“Mă Mut la Mama” este un proiect pus la cale de doi oameni de televiziune, Andreas Petrescu, prezentatorul “Tonomatului de pe 2” care a scris această piesă de teatru, şi Gabriel Fătu, da, îţi amintești bine, acel farsor de la OTV, proiect dedicat în întregime actriţei Adriana Trandafir. Povestea are un succes indiscutabil la public (mi-am dat seama după cum au râs şi au aplaudat la final spectatorii de mi s-au umflat palmele şi ei nu se mai potoleau), şi de ce n-ar avea atâta vreme cât se bazează pe o poveste foarte posibilă din viaţa de zi cu zi: o mamă singură în vârstă de 57 de ani cu doi băieți mari, Gabriel şi Andrei, la casele lor (vorba românului), a fost o femeie chinuită în tinereţe, văduva unui alcoolic violent, care şi-a sacrificat studiile şi cam toată viața personală pentru a avea grijă de familie şi care descoperă că şi la bătrâneţe se poate îndrăgosti. Astăzi îşi aşteaptă iubitul într-o primă vizită, iar asta n-ar fi rău dacă ar avea loc de băieţii ei care îi bat la uşă în căutarea consolării (într-un mod râzgâiat şi egoist, nevrând până în ultima clipă să accepte că acest individ ar putea avea prioritate în sufletul mamei), unul părăsit de soţie (pentru o femeie) iar altul și el cu probleme în căsnicie. De aici urmează un lung şir de încurcături, replici haioase și tensiuni, de fiecare dată culminate cu aplauze binemeritate. Așadar, nu mereu este nevoie de un dramaturg clasic sau actori consacrați, ci de o poveste de viață care, probabil din saturația de senzațional și dramatic, îi captivează pe spectatori.

În timp ce “Mă Mut la Mama” m-a sensibilizat și m-a determinat să mă pun și în pielea părinţilor măcar pentru o secundă, “Sex on the Bici”, inspirată din piesa “Dorințele sexuale ale soţului meu aproape m-au înnebunit” de John Tobias, mi s-a părut aproape caraghioasă, fiind amestecul ideal de gesturi vulgare şi replici pe măsură. De ce o recomand totuși? Pentru că râsul este o terapie extraordinară după o săptămână încărcată de muncă! Apoi pentru că este o ocazie de a-l vedea pe Florin Călinescu jucând într-un spectacol (pentru mine a fost o premieră), deşi asta ține de gusturile fiecăruia…
Ce am urmărit eu pe scena Teatrului Mic a fost o poveste picantă despre un bărbat trecut de prima tinereţe (Doru Ana) cu ceva probleme pe plan sexual care încearcă să se “învigoreze” urmărindu-şi, ascuns în dulap, soţia cum se lasă cucerită de administratorul blocului, nimeni altul decât Florin Călinescu. Pe lângă această dorinţă, povestea se umple de fetişisme, soţul având nevoie să se îmbrace în haine de damă, să poarte botniţă sau să fie biciuit (desigur, în cel mai ilar mod cu putinţă). Unde mai pui că Florin Călinescu, adicătelea personajul său, un domn Connelly, este îngrozit de avansurile doamnei şi să vezi ce îngrozit e când îl reperează pe soţ urmărindu-i şi afişându-şi pantofii cu toc în cel mai crăcănat mod pe care l-am văzut vreodată! Da, este un spectacol aparte în sensul frumos, care nu sare calul doar de dragul râsetelor groteşti. În plus, am avut plăcerea de a o remarca în rol secundar pe Andreea Grămoşteanu, pe care eu personal am adorat-o ca actriţă, alaturi de Mirela Zeţa, în serialul “Mondenii” de pe Prima TV.

Ei, vezi, chiar nu au nimic în comun aceste piese, şi totuşi ţi le recomand. Ar fi păcat să le ignori în programul Teatrului Mic, mai ales că “Mă Mut la Mama” se joacă taman pe 14 februarie (aviz amorezaţilor), la ora 19:00, iar “Sex on the Bici” pe 19 februarie, aceeaşi oră. Biletele costă între 12.5 și 25 de lei și pot fi achiziționate de la casa de bilete a teatrului (recomand cu măcar o saptămână înainte) sau online de pe site-ul eventim.ro.

Sursa foto: www.teatrulmic.ro

Glumă, glumă (pentru care sper să nu fi supărat pe nimeni), dar la ediţia asta chiar am auzit poveşti faine din Argentina, de la  Iulian Sârbu şi Anca Argeşiu, chiar am fost impresionaţi de cum au dansat Tudor Mihai şi Raluca Oana Aldea, chiar am dansat şi noi şi chiar am râs ore în şir, Tudor făcându-se vinovat de cea mai faină lecţie de dans pe care am avut-o vreodată!

Cei care nu se văd în poze pot răsufla uşuraţi, au scăpat fără glume! Se vor găsi în curând pe pagina noastră de Facebook!

Vă prevenim că locurile vor fi pe jos, pe salteluţe de gimnastică, dacă există persoane care nu pot sa stea în poziţia aceasta vă rugăm să ne spuneţi pentru a aduce câteva scaune. De asemenea este foarte important să vă aduceţi încălţăminte de schimb, cizmele / bocancii de stradă se vor lăsa la vestiar. Pentru fete recomandăm pantofi cu toc dar care să vă ţină glezna. Later edit: Pentru că am primit tot felul de întrebări tocul nu este obligatoriu, mai ales dacă nu sunteţi obişnuite, dar evitaţi totuşi tălpile groase şi rigide. Şi nici ţinuta elegantă nu este necesară, mai ales datorită poziţiei în care vom sta la ascultat povestiri!). Mai multe detalii găsiţi mai jos, după afiş.

Povestitori

Iulian Sârbu

Ce spune el însuşi: “30 de ani, necăsătorit, călător, nu caut nimic, doar mă laud! Pe bune acuma: mi-am promis acum câţiva ani că voi petrece minim 100 de zile anual în afara Bucureştiului şi până acum am reuşit! Lucrez ca asistent medical, îmi place să vizitez deopotrivă oraşele mari dar şi munţii înalţi. Am în plan să urc cel mai înalt vârf din fiecare ţarădin lume – până acum am doar 4: Vf. Moldoveanu, Vf. Mont Blanc, Vf. Aconcagua si Vf. Goverla. Pe blogul meu trans-ferro.com povestesc atât despre aceste expediţii, cât şi despre călătoriile cu trenul.

Voi povesti despre primul meu contact cu Argentina, despre plimbările prin oraşe, despre zilele petrecute cu o familie din suburbiile Buenos Aires-ului, despre felul lor de a fi – deschişi, prietenoşi, dar şi despre faptul că toţi vorbesc despre politică şi fotbal etc. Voi incerca să prezint Argentina şi oamenii ei aşa cum mi-au rămas mie în minte şi suflet!”

Anca Argeşiu

Pe Anca o mai ştiţi pentru că a mai fost povestitor, vine frecvent la evenimentele noastre şi ne oferă din când în când câte un articol, colaborare pornită de la campania noastră de adopţii şi pasiunea ei pentru Londra. Dar nu despre Londra ne va povesti de această dată ci despre traseul pe care l-a parcurs înArgentina, zăbovind asupra impresiilor de la Cascada Iguazu sau dinBuenos Aires.

Îi mulţumesc încă o dată, şi pe această cale, pentru susţinere şi pentru ideea de a face această ediţie (pornită tot aşa, dintr-o pasiune pe care o împărtăşim, dansul!)

Data

Sâmbătă, 28 ianuarie, între 17:00 şi 20:00.

Unde?

Happy Feet Studio, Sos. Mihai Bravu, Nr. 223, Et.2, sector 3, Bucuresti, Piaţa Muncii, blocul cu Optinova la parter.

Intrare:

Pentru a participa la eveniment taxa de intrare este de 40 de Lei şi se plăteşte la sosire. Este obligatoriu să aveţi o rezervare prealabilă!

Înscrieri:

Nu uitaţi că abonaţii la newsletter au posibilitatea de a afla despre aceste evenimente pe mail, cu prioritate. Aşteptăm aşadar confirmări de la cei care au făcut o pre-rezervare.

Înscrierile sunt posibile doar prin mail, la noutati at lumeamare punct ro. Lăsăm deschisă secţiunea de comentarii, pentru nelămuriri sau întrebări, dar vor fi luate în considerare doar mailurile, în ordinea sosirii lor. Dacă rezervaţi pentru mai multe locuri, vă rugăm frumos să ne scrieţi şi numele celorlalte persoane. Locul este asigurat doar dacă aţi primit un răspuns de confirmare de la noi.

Daca nu aţi mai fost pana acum la Povesti din LumeaMare puteţi sa aruncaţi un ochi aici. Dar nu uitaţi, de data aceasta mai şi dansăm!

Ştiu că mai toată lumea a fugit prin sălile de sport şi ronţăie paşnic câte o funziţă de salată la umbra rezoluţiei de an nou 2012. Între timp, s-a dus şi Boboteaza, a fugit şi Sf Ion, numai aminitirile-mi rămân, amintirile mă chinuiesc… Aşa că dau în voi fără milă cu sarmale şi cârnaţi şi alte „porcării” şi decoraţiuni de Crăciun, cu luminiţe şi ghirlande şi cu mai ştiu eu ce nimicuri surprinse într-o plimbare de duminică prin târgurile şi parcurile împodobite de Crăciun ale capitalei (despre care avem grijă să vă povestim în impresiile de weekend.)

În ce scop? Nu ştiu, poate ca să avem grijă să ne bucurăm şi de zilele astea simple, chiar dacă a trecut Crăciunul, să mâncăm în continuare cu chef şi poftă, că tare-s bune bucatele noastre, dar fără să ajungem prin spitale sau prin magazinele de haine că nu ne mai încape nimica, să ne luăm prietenii de mână să ţopăim la vreun concert, să îi chemăm la o cafea, sau să nu uităm s-o sunăm pe mama.

Şi ca să mă scald în clişee până la capăt: să fim mai buni şi după Crăciun.

Enjoy.

Eu mă duc să-mi fac o salată. Că azi-mâine vine Paştele, şi o luăm de la capăt.

“Carnage”, cu un titlu tradus ca de obicei în cel mai zelos mod cu putinţă, “Doamne… ce măcel!”, a avut avanpremiera în România pe 11 ianuarie. Este inspirat din piesa de teatru “Zeul Carnagiului” aparţinând dramaturgei franceze Yasmina Zera, şi se bazează numai pe patru actori: Jodie Foster (Tăcerea Mieilor), Kate Winslet (Titanic), Christoph Waltz (Inglourious Basterds) şi John C. Reilly (Chicago). Având în vedere că bugetul a fost estimat la 25 de milioane de dolari, în timp ce toată acţiunea se desfăşoară într-un apartament folosit ca unic decor, pot presupune (chiar sper!) că mare parte din această sumă s-a dus pe salariile actorilor.

Impresia pe care am avut-o eu în timp ce mă uitam la acest film a fost aceea de intimitate, aşa cum numai la un teatru-cafenea am mai avut. Am simţit actorii foarte aproape de mine (totuşi, ecranul de proiecţie era uriaş!), le-am văzut picăturile de sudoare cu o claritate incredibilă şi am empatizat cu personajele lor ca niciodată până acum într-o sală de cinema. Aşa că îl pot numi spectacol de teatru, de ce nu? Dacă tot nu am ajuns niciodată să văd unul pe Broadway, faimoasa zonă a teatrelor din New York City, ca să am onoarea de a urmări cei mai bine cotaţi actori ai momentului pe scenă, măcar să am satisfacţia de a admira un spectacol cu Jodie Foster şi Kate Winslet! Până la urmă, biletul, chiar şi în avanpremieră, a fost mult mai ieftin decât unul pe Broadway…

Povestea, cât se poate de “polanskiană”, înfiptă în realismul cotidian, este mai presus de toate simplă: doi băieţi se bat în curtea şcolii; unul îi rupe doi dinţi celuilalt cu un băţ. Acţiunea se mută repede într-un apartament la uşa căruia sună părinţii “agresorului” pentru a  răspunde cei ai “victimei”. Aceştia nu doar că le răspund, dar îi şi invită înăuntru, îi omenesc cum se pricep mai bine şi ajung, într-un crescendo năucitor, să îşi distrugă bunurile unul celuilalt, să îşi împartă cele mai veninoase cuvinte şi să culmineze într-o beţie colectivă.
Filmul pune accent pe falsitatea societăţii actuale, pe toate politeţurile pe care le rostim printre dinţi mânaţi de interese dintre cele mai variate. Toate încercările oamenilor de a părea ceea ce nu (mai) sunt, toate gesturile care le trădează mai devreme sau mai târziu adevăratele caractere şi în general toată fuga de conştientizare a sinelui sunt eliminate într-un final aproape oniric. Christoph Waltz este preferatul meu, nu mă aşteptam să fie atât de enervant şi totuşi atât de liniştitor. Expresiv peste măsură, m-a făcut să râd cu nişte hohote pe care rareori le-am eliberat în public.
Până la urmă, filmul este o comedie neagră, un teatru de cinema şi o garanţie pentru 80 de minute memorabile. Asta în caz că simţi nevoia unei pauze de la filmele 3D, ticsite cu efecte speciale, desfăşurate aproape în întregime în faţa unor panouri verzi.

Bine de ştiut!

• “Carnage”, dublu nominalizat la Globurile de Aur, rulează în 10 oraşe, în Bucureşti ocupând deja 7 cinematografe. Cam toate prin mall-uri, momentan, excepţie făcând-o Studio.

• Inspiraţia acestui film, “Zeul Carnagiului”, a avut reprezentaţii pe Broadway între 5 aprilie şi 15 mai anul trecut, actorii de pe scenă fiind James Gandolfini, Marcia Gay Harden, Jeff Daniels şi Hope Davis. Spectacolul a fost răsplătit în anul 2009 cu Premiul Tony pentru cea mai bună piesă, precum şi cu Premiul Tony pentru Cea Mai Bună Actriţă acordat Marciei Gay Harden (rol jucat în film de Jodie Foster). Pentru curioşi, un bilet pe Broadway porneşte de la 60 $ şi poate fi achiziţionat online de pe site-ul www.broadway.com.

Sursa foto: www.cinemagia.ro

Sărbătoarea aceasta este celebrată în ultima joi de dinaintea Postului Paştelui de 40 de zile şi probabil că acum v-a fugit mintea la Marţea Grasă (Mardi Gras), a cărei dată se stabileşte pe acelaşi principiu, mai precis ultima zi de marţi înaintea postului. Întâmpinată cu festivaluri în ţări din întreaga lume (Franţa, Anglia sau chiar Brazilia), aceasta este ultima zi în care oamenii se pot bucura de alimentele care le sunt interzise în timpul postului.

Totuşi, marţea nu-i ca joia! În Polonia, Tłusty Czwartek este ceva mai simplă, chiar mai slăbuţă, ar zice gurile rele, liniştea acestei zile contrastând enorm cu agitaţia carnavalurilor de la Rio de Janeiro sau Marseille. Accentul se pune pe dulciuri şi lapte. Aparent, meniul este destul de pueril, însă această întoarcere la copilărie relaxează şi înveseleşte întreaga ţară. Polonezii se adună prin birouri la o gogoaşă sau chiar se duc în cofetării după program, alţii o iau repejor spre casă unde îi aşteaptă stocuri substanţiale de paczki şi faworki făcute de mâini harnice.

Că tot am ajuns unde-mi pofteşte inima, paczki sunt nişte gogosi clasice, umflate şi presărate cu zahăr pudră din belşug, uneori umplute cu gem sau cremă de alune/migdale. Sunt cele mai căutate, vedetele zilei, capabile să creeze cozi de zeci de metri de pofticioşi în faţa gogoşeriilor stradale. Faworki înseamnă “aripi de înger” sau binecunoscutele noastre “minciunele”, la fel de gustoase.

Aş putea asocia fenomenul gogoşilor cu noaptea de Înviere când, după ora 12, cei care nu stau la toată slujba se retrag cu lumânările aprinse spre case. Şi sunt cu miile. Mergi pe stradă şi îi vezi pe toţi mânaţi de aceeaşi dorinţă, de a ajunge cu “lumina” până în căminul lor drag. Ei bine, aşa sunt polonezii în ziua aceasta, cu gogoşile purtate cu mândrie ca pe nişte accesorii preţioase şi muşcând din ele cu nesaţ. Joia Grasă nu ţine cont de siluetă, fiind responsabilă de consumarea a aproximativ 100 de milioane de gogoşi (cam 2,6 de persoană).

Bine de ştiut!

Dacă vreţi să fiţi acolo, să trăiţi atmosfera şi să respiraţi zahăr pudră, anul acesta Joia Grasă poposeşte în calendar pe 16 februarie. Puteţi opta pentru un weekend prelungit în care să îmbinaţi plăcutul cu … plăcutul

Wizzair şi-a retras (aparent) zborurile din România către Polonia (deşi le-a păstrat pe cele din oraşul bulgar Burgas), aşadar varianta de low cost a ieşit din calcul, însă, aşa cum am socotit eu repede pe internet, atât compania naţională LOT Polish, cât şi Austrian Airlines şi Lufthansa au bilete în intervalul 16-19 februarie, pentru zboruri dus-întors Bucureşti-Varşovia, la preţul aproximativ de 200 €. Desigur, vă mai rămân liniile ferate, autocarele şi maşina personală (motor, de ce nu?), dorinţa şi curiozitatea.

Sursă foto: http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page

Ca să mă înţelegeţi mai bine, mergând de-a lungul cheiului, din soarele care străbătea chinuit norii scandalagii am ajuns să mă plimb pe sub o ploaie măruntă care îmi intra şi în oase, apoi ploaia aceasta măruntă s-a transformat într-un fel de măzăriche, acele bucăţele de gheaţă, cam ca boabele de orez, care mi se lipeau de păr şi îmi ardeau faţa cu cât fugeam mai tare ca să mă adăpostesc. Polonezii se plimbau aproape ca sub o ploaie de vară, iar eu deja simţeam cum mă năpădea o răceală nesuferită.
Acea iarnă a fost de neuitat, poate şi pentru că am făcut primul Crăciun şi am sărbătorit noul an într-o altă ţară, dar şi pentru că am pătruns puţin în tradiţiile acestui popor.

Am fost invitata de onoare a unei familii poloneze în sânul căreia s-a avut grijă să mă simt mai bine ca acasă. Curtea era plină de zăpadă, câinele tropăia de la poartă la uşă în speranţa că va primi ceva bun, cei doi motani se serveau singuri prin bucătarie iar bradul, chel şi neînsemnat, aştepta în capătul salonului să fie ornat. Era joi, 24 decembrie şi aveam să aflu că aceasta este cea mai importantă zi pentru polonezi, nu 25 decembrie.
Mama, aşa cum îmi place mie să îi spun, pregătea faimoasa salată Jarzynowa (un fel de salată de Boeuf, doar că e cu ceapă şi mere, fără carne) pe care am avut plăcerea să o găsesc ulterior şi pe masa de Paşti, friptura de curcan sfârâia în cuptor, un vin de Porto îşi trăia ultimele clipe, tata adusese din beci o bucăţoaie de somon afumat din care am înghiţit fâşii nemestecate cu zeamă de lămâie, iar în aşteptarea momentului cel mare, am băut, mai forţat, mai de plăcere, cam 5 păhărele cu votcă. Şi acum mă minunez că le-am putut înghiţi…
Între timp, mi-am suflecat mânecile şi m-am pus pe ornat bradul: nimic diferit, aceleaşi beteli şi globuri, un îngeraş frumos, crăciunei burtoşi, clopoţei, iar sub brad am aşezat cu toţii cadourile noastre, cu numele destinatarilor pe ele.
Masa era gata: după votcă şi vin, aş fi mâncat orice numai ca să-mi revin. Desigur, ceilalţi invitaţi erau vioi ca după o cură cu limonadă.
Când eram pregătită să mă îndop, ne-am luat toţi de mâini, iar tata a citit dintr-o biblie de-a lor, mie înmânându-mi una în engleză (mai are rost să vă explic cât de mult m-a impresionat acest gest?) şi îndrumându-mă spre un pasaj în care se vorbea despre familie. Tatăl, terminând de citit, a pornit un lanţ al urărilor, lansând spre cel din stânga vorbe frumoase pentru noul an în timp ce îi dădea să rupă o foiţă din grâu nedospit (de consistenţa unei ostii); din câte am înţeles eu ulterior, această ostie este consacrată de către preot în Sfânta Liturghie, devenind trupul lui Hristos. Am fost foarte aproape să plâng de fericire, nemaitrăind ceva atât de spiritual până atunci. Dar n-am plâns, pentru că mă aştepta curcanul aşezat în farfurie cu o lingură de hrean şi două de dulceaţă de afine. Ce a urmat, înţelegeţi voi, căci m-am întors acasă cu câteva kilograme în plus.
La sfârşitul cinei, mama a fost desemnată Moş Crăciun care nu a stat mult pe gânduri până a început să arunce cadourile spre destinatari. Eu am primit.. ce mai contează, putea să fie o cutie goală, aveam deja ce-mi doream mai mult.

Pentru polonezi, cei mai profunzi catolici din toată Europa, această seară este una veselă, îmbelşugată şi cea mai frumoasă din întregul an. Se râde mult, se bea mult, se ascultă colinde şi chiar se urmăresc emisiuni la TV (asemănătoare cu ale noastre). Doar că trebuie să se menţină proaspeţi, deoarece la 12 noaptea, toţi oamenii, cu căţel şi purcel, iau direcţia bisericilor. Se stă până pe la 2 noaptea, dar aşa de frumos mi s-a părut, că aş fi lăsat să mă prindă zorii din urmă. Biserica în care am fost noi, cea mai mare din Gdańsk (deşi încă în proces de restaurare) era plină ochi. Băncile nu mai lăsau niciun loc liber, mulţi stăteau în picioare, ba chiar îşi aduseseră scăunele de acasa ori se întinseseră pe jos, direct pe fulare şi căciuli.

Am observat la un moment dat că doi preoţi au luat toată biserica la picior cu o cutie în care oamenii puneau bani; gestul mi s-a părut mai degrabă unul simbolic, sumele donate fiind extrem de mici. A existat un moment în cadrul liturghiei în care preotul ne-a îndemnat pe toţi să strângem mâna celui de lângă noi rostind în poloneză  “Pokój i miłość Chrystusa Jezusa” (pacea şi dragostea lui Iisus Hristos). Unii se strângeau prieteneşte în braţe, alţii chiar se pupau pe obraz. Eu am strâns mâna unui domn de lângă mine şi neînţelegând o iotă din ce a zis, am mişcat uşor din buze, am înclinat afirmativ din cap şi am zâmbit candid. A funcţionat.
La sfârşitul slujbei, ne-am întors acasă unde ne-am culcat direct, fără vreo petrecere, pentru că a doua zi urma să o luăm de la capăt. Duminica se merge din nou la biserică, aşadar asta am făcut şi noi. Acum cântau câţiva tineri voluntari acompaniaţi de un pian; colindele erau atât de ritmate încât îmi venea să ţopăi, doar că nimeni nu mai făcea ce-mi doream eu, deci m-am potolit repede.

La întoarcere, ne-am adunat şi mai mulţi în casa de la malul Mării Baltice şi ne-am pus pe gătit. S-a mâncat atât de mult încât am renunţat la afirmaţia că românii sunt flămânzii universului. Polonezii sunt adevăraţi saci (şi pâlnii) fără fund.  Noroc că la sfârşitul mesei (care a ţinut vreo 3 ore, parol!) a venit surprinzătoarea propunere să ne plimbăm pe plajă, până la capătul unui ponton îngheţat, astfel aşezându-se kilogramele în plus mai bine şi cugetările mai adânc.

Şi ce fel de cugetări credeţi că aveam eu în timpul plimbării pe sub un soare cu colţi fioroşi? Cum să pronunţ mai bine “Wesołych Świąt Bożego Narodzenia!” (Crăciun Fericit! care se citeşte Vesouîh Şviaunt Bojego Narodzenia!)… Desigur, puteam alege varianta scurtă “Wesołych Świąt!” care înseamnă acelaşi lucru, însă cum aş fi putut să îi mai distrez pe polonezi dacă nu mi-aş fi înnodat limba printre consoane?
Aşa că am mers până la capăt: le-am urat un Crăciun Fericit şi un An Nou Minunat în felul următor: Wesołych Świąt Bożego Narodzenia i Szczęśliwego Nowego Roku! Nu-i aşa că limba poloneză este pur şi simplu uimitoare? De fapt, toată Polonia este…

Urările mele de mai sus rămân valabile acum în încheiere, să ne regăsim cu bine în anul care vine

Gdansk este oraşul adoptat de Laura, ca răspuns la campania noastră de adopţii. Mai multe detalii aici.

Dar cum şi-or petrece italienii sărbătorile de iarnă?

Se pare că, de Crăciun, cea mai importantă sărbătoare din an, cine nu sărbătoreşte cu familia va fi considerat mai rău decât un renegat, iar dacă nu se opune acestei tradiţii, va fi copleşit de cadouri, bunătăţi şi i se vor ierta toate „păcatele” comise în timpul anului.

Pregătirile pentru Crăciun încep din 8 decembrie, sărbătoarea catolică a Neprihănitei Zămisliri a Fecioarei Maria (Festa dell’Immacolata), când toate familiile împodobesc bradul şi amenajează, într-un colţ al casei, un presepe, o reprezentare cu statuete a naşterii lui Isus cu ieslea, măgăruşul şi boul, grajdul, păstorii şi, evident, Maria şi Iosif. Presepii sunt foarte îndrăgiţi de italieni, mai ales că fiecare e liber să aleagă cum să-l facă, cât de mare să-l facă şi ce personaje să mai adauge. Unii dintre prietenii mei au câte unul în fiecare cameră, iar nepoţelul unei colege a hotărât că el vrea să adauge şi nişte dinozauri şi vreo 2 Pokemoni printre cei ce cad în adoraţie în fata ieslei!Veţi vedea presepi şi în mărime naturală prin diferite pieţe din Italia sau oraşe întregi împodobite cu ei şi, fără îndoială, fiecare biserică se va mândri cu presepele făcut de parohia sa. În noaptea de Crăciun chiar, unele biserici pun în scenă momentul naşterii lui Isus şi nu este deloc neobişnuit să vezi câte un prunc cu o expresie mai nedumerită uitându-se la tine din pătuţul lui de paie.

În ajun de Crăciun se adună toţi, cu mic cu mare, la marea cină de ajun la care, fiindcă suntem încă în post, meniul e doar pe bază de peşte: orez cu fructe de mare sau spaghetti cu scoici, diferite fripturi sau peşte la cuptor, fiecare după preferinţe.Noaptea la 23:30 se merge la biserică pentru slujba de Crăciun timp în care, fără îndoială, şi Moşul intră în acţiune având toate casele libere la dispoziţie pentru ca, dis-de-dimineaţă, cadourile să fie deja sub brad.

Aceiaşi mici şi mari se adună apoi la prânzul de Crăciun unde, în sfârşit, reţetele sunt şi pe bază de carne. Cultul de a mânca bine, specific italienilor, se manifestă în toată grandoarea lui într-un fel de maraton de mâncăcioşi în care fiecare îşi dă toată silinţa de a gusta fiecare fel de mâncare, fie el sărat sau dulce, peşte sau carne, dar neapărat în cantităţi generoase.

Fiecare zonă are specificul ei deşi anumite feluri de mâncare se întâlnesc cam peste tot în Italia. Veneto se laudă la felul întâi cu tortellini in brodo, nişte verişori de-ai supei noastre de pui, şi cu un mare număr de reţete cu carne ca şi felul doi: curcan umplut cu alte feluri de carne fiartă (capone), felii de limbă de viţel cu diverse mirodenii, fripturi şi mai ales picioare de porc (zampone) cu piure şi linte. Lintea este, de fapt, mâncarea momentului şi, din cauza formei bobului (plat şi rotund) reţeta va fi din nou fi propusă pentru noaptea de revelion ca aducătoare de mult noroc şi mulţi bani.Ceea ce veţi găsi pe toate mesele italiene sunt prăjiturile: panettone (un fel de cozonac plin cu stafide şi fructe confiate) şi pandoro (tot un fel de cozonac foarte pufos, auriu, ce se mănâncă doar cu un pic de zahăr pudră presărat deasupra), cu siguranţă torrone (un fel de halviţă cu miere, ciocolată, migdale sau fistic) şi, nu în ultimul rând, fructe uscate, nuci sau alune caramelizate.Iar, dacă nu v-a crăpat încă pielea pe burtă, vin, şampanie, cafea sau sorbetto ca să alunece totul mai bine la vale.

L’Epifania tutte le feste si porta via. Sărbătorile durează până pe 6 ianuarie, zi în care se celebrează Epifania adică momentul în care cei trei crai de la răsărit au zărit steaua ce anunţa naşterea Mântuitorului. Bradul se desface şi globurile se pun la păstrare în cutii până în anul următor, dar nu înainte de sosirea Befanei. Befana e o bătrânică simpatică care, în noaptea dinspre 5 spre 6 ianuarie, intră în casele copiiilor zburând pe o măturică şi umple cu dulciuri şosetete celor ce au fost cuminţi şi cu cărbune şosetete celor mai neascultători. Are un batic pe cap şi hainele rupte şi pline de cenuşă pentru că intră în casă pe horn: La Befana vien di notte, con le scarpe tutte rotte, col cappello alla romana, viva viva la Befana!Copiii trebuie să ofere şi ei ceva în schimb bătrânicii, aşadar pun pe o farfurie o portocală sau o madarină şi un pahar cu vin, iar a doua zi de dimineaţă vor găsi farfuria goală, dar cu urme de funingine de la mâna Befanei.

În aceaşi seară se dă foc la „babă”, un rug mare de paie care arde în toate pieţele italiene ca sărbătorire a sfârşitului de an şi a timpului ciclic, iar direcţia în care se ridică fumul dă indicaţii agricultorilor despre cum va fi recolta în anul ce vine.Iar italienii îşi iau un pic de răgaz înainte de începerea carnavalului care readuce atmosfera petrecăreaţă prin oraşe şi care coincide cu apariţia din nou prin cofetării a fritelle -lor, tipicele dulciuri de carnaval după care apoi tânjeşti tot anul.

]]> http://lumeamare.ro/2011/12/23/buon-natale/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2011/12/20/poate-fi-internetul-un-loc-sigur/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=poate-fi-internetul-un-loc-sigur http://lumeamare.ro/2011/12/20/poate-fi-internetul-un-loc-sigur/#comments Tue, 20 Dec 2011 13:00:04 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=32267 Răspunsul meu este NU. În ciuda eforturilor anumitor organizaţii de a face din internet un loc MAI sigur, eu nu cred că un mediu virtual în care circulă personalităţi a căror identitate reală poate fi oricare va deveni vreodată un loc sigur, dimpotrivă. Noi, bloggerii, ne-am obişnuit să spunem online cam tot ce facem, pe unde suntem şi pe unde vom fi. Punem pe tavă informaţii extrem de valoroase pentru orice persoană rău intenţionată. Iar când vine vorba de copii, ne lăudăm cu ei, arătăm poze, furnizăm iarăşi material numa’ bun pentru ciudaţii acestei lumi care, din nefericire, nu există doar în mediul virtual. Nu arăt pe nimeni cu degetul pentru că şi eu vorbesc mult de LumeaMică, aici pe blog sau pe Facebook. Şi asta în situaţia în care, aşa cum am aflat săptămâna trecută la #ApplepieSafernetMeet, există între 50 000 şi 100 000 de pedofili organizaţi în reţele la nivel mondial. Ba mai rău de atât, la noi legislaţia este atât de firavă încât, atunci când unul este prins, închis şi apoi eliberat, nimeni nu mai ştie nimic de el. Dacă în alte ţări acesta este ţinut sub observaţie şi are restricţii clare şi precise, la noi Dumnezeu cu mila. Şi din păcate această anomalie nu are leac, iar ispăşirea unei pedepse nu vindecă problema…

Safernet este un hotline care încearcă să facă ceea ce spun eu că este imposibil, să contribuie la un internet mai sigur, să educe oamenii să raporteze atunci când întâlnesc conţinut nociv pentru copii, pornografie infantilă şi alte lucruri pe care nu am cuvinte să le exprim, nu aici. Am văzut câteva exemple din cele soft (pentru că teoretic, cele hard nu pot fi deţinute de nimeni într-un cadru legal) şi tot mi s-a strâns pielea pe mine. E foarte greu să ai copil şi să vorbeşti despre asta, să accepţi realitatea şi să înţelegi riscurile. Safernet are, aşadar, un fel de misiune imposibilă, dar pentru care luptă cu tenacitate. Doar 192 de raportări valide din februarie 2010 până acum mi se pare infim. Aşa cum, sincer vorbind, mi s-a părut infimă prezenţa bloggerilor la o astfel de întâlnire şi discuţie, chiar m-aş fi aşteptat să văd un interes mai mare. Mai ales pentru că şi noi, câte puţin, putem ajuta la educarea utilizatorilor de internet. Da, nu putem face din internet un loc sigur pentru copiii noştri, dar putem să îi învăţăm să se ferească, putem să educăm alţi părinţi care pun poze cu copiii lor jucându-se cu … în nisip la mare, putem raporta astfel de imagini. Pentru că sunt dăunătoare! Pentru că nu vrem să dăm peste aceleaşi fotografii incocente pe un site oribil, însoţite de comentarii scârboase. Mai mult de atât, există hărţuire electronică şi există termenul de grooming, atragerea unui copil prin internet cu scopul de a abuza de el în realitate.

Internetul nu este sigur tocmai pentru că nu poate fi complet separat de realitate. Aşa că, atunci când găsiţi ceva deranjant, raportaţi şi învăţaţi-vă şi copilul să o facă, să aibă un minim de discernământ. Vă puteţi folosi de materialele special create în acest scop, benzi desenate educative. 

Ce se va întâmpla mai departe? Greu de estimat, sper doar ca astfel de iniţiative să aibă viitor şi să aducă o schimbare în mentalităţile rigide şi lipsite de speranţă ale celor din jurul nostru, ale celor ca mine care spun uneori „nu se poate, internetul nu poate fi sigur”. Poate că este o şansă, voi ce ziceţi?

Şi nu în ultimul rând mulţi dintre noi i-am scris Moşului  despre locurile în care vrem să ajungem în 2012. Scrisorile sunt la mine şi am citit destinaţiile voastre visând şi zâmbind, fie că sunt exotice, prin ţară sau… prin viaţă (cineva a scris că vrea să ajungă la maternitate!). Minunat! Aşa cum am promis şi în cadrul evenimentului, cei ce ne vor trimite o dovadă că au ajuns unde şi-au propus, în 2012, vor primi un cadou surpriză de la noi. Asta pentru că noi credem cu tărie în puterea viselor, ne dorim foarte foarte mult ca obiectivele noastre şi ale voastre să devină realitate şi totodată să nu pierdem legătura cu voi!

A durat mai mult decât ne-am propus. A fost mult mai frumos decât ne-am aşteptat. Ni s-a confirmat din nou că LumeaMare a reuşit să adune, online şi offline, oameni extraordinari, ceea ce e poate combustibilul de care avem nevoie să ne propulseze mai departe. Mi s-a spus că a fost cea mai frumoasă ediţie de până acum şi sper să fie adevărat, pentru că acesta a fost şi pentru mine, fără exagerare, cel mai frumos Crăciun în familie pe care l-am trăit!

Vă mulţumesc pentru sufletul mare pe care îl aveţi şi pentru tolbele pline de poveşti frumoase şi vă doresc încă o dată sărbători cu minuni şi un an nou plin de călătorii!

P.S.: şi promit că vineri veţi găsi pe blog şi prezentarea pe care o pregătisem şi pe care nu am mai avut timp să o fac, pentru că ora era deja înaintată!