Ştiu că mai toată lumea a fugit prin sălile de sport şi ronţăie paşnic câte o funziţă de salată la umbra rezoluţiei de an nou 2012. Între timp, s-a dus şi Boboteaza, a fugit şi Sf Ion, numai aminitirile-mi rămân, amintirile mă chinuiesc… Aşa că dau în voi fără milă cu sarmale şi cârnaţi şi alte „porcării” şi decoraţiuni de Crăciun, cu luminiţe şi ghirlande şi cu mai ştiu eu ce nimicuri surprinse într-o plimbare de duminică prin târgurile şi parcurile împodobite de Crăciun ale capitalei (despre care avem grijă să vă povestim în impresiile de weekend.)

În ce scop? Nu ştiu, poate ca să avem grijă să ne bucurăm şi de zilele astea simple, chiar dacă a trecut Crăciunul, să mâncăm în continuare cu chef şi poftă, că tare-s bune bucatele noastre, dar fără să ajungem prin spitale sau prin magazinele de haine că nu ne mai încape nimica, să ne luăm prietenii de mână să ţopăim la vreun concert, să îi chemăm la o cafea, sau să nu uităm s-o sunăm pe mama.

Şi ca să mă scald în clişee până la capăt: să fim mai buni şi după Crăciun.

Enjoy.

Eu mă duc să-mi fac o salată. Că azi-mâine vine Paştele, şi o luăm de la capăt.

Sărbătoarea aceasta este celebrată în ultima joi de dinaintea Postului Paştelui de 40 de zile şi probabil că acum v-a fugit mintea la Marţea Grasă (Mardi Gras), a cărei dată se stabileşte pe acelaşi principiu, mai precis ultima zi de marţi înaintea postului. Întâmpinată cu festivaluri în ţări din întreaga lume (Franţa, Anglia sau chiar Brazilia), aceasta este ultima zi în care oamenii se pot bucura de alimentele care le sunt interzise în timpul postului.

Totuşi, marţea nu-i ca joia! În Polonia, Tłusty Czwartek este ceva mai simplă, chiar mai slăbuţă, ar zice gurile rele, liniştea acestei zile contrastând enorm cu agitaţia carnavalurilor de la Rio de Janeiro sau Marseille. Accentul se pune pe dulciuri şi lapte. Aparent, meniul este destul de pueril, însă această întoarcere la copilărie relaxează şi înveseleşte întreaga ţară. Polonezii se adună prin birouri la o gogoaşă sau chiar se duc în cofetării după program, alţii o iau repejor spre casă unde îi aşteaptă stocuri substanţiale de paczki şi faworki făcute de mâini harnice.

Că tot am ajuns unde-mi pofteşte inima, paczki sunt nişte gogosi clasice, umflate şi presărate cu zahăr pudră din belşug, uneori umplute cu gem sau cremă de alune/migdale. Sunt cele mai căutate, vedetele zilei, capabile să creeze cozi de zeci de metri de pofticioşi în faţa gogoşeriilor stradale. Faworki înseamnă “aripi de înger” sau binecunoscutele noastre “minciunele”, la fel de gustoase.

Aş putea asocia fenomenul gogoşilor cu noaptea de Înviere când, după ora 12, cei care nu stau la toată slujba se retrag cu lumânările aprinse spre case. Şi sunt cu miile. Mergi pe stradă şi îi vezi pe toţi mânaţi de aceeaşi dorinţă, de a ajunge cu “lumina” până în căminul lor drag. Ei bine, aşa sunt polonezii în ziua aceasta, cu gogoşile purtate cu mândrie ca pe nişte accesorii preţioase şi muşcând din ele cu nesaţ. Joia Grasă nu ţine cont de siluetă, fiind responsabilă de consumarea a aproximativ 100 de milioane de gogoşi (cam 2,6 de persoană).

Bine de ştiut!

Dacă vreţi să fiţi acolo, să trăiţi atmosfera şi să respiraţi zahăr pudră, anul acesta Joia Grasă poposeşte în calendar pe 16 februarie. Puteţi opta pentru un weekend prelungit în care să îmbinaţi plăcutul cu … plăcutul

Wizzair şi-a retras (aparent) zborurile din România către Polonia (deşi le-a păstrat pe cele din oraşul bulgar Burgas), aşadar varianta de low cost a ieşit din calcul, însă, aşa cum am socotit eu repede pe internet, atât compania naţională LOT Polish, cât şi Austrian Airlines şi Lufthansa au bilete în intervalul 16-19 februarie, pentru zboruri dus-întors Bucureşti-Varşovia, la preţul aproximativ de 200 €. Desigur, vă mai rămân liniile ferate, autocarele şi maşina personală (motor, de ce nu?), dorinţa şi curiozitatea.

Sursă foto: http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page

Ca să mă înţelegeţi mai bine, mergând de-a lungul cheiului, din soarele care străbătea chinuit norii scandalagii am ajuns să mă plimb pe sub o ploaie măruntă care îmi intra şi în oase, apoi ploaia aceasta măruntă s-a transformat într-un fel de măzăriche, acele bucăţele de gheaţă, cam ca boabele de orez, care mi se lipeau de păr şi îmi ardeau faţa cu cât fugeam mai tare ca să mă adăpostesc. Polonezii se plimbau aproape ca sub o ploaie de vară, iar eu deja simţeam cum mă năpădea o răceală nesuferită.
Acea iarnă a fost de neuitat, poate şi pentru că am făcut primul Crăciun şi am sărbătorit noul an într-o altă ţară, dar şi pentru că am pătruns puţin în tradiţiile acestui popor.

Am fost invitata de onoare a unei familii poloneze în sânul căreia s-a avut grijă să mă simt mai bine ca acasă. Curtea era plină de zăpadă, câinele tropăia de la poartă la uşă în speranţa că va primi ceva bun, cei doi motani se serveau singuri prin bucătarie iar bradul, chel şi neînsemnat, aştepta în capătul salonului să fie ornat. Era joi, 24 decembrie şi aveam să aflu că aceasta este cea mai importantă zi pentru polonezi, nu 25 decembrie.
Mama, aşa cum îmi place mie să îi spun, pregătea faimoasa salată Jarzynowa (un fel de salată de Boeuf, doar că e cu ceapă şi mere, fără carne) pe care am avut plăcerea să o găsesc ulterior şi pe masa de Paşti, friptura de curcan sfârâia în cuptor, un vin de Porto îşi trăia ultimele clipe, tata adusese din beci o bucăţoaie de somon afumat din care am înghiţit fâşii nemestecate cu zeamă de lămâie, iar în aşteptarea momentului cel mare, am băut, mai forţat, mai de plăcere, cam 5 păhărele cu votcă. Şi acum mă minunez că le-am putut înghiţi…
Între timp, mi-am suflecat mânecile şi m-am pus pe ornat bradul: nimic diferit, aceleaşi beteli şi globuri, un îngeraş frumos, crăciunei burtoşi, clopoţei, iar sub brad am aşezat cu toţii cadourile noastre, cu numele destinatarilor pe ele.
Masa era gata: după votcă şi vin, aş fi mâncat orice numai ca să-mi revin. Desigur, ceilalţi invitaţi erau vioi ca după o cură cu limonadă.
Când eram pregătită să mă îndop, ne-am luat toţi de mâini, iar tata a citit dintr-o biblie de-a lor, mie înmânându-mi una în engleză (mai are rost să vă explic cât de mult m-a impresionat acest gest?) şi îndrumându-mă spre un pasaj în care se vorbea despre familie. Tatăl, terminând de citit, a pornit un lanţ al urărilor, lansând spre cel din stânga vorbe frumoase pentru noul an în timp ce îi dădea să rupă o foiţă din grâu nedospit (de consistenţa unei ostii); din câte am înţeles eu ulterior, această ostie este consacrată de către preot în Sfânta Liturghie, devenind trupul lui Hristos. Am fost foarte aproape să plâng de fericire, nemaitrăind ceva atât de spiritual până atunci. Dar n-am plâns, pentru că mă aştepta curcanul aşezat în farfurie cu o lingură de hrean şi două de dulceaţă de afine. Ce a urmat, înţelegeţi voi, căci m-am întors acasă cu câteva kilograme în plus.
La sfârşitul cinei, mama a fost desemnată Moş Crăciun care nu a stat mult pe gânduri până a început să arunce cadourile spre destinatari. Eu am primit.. ce mai contează, putea să fie o cutie goală, aveam deja ce-mi doream mai mult.

Pentru polonezi, cei mai profunzi catolici din toată Europa, această seară este una veselă, îmbelşugată şi cea mai frumoasă din întregul an. Se râde mult, se bea mult, se ascultă colinde şi chiar se urmăresc emisiuni la TV (asemănătoare cu ale noastre). Doar că trebuie să se menţină proaspeţi, deoarece la 12 noaptea, toţi oamenii, cu căţel şi purcel, iau direcţia bisericilor. Se stă până pe la 2 noaptea, dar aşa de frumos mi s-a părut, că aş fi lăsat să mă prindă zorii din urmă. Biserica în care am fost noi, cea mai mare din Gdańsk (deşi încă în proces de restaurare) era plină ochi. Băncile nu mai lăsau niciun loc liber, mulţi stăteau în picioare, ba chiar îşi aduseseră scăunele de acasa ori se întinseseră pe jos, direct pe fulare şi căciuli.

Am observat la un moment dat că doi preoţi au luat toată biserica la picior cu o cutie în care oamenii puneau bani; gestul mi s-a părut mai degrabă unul simbolic, sumele donate fiind extrem de mici. A existat un moment în cadrul liturghiei în care preotul ne-a îndemnat pe toţi să strângem mâna celui de lângă noi rostind în poloneză  “Pokój i miłość Chrystusa Jezusa” (pacea şi dragostea lui Iisus Hristos). Unii se strângeau prieteneşte în braţe, alţii chiar se pupau pe obraz. Eu am strâns mâna unui domn de lângă mine şi neînţelegând o iotă din ce a zis, am mişcat uşor din buze, am înclinat afirmativ din cap şi am zâmbit candid. A funcţionat.
La sfârşitul slujbei, ne-am întors acasă unde ne-am culcat direct, fără vreo petrecere, pentru că a doua zi urma să o luăm de la capăt. Duminica se merge din nou la biserică, aşadar asta am făcut şi noi. Acum cântau câţiva tineri voluntari acompaniaţi de un pian; colindele erau atât de ritmate încât îmi venea să ţopăi, doar că nimeni nu mai făcea ce-mi doream eu, deci m-am potolit repede.

La întoarcere, ne-am adunat şi mai mulţi în casa de la malul Mării Baltice şi ne-am pus pe gătit. S-a mâncat atât de mult încât am renunţat la afirmaţia că românii sunt flămânzii universului. Polonezii sunt adevăraţi saci (şi pâlnii) fără fund.  Noroc că la sfârşitul mesei (care a ţinut vreo 3 ore, parol!) a venit surprinzătoarea propunere să ne plimbăm pe plajă, până la capătul unui ponton îngheţat, astfel aşezându-se kilogramele în plus mai bine şi cugetările mai adânc.

Şi ce fel de cugetări credeţi că aveam eu în timpul plimbării pe sub un soare cu colţi fioroşi? Cum să pronunţ mai bine “Wesołych Świąt Bożego Narodzenia!” (Crăciun Fericit! care se citeşte Vesouîh Şviaunt Bojego Narodzenia!)… Desigur, puteam alege varianta scurtă “Wesołych Świąt!” care înseamnă acelaşi lucru, însă cum aş fi putut să îi mai distrez pe polonezi dacă nu mi-aş fi înnodat limba printre consoane?
Aşa că am mers până la capăt: le-am urat un Crăciun Fericit şi un An Nou Minunat în felul următor: Wesołych Świąt Bożego Narodzenia i Szczęśliwego Nowego Roku! Nu-i aşa că limba poloneză este pur şi simplu uimitoare? De fapt, toată Polonia este…

Urările mele de mai sus rămân valabile acum în încheiere, să ne regăsim cu bine în anul care vine

Gdansk este oraşul adoptat de Laura, ca răspuns la campania noastră de adopţii. Mai multe detalii aici.

Dar cum şi-or petrece italienii sărbătorile de iarnă?

Se pare că, de Crăciun, cea mai importantă sărbătoare din an, cine nu sărbătoreşte cu familia va fi considerat mai rău decât un renegat, iar dacă nu se opune acestei tradiţii, va fi copleşit de cadouri, bunătăţi şi i se vor ierta toate „păcatele” comise în timpul anului.

Pregătirile pentru Crăciun încep din 8 decembrie, sărbătoarea catolică a Neprihănitei Zămisliri a Fecioarei Maria (Festa dell’Immacolata), când toate familiile împodobesc bradul şi amenajează, într-un colţ al casei, un presepe, o reprezentare cu statuete a naşterii lui Isus cu ieslea, măgăruşul şi boul, grajdul, păstorii şi, evident, Maria şi Iosif. Presepii sunt foarte îndrăgiţi de italieni, mai ales că fiecare e liber să aleagă cum să-l facă, cât de mare să-l facă şi ce personaje să mai adauge. Unii dintre prietenii mei au câte unul în fiecare cameră, iar nepoţelul unei colege a hotărât că el vrea să adauge şi nişte dinozauri şi vreo 2 Pokemoni printre cei ce cad în adoraţie în fata ieslei!Veţi vedea presepi şi în mărime naturală prin diferite pieţe din Italia sau oraşe întregi împodobite cu ei şi, fără îndoială, fiecare biserică se va mândri cu presepele făcut de parohia sa. În noaptea de Crăciun chiar, unele biserici pun în scenă momentul naşterii lui Isus şi nu este deloc neobişnuit să vezi câte un prunc cu o expresie mai nedumerită uitându-se la tine din pătuţul lui de paie.

În ajun de Crăciun se adună toţi, cu mic cu mare, la marea cină de ajun la care, fiindcă suntem încă în post, meniul e doar pe bază de peşte: orez cu fructe de mare sau spaghetti cu scoici, diferite fripturi sau peşte la cuptor, fiecare după preferinţe.Noaptea la 23:30 se merge la biserică pentru slujba de Crăciun timp în care, fără îndoială, şi Moşul intră în acţiune având toate casele libere la dispoziţie pentru ca, dis-de-dimineaţă, cadourile să fie deja sub brad.

Aceiaşi mici şi mari se adună apoi la prânzul de Crăciun unde, în sfârşit, reţetele sunt şi pe bază de carne. Cultul de a mânca bine, specific italienilor, se manifestă în toată grandoarea lui într-un fel de maraton de mâncăcioşi în care fiecare îşi dă toată silinţa de a gusta fiecare fel de mâncare, fie el sărat sau dulce, peşte sau carne, dar neapărat în cantităţi generoase.

Fiecare zonă are specificul ei deşi anumite feluri de mâncare se întâlnesc cam peste tot în Italia. Veneto se laudă la felul întâi cu tortellini in brodo, nişte verişori de-ai supei noastre de pui, şi cu un mare număr de reţete cu carne ca şi felul doi: curcan umplut cu alte feluri de carne fiartă (capone), felii de limbă de viţel cu diverse mirodenii, fripturi şi mai ales picioare de porc (zampone) cu piure şi linte. Lintea este, de fapt, mâncarea momentului şi, din cauza formei bobului (plat şi rotund) reţeta va fi din nou fi propusă pentru noaptea de revelion ca aducătoare de mult noroc şi mulţi bani.Ceea ce veţi găsi pe toate mesele italiene sunt prăjiturile: panettone (un fel de cozonac plin cu stafide şi fructe confiate) şi pandoro (tot un fel de cozonac foarte pufos, auriu, ce se mănâncă doar cu un pic de zahăr pudră presărat deasupra), cu siguranţă torrone (un fel de halviţă cu miere, ciocolată, migdale sau fistic) şi, nu în ultimul rând, fructe uscate, nuci sau alune caramelizate.Iar, dacă nu v-a crăpat încă pielea pe burtă, vin, şampanie, cafea sau sorbetto ca să alunece totul mai bine la vale.

L’Epifania tutte le feste si porta via. Sărbătorile durează până pe 6 ianuarie, zi în care se celebrează Epifania adică momentul în care cei trei crai de la răsărit au zărit steaua ce anunţa naşterea Mântuitorului. Bradul se desface şi globurile se pun la păstrare în cutii până în anul următor, dar nu înainte de sosirea Befanei. Befana e o bătrânică simpatică care, în noaptea dinspre 5 spre 6 ianuarie, intră în casele copiiilor zburând pe o măturică şi umple cu dulciuri şosetete celor ce au fost cuminţi şi cu cărbune şosetete celor mai neascultători. Are un batic pe cap şi hainele rupte şi pline de cenuşă pentru că intră în casă pe horn: La Befana vien di notte, con le scarpe tutte rotte, col cappello alla romana, viva viva la Befana!Copiii trebuie să ofere şi ei ceva în schimb bătrânicii, aşadar pun pe o farfurie o portocală sau o madarină şi un pahar cu vin, iar a doua zi de dimineaţă vor găsi farfuria goală, dar cu urme de funingine de la mâna Befanei.

În aceaşi seară se dă foc la „babă”, un rug mare de paie care arde în toate pieţele italiene ca sărbătorire a sfârşitului de an şi a timpului ciclic, iar direcţia în care se ridică fumul dă indicaţii agricultorilor despre cum va fi recolta în anul ce vine.Iar italienii îşi iau un pic de răgaz înainte de începerea carnavalului care readuce atmosfera petrecăreaţă prin oraşe şi care coincide cu apariţia din nou prin cofetării a fritelle -lor, tipicele dulciuri de carnaval după care apoi tânjeşti tot anul.

]]> http://lumeamare.ro/2011/12/23/buon-natale/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2011/12/19/scurt-jurnal-barcelonez-de-advent-desigur-tot-foarte-subiectiv/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=scurt-jurnal-barcelonez-de-advent-desigur-tot-foarte-subiectiv http://lumeamare.ro/2011/12/19/scurt-jurnal-barcelonez-de-advent-desigur-tot-foarte-subiectiv/#comments Mon, 19 Dec 2011 09:00:24 +0000 Guest http://lumeamare.ro/?p=32207 Recunosc, mi s-a părut un pic ciudat să vizitez Barcelona în timpul Adventului. Nu de alta, dar eu, crescută în gerurile de altădată ale Bucureştiului şi pe malurile cu gheaţă ale Dunării la Novi Sad, cred cu putere că aroma de brad se simte mai bine în aerul rece şi tare al iernii. Sau cel puţin aşa credeam, înainte de a mă lăsa pe deplin cucerită de spiritul vioi al Barcelonei, de pieţele sale de Crăciun, de nenumăratele bunătăţi exotice, de tradiţiile care de care mai neobişnuite.

La primii paşi prin Barcelona am aruncat întâi fularul, apoi am mai lepădat, ca un fel de Babă Dochie cuprinsă de fiorul turistic, şi puloverul. Să înceapă Adventul în tricou! Având călătoria drept unic scop, străzile şi cotloanele cele mai ascunse ale oraşului ni s-au deschis miraculos în faţă, apărând parcă de nicăieri şi ademenindu-ne cu zarva lor. Imediat am întâlnit prima minunăţie şi, concomitent, am avut parte de prima surpriză: o iesle superbă, cu personaje din ceramică, aproximativ de înălţimea unui copil de vreo şase ani. Magii, o scenă pastorală pe malul unei ape, Maria şi Iosif cu pruncul într-un decor exotic. Ce frumos! Ceeeee…?! După colţ, sub nişte măslini mici, era el. Cu o expresie puţin surprinsă pe chip (nu mai ceva decât a noastră, vă garantez, însă!), cu pantalonii în vine şi cu un mic colăcel maro sub poponeţ, personajul ăsta ne-a făcut să scoatem nişte strigăte de uimire şi să ne întrebăm dacă ar fi mai normal, totuşi, să îl ignoram.

Încercând să scăpăm de şocul iniţial, ne-am îndreptat către piaţa de Crăciun din apropiere. Unde, desigur, ne-am întâlnit cu rudele omuleţului mai sus menţionat, dispuse pe rafturi şi aşteptându-şi cuminţi atât cumpărătorii, cât şi turiştii gură-cască, şi ei la fel de uimiţi ca şi noi. Pentru că problema părea destul de serioasă (nu de alta, dar i-am văzut şi pe prinţesa Kate, pe Angela Merkel şi chiar pe Papă în postura asta!) am zis să întrebăm şi noi un localnic. Eh, aici a fost un pic greu pentru ca la întrebarea noastră „Do you speak English?” ni se răspundea neaoş cu „Si, un poco”. Până la urmă am găsit pe cineva care vorbea o engleză fluentă şi care ne-a spus că figurina respectivă, numită Caganer este specifică regiunii Cataloniei şi înseamnă belşug şi prosperitate, dar şi faptul că oamenii sunt egali, indiferent de rasă sau statut social.

Surprizele Adventului barcelonez nu s-au oprit aici. Tot în aceeaşi piaţă, pe o scenă în jurul căreia se formase o coadă impresionantă de părinţi şi pitici, cei mici erau invitaţi să lovească energic cu băţul un buştean acoperit cu o pătură. Cântau un cântecel şi la final primeau o acadea. Iarăşi am asistat uimiţi, dar şi încântaţi de drăgălăşenia celor mici. Am repetat procedura cu „Do you speak English?”, care de data asta a avut sorţi mai rapizi de izbândă şi astfel am aflat ca Tió de Nadal, buşteanul de Crăciun, cu ochi şi nas, este de asemenea specific regiunii. De obicei se aduce în casă de ziua Sfintei Lucia (13 decembrie), este hrănit de copii pentru ca de Crăciun să dea daruri. Partea caraghioasă a poveştii este că şi acest buştean este „încurajat” a… defeca darurile, altfel va fi bătut cu băţul. Las etnologii să dezbată simbolistica şi originile acestor obiceiuri, eu mă mulţumesc, ca turist, să mă bucur că aflu lucruri noi de la oameni care sunt dornici să îşi explice obiceiurile străinilor care îi vizitează.

Gânduri şi foto de la: Zazuza

La începutul lunii decembrie am ajuns din nou la Teatrul Masca, pentru a vedea Acul Cumetrei Gurton, un musical după un text din Teatrul Renaşterii Engleze. Cum deja m-am obişnuit la Masca, toată acţiunea se petrece în jurul unor încurcături, de data aceasta o farsă bine pusă la cale, în care personajele se ceartă, se îmbrâncesc, se fugăresc, genul de acţiune care stârneşte hohotele de râs ale copiilor. Muzica e frumoasă, acţiunea alertă, Mihai Mălaimare minunat, ca de altfel toată echipa pe care am lăudat-o de atâtea ori şi care îşi merită cu prisosinţă aplauzele mereu prelungite de la final. Deşi piesa nu este gândită special pentru copii, eu am simţit că li se potriveşte în mai mare măsură decât unui adult, prin comicul de situaţie abordat. La un moment dat mă luase puţin moleşeala când s-a declanşat momentul surpriză al spectacolului: bătaia cu perne dintre actori şi spectatori. La care am participat cu atâta entuziasm că am şi uitat că suntem într-o sală de spectacol. Pentru actorii de la Masca ăsta cred că este un adevărat compliment, ei care încearcă întotdeauna să relaţioneze şi să interacţioneze altfel cu publicul, ei care aleg să joace în spaţii neconvenţionale, ei care sunt minunaţi prin energia, veselia, puterea de a juca, dansa, cânta şi exprima atât de bine toate formele posibile de emoţie!

Încă o dată bravo Masca şi la final vă spun, o bucăţică din rai se află tocmai în cartierul Militari şi nu ar trebui să vă temeţi să ajungeţi acolo, pentru că raiul, după mine, este un loc în care se râde mult şi se curăţă mintea de tot ce e negativ!

Nu voi încheia înainte de a vă spune că duminică, 18 decembrie, puteţi să mergeţi la a şasea editie a Concertului de Crăciun, despre care aflaţi mai multe detalii aici. An de an Teatrul Masca încearcă să aducă spectacole autentice din zone diferite ale României, pentru a vă ajuta să redescoperiţi bucuria de a fi, de Sărbători, acasă.

Sărbătorile de iarnă nu au gust, parfum, culoare şi căldură decât atunci când se petrec în familie, acasă. Unul dintre evenimentele pe care le-am propus şi care au devenit cu dată fixă în calendarul creştin ortodox al cartierului Militari este ÎMPODOBIREA BRADULUI! Propunerea este simplă: rămânem tot în familie şi facem ceea ce face o familie: ne încălzim unii de la alții, cântăm colinde pe câte voci putem, bem un ceai fierbinte şi un vin fiert cu scorțișoară, în timp ce ne privim cu dragoste copiii care împodobesc bradul.

Şi pentru că familia se lărgeşte, Amfiteatrul de la Masca vă stă la dispoziție şi, pentru o dimineaţă, devine sufrageria cartierului.

Vă aşteptăm şi anul acesta în ziua de 11 Decembrie, începând cu ora 12.00, la ÎMPODOBIREA BRADULUI!

Acum, nu vrem să facem promisiuni deşarte nici aluzii fără acoperire dar în ultimii doi ani, la Împodobirea Bradului, a cam nins pentru prima oară în cartier… dacă nu vă amintiți cu exactitate, întrebați-vă copiii Ei nu uita astfel de momente!

Acest articol este inspirat de fapte reale şi conţine impresiile celor două participante la răvăşitul de oi, aka Lori şi Ina

Lori:

 - După cum vă spuneam deunăzi, la Bran a avut loc „răvăşitul oilor”. Şi pentru că tot eram în zonă, eu şi Ina am zis să mergem să aruncăm o privire şi să ne dumirim cum stă treaba cu oile răvăşite, pentru că noi aveam în cap nişte imagini foarte hilare despre blânduţele animale purtătoare de lână. Răvăşitul oilor este, de fapt, o sărbătoare tradiţională care marchează sfârşitul anului pastoral, mai precis momentul în care ciobanii coboară oile de la munte şi le înapoiază proprietarilor de drept.

Aşadar, duminică dimineaţa, plecăm spre Tohanul Nou, locul de desfăşurare a evenimentului. La locul cu pricina, agitaţie mare: o mulţime pestriţă de oameni şi animale, miros de pastramă la grătar şi numeroase tarabe cu produse tradiţionale, de la pastramă şi brânză de burduf până la murături şi hamsii prăjite. Cum să nu-ţi lase gura apă printre atâtea bunătăţi? Şi cum nu mâncasem încă, am încropit rapid un mic dejun al campionilor din bulz, pastramă, murături şi, evident, cafea imitație de cafea (cafeaua cea adevărată am băut-o în Brașov, dar asta este altă poveste).

Oiţele ţurcane şi ţigaie erau deja răvăşite şi stăteau cuminţele în ţarcuri aşteptându-şi potenţialii cumpărători. Ne-am oprit să admirăm berbecii cu coarnele răsucite care se uitau cam sfidător la noi. Bine că eram de cealaltă parte a ţarcului, probabil că dacă nu era un gard despărţitor între noi am fi bătut recordul mondial la viteză. Ştiu eu ce vorbesc pentru că sunt păţită: în copilărie am vrut să mă împrietenesc cu un berbec, însă el a fost foarte reticent şi m-a alergat prin curtea bunicilor.

Nu se poate să vorbim despre oi fără să-i menţionăm şi pe paznicii acestora, vajnicii câini ciobăneşti, pentru că posesorii de ciobănesc corb au avut ocazia să-şi etaleze cu mândrie exemplarele. Într-adevăr, foarte frumoşi câini, impunători, dar nu agresivi, exceptând cazurile binecunoscute când se confruntă cu intruşi, fie ei oameni sau animale sălbatice.

Însă, din tot ce-am văzut acolo, cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut caii. Ne uitam cu atâta jind la ei, încât unul dintre oieri ne-a întrebat dacă nu vrem să dăm o tură călare. Bine că nu ne-a întrebat dacă nu vrem să cumpărăm un cal, eram atât de fascinate încât nu garantez că am fi răspuns „nu”. Am urcat pe cal, dar tura a fost prea scurtă pentru dorinţa mea, iar posesorul calului m-a uşurat de 10 lei ca să-şi cumpere un clop nou să-l admire fetele.

Înainte de plecare am mai dat o raită pe la tarabe să cumpărăm câte ceva şi pentru acasă. Grea alegere pentru că atâta brânză bună am degustat (cu câteva excepţii), încât nu mai ştiam de unde să cumpărăm. La pastramă am zis pas că eu una nu mă prea pricep şi nici n-am vrut să risc. Cam asta a fost cu răvăşitul oilor, nouă ne-a plăcut, poate mai încercăm şi la anul.

Ina:

- Daa… cum mă nu te-ai împrietenit cu berbecul?? Păi şi eu tot berbec sunt!! Las’ că vezi ce te-alerg şi eu… (Lori says: Nu mi-e frică, nu mi-e frică de berbec!! Nu de alta, dar nu ai coarne răsucite ca cei din poze )

În altă ordine de idei, am văzut pe- acolo tot ce-a zis Lorena, şi foarte sigur am vrut să plec cu vreo 3 cai şi toţi căţeii pe care i-am văzut… dar nu cred că-mi încăpeau în garsonieră peste pisică. Cei trei cai sunt aşa: doi negri foarte frumoşi, erau înhămaţi la o căruţă condusă de un căruţaş cu specific… de pe la ei, de cowboy, nu de pe la noi, şi calul-alb-frumos cu făt pe el. Că nu pot să zic „calul lui făt frumos”. Iar pe ăia doi i-am vrut în mod special pentru că erau fremătători: îi mângâia stăpânul cu vârful cravaşei pe spinare, iar ei tropăiau şi fornăiau şi fremătau, gata-gata să îşi dea drumul într-un galop nestăpânit. Păcat că nu se vede din poze.

La răvăşitul ăsta am ajuns după o zi întreagă de glume despre „the ravishing sheep”. Sau despre cum ar arăta oile de-abia trezite dimineaţa din somn, aşa…. cu lâniţa răvăşită. Oi n-au fost foarte multe, însă produse din oi, da. Apropo, ştie cineva ce e aia jintiţă?

Mi-au plăcut şi câteva tarabe aranjate cu gust, semn că românul începe să înţeleagă că nu-i destul să trântească brânzo-pastrama în galantar, şi gata vânzarea. Şi că vorbirăm de pastramă şi cafea, bre Loreno, aia nu era cafea! Cafea am băut în Braşov… chiar, le spunem şi despre asta?? (Lori says: le spunem, cum să nu, dar cu altă ocazie!)

Ce-am învăţat noi de aici?

Păi am învăţat ce e acela răvăşit de oi, şi că avem tradiţii frumoase care se pot împleti bine cu lumea modernă.

Cum se suie pe un cal. Bine, Lorena ştie deja, că eu când m-am suit, am dărâmat şaua (nu e vina mea! Nu era prinsă bine.) (Lori says: Vă zic eu, Ina s-a descurcat foarte bine la prima lecție de echitație.)

Cum nu trebuie să te apropii de cal din spate. Cumva cred că ştiam asta, dar mi-a atras atenţia un localnic: „pleacă bre d-acolo că îţî dă o copită în bot de rămâi lată!” Slavă domnului n-a fost cazul de cumpărat dinţi de prăvălie.

Cum zise şi Lori, am aflat despre câinii ciobăneşti corb, pentru care asociaţiile de profil luptă să fie recunoscuţi internaţional ca rasă omologată.

Şi-am aflat că e bine că am fost de dimineaţă, pentru că spre prânz deja era aglomeraţie şi coadă de maşini în zonă ca în Bucureşti la amiaz’.

PS: domnul care făcea prezentarea câinilor şi crescătorilor acestora, supărat că i s-a terminat timpul şi trebuie să plece, ne-a anunţat că urmeză o discuţie despre „samarizarea şi motorizarea măgarilor”. Un hâtru.

Aşa că ne-am îmbarcat vineri în autocare şi am pornit. După autostradă nu am luat-o pe calea obişnuită spre Cernavodă ci pe un drum până acum nebătut de noi, o şosea îngustă ce şerpuieşte printre coline pe care poţi să vezi cu tristeţe foste terase, foste vii. Via de la Aliman însă ne-a alinat tristeţea. Frumoasă, aliniată, stopită pe alocuri de culorile toamnei, cu ciorchini rubinii copţi şi foarte dulci – chiar nu mă aşteptam la asta de la strugurii de Merlot! Am fost întâmpinaţi cu un Rose de la Enira, pentru înviorarea de dimineaţă şi cu jumări, telemea şi pâine coaptă în cuptorul de piatră.

Discursul nu a fost lung dar suficient încât să înţelegem că WineRo s-a înfiinţat în 2006, an în care a achiziţionat şi peste 100 de ha de teren la Aliman, judeţul Constanţa. Aici au fost plantate şi sunt cultivate soiul românesc Fetească Neagră şi soiurile internaţionale Merlot şi Cabernet Sauvignon. Anul acesta se vor recolta în premieră struguri de Fetească Neagră, “pentru a obține un vin românesc cu totul special, de o calitate deosebită. Aşa cum am obişnuit deja consumatorul, vinul va fi inclus în gama ALIRA, iar procesul de vinificaţie va fi coordonat de oenologul nostru, Marc Dworkin” ne-a spus Ghenadie Bobeică, Administrator WineRo. Am avut ocazia să stăm puţin la aceeaşi masă cu Marc Dworkin, un oenolog care are în portofoliu vinuri din Franţa dar şi 12 vinuri ENIRA cotate de Robert Parker cu 84-89 puncte – să zicem că asta este o garanţie a faptului că promisiunile vor fi ţinute. O lămurire: vinurile ENIRA sunt produse în Bulgaria, importate de WineRO şi rămân, până în prezent, favoritele mele în faţa Alira. Deocamdată! Asta pentru că Alira promite mult şi pe măsură ce via se va maturiza vom vedea care pe care…

Dar să vă spun cu ce ne-am mai delectat în acea zi minunată printre vii: cu plăcintă dobrogeană caldă, cu grătar de toate felurile, printre care berbecuţul s-a asortat cel mai bine cu Alira, cu vin pe săturate (Enira Rose, Enira Easy 2008, Alira Merlot şi Enira 2007) şi cu un fabulos must care nu a apucat să devină must, mai bine zis suc de strugure stors sub picioare chiar în faţa noastră. Dar dincolo de bucuriile culinare, de muzica populară, de ritualul strivirii strugurilor, de conversaţia plăcută cu alţi participanţi, ce m-a bucurat cel mai mult au fost lungile plimbări prin vii. Alei ce păreau să nu se termine, linişte, soare şi vânt, miros de Dobrogea. Cum miroase Dobrogea? Sincer nu ştiu să definesc: poate că aerul aduce ceva din sarea mării, poate că iarba uscată îmi aminteşte de podul cu fân, poate că strugurii poartă în ei aromele vinurilor ce vor fi şi poate că vechimea meleagurilor a păstrat ceva din mirosul îndepărtat al Greciei. Cine ştie?

Cu mintea aerisită de vânt şi cu relaxarea ce m-a cuprins am aflat abia mai târziu că printre invitații de onoare a căror prezenţă distinsă am intuit-o doar din ochi, s-au numărat şi A.S. Prințul Şerban Dimitrie Sturdza, A.S. Prințul Michel de Laufenbourg şi E.S. Dan Ben Eliezer, Ambasadorul Israelului la Bucureşti, împreună cu soţia.

Acolo în natură titlurile cred că au contat mai puţin iar organizatorii au făcut tot ce se putea ca toată lumea să se simtă bine – şi nu am fost puţini! Ba mai mult de atât, au răspuns pozitiv la propunerea noastră de a vă aduce şi vouă ceva din gustul acelei zile, aşa că vă invităm la un concurs de fotografie, pe pagina noastră de facebook. Avem două teme: toamna în Dobrogea şi / sau toamna în vie şi 4 premii, constând dintr-un set alcătuit de o sticlă de vin Alira şi 6 pahare de vin. Detalii pe pagina evenimentului. Mult succes!

Inspiraţie şi mai multe detalii despre WineRO puteţi găsi pe site sau pe pagina de facebook. Dar şi în imaginile de mai jos!

La Veliko Tarnovo am fost de multe ori şi am scris despre asta de prea puţine ori. Şi de fiecare dată când am ajuns acolo am făcut o plimbare pe strada veche cu ateliere de meşteşugari, numită Samovodska Charshia. Un fel de poartă în timp, prin care pătrunzi în început de secol 19, cu ateliere şi meşteşugari pe care poţi să îi vezi la lucru, folosind tehnici tradiţionale. De la Infobulgaria.ro am aflat că mâine seară, între ora 17:00 şi 23:00,  are loc „Noaptea pe Samovodskata Charshia”, un fel de noapte a muzeelor adaptată la viaţa acestei străzi. Se va lăsa cu muzică, degustări şi manifestări artistice. Dacă nu aş fi avut deja prea multe de făcut mâine, aş fi dat o fugă să văd cum e. Dar poate măcar unul dintre voi va putea să ajungă şi ne va povesti şi nouă cum a fost şi dacă a meritat plimbarea.

Poate vă inspiră imaginile de mai jos, cu nota că sunt făcute într-o zi liniştită, fără multă agitaţie.

Şi dacă tot ai ajuns în Veliko Târnovo e păcat să nu dai o fugă şi până la cetate, pe care ţi-o recomand să o vezi când soarele mai coboară, spre seară.

Şi încă un motiv pentru a da o fugă chiar şi de o zi până la Veliko Tarnovo îl reprezintă felurile copioase şi generoase de mâncare, la preţuri de care nu poţi să nu fii încântat.

Iar dacă vrei să rămâi peste noapte urcă sus spre Arbanasi, nu vei regreta! Găseşti mai multe idei în Casă şi masă în Arbanasi.

Drum bun şi apropo, tu ai fost până acum la Veliko Tarnovo?

]]> http://lumeamare.ro/2011/09/22/de-ce-sa-mergi-maine-la-veliko-tarnovo/feed/ 2