O fi din cauza ierbii de un verde atât de puternic încât trebuie să-ţi pui ochelarii de soare, o fi din cauza temperaturilor răcoroase atunci când în Italia ţi se topeşte îngheţata de la mână până la gură, o fi numărul mare de castele şi ruine cenuşii atât de diferite de splendoarea arhitecturii italiene, o fi veselia petrecăreaţă  a irlandezilor şi ale lor păduri pline de zâne, spiriduşi, pitici şi alte arătănii magice sau o fi berea Guinness.
Cert e că Irlanda îi atrage ca un magnet pe toţi din jurul meu aşa că mi-a fost imposibil să-i rezist tovarăşei şi prietenei mele de călătorii, deşi doar cu o vară înainte fusesem împreună în Cornwall, în sud-vestul Angliei, unde există exact acelaşi tip de climă şi de peisaj dar unde, ciudat, nu am dat de picior de italian… Aşa că m-am gândit că toată vina  o fi a acelui “cheeky leprechaun”, roşcatul spiriduş buclucaş şi pus pe şotii.

Cine ajunge în Irlanda pentru prima dată şi vrea să vadă şi altceva pe lângă capitală, de obicei alege o vizită în semicerc, înconjurând astfel ori partea de sud a Irlandei şi vizitând printre altele Kilkenny, Killarney, ring of Kerry, Cliffs of Moher şi Galway cu ale ei insule Aran, ori semicercul înspre nord către Belfast, Londonderry, Donegal şi Connemara, ori dacă e curajos sau grăbit sau norocos să aibă atâta timp la dispoziţie, toată Irlanda de jur împrejur. Noi nu aparţineam ultimei categorii aşa că am fost nevoite să alegem un tur al sudului, sperând nu doar într-o temperatură mai blândă dar şi având intenţia să petrecem vreo 2 zile pe bicicletă  pe insule sau prin parcurile naţionale.

Unul din acestea e şi Killarney National Park şi dacă ai doar 2 zile timp să-l vizitezi, dintre care una călare pe bicicletă, vei vedea că e alegerea perfectă: vârfuri muntoase printre care şi cel mai înalt al Irlandei, păduri stufoase, lacuri, insule, râuri, cascade, păşuni, poteci, castele vechi şi noi, ruine, biserici, poduri şi poduleţe, peisaje şi panorame de-ţi tăie răsuflarea.

Noi, care ajunseserăm seara în Killarney, ne-am trezit de dimineaţă şi – bucurându-ne că timpul ţinea cu noi – am luat-o înspre un magazin de închiriat biciclete pe care-l ochiserăm cu o zi înainte şi mare ne-a fost bucuria să vedem că, împreună cu bicicleta, ne-au înmânat şi o hartă a parcului cu toate potecile pe care puteam pedala. Am ales un tur de vreo 25 de km care avea 2 mari avantaje: era un “loop”, ceea ce înseamna că ne aducea la punctul de pornire fără să fie nevoie să refacem traseul în sens invers, şi era aproape tot drept, fără prea multe urcuşuri.

Aşa că am încălecat pe-o şa, sau mai bine zis pe două, şi trecând pe lângă frumoasa catedrală  St. Mary am luat-o către intrarea în parc. E minunat să treci de la zumzetul traficului la zumzetul insectelor şi de la cenuşiul asfaltului la verdele sălbatic al pădurii!

Prima oprire a fost la Ross Castle, un castel din secolul al XV-lea ce aparţinuse unui cap de-al clanului  O’Donoghue, chiar pe malul lacului Lough Leane. Se zice că deşi a fost cucerit de armata lui Cromwell în secolul al XVII-lea a reuşit totuşi să-şi apere reputaţia sa de fortăreaţă necucerită  dinspre pământ – trupele lui Cromwell îl atacaseră dinspre lac. Noi ne-am plimbat doar în jurul castelului, ne-am uitat prin câteva încăperi şi am vizitat turnul, restaurat de curând. Pe malul lacului e plin de bărci care îţi propun un tur al lacului sau te ajută să treci pe partea cealalaltă. Cum asta însă ar fi însemnat urmarea unui alt fel de parcurs care ne-ar fi dus în vârful muntelui, ne-am luat rămas bun de la bărcuţe şi am continuat pedalatul.

Păşuni şi canale de apă molcome ne-au însoţit până am ajuns la ruinele lui Muckross Abbey, o abaţie din care se găsesc într-un foarte bun stat de conservare biserica, un turn şi nişte arcade. Nu e greu să-ţi imaginezi o lume plină de zâne şi spiriduşi, natura năpădeşte peste tot, murul creşte printre pietrele pline de muşchi şi printre arcadele golaşe copacii îşi întind crengile noduroase.

Ceea ce ne-a lăsat cu gurile căscate a fost însă  Muckross House, o vilă victoriană şi ale ei grădini:  am avut norocul să o vedem de departe chiar când soarele ieşea de după nori, o clădire cu linii rigoroase, în tipica nuanţă  gri ce ieşea şi mai mult în evidenţă, înconjurată cum era de o peluză de un verde şi mai strălucitor din cauza picăturilor de apă ce reflectau razele soarelui. O peluză tăiată în tipic stil englezesc dar înconjurată cât vedeai cu ochii de hortensii, rododendri şi de rugi de mure neagre şi zemoase. Am râs şi ne-am simţit copii, ne-am plimbat din floare în floare şi ne-am bucurat de toate culorile lor, ne-am umplut pumnii şi gurile de mure până ni s-a înnegrit limba şi apoi ne-am aşezat fericite pe iarbă, cu profilul sever al vilei în spate şi lacul Mackross la picioare si cu ochii mângâind culmile împădurite ale munţilor ce se oglindeau în apă clipocită.

Vila însăşi e tare interesantă de vizitat, căci găzduieşte un muzeu plin de mobilier şi obiecte ale unei lumi aristocratice de mult apuse.

Când ne-am hotărât să o luăm din nou la drum era deja după-masă dar pedalarea nu a fost lungă, cascada Torc e destul de aproape, a trebuit să lăsăm bicicletele la poalele muntelui şi să o luăm pe jos agale pe o potecă largă ce urca însă abrupt până la apa ce cădea asurzitor de la o înălţime de 18 metri. Dacă reuşeşti să urci până deasupra cascadei te poţi bucura de o splendidă panoramă asupra parcului şi ale lacurilor sale.

Ca să încheiem cercul am luat-o apoi către Meeting of the Waters. Ghidul nostrul şi harta ne indicau să parcurgem partea asta de stradă doar în direcţia asta şi nicidecum în sens invers şi, în sălbăticia în care eram, ni se părea o indicaţie inutilă. Încercaţi însă să vă imaginaţi un fel de rollercoaster pe bicicletă, o străduţă strâmtă care o ia abrupt la vale ca după 5 metri să o ia abrupt la deal. Nici nu ne-am mai chinuit să folosim frânele, viteza pe care o căpătam la coborâre o exploatam la urcare, aşa că această ultimă parte din traseu de fapt s-a pedalat singură. Noi a trebuit doar să fim destul de atente să nu ieşim de pe potecă, să sperăm că şi alţii au fost la fel de înţelepţi să urmeze indicaţiile şi să admirăm, foarte în treacăt, micile plaje pe care lacul le îngăduia din când în când printre stânci.

Killarney National Park poate fi vizitat şi pe jos însă e nevoie de mult mai mult timp, cu barca sau cu maşina, dar se văd doar anumite unghiuri, prea puţine faţă de câte are acest colţişor irlandez de oferit aşa că, dacă ajungeţi prin zonă, vă recomand călduros să închiriaţi o bicicletă, nici nu v-aţi dat seama când aţi “mâncat” kilometrii iar peisajele merită toată oboseala. Iar ploaia – “ei mare scofală, e doar un pic de apă!”, ar zice prietenul meu irlandez -  îţi oferă magnifica ocazie de-a fi spectatorul uimit a zeci de curcubee.

Şi te-aş ruga frumos, dacă eşti norocos şi dai şi peste spiriduşul Giumbuşluc, nu uita să culegi un pumn de mure şi pentru el că tare-i pofticios!

“Sigur. Am început la o revistă pentru tineri, Popcorn, după care am făcut tranziţia la o casă de discuri, Cât Music/EMI Music, după care am zis să văd lumea şi să-i iau pe toţi romanii cu mine aşa că am făcut o emisiune de travel internaţional, Bazar. Acum sunt într-o pauză şi nu-mi propun să revin foarte curând. Îmi plac excursiile de când eram mic, fie că mergeam la mare sau în vizită la prietenii părinţilor, eu eram primul în maşină. Deci de “umblat”, am “umblat” toată viaţa. Mă plictisesc repede, am nevoie de provocări şi dacă un proiect nu are succesul pe care-l aştept eu, renunţ fără regrete. Nu sunt perfecţionist dar îmi place să fac lucrurile numai în felul meu. Şi sunt şi berbec pe deasupra .”

“Cum e omul Răzvan Marc, dincolo de călătorii? Cu ce îşi ocupă timpul liber? Care-s acele trei lucruri de care nu s-ar putea lipsi, din ţara lui?”

“Curios. Sunt curios nu la modul invaziv, ci în sensul în care vreau să învăţ câte ceva din orice. Citesc mult şi scriu destul de mult deşi public destul de puţin. Descopăr restaurante noi împreună cu soţia mea şi ne place să plecăm în vacanţe în locuri îndepărtate. De anul trecut locuim în străinătate şi din ţara ne lipsesc familia şi câţiva prieteni. Cam atât. Nu găsesc al treilea lucru.”

“Care e locul pe care niciun turist străin nu ar trebui să îl rateze în România şi de ce?”

“Nu cred că există aşa ceva. Fiecare turist are preferinţele lui şi ce funcţionează pentru un grup nu funcţionează pentru altul. Cred că România ar trebui să se marketeze mult mai targetat nu că acum când zicem: uite, avem de toate, elege tu ce ţi-ar plăcea. Asta nu înseamnă că nu sunt locuri unice la noi în ţară sau demne să intre pe o listă a minunilor lumii – doar că sunt total necunoscute turistului străin. Trebuie să creem branduri din monumentele naturii pe care le avem şi pe urmă să le declarăm de neratat. Crede-mă că s-ar găsi mult mai mulţi turişti care să vină în România să o cunoască pe Nadia Comăneci decât turişti care să nu vrea să rateze vizitarea Sarmizegetusei.”

“Întrebarea următoarea îţi e adresată de către o cititoare: care este aceea parte a unei culturi pe care îţi doreşti să o savurezi cel mai mult când ajungi într-un nouă ţară? Oamenii, mâncarea, cutumele sociale, tradiţiile, monumentele…?”

“Aş merge pe mâncare. Oricât ai citi desprea ea nu-i poţi simţi gustul sau mirosul. Pentru mine o ţară miroase a mâncarea ei tradiţională. Nu mă pune să elaborez că cine ştie ce enormităţi spun. Normal că sunt curios şi de oameni, obiceiuri, monumente dar cred, sincer, ca şi indragosteala de o ţară trece prin stomac.”

“Ultima întrebare vine de la o altă cititoare şi îi mulţumesc că s-a gândit la ea: putem cumpăra cartea scrisă de tine, “Austria”, şi din străinătate?” 

“Sigur. Se poate cumpăra de pe site-urile librăriilor pe bază de comandă. Cred că încă mai este pe stoc. “Austria – o altfel de vacanţă” a ieşit la o editură austriacă în 2010 şi sunt mândru de această realizare. Recomand cu dag şi “Nepal Internet Cafe” ce a ieşit la sfârşitul lui 2011 la Editura Minerva. Se poate şi această comandă fie de pe site-ul editurii, fie de la librăriile online. Şi, în fine, recomand, pe la sfârşitul acestui an, cartea la care lucrez acum şi pe care, din lipsă de inspiraţie, poate, am numit-o “Best Of”.”

De altfel, lemon drizzle cake, este o prăjitură cu lămâie şi mac tipică englezească, gustoasă, niţel însiropată şi cu un gust foarte pronunţat şi parfumat de lămâie. Dacă ar fi s-o descriu aş zice că pare o limonadă cu consistenţa unei torte. Seminţele de mac sunt facultative, nu se prea simt la gust dar  estetic adaugă o notă de bună dispoziţie.

Prăjitura este foarte simplă şi repede de preparat, practic se mixează toate ingredientele, se dă la cuptor şi apoi se însiropează. Însă ingredientul secret al prăjiturii sunt lămâile: trebuie să fie cât mai parfumate şi bio – netratate întrucât se foloseşte şi coaja lor.

Deci ne-am înţeles “when life gives you lemons…make a Lemon drizzle cake”:).

Reţeta lemon drizzle cake

Ingrediente pentru o formă rotundă de 20-22 de cm

225 g faina 00

225 g unt proaspăt nesărat

225 g zahăr alb (de preferat un zahăr foarte fin, nu tos)

coaja răzuita de la o lămâie mare şi sucul ei (dacă sunt mici puneţi două)

4 ouă mari şi proaspete

1 plic de praf de copt pentru dulciuri

2 linguri cu vârf de seminţe de mac

Ingrediente pentru sirop

90 ml suc proaspăt de lămâie (din lămâie stoarsă)

60 ml apă

coaja rasă de la două lămâi netratate

120 g zahăr alb

Cum preparăm prăjitura

Tapetam cu hârtie de copt o formă de tort de 20/22 de cm.

Lăsăm untul la temperatura camerei până devine foarte moale şi cremos (nu topit). Punem untul într-un recipient încăpător şi începem să-l batem cu mixerul, adăugăm şi zahărul şi mixăm bine până se obţine o cremă spumoasă. Adăugăm ouăle pe rând, unul câte unul, amestecând bine cu mixerul după ce adăugăm  fiecare ou. Adăugăm şi seminţele de mac, coaja rasă de lămâie şi sucul de lămâie şi continuăm să amestecăm cu mixerul pentru a le încorpora cât mai omogen. Separat, într-un recipient, amestecăm  faina cu praful de copt şi apoi le turnam printr-o sită peste restul compoziţiei. Amestecăm bine pentru a omogeniza aluatul, îl turnăm în forma de copt şi nivelăm bine suprafaţa .

Punem prăjitura în cuptorul preîncălzit la 180°C şi o coacem cam 40 de minute, verificând dacă s-a copt introducând o scobitoare de lemn în mijlocul prăjiturii, dacă iese curată înseamnă ca prăjitura e gata.

O scoatem din cuptor, îndepărtăm cu grijă inelul fără a o scoate din formă, o lăsăm să se răcească doar 2-3 minute timp în care pregătim siropul.

Punem într-o crăticioara ingredientele pentru sirop: apa, sucul şi coaja de lămâie, zahărul şi dăm la foc mic pe aragaz până zahărul se topeşte complet şi se obţine un sirop (2-3 minute).

Cu o scobitoare sau o furculiţă înţepăm toată suprafaţa prăjiturii apoi turnam siropul pe toată suprafaţa, cel mai bine cu ajutorul unei linguri pentru a îl distribui uniform. Prăjitura trebuie să fie caldă şi siropul fierbinte pentru a se însiropa cât mai bine. Aşteptam să se răcească complet apoi o scoatem  cu grijă din formă şi o punem pe platoul de servire.

După gust se pudrează prăjitura cu zahăr tos.

Note:

- înainte de folosire lămâile se spală bine cu apă şi bicarbonat şi se usucă

- eu am folosit o formă rotundă de 20 de cm cu inelul detaşabil pentru a facilita scoaterea prăjiturii

- am pregătit prăjitura asta de două ori, o dată folosind 50 ml de zeamă de lămâie în compoziţie, altă dată 90 ml, în ambele situaţii a ieşit bine variind doar gustul acidulat al prăjiturii

- atenţie când scoateţi prăjitura din formă, este destul de fragilă

- în timp coacerii suprafaţa prăjiturii se bronzează foarte mult, este normal să fie aşa, nu deschideţi uşa cuptorului mai devreme de 30 de minute altfel se dezumflă iremediabil.

- în unele versiuni prăjitura lemon drizzle cake se acoperă cu o glazură din zahăr şi suc de lămâie

Aşa că hai să ne apucăm de treabă şi să te ajut puţin să te organizezi pentru vizita la Disneyland Paris.

Poţi să alegi un pachet oferit de o agenţie de turism, anul acesta fiind aniversar sunt tot felul de oferte, care s-ar putea chiar să te scutească de prea multe bătăi de cap. Cum noi suntem căpoşi de felul nostru şi ne place să ne organizăm pe cont propriu, hai să îţi spunem ce mai ştim, din proprie experienţă, ca să poţi face o comparaţie corectă.

În primul rând trebuie să îţi cumperi biletele, ieftin! Şi cum pe mine m-a ajutat Alina să aleg cea mai bună opţiune, tot de la ea am primit următorul sfat:

“În primul rând, pentru că în 2012 se împlinesc 20 de ani de când Disneyland Paris există, ai posibilitatea să ceri un bilet gratuit de ziua ta, care va fi valabil pentru o intrare în ambele parcuri timp de şapte zile după această dată. Adică ai opt zile să îl foloseşti. Dacă ziua ta a trecut, îl poţi cere şi pentru 2013. Oferta e valabilă o singură dată în viaţă. Bine de ştiut, dacă ai copii: şi pentru ei va fi gratuit de ziua ta, va trebui doar să precizezi asta când completezi formularul. Vei primi în 24 de ore un bilet electronic pe mail, dar ai grijă să îţi verifici şi spam-ul, în caz că nu îl primeşti în 24 de ore.

În caz că nu poţi să ajungi la Disneyland în perioada în care e ziua ta, încearcă site-ul următor, unde vei găsi bilete care pornesc de la 37 de euro. Pentru Disneyland nu e mult, te asigur. Dupa cum poti vedea, preţul biletelor de pe site-ul oficial e destul de mare.

Nu uita, înainte să pleci către marea aventură să îţi printezi rezervarea, cu care îţi vei putea cere biletul fizic odată ajuns la Disneyland. În unele cazuri vei fi lăsat chiar să intri cu aceea rezervare.”

Cum ajungi şi unde te cazezi

Chiar dacă eu nu mi-am permis asta, ar fi frumos, mai ales dacă ai copii, să stai la unul dintre hotelurile din parc. Oricum îţi va fi imposibil să combini vizita la Disney cu altceva în aceeaşi zi, aşa că nu prea are sens ca la 11 noaptea, când se închide, să mai mergi nu ştiu cât şi cu metroul până în centru. Deşi aş putea spune că până şi această încercare a fost o experienţă deosebită, să priveşti copiii rupţi de oboseală dar cu zâmbetul larg pe buze, însoţiti de părinţii mai veseli şi mai jucăuşi ca de obicei.

Mult mai multe detalii despre cât ne-a costat pe noi şi alte idei utile legate de transport şi cazare, poţi găsi în articolul ”Cât costă o vacanţă la Disneyland Paris“

Tot de la Alina, mai avem un sfat:

“Dacă îţi doreşti să stai câteva zile la unul dintre hotelurile din parc, te sfătuiesc să încerci să rezervi un sejur pe lastminute.com. Ofertele sunt destul de tentante uneori; recent un prieten a plătit 800 de euro/patru nopţi pentru patru persoane. E drept că intrările în parc nu au fost asigurate dar hotelul era de patru stele şi s-au simţit foarte bine. Iar în această perioadă există chiar  pe site-ul oficial Disneyland o ofertă cu cazare gratuită pentru copiii sub 12 ani si o zi suplimentară gratuită pentru toată familia.”

Cât de detaliat îţi planifici vizita

În primul rând e irealist să crezi că vei putea vedea şi încerca totul într-o zi. Ai nevoie de minim două şi tot nu va fi suficient. Dacă ai un copil mic şi o singura zi poţi să te opreşti doar la Disneyland Park, dacă e mai mult de atât, merită să ajungi şi la Walt Disney Studios Park (care e alături). Poţi studia o hartă interactivă înainte de a ajunge acolo, ca să îţi faci o idee. Dar oricât de bine ţi-ai face planul nu uita că atât de multe atracţii la un loc pot bulversa şi cel mai bun strateg. Aşa că sfatul meu preferat, pe care ţi l-am dat şi cu alte ocazii: lasă loc de surpriză, lasă loc de neprevăzut. Eu nu am apucat să studiez hărţi decât după ce am trecut de porţile parcului şi abia mai târziu în zi am început să folosim fast passurile (un bilet pe care îl iei de la anumite intrări pentru a reveni la o oră exactă şi a sta la o coadă mult mai scurtă). Dar nu am simţit că am pierdut prea mult timp iar copiii am văzut că rezistau nesperat de bine pe la cozi, în circumstanţele date.

Tot legat de fast pass-uri, la roller coastere (rock’n roller coaster-ul cu muzica celor de la Aerosmith e chiar fantastic!) te vor scuti de o grămadă de timp! Să nu mai spun de Turnul terorii sau de crush coaster-ul Nemo, unde e mereu plin. Atentie, atracţiile acestea sunt pentru adulţii FĂRĂ probleme cardiace.

Mâncarea la restaurante nu e chiar pentru toate buzunarele, aşa că noi ne-am dotat cu sandvişuri pentru toată ziua, lucru care ne-a fost de folos din două puncte de vedere: am cheltuit mai puţin şi nu am pierdut timp la masă – de multe ori le-am halit în timp ce aşteptam pe la o coadă. Copilul ne-a fost recunoscător pentru asta, oricât de atractive ar fi fost restaurantele tot n-ar fi avut linişte să stea locului pentru o activitate atât de plictisitoare cum e mâncatul! Precizare importantă: există restaurante unde poti lua masa cu personajele Disney, pentru copii poate fi interesant.

Cam atât îmi vine mie în cap acum, te rog şi te las să admiri amintirile noastre vizuale şi apoi să mă completezi sau să îmi pui întrebări!

“Prefer să ofer divertisment oamenilor şi să sper că vor învăţa ceva, decât să îi educ şi să sper că vor avea parte de divertisment.” – Walt Disney

Cei care au creat imperiul Disney şi parcurile de distracţie Disneyland au crezut în poveşti, au crezut în zâne şi vrăjitoare, în pitici sau uriaşi, în iepuraşi care vorbesc sau jucării care prind viaţă.

“Dacă poţi visa înseamnă că poţi realiza acel vis” spunea Walt Disney

Şi pentru că ei au visat, pentru că ei au crezut, noi astăzi putem să ne bucurăm de magie la orice vârstă şi să le oferim nu doar banii ci şi aplauzele noastre sincere.

Până nu ai propria ta experienţă la Disneyland nu ştii cum e cu adevărat. Poate trăieşti cu teama că va fi aglomerat, ca e sclipitor şi kitch, că eşti prea mare şi prea serios pentru asta sau… poate că te aştepţi într-adevăr la ceva minunat.

Dacă tu vezi o pălărie în locul şarpelui care a înghiţit un elefant s-ar putea să ai nevoie de un copil pe lângă tine, să te ajute să faci deosebirea. Dacă tu te emoţionezi că o vezi pe Albă ca Zăpada poate că ai nevoie de un copil care să treacă indiferent pe lângă ea, lăsându-te indignat în mijlocul mulţimii. Dacă te temi că cel mic se va speria în trenuleţul ce se aruncă trosnind, în maximă viteză, în tunele întunecate, vei vedea că ai avut dreptate. Dar vei avea poate surpriza, ca mine, să auzi după: “mai vreau o dată!”.

La Disneyland îţi poţi duce copilul din tine sau copilul care creşte alături de tine, unul neînlocuindu-l pe celălalt. Asta pentru că, aşa cum spuneam mai sus, experienţa Disneyland este unică şi personală şi nu prea poate fi anticipată. S-a creat ceva atât de frumos şi atât de bine pus la punct încât orice aşteptare îţi este depăşită. Şi trebuie să fii unul dintre încuiaţi ca să te apuci să cârcoteşti şi să spui că nu e adevărat, că e naşpa.

Cine nu a înţeles mare lucru până aici şi nu a priceput care e lagătura dintre zâne, aplauze, pălării, şerpi şi încuiaţi, e rugat să pună mâna să mai citească nişte poveşti şi să revină apoi cu temele făcute!

Cine a priceput poate să se uite mai departe pe fotografii, pentru că va şti foarte bine ce va vedea acolo, fără prea multe explicaţii. Eu mai multe nu vă spun pentru că vreau să vă las să vă bucuraţi de surpriză, la faţa locului.

Iar cine vrea mai multe detalii şi sfaturi despre cum să îşi organizeze excursia la Disneyland, este aşteptat şi mâine pe LumeaMare, pentru a citi continuarea şi a vedea al doilea set de fotografii.

Până acum am crezut că mi-am numit fetiţa Petra pentru că mi-a plăcut pur şi simplu numele şi mi-a fost inspirat de o prietenă din Austria. În timp ce am scris primul paragraf am realizat că e posibil să fie mai mult de atât. Am fost de asemenea întrebată dacă am numit-o pe Petra gândindu-mă la Iordania şi răspunsul este nu, ştiam de Petra din Iordania şi visam să ajung acolo dar nu acesta a fost motivul, cel puţin nu conştient.

Revenind la pasiunea mea pentru pietre, pot spune că nu am găsit niciun alt loc „pietros” pe lume, cel puţin până acum, care să mă bucure atât de mult vizual ca Petra. Dacă Dumnezeu şi-a încercat vreodată pensulele pe nişte stânci, atunci acesta este locul, garantat. Petra e pictată în nuanţe cărămizii, cu tuşe de portocaliu intens, galben, pe alocuri chiar albastru. Devine roz când soarele coboară, nelăsându-te să pleci dezamăgit că i se spune oraşul roz iar ea e… de fapt, roşcată! Folosesc femininul când vorbesc de Petra pentru că aşa simt că este: misterioasă, fermecatoare, puternică, ciudată şi… foarte, foarte abilă în a te face să cheltuieşti mult!

asta e pe stâncă, da!

Puţintică istorie ştim şi noi?

Menţionată încă din vechiul testament, loc de pelerinaj pentru că pe acolo a trecut Moise sau a fost înmormântat fratele lui, Aron, sit inclus în patrimoniul UNESCO şi în cele 7 noi minuni ale lumii, Petra a fost o putere de neîntrecut acum vreo două mii de ani, în perioada în care nabateenii au deţinut controlul asupra comerţului. În primele secole înainte şi dupa Cristos, în Petra se presupune că locuiau 30.000 de oameni, aşa că trecând dincolo de pietrele frumos colorate din natură ajungem şi la ceea ce a însemnat Petra ca oraş, cu amfiteatru, cu bulevarde, cu diguri şi canalizare (!?!), cu temple şi morminte uluitoare. Am citit în ghid că autorul roman Strabo a scris asta: „Nabateenii erau atât de strângători încât îi onorau pe cei care îşi creşteau averile şi îi penalizau public pe cei care le pierdeau”. Cu aceste averi nabateenii şi-au cumpărat independenţa faţă de romani, asta până când comerţul a început să se mute pe mare şi totul a început, încet, să decadă. Pe la anul 300 AD Petra decădea şi se dărâma, la propriu, un cutremur puternic contribuind şi el la asta. Sultanul Baybars se pare că a fost ultimul care a conştientizat frumuseţea oraşului, în 1276. După care lumea a uitat de Petra, sau a vrut să uite, până când un explorator suedez – Jean Louis Burckhardt – a intrat în Siq deghizat în arab, în compania unui beduin local. Apoi artistul David Roberts, despre a cărui călătorii va trebui să vă mai povestesc altădată, a venit cu foarte multe schiţe din Petra, atrăgând atenţia asupra oraşului sculptat în piatră.

Pe atunci Wadi Musa nu era un oraş, iar Petra era locuită de beduini. Acum Wadi Musa este un oraş în toată puterea cuvântului, care ştie să profite la maxim de tot ce aduce turismul, iar beduinii din tribul Bdul, cei care locuiau dintodeauna în peşterile de acolo, s-au mutat la rândul lor în case, în afara sitului. Femei din vest se căsătoresc cu beduini, toată lumea vorbeşte engleză, cămile, cai, măgăruşi şi trăsurici mişună activ în căutarea celor care şi-au obosit picioarele tropăind zi lumină prin una dintre minunile lumii. Vânzătorii de suveniruri te aşteaptă şi te invită peste tot, de la intrare până la treptele spre înălţimi, întreprinzătorii ştiu să aducă scaune şi ceai chiar şi în locurile mai puţin bătute, unde te-ai putea odihni şi admira priveliştea iar orice serviciu, chiar cel înclus în bilet, se plăteşte.

Petra pentru turişti

De la poartă poţi lua un cal care să te ducă până la Siq. Până la finalul zilei vei şti că orice porţiune pe care să nu o baţi cu piciorul contează. Dar, chiar dacă acest serviciu ar trebui să intre în preţul intrării, tot mai dai 2 sau 3 dinari în plus. E important să negociezi de la început cât. Nimic nu e gratuit, nici măcar cele mai frumoase pietricele culese cu atenţie de copii şi vândute apoi la tarabe.

Măgăruşul până sus la The Monastery începe să îţi fie vândut încă de la The Treasury şi într-un fel merită pentru amuzamentul copiilor, dar pe de altă parte nu merită pentru că se distrug treptele originale. Şi e păcat pentru că drumul până acolo e foarte frumos, se poate face pe îndelete în aproximativ o oră. Dacă îl iei vezi că sunt destui la intrarea pe traseu, lângă restaurant, după ce mai apuci să vezi ceva în jur, nu te grăbi să accepţi prima ofertă.

O excursie pe cal de o oră jumătate, pe o rută aerisită şi mai puţin bătută spre High Place of Sacrifice (se pleacă pe traseul acesta înainte de a intra în Siq) costă 30 JD de persoană şi mie personal mi-a plăcut foarte mult. Dar se poate ajunge şi pe jos, recomandabil cu ghid, sau gratis, din interior, există un drum uşor accesibil.

Pentru cămilă sau trasuricile care trec prin Siq nu am verificat preţurile, am preferat să amânăm „plăcerea” pentru deşert.

fată, tu cât ai făcut azi?

Mâncarea în interior e foarte scumpă, la varianta minimă se poate alege o lipie cu branză topită şi un ceai dar există şi un restaurant (la care dacă îmi aduc aminte servirea e de tip bufet deshis şi nu scapi cu mai puţin de 19 JD de persoană). Ia cu tine apă şi ceva de mâncat, vei prefera să stai undeva sus, pe o stâncă, să admiri priveliştea în timp ce îţi potoleşti foamea cu o investiţie mult mai mică.

Privelişte de pe High Place of Sacrifice

Iar dacă vrei să ştii când e cel mai bine de vizitat, anotimpurile cel mai potrivite ar fi primăvara (martie-mai) sau toamna (septembrie-octombrie). Eu cred că poate fi ok şi iarna, cu condiţia să nu ai ghinion de ploi. Vara în schimb trebuie să fii rezistent la temperaturi de pot depăşi 40 de grade. Iar anul acesta se împlinesc 200 de ani de la redescoperirea Petrei, aşa că poate că e chiar momentul să îţi faci planuri!

primavara

Pentru cazare poţi încerca un hotel de lux, aflat chiar la porţile de intrare în Petra, sau poţi alege unul dintre hotelurile mult mai ieftine de pe deal. Noi am stat la Al Rashid, cu 37 JD camera cu trei paturi, baie în cameră, internet şi mic dejun inclus. A fost foarte bine, până când au uitat să ne facă rezervarea la autobuzul ce trebuia să ne ducă spre Wadi Rum, dar asta e altă poveste. Ideea e să nu vă bazaţi pe ei în alte servicii.

Dacă alegi acest hotel sau altă variantă de udeva de pe culmile oraşului, e posibil să vrei un taxi la final de zi, chiar dacă distanţele sunt scurte. Negociază dur tariful pentru că se cere foarte mult, Wadi Musa fiind singurul loc în Iordania unde am simţit nu doar că se face turism dar că se profită puţin cam mult de asta!

Lăsând toate detaliile acestea la o parte, cum am mai spus aici, o zi nu ajunge pentru a vedea tot. Nici două, cum am avut noi. Într-o singură zi poţi trece doar prin Siq, pe la Treasury (unde ajungi oricum) şi poţi merge mai departe, fără prea multe opriri, până la The Monastery – Ad Dayr. Pe acolo pe sus ai câteva locuri de privelişte prin care merită să te plimbi. Şi uite aşa, uşurel, până când cobori, ziua se apropie de final. Dacă mai ai o zi poţi să ţi-o rezervi pentru urcat la High Place of Sacrifice şi explorat temple şi morminte. Şi dacă ar mai fi una, pentru că e nevoie de cel puţin 6 ore, ar merita să ajungi la mormântul lui Aron (Jebel Haroun), de unde ştiu că se vede absolut senzaţional toată întinderea şi unde sunt sigură că există ceva mistic în aer – nu o fi degeaba numit cel mai sfânt loc din Iordania şi nu ar fi altfel venerat atât de musulmani cât şi de creştini şi evrei.

Petra cu copilul

Unui copil îi este întotdeauna greu să meargă ore în şir. Îţi recomand să nu îţi pui ambiţia să vezi tot când eşti cu el, să îl pregăteşti cu mult timp înainte dacă nu ai chef să cheltui pe măgari, cai, cămile sau trăsuri, să ai dulciuri şi tot ce trebuie cu tine şi să îi acorzi suficiente pauze de odihnă pentru ca şi tu şi el să rămâneţi cu amintiri plăcute. Va fi bucuros să se caţere şi să exploreze toate găurile şi mormintele decât să admire faţadele laborios sculptate. Pune-l să descopere forme în stânci, ajută-l, dacă nu cumva e prea mic, să înţeleagă ce înseamnă 2000 de ani, povesteşte-i despre caravane şi cum se făcea comerţ cândva, dar nu insista prea mult pentru că se va plictisi repede. Pentru cine nu a aflat deja, când LumeaMică a ieşit din Siq, a spus un WOW scurt, după care a exclamat: “cămiiiiiiile!”. Interesele copiilor sunt mult diferite de ale tale, încearcă să ţii cont de asta şi totul va fi minunat.

Camiiiiiile!

Extra bonus

Şi dacă tot ai ajuns la Petra poate vrei să încerci o experienţă de gătit local, la Petra Kitchen, sau o vizită nocturnă, cu Petra by Night. Dar despre asta voi povesti în alte articole.

Mai multe detalii despre Petra, trasee, preţuri şi alte idei, găseşti pe site-ul oficial, Petra Park 

Eu mă opresc aici şi vă las să vă uitaţi la fotografii, pentru că ele „scriu” cel mai bine senzaţiile pe care le-am trăit acolo:

Intrarea la Petra şi ghidul pentru prima zi ne-au fost oferite de Jordan Tourism Board, pe care îi felicităm pentru deschidere şi pentru felul în care ştiu să promoveze turismul şi să interacţioneze cu bloggerii din toată lumea! Thank you!

]]> http://lumeamare.ro/2012/05/15/cele-mai-frumoase-pietre-din-lume/feed/ 0 http://lumeamare.ro/2012/05/09/ce-are-lacul-sf-ana-si-n-are-lacul-rosu-sau-cum-sa-nu-planifici-o-calatorie/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=ce-are-lacul-sf-ana-si-n-are-lacul-rosu-sau-cum-sa-nu-planifici-o-calatorie http://lumeamare.ro/2012/05/09/ce-are-lacul-sf-ana-si-n-are-lacul-rosu-sau-cum-sa-nu-planifici-o-calatorie/#comments Wed, 09 May 2012 10:07:17 +0000 Ina http://lumeamare.ro/?p=38045 “La noi pietrele vorbesc şi pădurile şoptesc.

  La noi stâncile gândesc iar izvoarele doinesc.

  Florile sunt cântătoare şi cu vorbe chemătoare”

LEGENDA BRANULUI- din vorbele lui Sirnea-Bran-Rogozeanu

Când pleci din Bucureşti n-ai încotro şi ieşi pe cele mai hâde şi mai urâte drumuri posibile. Aşa mi-a zis un prieten şi cum am fost şi eu pe niscaiva drumuri prin ţară, m-am văzut nevoită să-i dau dreptate. Autostrăzile? Dacă nu-s îngrozitor de aglomerate, sunt plictisitoare ca naiba. Deneu’? Horror, accidente şi-un cârnat de maşini lung cât o zi de lucru. Şi colac peste pupăză, ce-aveam să descopăr: Bucureşti-Urziceni-Buzău, unde mergi cu toţi istericii, te suflă vântul printre tiruri şi prin şanţuri, şi-n plus e plat şi trist ca un fund de broască.

Cu această introducere irezistibilă, mă văd nevoită să ajung şi la mobilul acestei povestiri. Şi anume dorul de ducă, nevoia de a fugi dintre trotuarele şi clădirile cunoscute şi de a te lăsa purtat de drum încotro vezi cu ochii. Mi-era dor să simt senzaţia de libertate pe care ţi-o dă motorul, de plutire, de armonie.

Ingredientele poveştii sunt: două mobre, o mână de prieteni, ceva aparat foto şi nişte zile libere. Eu patru, ei două. În două zile, nu prea aveam cum să vizităm mânăstirile din Bucovina… Poate ajungem la Iaşi? Hmm.. Dar la Vulcanii noroioşi? Nu, că am mai fost. (Apropo, dacă nu i-ai văzut, îs musai de vizitat: nişte băltuţe simpatice de pe Lună care scot bulbuci. Adorabili.) Atunci? Unde mergem?

Nu ştiu mă, ne vedem la 9 şi plecăm. Cred că singura destinaţie clar stabilită fusese Siriu. Şi dup-aia cumva spre Moldova.

Cu chef de ducă şi benzină în rezervor, era totul planul care ne trebuia.

Prejmer

Deşi pe Siriu e frumos, cum nu mi-am revenit complet din alergătura pe drumul de o bandă jumate până în Buzău, nu facem pauză până la Prejmer. Noroc cu Roxana că ne-a spus unde trebuie să ne oprim. Ne-a sunat să ne întrebe dacă putem să-i zicem programul de vizitat de la cetate, că tot era cu Ancuţa prin zonă. N-am reuşit să ne întâlnim, asta apropo de planificat călătoria.

Cetatea e de fapt ditai biserica fortificată în mijlocul oraşului, atestată de pe la 1240 după cum am aflat ulterior. Are ziduri groase şi un aer misterios şi o răcoare de nu vrei să te mai dai dus, mai ales după căldura drumului. Însă doamna de la intrare ne-a spus clar: maxim 10 minute. Că se închide la ora 3!

Aşa că, dragă Roxana, programul e:

Vara (1 mai – 31 octombrie) de marţi până vineri de la 9 la 17, iar sâmbăta de la 9 la 15.

Iarna (1 noiembrie – 30 aprilie) de marţi până sâmbăta de la 9 la 15.

Duminică şi luni închis. De preţ nu ştiu nimica, pentru că doamna de la intrare nu ne-a luat nimic pentru 10 minute.

Prietena mea Geo a ieşit cântând: o lume minunată/ în care veţi găsi/ numai copii/ o lume cu mult soare şi mii de jucării…

Doamna de la intrare a întrebat-o: „Unde?”

 Eu cred că lumea asta e în jurul meu, dacă mă uit mai atent. Cât mă uitam eu atent împrejur, pe sus o barză căra în cioc o creangă mai mare decât ea către un cuib.

 Ţara cu asfaltul bun şi penuria de gunoaie

 …e tot la noi în ţară. În Harghita şi Covasna, din motive care mă depăşesc şi care nu fac deloc, dar deloc subiectul nostru azi, în aceste două judeţe, zic, asfalt din cel mai bun, nepresărat deloc cu peturi şi ambalaje pe marginea drumului. Cu liniuţe albe proaspăt desenate pe mijlocul benzilor din asfaltul cel mai bun, iar la fiecare capăt al liniuţelor, câte un con de semnalizare. Jaloane, cum ar veni, întinse pe mai mulţi kilometri. Intri pe stânga, ieşi pe dreapta, dacă vrei, că maşinile sunt toate oprite la stop, departe.

O plăcere să conduci pe acolo, către şi dinspre Băile Tuşnad,  printre dealuri de reclamă, pe răcoare. Ai timp să vezi în stânga şi-n dreapta, ba un hambar de cartofi, cu pământul şi iarba crescute pe el, să ţină cartofii la răcoare, ba un izvor cu apă minerală naturală, şi un pic sulfuroasă, cam mirositoare ea, ba mai tragi cu ochiul prin grădinile oamenilor şi vezi oameni gospodari şi case frumoase.

Nu ştiu unde am lăsat drumul urât de mai devreme, a dispărut, e din altă poveste.

 Lacul Sfânta Ana

Pe la Bixad, facem dreapta pe un drum unde e un indicator de Lacul Sf Ana, 17 km. Teoretic, trebuia să găsim un han unde să mâncăm, practic, am vorbit împreună şi ne-am înţeles separat, aşa că ne-am despărţit un pic la răscrucea respectivă. Numai că vezi tu, de la răscrucea respectivă s-a schimbat un pic treaba: asfaltul cel bun a rămas în urmă, aici ne aşteptau gropi, nisip, încreţituri, praf, şi o hurducăială până sus, de să pomeneşti! Că d-aia e viaţa mişto, îţi dă când una caldă, când una rece, ca să te bucuri înzecit când scapi de greu. Nu ştiu cum să explic mai bine senzaţia pe care o ai pe motor pe un astfel de drum, decât că… am luat bătăiţă la fund cu şaua toţi cei 34-36 km, dus şi întors.

Ei, şi continuăm noi mintenaş până la… era să zic lac. Nu, până la barieră, unde ne-a taxat un nene: 10 lei motorul, 20 maşina, că deh, dacă vrem să parcăm şi să poluăm în rezervaţia naturala, aşa păţim. Mă întreabă nenea de la barieră de cât e motorul „şi nu-i prea greu pentru o fată?”. Nu-i prea greu, dar sigur nici uşor nu-i.

Într-un final, ajungem şi la lac, ne regrupăm, ne descălţăm, încercăm apa, ne lungim pe iarbă. O linişte, o senzaţie de pace şi de preaplin. Circulă multe legende în legătură cu lacul ăsta, ce ştiu eu sigur e că e singul lac de origine vulcanică din România, iar legendele şi le face fiecare după gust.

Pentru mine, linistea de-acolo a părut că era comparabilă cu cea de la Mânăstirea dintr-un lemn. Sigur, mai erau alţi oameni în jurul apei, sigur vorbeau, râdeau, făceau zgomot, dar parcă îi acoperea într-un strat gros, matlasat… liniştea.

 Lacul Roşu era verde

Ne-am întors cu bateriile încărcate, am zdruncinat şi sufletul din noi până jos şi, minune! am găsit şi hanul. Fac o mâncare ăştia de se duce pe pustii orice dietă. Musai de încercat gulaşul, cu sau fără fasole.  Ca să păstrăm cronologia poveştii, de dormit am dormit pe lângă Băile Tuşnad, undeva unde era semn de „pericol de urşi”. Singurul regret pe care l-am avut a fost că n-aveam costum de baie pentru că pensiunea era cu piscină.

A doua zi, după uitătura stânga-dreapta pe hartă, am hotărât că lacul Roşu o să fie următoarea oprire, aşa că dă-i nenică bătaie pân’ la destinaţie. Am părăsit ţara cu asfalt proaspăt, am intrat pe d-ăsta mai obosit.

De data asta, când am ajuns la lac.. ia liniştea de unde nu-i. În schimb, turişti, bărcuţe, târg, acadele, muzică, mici, grătare, soare, copii, motoare (altele, nu noi), scandal. Ca să păstrez ideea de mai sus, pe ăsta l-aş compara cu Mânastirea Cozia: extraordinar de frumos, dar sufocat de turişti. Peisajul e magnific, lacul nu e deloc roşu, sau nu l-am prins noi în culoarea lui de sărbătoare, iar trunchiurile de copaci care înţeapă suprafaţa apei dau o atmosferă deosebită locului. Atâta că e o gălăgie şi o aglomeraţie de nu-ţi auzi nici gândurile în cap.

 Cheile Bicazului

Cheile astea sunt doar o trecătoare şi prin povestea noastră, ca şi prin munţi. Pe mine mă duc către Piatra Neamţ, către baraj şi către lungul şi obositorul drum de întoarcere spre casă, pe istorisirea noastră o mână către final şi către ce-am învăţat de aici, iar pe călători îi vântură care-ncotro prin ţară şi prin lume.

Cât de spectaculoase sunt sau ce senzaţie am avut pe acele de păr cu înclinaţia aia nu o să mai zic pentru simplul motiv că am aflat de la Roxana la ultima ediţie de poveşti că e bine să mai laşi loc şi pentru surprize. Eu am înţeles de ce, pentru că acolo am rămas efectiv cu gura căscată. Norocul meu că se mergea încet.

Însă dacă ţii morţiş să ştii de toate înainte, uite aici o descriere destul de completă.

 Morala

 Nu pleca la drum fără să îţi faci un plan, dacă n-ai prieteni care să te sune şi să te anunţe să nu ratezi ceva frumos de pe drum, sau dacă n-ai prieteni cărora le place la fel de mult ca şi ţie să se ducă unde i-o purta drumul.

Nu pleca fără o destinaţie bine stabilită, că poate te trezeşti că vrei să vezi mai mult decât din ţara asta decât îţi permit cele două zile libere.

Şi mai ales, nu te duce în călătorie fără un traseu bine calculat. Că poate n-ai o hartă pe care s-o studiezi seara la o bere împreună cu cei dragi ca să stabiliţi, următoarea oprire, oare unde o fi?

Ia-o încet!

Sfatul pe care îl voi da şi îl voi repeta de acum înainte oricărui călător, valabil pentru orice colţ de lume dar mai ales în lumea orientală, va fi: „ia-o încet!”. Nu te grăbi, nu încerca să bifezi toate obiectivele turistice – orice ţară interesată de fenomenul turistic te va ademeni cu foarte multe locuri pe care vei dori sincer să le vezi. Alege-ţi totuşi un număr de opriri care să nu depăşească în niciun caz numărul zilelor pe care le ai la dispoziţie şi apoi încearcă să-l reduci la jumătate. Numai aşa vei reuşi să îţi foloseşti timpul înregistrând şi senzaţii nu doar kilometri sau impresii vizuale, vei reuşi să interacţionezi cu oamenii şi, nu în ultimul rând, să te relaxezi şi să te odihneşti, că doar şi pentru asta ţi-ai luat vacanţă.

Iordania este o ţară care a înţeles foarte bine cum să îşi promoveze şi valorifice potenţialul turistic. Mai e de lucru pe ici şi pe colo, suferă şi ei acum de tensiunile create în ţările din zonă, numărul de turişti fiind sensibil scăzut (lucru care ne-a bucurat, la modul egoist), dar una peste alta, Iordania nu este în niciun caz o ţară prin care să treci şi de unde să vrei să traversezi şi în Israel sau Egipt, sau cum era înainte de probleme, să o combini cu Siria sau alte ţări. Chiar dacă este mică, Iordania este deosebit de frumoasă şi merită o vacanţă dedicată. De obicei călătoriile acolo sunt planificate pe parcursul unei săptămâni. Nouă nu ne-au ajuns două săptămâni şi am întâlnit oameni care veneau să stea o săptămână întreagă doar în deşert, asta ca să îţi dau o altă măsură. Mai departe depinde de tine cât de tare vrei să te grăbeşti şi cu ce vrei să rămâi în urma unei călătorii. Găseşti la finalul articolului o listă scurtă şi câteva note legate de ceea ce poate fi văzut în Iordania, iar traseul nostru a arătat cam aşa:

Ziua 1 – (sosit dimineaţa foarte devreme) – Amman

Ziua 2 – Jerash

Ziua 3 – King’s Way spre Petra, cu oprire la Mount Nebo, Madaba, Karak

Ziua 4 – Petra + Petra Kitchen

Ziua 5 – Petra + Petra by night

Ziua 6 – Wadi Rum

Ziua 7 – Wadi Rum

Ziua 8 – Wadi Rum

Ziua 9 – Aqaba, South Beach, snorkeling în Marea Roşie

Ziua 10 – Zbor cu balonul peste Wadi Rum, snorkeling în Marea Roşie

Ziua 11 – Aqaba – Madaba via Wadi Araba

Ziua 12 – vizita la Zikra Initiative

Ziua 13 – Marea Moartă / Dead Sea, bălăceală all day long

Ziua 14 – plimbare spre Fuheis şi Salt, plecare nocturnă înapoi spre casă

Ai grijă cum îţi estimezi bugetul

Iordania nu este o ţară ieftină. Un Euro înseamnă cam 0,92 JD şi e preferabil să ai banii în bancnota locală (dinar) sau în dolari (la care cursul e fix – 0,7, faţă de euro care e variabil). În general, plata se face în JD sau în defavoarea ta, dacă îţi acceptă altă valută.

Pentru biletul de avion poţi urmări oferte dar, dacă nu prinzi ceva mai ieftin, poate fi undeva între 250 şi 500 de euro de persoană.

De mâncat se poate găsi ceva foarte ieftin pe stradă (cu 2 JD te umpli cu o şaorma delicioasă) sau poţi să îţi iei câte ceva de la supermarket, trebuie însă să ai noroc să le găseşti pe acelea care nu au preţuri diferite pentru turişti. O sticlă de 1,5 l de apă ar trebui să nu te coste mai mult de 0,35 JD, de exemplu. La restaurant poţi mânca, în funcţie de loc şi ce comanzi, cu plus minus 10 JD de persoană.

Cazarea poate fi rezonabilă, dacă faci rezervare din timp (preţul unei camere triple a fost pentru noi între 35 şi 50 de euro). Intarea la Petra este între 50 – 55 – 60 JD / persoană (o zi, două sau trei, detalii aici) iar aventura prin deşert, cu beduinii, nu este neapărat chilipir. Noi am plătit aproximativ 600 de JD pentru trei zile şi trei nopţi, cu o plimbare pe cămile, plimbări zilnice cu jeep-ul şi ghid la dispoziţia noastră toată ziua, mese şi somn la adăpost (fă rezervare din timp, vezi mai multe detalii sau sugestii la Rum Guides, specializaţi în căţărări şi nu numai). Zborul cu balonul (Royal Aerosports Club of Jordan) este genul de activitate şi cheltuială „once in a lifetime”, pentru cine simte că se desparte cu greu de 130 de JD de persoană adultă şi 65 JD pentru copil.

Vom face şi un buget detaliat la un moment dat, ca să te ajutăm cu mai multe detalii, dar atunci când îţi faci calculele ai grijă să adaugi o marjă suficientă, ca atunci când îşi construieşti o casă. E posibil să fie nevoie să dai bacşiş şi pentru serviciile incluse deja în biletul de intrare, cum ar fi mersul pe cal până la Siq, la Petra. Iar dacă mergi cu copilul după tine te-ai fript, la câte tentaţii există pe fiecare trotuar!

Îţi închiriezi o maşină sau nu?

Depinde foarte mult de cum ţi-ai creionat programul. Noi am combinat autobuzele şi taxiurile cu maşina închiriată doar pentru ultimele patru zile. Nu ar fi meritat pe toată perioada pentru că ar fi stat mai mult degeaba, cât am fost noi la Petra şi în deşert. Trebuie să ştii însă că autobuzele pleacă dimineaţa devreme, în jur de 6:30. Şi că aşteaptă, în general, să se umple înainte de a pleca.

Pentru închiriere am apelat la Rent a Reliable Car şi am fost mulţumiţi. Nu-ţi aduc maşina cu puţini kilometri sau ştearsă bine de praf, dar preţul e mai bun decât la companiile consacrate. Plăteşte asigurarea suplimentară, merită! Am mai aflat că acestor companii mai mici nu le convine să închirieze pe perioade foarte scurte, când am solicitat o maşină pentru două zile ni s-a spus că nu au nimic disponibil, nu ştim acum unde e adevărul.

Şoselele sunt minunate, atenţie însă la animale!

Vorbeşte cu oamenii!

Nu te feri să vorbeşti cu cei care te abordează, fie că vor să îţi vândă ceva sau pur şi simplu vor să te ajute. Iordanienii sunt foarte ospitalieri şi binevoitori iar hărţuiala este mult mai mică, dacă e să compar cu Egiptul sau Marocul. Poţi să le zâmbeşti şi să le spui că „nu acum”, poţi să accepţi un ceai şi poţi să nu te limitezi la a cumpăra dintr-un magazin şi atât, fără a schimba câteva vorbe, e păcat. S-ar putea să afli lucruri, opinii şi poveşti interesante. Dacă nu ştii pe unde să o iei se va ivi întotdeauna cineva dornic să te îndrume, chiar dacă s-ar putea mai bine să te încurce, neînţelegând foarte bine ce vrei. Dacă schimbi un cauciuc, se va ivi cineva care să pună mâna să te ajute, fără să îţi ceară nimic în schimb. Dacă cineva a greşit cu ceva faţă de tine nu va da din umeri cu indiferenţă ci va găsi imediat o soluţie, cât am stat acolo am fost foarte relaxaţi şi nu am avut niciodată senzaţia că dacă ceva nu a mers cum ne aşteptam nu mai avem altă variantă!

Când e de plătit totuşi, stabileşte preţul dinainte, e mult mai bine aşa, în zone foarte turistice precum Petra preţurile la taxiuri de exemplu chiar sunt aberante! În schimb poţi să te sui liniştit într-o altă maşină care şi-a oferit serviciile, având acelaşi drum cu tine, vei plăti mai puţin şi nu vei fi răpit. Nu pot garanta asta, dar noi cel puţin am făcut asta de câteva ori şi am fost în siguranţă.

Iar dacă vrei să înţelegi mai bine viaţa locală vizitează Zikra Initiative, un program adresat mai ales iordanienilor din oraşe, care pot interacţiona astfel cu populaţia mai puţin favorizată din mediul rural, o modalitate excelentă pentru tine de a înţelege mai mult şi a ajuta şi tu, prin taxa pe care o plăteşti, o anumită comunitate.

In Iordania vei vedea încă mulţi oameni locuind în corturi, fie că vor asta sau nu. Sau vei vedea sate construite de rege pentru cei săraci. Iar dacă te întrebi dacă mai există beduini autentici, care trăiesc în cort pentru că asta e alegerea lor, pot să îţi spun că da, există oameni care nu vor să se despartă de deşert nici dacă au această şansă, am avut noroc să vizităm o astfel de persoană.

Îmbracă-te potrivit

Undeva într-un ghid scria că iordanienii sunt prea amabili ca să îţi ia capul dacă umbli cu decolteu şi pantaloni scurţi – şi am văzut suficiente exemple. Sau dacă vei arăta semne de afecţiune în public, faţă de partenerul tău. Doar că răul este făcut, indiferent de reacţia lor. Sfatul meu care nu ţine doar de bun simţ ci şi de latura practică, dacă eşti femeie este preferabil să ai bluze cu mâneci lungi, pălărie şi eventual o eşarfă care să îţi acopere ceafa, iar picioarele să le ţii acoperite. Nici pentru bărbaţi nu este o idee prea bună să umble cu pielea pe afară, mai ales în zonele scăldate în soare precum Petra sau Wadi Rum, e de la sine înţeles de ce. Şi nu, nu am murit de cald, vă garantez!

Încearcă să înveţi câteva cuvinte în arabă

Foarte mulţi iordanieni vorbesc limba engleză iar copiii sunt înebuniţi să dialogheze, aşa că nu vei avea probleme speciale. Însă merită să vezi expresia lor atunci când îi saluţi sau le mulţumeşti în limba lor, se luminează la faţă şi te întreabă imediat „do you speak Arabic?” – şi chiar dacă răspunsul tău va fi nu, vor fi la fel de încântaţi că ai încercat.

Fii mândru că eşti român

În Iordania vei vedea că eşti foarte bine primit ca român, aşa că nu ezita să spui de unde eşti. Ţi se va spune imediat fie că există o rudă care a făcut medicina în România, fie că au ei un prieten care are un prieten… ideea este că răspunsul cu „from Rumania” (pronunţat aşa, altfel nu înţeleg!) ridică automat degetul mare de la mâna dreaptă în sus.

Cam asta ar fi un rezumat, cu ce îmi trece acum prin cap. Aştept întrebări suplimentare, dacă am omis ceva important! Şi aşa cum am promis la începutul articolului, iată şi câteva note legate de principalele atracţii din Iordania:

Amman – capitala albă despre care ţi-am povestit în cateva cuvinte  şi asupra căreia voi mai reveni. Nu o trata doar ca o oprire de la aeroport, merită mai mult de o zi. Dacă nu ai timp si preferi să renunţi la oraş în favoarea altor locuri, poţi foarte bine să te cazezi în Madaba, unde ai oricum de face, revin mai jos.

Spre nord – Jerash cu ruinele sale romane despre care am scris tot pe scurt aici, dar cu promisiunea că voi continua. Tot în Nord mai sunt alte ruine frumoase şi peisaje verzi la Um Qais, Pella sau castelul de la Ajloun. Există tururi din Amman care cuprind aproape tot nordul într-o zi, noi nu recomandăm asta şi din acelaşi motiv nu ne-am oprit decât la Jerash.

Deşertul de est, cu castelele deşertului – nu ştim în ce măsură merită, am auzit suficiente opinii că nu e chiar aşa spectaculos încât să tăiem asta de pe listă.

King’s Way – o rută cu peisaje deosebite, ce îţi permite să arunci doar un ochi de la distanţă asupra unor rezervaţii naturale ce merită ele în sine câteva zile: Wadi Mujib (accesibil doar de la 18 ani în sus, cu canioane şi trasee care trec prin apă şi cascade, senzaţional, motivul pentru care vom reveni acolo după încă 10 ani, dacă ne înţelegeţi) sau Dana Nature Reserve – un alt loc minunat de plimbare. Tot din acest drum poţi ajunge la castelul Karak, la Muntele Nebo sau Madaba. Noi le-am cuprins pe toate într-o zi, în drumul spre Petra.

Petra – este unul dintre cele mai fascinante locuri din lume şi nu degeaba s-au inventat biletele pentru două sau trei zile, mai convenabile decât dacă iei pentru o zi şi îţi dai seama apoi că nu ţi-a ajuns. Desigur, o zi poate fi suficientă ca să treci prin Siq, să te bucuri de The Treasury, de mormintele regale şi de o urcare până la The Monastery (care chiar merită!). Şi dacă nu pici încă din picioare poţi să te întorci seara la Petra by night, în atmosfera plăcută a lumânărilor, deşi, obosit fiind, îţi garantez că vei avea senzaţia că nu a meritat banii. Dar ca să apuci să te bucuri cu adevărat de ceea ce înseamnă Petra, să urci la High Place of Sacrifice pe o rută mai puţin bătută (indicat cu ghid) şi să explorezi găurile în stânci cu minunatele lor combinaţii de culori, ai nevoie de cel puţin 2 zile la rând. Eu regret că nu am planificat trei, ca să ajungem şi la Jebel Haroun, incursiune pentru care e nevoie de o zi plină.

Wadi Rum – zilele şi nopţile petrecute în deşert au fost cele mai frumoase pentru noi, din toată călătoria, aşa că să nu te aştepţi să îţi spunem că e ok să intri şi să ieşi în aceeaşi zi. Rezervă-ţi din timp o plimbare cu beduinii şi bucură-te de linişte, de nisip, de stânci, de puzderia de stele, de mâncarea făcută la foc, la umbra răcoroasă a unei stânci, de fumul din cort şi de ceaiul mereu cald şi dulce, oferit din abundenţă. Încerc să mă opresc aici, deocamdată.

Aqaba – chiar dacă eşti nu eşti pasionat de scufundări, nu poţi veni aici fără să încerci să faci măcar snorkeling. Noi ne-am cazat pe lângă South Beach, o plajă publică unde dai imediat, în apă, cu nasul de corali şi peşti. Hotelurile nu sunt pe plaja asta şi vei face puţin drum dus-întors, dar când am fost noi zona era foarte liniştită şi foarte bine pregătită în ceea ce înseamnă servicii, mai ales pentru scufundători.

Marea Moartă – merită experienţa cu vârf şi îndesat! Poţi alege între plaja publică Amman Beach sau intrarea la unul dintre hotelurile de lux. Ambele opţiuni sunt ok, noi am ales totuşi Movenpick, pentru că ne-am nimerit pe acolo fix vinerea, când plaja publică era efectiv asaltată de toţi localnicii care voiau să profite de ziua lor liberă (da, la ei vinerea e zi liberă, eventual sâmbăta, dar nu şi duminica!).

Madaba – spuneam la început că Madaba este o alternativă foarte bună la Amman, dacă ştii că nu ai timp suficient să petreci în marele oraş. Noi ne-am cazat aici la final, de unde am mers în fiecare zi către alte locuri, pe drumuri şerpuite şi foarte frumoase, care Marea Moartă, către oraşe mai puţin bătute cum ar fi Fuheis sau Salt sau, destinaţia finală şi tristă, către aeroport. Nu ne-a tras aţa la locul de botez al lui Isus, dar pentru interesaţi acesta este foarte aproape de Dead Sea.

Detalii vor urma, din abundenţă. Şi bineînţeles, o ediţie specială de Poveşti din LumeaMare!

Surse foarte bune de informaţie despre Iordania (mai ştiu şi o să mai adaug)

VisitJordan

Uncorneredmarket

JordanJubilee

]]> http://lumeamare.ro/2012/04/24/iordania-pe-indelete-idei-de-calatorie/feed/ 25 http://lumeamare.ro/2012/04/17/traficantii-de-corali/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=traficantii-de-corali http://lumeamare.ro/2012/04/17/traficantii-de-corali/#comments Tue, 17 Apr 2012 05:00:55 +0000 Ghiocel(a) http://lumeamare.ro/?p=37131 ZECE ZILE ÎN CROAŢIA, PARTEA III

O oprire în Dubrovnik

Cu soarele în cap, marea în dreapta şi muntele în stânga, am cunoscut faţa de piatră şi pământurile cultivate între şosea şi mare. Din cauza vântului bora care deşertifică totul, micii fermieri din zona Splitului cultivă legume în solare acoperite cu pânză şi în grădini. Vegetaţia este mediteraneană: leandri cu flori albe, roz, roşii, grena, chiparoşi, palmieri, smochini, portocali. Kiwi pus pe spaliere face bolţi ca viţa de vie, proprietăţile sunt delimitate prin pietre suprapuse, netencuite, nişte zidulete grosuţe şi joase, hotare simbolice peste care se poate face un pas. Pini şi brazi s-au căţărat pe munţii ce coboară rânduri, rânduri, în mare. Ploile au scobit sau săpat crăpături adânci în stâncile izolate, aruncate parcă de un uriaş.

Toponimele fără vocale (Strnj)arată că însăşi limba croată are ceva de pietre rostogolite, în deplin acord cu relieful aspru al munţilor. Urmele sinistre ale războiului recent erau, când am trecut noi pe acolo, lăsate în picioare – schelete de case în sate distruse de bombardamente şi părăsite, pe versanţii munţilor. Am întâlnit şi mici plaje cu pietriş în golfuleţe pline de ambarcaţiuni. Serpentine, serpentine. Într-o peşteră era pictat un mare ochi cu iris albastru. Şoseaua este foarte sus faţă de mare. Într-o stâncă săpată o locuinţă! Campinguri, vile aproape de mare, înconjurate de conifere! Ce aer! La punctul vamal (intrare ieşire din Bosnia, cam 13 km.) camioanele ne-au ţinut în loc. Am trecut peste un viaduct de 65 de km şi un pod (Franio Trudmann) înrudit ca aspect cu cel al Normandiei. Pământ roşu, în bulgări mari, canale de apă pentru agricultură. Grupuri de motociclişti.

După cinci ore de mers (în medie cu 30 km/oră) am ajuns la Dubrovnik, oraşul cetate apărat de ziduri de piatră foarte groase. Ca orice cetate care se respectă oraşul vechi are străzi medievale înguste, o fântână cu cinci garguie, statui, lăcaşuri de cult, muzee, porumbei; deja trecuse jumătate de zi aşa că am hoinărit fără scopuri culturale, bucurându-ne de umbră şi atmosferă. De la debarcader am luat un vaporaş până la insula Cavtat. Marea devenea albastru închis, briza era răcoroasă.

Cunoscută din sec IV î.d.H. Cavtat  are construcţii vechi şi noi, în jur apa e clară că în toată Croaţia şi un monument alb, grandios, din calcar, se ridică pe o colină vizibilă de la mare distanţă – mausoleul unei familii, făcut de sculptorul Ivan Mestrovici în cimitirul insulei (cam sus,  căldură mare şi urcat cu gâf). Terasele şi restaurantele expuneau pe gheaţă homari, scoici şi tot felul de vieţuitoare marine comestibile. Ne-am luat pizza cu fructe de mare şi îngheţate italiene, sub marii palmieri.

Ne-am întors cântând la “casa noastră” şi ne-am pregătit cu regret de plecare; cel mai greu ne-am despărţit de apa aceea minunată în care aproape că pluteam şi priveam ce se mai întâmplă pe fundul mării.

Spre Rijeka vântul îşi făcea de cap; rafale puternice aduseseră norii şi acum, sub cerul gri, răvăşea violent apa. Spuma semăna cu zăpadă viscolită, nu erau aşezări omeneşti, muntele arid arunca câte o piatră din când în când (era semnalizat!); în stânga au apărut insulele Kornati. Defrişate pentru Roma, secate şi pieptănate de Bora, deşerturi de piatră în culori stinse, lipsite de viaţă, aveam sentimentul că trec pe lângă un peisaj lunar de o sălbatică şi rece frumuseţe. Şoseaua foarte bună trecea pe viaducte, prin chei, pe lângă coastele muntelui ţinut în frâu de plase dese. Ziduri de piatră protejau văile, întăreau taluzul şoselei, pe serpentine largi maşinile mergeau într-un şir cuminte; am suferit pentru că nu erau refugii, nu se putea opri şi fotografia. În stânga roci de diferite culori, unele alcătuite din straturi, cu peşteri, arcuri de triumf naturale, puţină vegetaţie în locurile unde se scurgea vreodată apă, în dreapte, stâncile golaşe cu nuanţe  de  bej, gri, vânăt şi marea albastru închis cu coame lungi albe! Volumul imens de piatră stătea bine la locul lui, marea la fel. Câte o vilă construită în locuri inaccesibile părea o casă de jucărie. Vântul aducea până la noi roiuri de picături sărate. Adio, ţară de piatră!

Am trecut prin Slovenia, am dormit o noapte aproape de frontiera cu Italia şi ne-am împotmolit la vamă din Triest.

Vama groazei

Era oarece codiţă de autoturisme, se înainta relativ repede; după ce s-au uitat în paşaportele noastre şi ne-au chestionat de unde venim am fost invitaţi să tragem maşina în lateral, pentru a ne controla bagajele. Nu ne-am făcut probleme, ştiam că nu aveam nimic ilegal cu noi. În portbagaj, primul lucru peste valize, ca să nu se spargă, era o cutie cu scoici şi corali cumpăraţi din Trogir, de la tarabe. Ni s-a cerut bonul de magazin, sau factura. La tarabele de suveniruri nu se dă aşa ceva. Ba da! au susţinut vameşii. Ba nu! am spus noi. Pe lângă noi treceau maşini gârlă, la care abia dacă se arunca o privire…

Am scos tot conţinutul msinii pe un fel de masă lungă. Nimeni, în cele câteva ore cât a durat tărăşenia, nu a mai fost oprit, o pradă pe zi era oare deajuns!?

Au dus scoicile şi un flacon de nitroglicerină (pe Michel îl durea câteodată în piept) la analiză. De ce? am întrebat noi miraţi. Ca nu cumva în ele să fie ascunse droguri!

Poate că eram înnegriţi de soare dar pe feţele noastre nu se citea oare că nu suntem mafioţi!? Ne-au înapoiat scoicile şi medicamentul, coralii nu. Ne-au chemat într-o încăpere. Micuţii noştri corali, alb, gri şi vernil-bleu erau pe un birou. Ne-au explicat cu documente în faţă ca aceştia fac parte din “pianti e animali proteggiati”, că ar face parte din marea barieră de corali din Australia jefuită mereu de diverşi bandiţi şi că a-i transporta / poseda fără un act este o infracţiune. Au! Dacă fără sandalele galoşi ne-am descurcat iată că necunoscând legea vamală internaţională, aveam surprize foarte neplăcute.

- Nu am ştiut, nu suntem infractori, i-am luat pentru copiii noştri etc. (În italiană)

- Nu contează!

- Şi ce facem?

- În primul rând vi-i confiscam!

- Nuuu!

- Ba da!

- Lăsaţi-ne măcar să-i fotografiem!

- Bine!

- Şi după acesta?

- Vă facem un dosar cu care veţi merge la giudice (judecător). Nu durează mult!

- Giudice? Padova? Altfel nu se poate?

- Amendă de … euro (mult); ne-au încurajat că nu durează mult!

Noi doream doar să trecem prin Italia spre Austria, dar ideea că am săvârşit o nelegiuire şi că vom fi judecaţi pentru asta era de-a dreptul catastrofală pe lângă timpul pierdut!

Sub această presiune mi-am amintit toată italiana pe care o învăţasem în facultate cu 28 de ani în urmă şi am vorbit, am scris o declaraţie cât de corect am putut. Un vameş mai în vârstă ori s-a uitat mai bine la noi ori ne-a crezut, că ne-a lăsat să plecăm fără giudice şi Padova specificând că totuşi se fac nişte documente, se trimit la Padova cu menţiunea că am greşit involuntar şi că vom primi acasă un înscris; ne-a dat chiar şi cartea lui de vizită pentru a-l contacta dacă avem neplăceri. Coralii însă, nu i-am mai primit. Nu ăsta a fost cel mai rău lucru, ci faptul că ne-am simţit ultimii oameni. Ne-am întrebat, mă întreb şi acum, ce aveau figurile noastre, înafară de bronzul căpătat la mare, de am fost opriţi şi pedepsiţi? Am aflat ulterior ca şi italienii evitau aceast punct vamal.

Abia cu această întâmplare ne-am luat cu-adevărat adio de la Croaţia.

În loc să vedem oraşul Triest, bătut şi el de vântul Bora, cu albul sau Castel Miramare, cafenele istorice, amfiteatrul roman, parcul populat de statui etc. am pierdut vremea şi buna dispoziţie în vama italiană…

Era în 2001…

Foto: Cornelia Florea

]]> http://lumeamare.ro/2012/04/17/traficantii-de-corali/feed/ 0 http://lumeamare.ro/2012/04/11/new-york-ul-cu-un-copil-de-doi-ani-si-inca-unul-in-burtica/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=new-york-ul-cu-un-copil-de-doi-ani-si-inca-unul-in-burtica http://lumeamare.ro/2012/04/11/new-york-ul-cu-un-copil-de-doi-ani-si-inca-unul-in-burtica/#comments Wed, 11 Apr 2012 05:30:02 +0000 Guest http://lumeamare.ro/?p=37324 Când am aflat că e posibil să mergem în New York primul gând a fost, cu teamă:  să mă bucur? New York-ul a fost dintotdeauna cap de listă în destinațiile de călătorie pe care mi le-am dorit să le fac în viața asta. Mă gândeam că undeva, pe la 40-45 de ani sau chiar în mult visata crozaieră cu Sorin și copiii, planificată undeva mai aproape de vârsta pensionării, îmi voi îndeplini visul ăsta. Nicidecum cu un copil de doi ani și încă unul în burtică. Eram însărcinată în luna a șasea.