva nu e in regula si ma priveau in tacere. Vine si proprietarul hostelului si paleste la fata cand ii spun ce se intampla. Vine si politia. Doi cretini, care cu chiu cu vai s-au lasat induplecati sa noteze seria stantata pe motor, mi-au luat adresa de mail si telefonul si mi-au spus sa ma duc linistit acasa ca ma cauta ei cand afla ceva, mi-au lasat o carte de vizita a unei asociatii care oferea asistenta psihologica victimelor jafurilor, dupa care au plecat. Raman in picioare in parcare langa un zid, cu cartea de vizita strivita in pumn, uitandu-ma cu atentie la mortarul care tinea caramizile la un loc si cautand o cat de mica crapatura in care sa incap si eu. Eram impietrit, atata amar de drum pentru nimic, imi rasuna in cap. Jens se apropie incetisor de mine, uite ce e noi putem sa plecam si maine si daca vrei te luam si pe tine ca sa nu pierzi si feribotul, ramanem cu tine astazi pana-ti revii. Nu pot sa plec fara motocicleta, ii zic lui Jens, macar cateva zile trebuie sa raman. Bine dar poate sa dureze saptamani pana or sa o gaseasca ceva din ea si chiar daca o gasesc ce te face sa crezi ca o sa si poti pleca cu ea? Daca o gasesc macar o pun intr-un container si o trimit acasa, i-am spus eu. Dar fara ea nu pot sa plec, am adaugat. Si ce o sa faci acum? ma intreba privindu-ma in ochi. Nu stiu, probabil ca o sa astept un miracol, ingaim sfarsit.

DUDE, IS THAT YOUR MOTORCYCLE?

Mi-am anulat cele doua feriboturi spre casa, cel spre Anglia si cel din Anglia catre Franta si m-am asezat pe scarile hostelului cu capul in maini. Totul se sfarsise, nu mai ramanea decat sa ma sui in avion si sa ma intorc acasa… La un moment dat usa se deschide si o femeie din personalul hostelului care auzise ce mi se intamplase imi spune pe un ton hotarat: Stii, n-ar trebui sa-ti pierzi speranta niciodata. Si daca oricum nu mai ai nimic de facut ar fi bine sa faci o plimbare pe malul raului. Pentru ca eu imi amintesc ca in urma cu catva timp s-a mai intamplat ceva de genul asta iar scuterul a fost gasit abandonat pe malul raului. Ii multumesc pentru sfat, urc in camera si le expun planul celor doi belgieni: ne plimbam un pic pe malul raului dupa care intram intr-o carciuma si ne facem manga, erau invitatii mei. Mergem pe strada din spatele hostelului, trecem printr-un parc si intram pe un pod pietonal care traversa raul. Eram complet absent. Deodata Steven ma intreaba si n-am sa-l uit niciodata: Dude, is that your motorcycle? Where ? There ! WHERE THE HELL DO U SEE IT? There Dude, IN the river! Blanoasa!!! Din pacate era submarin dar nu mai conta…

Ajungem in dreptul ei si simt ca explodez de furie, oare ce tembel ar fi in stare sa faca asa ceva? Pun pariu ca nu au reusit sa o porneasca imi spuse Jens. Ramasesem impietrit din nou. Stai linistit, o sa o scotem noi! spusera amandoi batandu-se cu pumnul in piept ca niste pui de lei. M-a pufnit rasul. Are 190 de kilograme si e jumatate ingropata in namol. Poate sa aiba si 400 tot o scoatem spuse Jens zambind. Si ne-am asezat in fund cu totii sa punem la cale un plan de actiune. Eram pe cale sa ajungem la o concluzie cand apare si un politist moto. Jens, ca fost anarhist retinut de politie de multe ori in Belgia, il intreaba pe politist daca are vreo solutie. Ala zice ca mai intai trebuie sa anunte dispeceratul. Amandoi belgienii dau din maini a lehamite. Politaiul observa si intreaba daca noi avem vreo solutie. Avem, raspunde Steve intzepat. Intram in apa o legam cu franghii si folosindu-ne de pomul de pe mal ca de bratul unei macarale o ridicam si o tragem pe mal. Observatia politistului ca s-a mai inecat cineva in locul ala in urma cu o luna si ca nu poate sa ne permita sa intram in apa nu pare sa-i sperie pe mititei. Si cam cum te gandesti sa ne impiedici? L-a intrebat Jens zambind ironic. In disperare de cauza politistul apeleaza la argumentul suprem. Pai azi e sambata, toate magazinele sunt inchise, de unde veti face rost de franghii? Pai le vom fura! Raspunde Jens pe cel mai categoric ton din lume. Intervin, calmez spiritele si-l rog pe politist sa incerce sa faca rost de ceva oameni de la descarcerare sau pompieri. Problema e ca era sambata iar la aia sambata probabil e zi sfanta. Nu era nici dracu on duty. Pana la urma vin inca doi politisti inarmati cu niste vinci-uri si cu ajutorul lor si cu al franghiilor pe care intr-adevar, le-am furat dintr-un santier, am reusit sa o scoatem pe Blanoasa dupa vreo juma de ora de chin in 5 oameni, cu mine in apa incercand sa o tin dreapta cat de cat. Blanoasa a fost incarcata pe autoplatforma si a plecat la politie iar noi am urmat planul initial si am luat la colindat toate carciumile din Cork. Nu am luat prizonieri in seara aia, ne-am intors la hostel morti de beti pe la 2 noaptea. Ziua urmatoare am reusit sa-i determin sa plece, chiar nu avea rost sa scape si ei feribotul, spunandu-le ca e doar o chestiune de timp pana cand o sa plec si eu mai departe. Ne-am despartit cu o strangere de mana prieteneasca si cu ochii umezi, niste oameni deosebiti, nu am cuvinte.

Citeste episodul anterior

Citeste episodul urmator

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.

Situatia a degenerat si mai mult in ianuarie 1972 cand 13 oameni au fost impuscati de armata britanica in timpul unui mars de protest, aceea fiind ziua cunoscuta drept “Bloody Sunday“. Bineinteles ca toate acestea nu au facut decat sa creasca suportul populatiei pentru IRA iar violenta nu a nascut decat violenta…

Continui pe coasta de vest a Irlandei, una dintre cele mai fotogenice zone prin care mi-a fost dat sa trec, atunci cand nu ploua prea tare bineinteles.

Ma trezesc buimac pe la 11 si constat cu tristete ca nici gand de soare dar macar inca nu incepuse ploaia. Ma bag default in costumul de ploaie si o apuc pe drumul de coasta catre Cliffs of Moher si mai departe catre Cork daca vremea nu se imbunatateste cat de cat astfel incat sa merg mai mult pe drumuri de coasta si sa ma opresc in alta parte. Nu era obligatoriu sa ajung in Cork in ziua aia. Bineinteles ca se sparge teava si incepe sa ploua salbatic astfel incat, fortat, fac calculul si rezulta 450km pana in Cork. Pe drumurile de coasta se mai adauga si vanturi puternice care sufla din toate partile. Ca sa nu-si inchipuie nimeni ca in pauzele dintre ploi nu ma distram suficient de bine. Din cauza umezelii GPS-ul incepuse sa dea semne de oboseala, imaginea disparea din cand in cand (in Cork s-a dat obstescul sfarsit). Nu pun prea mult la suflet si ma bucur din inima de R479 din Galway catre Cliffs, ca si A2-ul, un drum costal fantastic de frumos strajuit de stanci tacute si ziduri de piatra.

Trec pe langa Cliffs of Moher fara nici cea mai mica remuscare cand imi dau seama ca exista un Visitors Centre langa care parcarea e obligatorie daca vrei sa vezi ceva si costa pe ora doar 5 euro, asadar mai era si contracronomentru jocul de glezne. Stiam ce urmeaza: parcam si mergeam pe jos de-mi venea rau ca sa admir o gramada de tantalai pozandu-se pe maluri. Skipped this part. Insa puteti gasi niste poze foarte frumoase pe Gugal.

Citeste episodul anterior
Citeste episodul urmator

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.

Victime si ziduri
Bilantul victimelor acelui razboi de gherila nu va fi niciodata cunoscut in totalitate. Nu a fost o simpla comfruntare intre Armata Republicana Irlandeza si Armata Britanica ci si intre militiile catolice si cele protestante. Mai pe scurt, au existat multe momente in care irlandezii se executau intre ei cand nu erau ocupati sa arunce cu caramizi dupa patrulele engleze. Problema a inceput pe la 1848, a continuat in 1916, cand Irlanda s-a revoltat impotriva stapanirii engleze, si a continuat pana la sfarsitul anilor ’90 cand deja a devenit cunoscuta sub numele de “The Troubles” tocmai pentru ca razboi nu i se prea putea spune. S-a murit pe capete de toate partile inclusiv nevinovati. Ura era atat de mare incat in 1988 pana si inmormantarea a trei membri IRA a fost atacata de un activist al unei grupari opuse, inarmat cu grenade si pistoale, inca trei oameni au murit atunci si 60 au fost raniti de schije. Dupa ce a scapat sa fie linsat de multime, fiind capturat in cele din urma, a primit la proces 682 de ani de inchisoare. Nici nu se terminase bine prima inmormantare ca doi ofiteri englezi au intrat din greseala in convoiul funerar care-l conducea pe ultimul drum pe unul din cei ucisi la cea dinainte. De data aia nu a mai urmat nici un proces, cei doi fiind impuscati de IRA dupa ce au fost prinsi, dezbracati si batuti… O scurta plimbare cu motorul pe Falls Road, Shankill Road si, de ce nu, RPG Avenue, locul unde fortele britanice au fost atacate cu lansatoare portabile de rachete, poate dezvalui multe din povestile scrise cu sange din acest oras.

De parca toate astea nu erau de ajuns mare parte din oras este strabatuta de ziduri care au menirea de a-i apara pe oameni de ei insisi, ziduri facute sa-i desparta pe Unionisti de Republicani si pe Republicani de Loialisti si de cine s-o mai simti Gica Contra p-acolo. Culmea este ca desi prin Good Friday Agreement semnat in 1998 in Belfast este pace, majoritatea oamenilor considera inca zidurile drept foarte utile, resentimentele si neincrederea fiind inca destul de mari in toate taberele…

Try your brakes!
Parasesc Belfastul si calaresc agale prin ploaia trista pe primul drum de pe ordinea de zi, A2 Antrim Coast Road avand ca destinatie Bushmills aflat in nordul insulei. Ca sa va faceti o oarecare idee despre ploaia irlandeza am sa-l parafrazez pe John P. McAfee si va propun urmatorul experiment: Intrati imbracat sub dus si dati drumul la apa. Ok, acum inchideti-o pentru cateva secunde si deschideti-o din nou. Faceti asta toata ziua timp de o saptamana. Sau faceti o excursie pe motor in Irlanda, e exact acelasi lucru. A2-ul unduieste frumos uneori la 10 metri de malul marii trecand prin Larne si oferind niste senzatii si privelisti greu de uitat, la un moment dat trec de un orasel numit Cushendun, deja putea sa fie tornada pentru ca nu mai conta, ala este unul dintre cele mai frumose drumuri pe care am mers vreodata. Marea in dreapta, ca un ocean de otzel si piscurile muntoase cu varfurile invaluite in ceatza creaza impresia de Higway to Hell, mai ales cand trec de un semn de avertizare pe care scrie “Try your brakes”. Asta ce gluma o mai fi ? ma intreb. Drumul tocmai parasise tarmul si se pierdea printre dealurile verzi punctate cu oi si capre. Din fericire franele functioneaza ok pentru ca incepe o sectiune cu urcari si coborari de am impresia ba ca o sa cad pe spate ba ca o sa pic in nas. Pante si rampe cu inclinatii nebunesti de 30-40 de grade intr-o succesiune care da clasa la orice montagne-russe. Este singurul drum care m-a facut sa rad in hohote si sa chiui ca nebunul. Poate si pentru ca eram singur pe drumul ala iar ala era Drumul! Per total, fantastic. Imi cer scuze ca nu am imagini si de pe portiunea aceea dar trebuia sa fiu pur si simplu tampit sa ma opresc.

Coloane bazaltice si oameni-maimute
Ajung la Giants Causeway despre care stiam ca este un ansamblu de coloane bazaltice rezultat al unei stravechi eruptii vulcanice. Ma mananca in fund si intru pe poarta ca sa nimeresc intr-un Visitors Centre. Pana la punctul de interes mai era vreun kilometru de mers pe jos, lucru nu tocmai greu in conditii normale cand esti uscat insa eu eram ud, ghetele aratau ca niste broaste strivite facand buboci la fiecare pas, cu casca intr-o mana si tankbag-ul cu camera foto in cealalta. Ajung jos si regret amarnic decizia. Faptul ca ne tragem din maimute inca mai conteaza se pare, toata lumea prezenta tinea mortis sa-si faca poze in varful coloanelor si nu undeva langa ele, astfel incat sictirit fac 2-3 poze si ma indrept catre Downhill.

Hostelul acolo costa 11 pounds pe noapte, un pret foarte bun pentru Irlanda. Proprietarul este de asemenea un om deosebit, facuse minuni cu modul in care arata hostelul. Desi am stat doar o noapte m-am simtit ca acasa, lucru foarte bun pentru moral cand esti departe de casa.

(citeste episodul anterior)

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.

…Dupa un somn fara vise ma trezesc dimineata cu modelul mochetei imprimat pe fatza, cobor pe puntea 7 a vasului, imi cumpar o cafea extrem de scumpa dar, ca si benzina frantuzeasca, singura disponibila si o termin taman la timp sa pot admira Irlanda aparand in zare. Debarc emotionat in Rosslare, ma asez in sirul de vreo 200 de masini si astept sa trec prin vama. Singura persoana pe care au oprit-o am fost eu iar dialogul cu vamesul a fost desprins un pic din Tarantino. Al cui e motorul asta? Al meu. Vreau sa zic, ce motor este? Yamaha Virago 535. Ok dar unde e inmatriculat? In Romania. Si ai venit pe el pana aici? Da, pentru ca vreau sa ajung la o nunta in Dublin, si-i arat invitatia de parca era pasaport. Bine ai venit in Irlanda si drum bun! Asa ca am pornit-o pe “contrasens” spre Dublin. Eu am permis de conducere de la 18 ani si aproape ca am in sange sa merg pe partea dreapta. Ei bine, intr-o curba stransa era sa fac schimb de ADN cu un jeep. Extrem de neplacut momentul, frana, derapaj, oprit la 30cm de botul jeepului. Alalalt vazand un (cuvant urat) avansand hotarat spre el intr-o curba stransa s-a speriat si el ca dracu, bine ca macar el avea abs. L-am asigurat ca-s sanatos la cap dar vin din Europa. Mi-am aranjat un pic nodul din gat si am continuat catre Dublin.

Dublin
In Dublin reusesc sa dau de varmiu si ne pregatim moral pentru nunta impreuna cu alti prieteni din tzara. Din trei Guiness mi se inclestasera falcile de nu mai puteam decat sa zambesc cu subinteles. Ziua urmatoare, ne-am transferat intr-un mic satuc de langa Dublin, un loc numit Straffan unde avea sa se oficieze cununia religioasa. Mi-a placut foarte mult acolo, pe o parte a strazii era biserica iar pe cealalta un pub, am vizitat o herghelie si iar am baut de mi-a stat ceasul.

Trebuie sa mentionez ca desi nu sunt fan bere irlandeza am preferat mereu berea cea mai proaspata pentru ca de cea mai ieftina a trebuit sa uit de cand plecasem din tzara. Sa nu ma intelegeti gresit dar mereu pe parcursul calatoriei am preferat sa beau ca omul normal intr-un bar fie si doar o bere decat sa cumpar la acelasi pret 6 beri dintr-un supermarket, pe care sa le beau ca un alcoolic anonim, singur. In majoritatea pub-urilor irlandeze se bea cu traditie de cateva sute de ani aceeasi bere Murphy’s sau Guiness bruna (nu am sesizat diferenta dintre ele) care trebuie lasata mai intai sa se sedimenteze daca nu vrei sa se uite barmanul la tine ca la ultimul om. Tot traditia spune ca un pint (ceva intre pahar si halba) se bea din patru inghitituri. Puteam sa beau si din patru inghitituri insa era clar ca nu voi mai nimeri toaleta in stilul asta. Oamenii sunt foarte prietenosi si amabili, gata oricand sa stea la un pahar de vorba, chiar nu conteaza ca tu vii din pampas. Ca iar am pomenit de toaleta, la un moment dat tipul care se pisha in dreapta mea zice: Salut, ce mai faci? Ma uit in jur un pic jenat, nu eram deloc obisnuit cu politetzile la pishoar dar ma gandesc, ei daca asa e obiceiu’ p-aici… Si-i zic ca fac foarte bine, ca sunt din Romania si am venit cu motocicleta pana in Dublin ca sa particip la nunta varului meu. Asta ramane blocat cu obiectul in mana si cu ochii la mine. Intre timp in stanga mea se mai asezase un tip, care era fratele celui din dreapta. Bai John sa fiu al dreq, ii zice ala din dreapta, fii atent la tipu asta de langa tine, a venit cu motoru din Romania pana aici! La care ala din stanga se intoarce cu totul, aproape pishandu-se pe mine: WoW ! Eu sunt John iar el e fratele meu Liam, bine ai venit si ne bucuram sa cunoastem un tip atat de coios. Dupa ce ne-am incheiat la pantaloni ne-am strans mainile calduros si am mai ciocnit cu ei la bar una mica.

Nunta
Cununia a fost blana, in sensul ca a durat mult mai putin decat ma asteptam (1 ora) insa a fost la fel de cuprinzatoare ca si micuta si cocheta capela din Straffan in care, spre mirarea mea, am incaput cu totii. Preotul, un tip beton, pus pe glume, a oficiat nunta cum nu cred ca o sa mai vad vreodata; cuvantarea lui era punctata de hohotele de ras ale asistentei. Mi-a placut predica lui pentru ca e mult mai placut in viata sa-ti aduci aminte de lucrurile importante puse in cuvinte vesele. Si ca sa nu faci doua drumuri cand te casatoresti, preotul tine loc si de ofiter al starii civile, contractul de casatorie semnandu-se direct la biserica. Parte din slujba cere ca oameni apropiati atat din partea mirelui cat si a miresei sa citeasca in fata celor reuniti la cununie, cate un scurt pasaj din Rugaciunea Credinciosului. Ca sa inteleaga toti invitatii pasajele trebuiau citite atat in engleza cat si in romana.
Ai repetat si tu un pic inainte? m-a intrebat varmiu’, am zambit jenat si am rostit un nu hotarat.

Pentru credinciosii plecati, in special pentru aceia pe care i-am iubit, fie ca Domnul sa ii aiba in paza si sa ne reuneasca intr-o buna zi.

In momentul asta pare simplu dar cand vreo 80 de oameni se uita la tine sorbind fiecare cuvant si esti in costum negru la pupitrul unei biserici, credeti-ma ca nu mai e atat de simplu. Cert e ca m-am descurcat mai mult decat onorabil. Au urmat masa, speechurile si dansul. Am plecat catre pensiunea in care eram cazat, inca in costum dar cu pantofii in mana, pe la 3 noaptea, manga. La despartire i-am imbratisat calduros pe Mihai si Orla, multumindu-le din inima pentru minunatul motiv care a stat la baza acestei calatorii.

(citeste episodul anterior)

(citeste episodul urmator)

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.

Ajung in Cherbourg pe seara, reusesc sa gasesc campingul La Saline, din nefericire si asta avea poarta inchisa dar nici temperatura nu mai era de dormit sub pomi. Mission impossible. Arunc cortul, neoprenul si sacul de dormit pe partea cealalta a zidului, il escaladez si aterizez in fund pe niste maracini. In timp ce-mi stergeam transpiratia bineinteles ca poarta se deschide si o masina iese din camping. Fugi repede afara si impinge-o si pe Blanoasa inauntru. Poarta se inchide. Pun cortul, dorm. Asta a fost partea usoara. Dimineata ma lupt vreo juma’ de ora sa strang cortul. Se impotriveste rau de tot saracu’, e pe baza de tije elastice. Pana la urma cel mai destept cedeaza. Dupa ce i-am aplicat un genunchi la mijloc reusesc sa-l impachetez cat de cat. Inainte sa ma imbarc ma asez la o terasa beau un phar cu bere si pap o pizza, 20 de euro. Un fel de Ai-sictir sur Mer, totusi mi-a placut atmosfera. Pe feribot il ceama Oscar Wilde. Trec de vamesii francezi care se uita cu lupa la permisul meu de conducere, la buletin si la pasaport si reusesc sa urc pe el Blanoasa cu nenorocitu ala de cort si toate sperantele mele intr-o lume mai buna, unde se circula pe partea stanga.
Oscar Wilde, scriitorul nu feribotul, a spus ca experienta este suma tuturor esecurilor. Stia el ce stia. Inima-mi batea puternic cand enormul vas, cat un bloc cu opt etaje, a parasit incetisor portul la sapte dupa amiaza. Nu m-am putut abtine sa nu remarc la gatul multor femei prezenta salului gen Titanic, un fenomen destul de ingrijorator de altfel. Din fericire accesul papagalilor la prova era strict interzis si in afara de o ploaie de test, noaptea nu a fost nimic de semnalat. Am sfarsit prin a adormi pe jos pentru ca pe fotoliul rezervat mie acest lucru s-a dovedit a fi imposibil.

(citeste epidosul anterior)

(citeste episodul urmator)

ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.