Iar un festival care celebrează prin cromatismul lui tocmai această bucurie de-a trăi ce-ţi iese prin toţi porii, ca sucul dulce-acrişor al unei portocale stoarse, nu putea să nu mă atragă ca un magnet.

Legenda spune că Eva, izgonită fiind din paradis, a luat cu ea un fruct de aur pe care l-a ascuns însă apoi de frică într-un loc anume. Şi singurul loc pe care Eva l-a considerat demn de-a înlocui cu fertilitatea şi bogăţia lui paradisul ceresc a fost Menton. Orăşelul dedică lămâii ce creşte în acest colţ rupt din rai o sărbătoare pe cinste şi, ca să o pună şi mai mult în valoare, o combină cu verişoara ei, portocala, într-un amestec de culori şi forme sugestive.

Îmi plac deopotrivă şi oamenii întreprinzători, cei care au un dar de la natură şi cu muncă, dăruire şi clarviziune fac din el o artă. Desigur Menton, orăşelul medieval, nu a fost chiar abandonat de soartă: venind din Italia te întâmpină cu tot luxul şi farmecul tipic Coastei de Azur, pitoresc, solar şi colorat. Şi acest lucru e cu atât mai vizibil cu cât Festivalul Lămâii din Menton are loc din jumătatea lui februarie şi portocaliul/galbenul fructelor contrastează frumos cu cerul incredibil de albastru pentru această perioadă a anului.

Iar festivalul e fără îndoială o artă, dacă te gândeşti că ceea ce vezi sunt doar fructe, elastic şi oţel. Sau, mai exact, 145 de tone de lămâi şi portocale, 500.000 de bucăţi de elastic şi structuri de oţel pe care apoi migala, răbdarea şi munca titanică a 300 de persoane le transformă în acele capodopere efemere pentru bucuria miilor de turişti.

Fiecare an are o temă în jurul căreia apoi toate statuile şi structurile sunt construite şi eu m-am simţit tare norocoasă să particip la Marile Civilizaţii, nimic mai potrivit pentru a îmbina armonios călătoriile şi cultura în lumea asta mare. Menton îţi propune să-ţi îmbeţi privirea în diferite moduri şi la diferite ore: o grădină imensă împodobită toată cu cele mai impresionante statui ce pot ajunge până la 10 metri înălţime şi care poate fi admirată din nou noaptea, învăluită în jocuri de lumini şi efecte sonore, o paradă de caruri împodobite ce celebrează fructele soarelui cu dansuri, muzică, glamour, extravaganţă şi veselie şi care îţi va da apoi întâlnire la lumina lunii, un festival mai mic al orhideelor care rivalizează din penumbră cu primadonele evenimentului nu doar cromatic dar şi olfactiv; un carnaval pentru cei mici şi, nu în ultimul rând, o vizită la diferitele livezi de lămâi.

Deşi spectatorii sunt numeroşi, odată cu încheierea paradei Menton redevine ceea ce a fost dintotdeauna: un orăşel medieval liniştit în care te poţi plimba printre străduţe strâmte, cocoţate pe coasta de unde, mai ales când se lasă seara, poţi întrezări golful şi luminile orăşelului care încep să se aprindă şi să se oglindească în mare. Poţi admira căsuţele strânse una în alta şi dispuse în formă de amfiteatru, care mai de care mai îngrijite şi mai împodobite cu flori. Poţi parcurge centrul istoric unde diferite magazine îţi propun produse pe baza aceluiaşi ingredient galben şi parfumat.

Sau poţi face o plimbare în voie pe faleza de-a lungul marii unde restaurantele te aşteaptă deja cu meniuri care mai de care mai apetisante, semn că orăşelul ăsta, deşi micuţ şi pus în umbră de vecinătatea mai marilor şi mai celebrelor Monaco şi Nisa, a ştiut să-şi găsească acel mic element care să-l facă special şi pe care să-l transforme în artă şi în afacere.

Închei astfel spunându-ţi că experienţa m-a învăţat că, parafrazându-i pe englezi, if life gives you lemons, make a festival!

Bine de ştiut

Dacă vrei să vizitezi Riviera franceză pentru acest festival te sfătuiesc să te organizezi în aşa fel încât să prinzi şi carnavalul din Nisa, unul din cele mai mari din lume de acest gen. Poate ar fi mai bine să-ţi găseşti cazare la Nisa, pentru că Menton e micuţ şi, având în vedere numărul mare de vizitatori, posibilităţile de-a găsi un loc de cazare sunt extrem de reduse. La fel şi posibilităţile de parcare, aşa că cel mai bine ar fi să profiţi de trenurile frecvente de la Nisa şi apoi să faci pe jos cei câțiva 100 de metri care te despart de locul festivalului.

Deşi carnavalul de la Nisa poate fi văzut şi fără să-ţi cumperi bilet (cumpărarea biletului online e însă recomandabilă cu aproximativ două săptămâni înainte de ziua în care intenţionezi să participi), în cazul festivalului din Menton totul este îngrădit aşa că biletul e obligatoriu. Dacă l-ai cumpărat online îl retragi, o dată ajuns, de la oficiul de turism ce se află exact lângă grădinile Bioves. Iar dacă nu l-ai cumpărat o poţi face, fără coadă, de la una din numeroasele ghişee puse la fiecare intrare.

Vă spuneam în episodul anterior că Ioana d’Arc l-a convins pe Carol al VII-lea că el este singurul rege de care Franţa are nevoie. În drum spre Reims Delfinul Carol, fiul regelui Carol al VI-lea, Jeanne d’Arc, armata, curtenii, alaiul încoronării au fost primiţi de Troyes (li s-au deschis porţile şi oraşul a beneficiat ulterior de protecţie regală).

Oraşul de pe malurile Senei era cunoscut în Evul Mediu pentru târgurile sale de vară (în iulie) şi de toamnă (în noiembrie), care durau aproximativ două luni. Negustori din multe ţări europene veneau aici cu mărfurile lor, iar oraşul avea de câştigat de pe urma oaspeţilor.

La curtea Mariei de France a trăit şi a creat poetul medieval Chretien de Troyes.

Arta construirii şi împodobirii catedralei şi a celor nouă biserici, mărimea, mulţimea şi frumuseţea vitraliilor din Troyes i-au adus denumirea de „oraşul sfânt al vitraliilor”.

Fondat de romani, invadat de franci, burgunzi şi vandali, prădat de normanzi, devastat de incendii, ciumă şi foamete, Troyes a continuat să existe şi, în perioadele de linişte, să prospere. Până astăzi el este cunoscut pentru fabricarea şi comerţul cu tricotaje. Cum nu a fost bombardat în timpul războaielor oraşul şi-a păstrat centrul vechi numai că era mult mai bine ascuns ca în alte oraşe franţuzeşti. Odată intraţi în suburbii, deoarece indicatoarele de centru lipseau, am început a întreba şi am primit nişte explicaţii atât de încâlcite şi contradictorii încât eram în pericol de a pierde mai mult timp căutându-l decât prevăzusem. Mai fusesem în situaţii grele: când detaliile despre hotelul unde trebuia să dormim erau insuficiente şi nu îl găseam, în zilele de sărbătoare cu străzi goale, goale şi nu aveam pe cine întreba, când un indicator ne păcălea şi o luam pe calea cea mai lungă spre o destinaţie. Aşa am traversat parcul natural Gerarmer de două ori pe două artere diferite şi de fiecare dată s-a ivit un ajutor care ne-a scos din impas (eu îl numeam “mâna lui Dumnezeu”). De data aceasta a fost un înger travestit într-un tânăr pe o motoretă hârbuită şi pârâitoare. Ne-a spus să îl urmăm şi ne-a condus prin nişte şerpuiri de străduţe până la primărie, (lângă ea era parcare subterană) în faţa căreia în grădină, un frumos nud din marmură albă m-a făcut să-mi chinui mintea pentru a înţelege ce rol joacă sau, ce vrea să spună.

Am făcut apoi cunoştinţă cu centrul vechi atât de bătrân încât o parte din numeroasele construcţii din lemn (colombaje) de pe marginea unei largi pieţe erau şleampăte (înclinate total sau numai câte o porţiune). Obişnuitul contrast dintre bârnele la vedere, maro închis şi umplutură de zidărie zugrăvită în alb sau culori calde ce face farmecul acestui tip de construcţii aici era prezent în mică măsură iar lipsa lui genera un aer vetust şi obosit (a se citi trist şi ponosit). Una era evul mediu al satelor (Rochefort – en terre, Rocamadour, Sarlat) castelelor şi cetăţilor (Carcassonne) construite din piatră, altul cel al colombajelor de aici, unele în stare de ebrietate. Atmosfera altor timpuri ne-a învăluit totuşi treptat iar când soarele apunea ne-a plăcut plimbarea pe străduţele înguste şi umbrite ce dădeau în piaţa centrală.

.

Acolo se aduna lumea. Era sâmbătă. Un grup  cobora din maşini elegante. Bărbaţi în costume, doamne voluminoase în mătăsuri viu colorate şi papuci aurii sau argintii tălăzuiau în jurul unei maşini pe care era expusă (aşezată pe capotă) o tânără şi subţire negresă, în rochie verzuie, sclipitoare. Logodna sau nuntă, oricum, o gălăgioasă, cântătoare şi veselă mulţime ilustra pe deplin dictonul “Liberte, egalite, fraternite”. Am părăsit centrul şi îndrumaţi de vesele familii franceze în vârstă îmbrăcate elegant în vedea unor petreceri, am ieşit mult mai repede decât am intrat şi am mers spre Reims.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV

Transport

Ultima dată când am verificat nu existau zboruri directe din România către Portugalia dar dacă găsiţi un zbor ieftin către Italia, Spania sau Franţa, şi aici Wizzair sau Blueair vă vin în întâmpinare, sunteţi deja pe calea cea bună. În Italia dacă zburaţi la Milano, din Malpensa puteţi ajunge la Lisabona sau la Porto cu Easyjet. Un zbor cumpărat acum pentru iunie vă poate costa în jur de 70 euro (pentru august, din păcate, mai mult). Eu am zburat din Veneţia cu TAP, compania portugheză, având biletul cumpărat la începutul lui iunie sau, mai bine zis, cu 7 luni în urmă şi plătind 160 euro pentru perioada de revelion.

În Lisabona nu aveţi nevoie de maşină, iar distanţele relativ scurte, străduţele strâmte şi transportul public eficient nici n-o să vă facă să-i simţiţi lipsa. Din aeroport vă puteţi urca în Aerobus pe care îl luaţi direct din faţa Terminalului 1 şi care pentru 3.50€ vă duce în 20 de minute până în centru. Aţi putea lua şi autobuzele 22 sau 44 care costă doar 1.50€, dar am înţeles că refuză să-i lase să urce pe cei cu bagaj. Oricum biletul de la Aerobus vă permite să călătoriţi gratuit pentru 24 de ore pe toate mijloacele de transport în afară de metrou: noi am luat Escalador de Santa Justa care altfel ar fi costat 2.80€, în funicularele care duc în Bairro Alto şi  în vechiul tramvai 28. Iar dacă vreţi să mergeţi cu unul dintre autobuzele tip Sightseeing aveţi 25% reducere.

În cazul în care vreţi să călătoriţi şi cu metroul – mie mi-a trebuit doar pentru a merge la Parque das Nações –  puteţi folosi cardul Viva Viagem, biletul zilnic de 4€ sau puteţi profita, dacă aţi cumpărat-o, de Lisboa Card care vă da acces gratuit la tot transportul public.

Din Lisabona am închiriat cu vreo două luni înainte o maşinuţă cu Holiday Autos UK, o bună firmă online englezească care alege mereu versiunea cea mai economică din cele disponibile în zonă. Ne-au dat o Panda, perfectă având în vedere că nu intenţionam să mergem prea mult pe autostradă, la doar 77 euro pentru 5 zile. Autostrăzile costa destul de puţin comparativ cu Italia, câteodată iei tichet la intrare şi apoi plăteşti la ieşire, dar în majoritatea cazurilor nu te întreabă nimeni nimic. Noi am observat pe marginea drumului că apăreau mereu indicatoare cu sumele pe care ar fi trebuit să le plătim în funcţie de maşina pe care o conduceam, am văzut des şi aparate care filmau traficul, dar nicăieri ghişee sau indicatoare pentru plata efectivă. Mai apoi, citind pe internet, am descoperit că ar trebui plătite prin poştă în decurs de cinci zile. Am întrebat şi când am restituit maşina dacă ne vor retrage cumva bani din cei depuşi ca garanţie dar Europcar, firma care ne-a dat efectiv maşina, ne-a răspuns că dacă n-am plătit să plecăm liniştiţi că nimeni nu o să ne ceară nimic…
În cazul în care intenţionaţi să vă mişcaţi cu maşina, vă sfătuiesc să parcurgeţi distanţele mari seara, când e posibil. Iarna toate atracţiile se închid la 18 şi oricum se lasă întunericul, în aşa fel încât dimineaţa veţi fi din timp la locul pe care vreţi să-l vizitaţi.

De obicei nu am avut probleme cu parcarea pentru că marea majoritate a parcărilor din centrul oraşelor sunt gratuite de la 19 sau 20 până dimineaţa la 9 fiind legate de orarul de deschidere al magazinelor, iar noi ajungând de obicei seara în oraşele în care ne cazam găseam deja locuri de parcare uşor. Probabil vara se schimbă situaţia. În cazul in care dormiţi mai mult de ora 9 dimineaţa, e de ajuns să puneţi seara maxim1 euro în maşina de taxare ca să amânaţi cu cel puţin o oră şederea.

Cazare

Am rezervat cu trei luni inainte hoteluri care se găseau, de regulă, în/sau aproape de centrul oraşelor, ca să nu pierdem mult vremea cu deplasarea către/dinspre atracţii şi care aveau parcare gratuită sau disponibilă gratis în apropriere.

Camerele erau toate duble, cu baie personală şi cu micul dejun inclus iar preţurile, în afară de prima noapte de Revelion şi de ultima când am înnoptat lângă aeroport şi am plătit mai mult, au fost în jur de 25-30 euro de persoană/noapte. Rezervând prin www.booking.com, am avut mereu parte de reduceri de cel puţin 50%.

Iată lista hotelurilor cu preţurile pe cameră:

Lisabona – Grande Pensão Residencial Alcobia 70 euro (noaptea de revelion) + 55 euro

Sintra – Hotel Nova Sintra – 60 euro

Obidos – Hospedaria Louro de Louro e Marques – 55 euro

Tomar - Residencial Cavaleiros De Cristo – 49,50 euro

Beja – Residencial Bejense – 43 euro

Lisabona – Holiday Inn Express Lisbon Airport – 71,86 euro

Noi am avut de multe ori senzaţia că eram singurii din hotel sau, oricum, că multe camere nu erau ocupate aşa că e probabil ca reducerile să fie şi mai mari dacă rezervaţi mai târziu.

Le recomand pe toate, deşi cele mai drăguţe au fost cele din Sintra şi Beja. Ni s-a întâmplat de mai multe ori să ni se arate mai multe camere disponibile şi noi să o alegem pe cea care ne-a plăcut mai mult şi toate ne-au păstrat fără probleme bagajele după ce am făcut check-out şi până la ora când decideam să părăsim oraşul. Ultimul hotel, cel de lângă aeroport, după ce le spusesem seara că avem avionul foarte devreme ne-a întâmpinat a doua zi cu micul dejul pregătit la pachet. Şi toate hotelurile au avut la dispoziţie pentru noi harta gratuită a orasului în care ne aflăm sau alte depliante publicitare despre atracţiile zonei.

Un ultim detaliu: multe din hoteluri îţi oferă posibilitatea unui ceai cald sau a unei cafele pe care să ţi le poţi face în cameră, eventual însoţite de ceva dulce. Nu e mult, dar e oricum un gest binevenit!

Aşa cum bineveniţi sunteţi şi voi dacă aveţi cumva alte întrebări la care sper să pot răspunde. Iar dacă ajungeţi în Portugalia, vă rugăm să ne trimiteţi şi nouă poze, ca să ne bucurăm împreună de frumuseţea locurilor!

Obidos

Odidos e un orăşel graţios, înconjurat complet de ziduri printre care te pierzi într-un labirint de străduţe, printre căsuţe albe cu marginile colorate de galben sau albastru şi cu castelul care parcă stă de veghe deasupra întregii aşezări. Noi am ajuns seara, numai bine să lăsăm bagajele şi să ieşim la o plimbare prin micuţul orăşel în căutarea unui loc în care să cinăm şi să mai furăm ceva fotografii nocturne. Nici dimineaţa nu am dat de mulţi turişti, dar numeroasele magazine de suveniruri de pe străduţa principală ne-au sugerat că probabil vara situaţia e alta. Vă sfătuiesc să nu rataţi plimbarea de doi kilometri deasupra zidurilor la care puteţi ajunge fie de la castel, fie din stânga porţii principale, împodobită cu azulejos. Perspectiva e cu totul alta:  nu exitati nici să vă pierdeţi pe străduţele lăturalnice!

Nazaré

Nu intenţionam să ajungem aici însă ziua senină şi frumoasă şi vecinătatea faţă de următoarea noastră destinaţie, ne-au făcut să facem un detur şi să petrecem ceva mai mult de o oră cu mirosul de sare în nări şi stropi de ocean prin păr. Ne-am dus direct pe imensa plajă de unde un nor de stropi şi apă pulverizată se ridica deasupra sătucului de pescari. Citisem că vara e îngrozitor de multă lume, noi acum eram vreo cinci persoane pe o distanţă de un kilometru. Valuri uriaşe care se spărgeau de ţărm, o spumă densă care apoi se întindea pe mulţi metri făcându-mă de multe ori să o iau la fugă surprinsă,  un ocean nervos şi albatroşi care strigau batând din aripi au făcut din acest loc un colţişor fermecător. Ne-am urcat apoi pe promontoriul din dreapta plajei unde, mergând până în capăt, în spatele farului, am dat de stânca pe care deja o ochisem din depărtare şi de care, de data asta, valuri periculoase se zdrobeau împroşcând apă până la noi şi creând o puzderie de curcubee.

Alcobaça şi Batalha

Două mănăstiri patrimoniu Unesco, la doar o jumătate de oră departe una de alta, amândouă capodopere arhitectonice, în stil mai sobru prima, mult mai exuberantă cea de-a doua, plină de monştri de piatră ascunşi prin toate unghiurile. Te pierzi prin ele şi uiţi de tine admirând toate dantelăriile de piatră, arabescurile, frescele, azulejos şi curţile pline de portocali şi lămâi. Sunt amândouă foarte extinse ca suprafaţă aşa că timpul dedicat e cam de două ore pentru fiecare. Biletul, pentru cine are intenţia de a vedea amândouă mănăstirile şi castelul din Tomar, e unic.

Tomar

Şi aici am ajuns seara, moment potrivit pentru o plimbare nocturnă prin centru, mai ales că Tomar e de dimensiuni ceva mai mari faţă de ce văzusem în zilele precedente.

Dimineaţa ne-am îndreptat direct spre Convento de Cristo, un alt obiectiv din patrimoniul Unesco, castel al cavalerilor templieri. Dacă mănăstirile mi s-au părut mari aici chiar m-am pierdut: etaje, scări în spirale, turnuri, bucătării, capele şi biserici, dormitoare, curţi interioare, în acelaşi stil manuelin, amestecat cu romanic şi gotic. După mai mult de două ore am luat-o totuşi către ieşire cu gândul că până la următoarea destinaţie ne aşteaptau două ore de condus.

Evora

Evora, cel mai mare oraş din regiunea Alentejo, e şi el înconjurat de ziduri, are un apeduct şi un templu roman. Atracţia majoră e însă chiar oraşul cu străduţe albe, întortocheate şi pieţe multe. Noi l-am găsit însorit şi l-am lăsat învăluit în ceaţa care parcă i-a adăugat şi mai mult farmec.

Ne-am plimbat pe unde ne-au îndrumat paşii, am admirat clădiri, catedrala Se’ şi multele biserici frumoase, arhitecturi romanice în cea mai mare parte şi ne-am minunat pentru gustul pentru macabru pe care acest oraş îl are: celebritatea îi vine de la o capelă mică, Capela dos Ossos din interiorul la Igreja de Sao Francisco, construită în întregime din oase şi nu ştiu dacă e macabră construcţia în sine, cele două schelete spânzurate într-un colţ din care unul pare al unui copil sau faptul că în unele părţi oasele din zid se desprind şi cad.

Beja

În Beja am ajuns când deja căzuse întunericul. Alesesem acest orăşel pentru că era pe drumul către sud, înspre Algarve, unde intenţionam să fim în următoarea şi ultima zi a vacanţei. Ne-a părut însă rău că nu am avut mai mult timp la dispoziţie, orăşelul e drăguţ însă plimbarea nocturnă în care i-am admirat castelul din exterior şi i-am cercetat centrul istoric nu ne-a ajuns.

Algarve

In această regiune nu ne-am oprit să vedem niciun oraş cu adevărat. Din ce citisem, sunt puţine de vizitat, nimic să se compare cu centrul sau nordul ţării, lumea – în special englezi – vine aici pentru vremea minunată şi însorită şi multitudinea de locuri de plajă. Aşa că am evitat complexele turistice şi câmpurile de golf şi ne-am dus direct la ocean, mai ales că voiam să găsesc o grotă al cărei nume nu-l ştiam dar care mi s-a părut extraordinar de frumoasă.

Am ajuns să vedem oceanul în Albufeira şi, ca baba Dochia, o dată cu ceaţa pe care am lăsat-o în urmă am trecut de la geaca de iarnă la tricou şi la cremă solară. Ziua întreagă a fost o lungă plimbare pe malul oceanului, oprindu-ne la Armação de Pêra şi al ei Praia do Castelo, apoi Miradour Nossa Sra da Rocha, Praia da Marinha şi Benagil ce aparţin de Carvoeiro şi apoi, înainte ca soarele să dispară, am fugit cât a putut Panda noastră de repede la Ponta da Pietade din Lagos.

Grota am găsit-o în Benagil dar ne-a fost imposibil să intrăm în ea. Se intră doar cu barca iar iarna, din cauza liliecilor care îşi au perioada de împerechere, vizitele erau anulate. Nu mi-a părut chiar aşa de rău pentru că toată coasta e incredibil de frumoasă, cu apa turcoaz şi stâncile galben ocru, cu forme care mai de care mai bizare. Praia da Marinha are chiar şi un parcurs pe care poţi să-l urmezi, unde ţi se explică cum s-au format acele forme stranii deşi, cu soarele care îţi mângâie pielea şi vântul ce-ti şopteşte în urechi preferi doar să admiri şi să-ţi laşi paşii să te poarte.

Am reuşit să prindem apusul de soare la Ponta da Pietade, singura care permite o vizită la grote, sau mai bine zis o coborâre pe scări până la ele pentru a le vedea de aproape. În Lagos se găsesc şi agenţii care organizează plimbări cu barca şi-ţi arată coasta dinspre mare dar noi nu am mai avut timp. Am prins însă un apus de soare incredibil care a pictat oceanul într-o culoare roz-mov cum nu mi s-a întâmplat să văd vreodată şi cu aceste culori în priviri am luat lungul drum de 3 ore către Lisabona de unde dimineaţa devreme aveam zborul spre casă.

Se pare că anul acesta e perfect pentru a vizita Portugalia, nu doar pentru că e o ţară mult mai ieftină decât surorile ei europene, dar şi pentru că Guimaraes e anul ăsta oraşul culturii şi eu zic că o comparaţie cu al nostru Sibiu trebuie neapărat făcută.

Vă organizaţi? Dacă v-am convins, citiţi şi articolul de ieri sau articolul de mâine în care vă voi da toate detaliile legate de transport şi cazare.

Am plecat cu Malevu’ de la Budapesta, poporul albanez neavând legături directe cu poporul român, decât prin intermediari. N-ar fi avut Cindre chef de mine, da’ l-o încălţat Ani, şefa noastră de atunci, bă, ia-l p-ăsta cu tine (adică pe mine) şi arată-i ce şi cum cu treiningurile. În plus, nevastă-sa era gravidă, dacă meream io în locul lui, apuca să fie acasă pe când năştea nevasta, plus că avea mai mult timp de stat p’acasă dup-aia, că puteam mere şi io singur, nu tot el pe drumuri. Deci avea interes direct.

Înainte de orice tre’ să vă zic că ăstalalt Călin, Cindre, cum porneşte avionul, cum îl ia somnul instant, mai ales cu alea de la Carpatair, Saab-urile alea meseriaşe, Saab 2000. Adevărul e că la cum zumzăie elicele alea, te cam ia cu moţăială. Să nu mai menţionez că tot pe la 6 dimineaţa e decolarea când vrei să prinzi legături din Europa.

No, am topit noi o cafea prin Budapesta, apoi am decolat către minunata localitate Tirana. Malev, companie ok, da’ l-am prins noi pe cel mai slugarnic şi greţos însoţitor de zbor, ăla de la biznis. O vrut o mămică să meargă la buda de la business cu pruncu’, asta economică era mai tot timpul ocupată (da, politicoşi cu grămada, ştiu, nu o lăsau pe fomeie să intre…), chit că era printre primele rânduri fomeia, băăăă şi se răsteşte acesta la ea, nu mă interesează, asta e business class, nu aveţi ce căuta aici! Nu mă interesează de copil! Fomeia, uimită şi oripilată, s-o întors iar la economic şi s-o pus pe aşteptare la coada avionului. Ăla, cu cel mai slugarnic zâmbet de pe planetă, s-o întors spre un nenea de la biznis şi scuzaţi-mă, e vina mea, nu am să mai permit nimănui să vă deranjeze. Asta fără să îi zică nimeni ceva. O întrebat sec nenea ăla de la biznis şi totuşi, de ce nu o avut voie? Touché!

Ne-am cazat la Sheraton, foaaarte fain hotelu’, mă aştepta în cameră un coş cu fructe şi o sticlă de ulei de măsline (habar nu am ce să fi făcut cu aia, totuşi) şi, fiind maareee amator de struguri, am dat atacu’ la coş. Am halit prima ciorchină şi bate cineva la uşă. Deschid, colegul Cindre destul de precipitat, bă, grijă mare cu astea de prin cameră, cam toate îs pe bani (regula pe la hoteluri e că ai minibar, dacă haleşti de acolo, plăteşti, dacă îs puse separat de minibar, pe masă de exemplu, e un fel de welcome din partea hotelului, pe moca). Mă uit la el blocat cum, şi coşu’ de fructe e pe bani? El, până şi apa e pe bani – da, apa din cameră era juma’ de euro juma’ de kilă, cam mult. Aşa că ce pana mea să fac, deja halisem strugurii – să-i fi pus în gunoi nu prea mergea, îi vedea fomeia de serviciu sau ce aveau ei. Aşa că soluţie românească, aruncaţi pe geam (da, se deschideau geamurile, nu la toate hotelurile îs blocate) ciorchina de struguri. Evident, jos era ditai terasa, se mai plimba lumea pe acolo, atâta nu m-o dus mintea, să mă uit după, înainte nu m-o dus să mă gândesc că oricum vedeau ăia ciorchina lipsă din coş.

La training o fost ok (io eram backup, furam şi meserie de la Cindre – chiar, om mai tare ca ăsta pe pita lui, mai rar), dar în cele ce urmează ne concentrăm asupra frumoasei Tirana. Prima surpriză plăcută o fost când am aterizat, aeroportul era fie în prelungirea, fie în ceva livadă de portocali. Toate bune şi frumoase, atâta că păşteau oareşice oi pe acolo, care oi, în parte, erau fix la începutul pistei (cam cum îs căşile la Băneasa, fix în buza pistei, de îţi usucă jetu’ de la avioane hainele puse la uscat). M-am emoţionat un pic când am văzut oile alea, da’ am aterizat cu bine.

În oraş am văzut minunatul cimitir unde dorm soldaţii americani căzuţi pentru apărarea gliei strămoşeşti albaneze – adică habar nu am de ce or murit ăia acolo (nu mă luaţi cu războaiele mondiale, e irelevant, eu nu înţeleg ce motive i-or mânat să ajungă până acolo ca să moară aiurea), da’ era un vânzător ambulant, ceva kebap parcă, ăla era targetu’.

Clădiri fenomenale: ruine ciuruite de pe vremea când le-o picat la ăştia Caritasu’ local (parcă era şi una bucată preşedinte implicat) vis-à-vis de clădiri din sticlă cu design futurist, una bucată râu pe malurile căruia se desfăşurau numeroase activităţi suspecte (până prin 2003 acolo vindeau ăştia armele, ziua în amiaza mare, curvetu’ şi drogurile, în văzul lumii fără nici o jenă).

Doar doo chestii mai am a vă zice, apoi o să vă zic un truc de traineri (pentru ăştia care sunteţi în branşă): prima treabă e că dacă mereţ prin centru în Tirana (repet, noi eram la Sheraton), să nu vă miraţi că la palatul preşedintelui îs gărzile în poziţie de tragere, adecă puşcociul e armat şi ăştia îs cu degetu’ pe trăgaci. Ce mi-o plăcut mie e faptul că era un gărdoi de-ăla cu o ţigară în gură, aproape fumată şi scrumul îi rămăsese atârnat de ţigară, aproape tot (ăştia de fumaţi şi vă uitaţi ţigara în scrumieră ştiţi la ce mă refer). Asta m-o dus la concluzia că ăştia chiar stau nemişcaţi ca statuile, atâta că îs cu puşcoacele în poziţie de tragere şi că sigur vine cineva măcar o dată pe oră să le bage o ţigară în gură, după ce or scos-o pe aia veche.

Ca de încheiere, m-o dus Cindre la Kolonat, copie 1 la 1 după orice McDonalds de pe planeta asta, atâta că îi zice altfel, ca să nu cumva să plătească ăştia ceva franciză sau cum i-o fi zicând. Foarte fain, curăţel… stăm noi la coadă, mă duc cu tava spre un colţ mai dosnic, la care Cindre, sec, bă, hai să stăm aici lângă locul de joacă. Io: ? El: data trecută, când am fost cu Rob, tocmai acolo ne-am pus. Şi ne-am dus să luăm de haleală. Numa’ bine or intrat nişte jmecheri cu gun-urile şi or început să tragă, fix în zona aia unde am stat noi. Continuă el conspirativ: probabil or vrut să-l căsăpească pe unu’ şi or tras la grămadă, să fie siguri. Io, stană de piatră, măcar că m-o asigurat tot timpul cât am stat în Tirana că bă, acuma e chiar ok, nu mai e ca anu’ trecut. Păi şi noi di ce mâncăm acilea? Seara următoare ne-am dus la o pizzerie la mama dracului şi pot să vă zic că în drum spre pizzerie deja mi-era dor de Kolonat. Asta ţi se întâmplă mai ales când eşti într-o ţară mai kinky şi nu ştii la ce să te aştepţi.

Închei cu trick-ul de trainer care o trecut prin multe (adecă Cindre, pe vremea aia): şeful ăstora de la training era un lup alfa destul de obrăznicuţ (tinerel, cum altfel), nu prea avea el treabă cu trainingul, îi putea Cindre capta atenţia pe maxim 2 minute şi alea în pauza de ţigară. Aşa că, la un moment dat, zice Cindre o prostie cât casa de mare de or înlemnit toţi în sală, apoi îl întreabă pe lupu’ tânăr: aşa e? Ăla, picat de pe altă planetă, daaa, clar, aşa e. După ce s-o gătat cu hăhăielile în sală, întreabă ăsta supărat: de ce mi-ai făcut asta? N-o primit decât un zâmbet de la Cindre, nu şi o explicaţie, da’ pot să vă zic că o fost atent dup-aia.

Data viitoare, minunata Grecie cu Cindre. Că or mai fost şi altele, ca de exemplu cu Jens.

Sursă foto: www.comanescu.ro

Eu aveam şapte zile şi am plecat cu două vise în bocceluţă: să văd castelul de Pena din Sintra şi să reuşesc să găsesc o grotă a cărei poză o văzusem în internet şi de care ştiam doar că e pe undeva prin Algarve. Şi dacă tot mergeam în Portugalia, m-am gândit să fac pe marea descoperitoare, fără milă pentru ale mele picioare, fără multă odihnă şi fără pardon faţă de al meu aparat de fotografiat care a ţăcănit ca o mitralieră.
Aşa că mi-am organizat vacanţa în felul următor:

Click pe hartă

• Prima zi: Lisabona
• A doua zi: Lisabona
• A treia zi: Lisabona
• A patra zi: Sintra
• A cincea zi: Obidos, Nazaré, Alcobaça, Batalha
• A şasea zi: Tomar, Evora, Beja
• A şaptea zi: Albufeira, Armação de Pêra, Benagil, Lagos

Lisabona

Trei zile cred că sunt suficiente pentru descoperirea capitalei deşi, dacă vrei să intri bine în atmosfera ei probabil că şi o săptămână ar fi prea puţin.

Noi am reuşit să pornim în cunoaşterea oraşului doar în jurul orei 16 şi, cum era deja târziu, am hotărât să dedicăm restul din zi zonei numite Baixa. Oraşul e construit pe şapte coline şi străzi abrupte leagă un cartier de altul, unica parte din centru care se întinde în orizontal e aceasta – v-aş sfătui să căutaţi cazare aici pentru că de aici pornesc toate drumurile. Parcurgând Rua Augusta, strada pietonală plină de artişti de stradă, magazine, restaurante şi cafenele elegante ajungeţi sub impunătorul Arco da Victoria şi la Praça do Comércio de la marginea raului Tejo. Întorcându-vă înapoi daţi apoi de eleganta Piaţă Rossio, de Piaţa Figueira şi al ei teatru naţional. Dacă o luaţi înainte la stânga veţi da de clădirea gării şi vă veţi fi impresionaţi de frumoasa ei faţadă în tipicul stil manuelin cu care vă veţi obişnui de acum încolo. Baixa turistică se termină în Piaţa Restauradores, de unde porneşte Elevador Gloria către Bairro Alto.

Puteţi să-l luaţi pe acesta sau, cum am făcut noi, să vă întoarceţi puţin înapoi şi să luaţi Elevador de Santa Justa, liftul din 1902 în stil neogotic care, dacă aveţi răbdare să staţi la coadă, vă duce 32 de metri mai sus până în Chiado, zona comercială al Barrio-lui. În staţia de sus, o scară vă duce la o cafenea de pe terasa căreia panorama e minunată atât în timpul zilei cât şi în timpul nopţii. Dacă nu vreţi nici să aşteptaţi, nici să cheltuiţi şi nici să urcaţi pe jos, scările rulante gratuite de la staţia de metrou Baixa-Chiado din apropiere fac un traseu asemănător.

Noi am decis să ne petrecem seara în Barrio Alto, cel mai tradiţional din cartierele din Lisbona  şi sufletul vieţii nocturne plin de localuri unde poţi să asculţi un concert de fado, să bei ceva sau să cinezi în numeroasele restaurante speciale pentru turişti, mai ales că era noaptea de revelion. Tot de aici poţi admira panorama oferită de miradour Alcantara, sau să admiri biserica Sao Roque, pe care noi din păcate am găsit-o închisă.

Problema asta cu atracţiile închise va fi, din păcate, leitmotivul şederii în Lisabona, deoarece pe 1 ianuarie (duminică) majoritatea erau închise iar lunea e ziua de închidere pentru 90% din muzee. Şi asta va fi şi un mare punct negativ pentru această capitală care, în pofida prezenţei numeroase a turiştilor, nu a învăţat încă să se vândă bine.
Miezul nopţii ne-a prins pe miradourul Alcantara unde, împreună cu mulţi alţii, ne-am adunat în speranţa de-a zări ceva din focurile de artificii făcute în  Parque das Nações.

A doua zi dimineaţa am dedicat-o cartierului Belem. Luând tramvaiul 15 sau autobuzele 28 ori 43 din piaţa Figueira şi dându-vă jos la Mosteiro dos Jeronimos, veţi găsi în drepta impunătoarea mănăstire în stil manuelin iar în faţă, lângă apă, Padrao dos Descobrimentos la care veţi ajunge prin pasajul ce trece pe dedesubtul şoselei. Nouă ne-a fost permis să vizităm doar biserica între două slujbe, minunată totuşi şi ea cu coloanele ei imense şi mormântul lui Vasco da Gama, curtea şi toată mănăstirea patrimoniu Unesco fiind închise până marţea.

Ca să ne înecăm amarul ne-am îndreptat  către centrul Belem, imediat în dreapta, unde ne-am delectat o oră în muzeul gratuit de artă contemporană Museu Coleção Berardo. Apropiindu-ne apoi de apă am admirat înaltul monument, de forma unei bărci cu prora către râu şi ocean, dedicat exploratorilor şi având sculptat pe laturi personaje ilustre din istoria navigaţiei, ca Vasco da Gama sau Magellan. Intrarea ce include şi liftul care vă duce până în vârf şi care, evident, nu era deschisă! În mod normal v-ar permite să admiraţi nu doar panorama fluviului ci şi imensa busolă şi harta traseelor nautice din acea perioadă, desenate pe asfalt.

Puţin mai departe se găseşte şi bizarul şi izolatul turn de Belem, plin de sculpturi extrem de detaliate, de la funiile de piatră până la micile turnuri în stil maur. Am înţeles că e tare frumos înăuntru dar să vă mai spun că l-am găsit închis?
În această zonă se afla şi multe dintre muzeele Lisabonei, Museu de Marinha, Museu Nacional dos Coches dar o să-mi spuneţi voi dacă sunt într-adevăr frumoase. Şi dacă tot vizitaţi această zonă, nu uitaţi să vă opriţi la Antiga Confeitaria din faţa staţiei de tramvai, care scoate din cuptor pentru voi calzii Pasteis de Belem, prăjituri dulci pline de cremă şi parfumate cu scorţişoară.

După-masa am petrecut-o în Alfama,  printre străduţele abrupte ce duc la castel, pe lângă Catedrala Sé care seamănă mai mult cu o fortăreaţă şi prin caracteristicul Largo das Porta do Sol  unde vă puteţi relaxa la o ceaşcă de cafea, aşezaţi la măsuţele de pe terese sau admirând oraşul de la  Miradouro de Santa Luzia, o terasă cu o panoramă splendidă asupra râului şi a acoperişurilor roşii ale oraşului.

Castelo de Sao Jorge: mai mult o ruină, deşi puteţi să urcaţi încă pe turnuri sau pe ziduri, nu atrage desigur prin eleganţa sa ci prin poziţia spectaculoasă şi vederea pe care o oferă asupra Lisabonei sau a râului Tejo.
După acest urcuş cam obositor am hotărât să coborâm în centru, ba chiar să facem o plimbare circulară cu vechiul tramvai 28, din care, într-un sfârşit, ne-am dat jos din nou în Barrio Alto unde am încheiat seara.

A treia zi de dimineaţă am lăsat bagajele la hotelul unde stătusem şi ne-am îndreptat din nou către Alfama pentru a vizita biserica Sao Vicente de Fora şi ale ei azulejos inspirate din fabulele lui la Fontaine dar găsind-o şi pe aceasta închisă ne-am consolat şi am luat-o către Parque das Nações. E zona nouă a Lisabonei, construită cu ocazia EXPO-ului din ’98 şi puteţi ajunge aici cu metroul până la staţia Oriente. Am petrecut astfel câteva ore în Oceanario, imensul acvarium, admirând multitudinea de peştişori, rechini, pinguini, nutrii şi ţestoase, sporăvăind apoi la soare pe frumoasa promenadă care duce către turnul Vasco da Gama şi admirând telefericul ce se legăna deasupra noastră. Astfel, ne-a rămas doar recuperarea maşinii închiriate şi părăsirea capitalei.

Sintra

Sintra e unul dintre locurile cele mai frumoase din Portugalia, în care se respiră o atmosferă romantică datorată numeroaselor palate, parcuri şi grădini, un loc de basm în care timpul parcă s-a oprit, recunoscut şi de către Unesco, care l-a declarat patrimoniu al umanităţii. O zi întreagă nu e de ajuns ca să vezi tot ce are de oferit şi veţi rămâne, cum mi s-a întâmplat mie, cu regretul că aţi lăsat în urmă locuri nedescoperite. Noi am ajuns seara, din păcate şi din greşeală, prea târziu ca să mai apucăm să găsim vreo atracţie deschisă. Am reuşit doar să tragem o fugă până sus pe deal şi să admirăm de la intrare turnul luminat al Palacio de Pena. Aşa că a doua zi de la 10 şi până la 18 când s-a închis tot, nu ne-am oprit deloc.

Am dedicat primele două ore bijuteriei care e Palacio de Pena în culori pastel şi mi-am bucurat ochiul şi sufletul cu toate unghiurile lui şi ale parcului. Vă sfătuiesc să nu-l pierdeţi şi, dacă îmi urmaţi sfatul, să-l vizitaţi la prima oră; după aceea se formează o coadă prea mare la bilete.

La sfatul celor de la hotel şi la comentariile nu prea entuziasmate citite prin diferite bloguri am decis să las pentru la urmă (s-a întâmplat că nu am mai avut timp) Palacio Nacional de Sintra aşa că ne-am îndreptat către Quinta da Regaleira, căruia i-am dedicat alte două ore. Palatul elegant în stil manuelin e micuţ însă veţi uita de voi prin parcul imens şi vă veţi descoperi din nou copii printre ale lui tuneluri, turnuri şi intrări segrete. Luaţi-vă neapărat cu voi o lanternă, eu era să-mi descarc complet bateria de la aparatul de fotografiat pentru a-mi lumina drumul.

De acolo am fugit la Palacio e Quinta de Monserrate, un alt palat cu o arhitectură minunată şi un parc exotic plin de cascade şi copaci tropicali, căreia i-am dedicat o oră jumătate. Şi cum după ora 17 nu mai poţi să intri nicăieri, ne-am grăbit să prindem încă deschiderea la Castelo dos Mouros, un fel de Mare Zid în miniatură, care oferă privelişti extraordinare a Sintrei şi a celorlalte palate, la apus de soare.

Pentru Pena şi Monserrate am cumpărat un bilet cumulativ de 12 euro, la care s-ar fi putut adăuga, dacă am fi ştiut că ajungem, şi castelul final. La Regaleira am plătit 5 euro iar la Castelo alţi 4 euro.

În afară de Pena şi Castelo dos Mouros care sunt la zece minute pe jos unul de altul, dar amândouă departe de centrul oraşului şi cocoţate pe o colină, celelalte palate sunt mai departe. Aşa că turul trebuie făcut ori cu maşina, ori cu autobuzele care circulă destul de des (noi am văzut unul şi seara, când deja totul era închis). Singura atracţie ce se poate vizita dacă ajungeţi în centru e Palacio Nacional de Sintra şi, eventual, muzee.

De aici am plecat, o dată cu înserarea, către Obidos care ne întâmpina o oră mai târziu cu zidurile lui medievale pline de luminiţe, dar despre asta şi multe altele vă voi povesti în articolul de mâine…

Au trecut aproape nouă luni de când am petrecut câteva zile frumoase în Bulgaria, în zona Veliko Tarnovo - Arbanasi.

Pentru că ne cazaserăm în Arbanasi, iar Veliko Tarnovo era deja bătut de câteva ori bune la picior, ba mai mult, pentru că eram şi doi motociclişti în mica trupă, ne-a mânat dorul de ducă spre alte atracţii din apropiere. Într-o singură zi am făcut un tur care a cuprins peştera Bacho Kiro, vechiul sat Bozhenci/Bojentsi şi muzeul etnografic în aer liber Etara.

Ideal ar fi fost ca într-o zi să le facem doar pe primele două pentru că, negrăbindu-ne noi prea tare, la Etara am ajuns spre finalul zilei, când nu mai mişca nimic pe acolo. Astăzi vă voi duce în peşteră, urmând ca într-un episod viitor să vă povestesc despre partea autentică sau… frumos păstrată a Bulgariei.

UN TRASEU ÎN APROPIERE DE VELIKO ŞI CUGETĂRI CU TENTĂ EROTICĂ DESPRE PEŞTERI – BACHO KIRO

După ce am revăzut fotografiile lui Alex şi mi-am adus aminte cât de cât de vizita în peşteră, m-am gândit că îmi va fi greu să nu dau o tonalitate erotică acestui articol. Peşterile sunt incitante, trebuie să recunoaşteţi. Sunt ascunse, întunecoase, secretoase, cu tot felul de pliuri, rotunjimi şi forme alunecoase, veşic umede, stârnind imaginaţia speologilor – ştiţi şi voi cu ce nume vin pentru a denumi numeroasele formaţiuni calcaroase (un exemplu: toboganul urşilor)! Când intri în ele te simţi privilegiat, explorator, te încearcă o emoţie şi o bucurie pe care o putem compara cu aceea a unui preludiu, cu tatonări şi o uşoară frică, cu senzaţia neprevăzutului.

După ce am terminat de explicat toată chestia asta minunatului meu soţ la ceas de seară, replica a fost lipsită de poezie: da măi, da’ e rece! Aşa că nu ştiu, poate că nu e chiar atât de erotic pe cât mi se pare mine. Ba mai rău,  de cele mai multe ori peşterile renumite şi amenajate se vizitează în cârduri mari de oameni, aplecaţi de spate, cu nasul inevitabil în fundul celor din faţă. Acum depinde de fund, dar care o fi şansa?

La Bacho Kiro am avut totuşi noroc. Nu mai era nimeni şi a trebuit să plătim ceva mai mult ca să intre ghidul doar cu două familii, cât eram noi, dar a meritat! Nu am reuşit să înţelegem mare lucru pentru că omul nu ştia engleză, a încercat să o dea pe rusă, dar nici pe asta nu o ştia bine! Aşa că m-am mulţumit cu văzutul, cu experimentarea sentimentelor de mai sus, iar Alex şi-a făcut de cap cu fotografiatul. O să vă las să decideţi singuri cu ce seamănă interiorul pământului! Sau să vă bucuraţi pur şi simplu de privelişte, atât din interior cât şi din împrejurimi.

Mai multe detalii practice şi câteva completări găsiţi la finalul galeriei foto.

Superstiţii şi obiceiuri proaste:

Data viitoare poate o luăm pe jos:

BINE DE ŞTIUT

Unde este

La Peştera Bacho Kiro se ajunge pe drumul dinspre Veliko Tarnovo (sau Ruse, dacă veniţi direct) spre Stara Zagora şi se află în regiunea Dryanovo. În acelaşi loc se află şi mânăstirea Sf. Arhanghel Mihail.

Este prima peşteră electrificată din Bulgaria (1938) şi se spune că în ea s-au găsit cele mai vechi urme de viaţă din Peninsula Balcanică. Poartă porecla profesorului şi revoluţionarului Kiro Petrov Zanev despre care am aflat şi eu ulterior şi puteţi citi mai multe la o simplă căutare pe Google.

Când este deschisă

Programul oficial spune că e deschisă zilnic, de la 10:00 la 16:00, din noiembrie până în martie, şi până la 18:00 în restul lunilor. 4 leva de adult şi 2 leva de copil pentru ruta lungă – cu nota că în aprilie am plătit mai mult ca să intre ghidul doar cu noi.

Ce se mai poate vedea în zonă – citeşte pe situl municipalităţii (Da, voilà de vezi că au aşa ceva).

Alte poveşti despre peşteri

Despre Peştera Muierilor în articolul Weekend în România: Horezu 

Peştera de la Meziad 

Orléans, oraşul eliberat

Ne-am plimbat prin Orléans într-o zi de duminică: în centrul vechi, pe străzile largi şi drepte, în pieţele aerisite, pe lângă reşedinţele elegante cu un etaj sau două, de culoare gri deschis. Oraşul în care se află cinci statui ale Ioanei d’ Arc părea pustiu, iar francezii, bine ascunşi sau plecaţi, se bucurau de odihnă în weekend. Doar mierlele fluierau voioase în copaci.

Locuit din sec. al V-lea î.d.H. de gali, într-o regiune cu pământ fertil, bogată în vânat şi peşte, oraşul de pe malul Senei a participat alături de Vercingetorix la răscoala galilor şi a fost ars de Cezar. Sub stăpânire romană a prosperat devenind un important punct de trecere şi comerţ. A ţinut piept hunilor (sec. al V-lea) dar a fost cucerit de francii conduşi de Clovis. Sub Charlemagne Orléans a cunoscut o renumită înflorire culturală. Invadat de normanzi şi ars în 865 oraşul a fost reconstruit şi s-a dezvoltat. Devenit ducat, el era dăruit celui de-al doilea fiu al regelui Franţei. După cei 40 de ani ai războaielor religioase (catolici cu protestanţi, sec. al XVII-lea), datorită Universităţii şi comerţului fluvial, Orléans a devenit unul dintre cele mai înfloritoare oraşe ale Franţei, cu arhitectură veche şi nouă.

În Orléans, pe urmele Ioanei d’Arc

În Piaţa Martroi este statuia ecvestră a Ioanei.

În Piaţa Charles de Gaulle a fost reconstituită casa în care a stat Ioana d’Arc. Era închisă, va putea fi vizitată în 2012.

Aproape de catedrală, am intrat în alte timpuri adică în Hotel Groslot, edificiu renascentist (sec. al XVI-lea) făcut din cărămidă roşie şi piatră alb – gălbuie (ca şi piaţa Vosges din Paris), locuinţă a regilor în trecere prin oraş, primărie în sec. al XVIII-lea, muzeu gratuit acum. În Salonul de Onoare, fosta Sală a Consiliului Municipal, fostul birou al primarului, fosta sală a căsătoriilor, sunt tapiserii, tablouri, mobiler sculptat, statuete, obiecte ce o evocă pe Ioana d’Arc. Imaginea se completează cu plafoane din bârne de lemn pictat, un interior ca de castel, puţin ponosit, nu i-ar strica o uşoară renovare. În Curtea de Onoare statuia Ioanei, aceeaşi din casa natală, dar în mărime naturală de data aceasta, sculptată în sec. al XIX-lea de Marie d’Orleans, fiica regelui Ludovic Filip. Îngândurată, cu mâinile încrucişate pe spada ţinută la piept, Ioana are capul aplecat întrebându-se parcă dacă vitejia ei o va feri de ceea ce va să vină.

Fecioara în istoria oraşului

Când Ioana d’Arc a auzit vocile celeste, oraşul era încercuit de englezi care îi tăiaseră toate căile de aprovizionare şi sperau ca prin înfometare să-l cucerească. Ioana a intrat la căderea serii cu câţiva oameni şi a fost găzduita de Jacques Boucher, vistiernicul oraşului (29 aprilie – 29 mai 1429). Apoi, cu Dunoi în fruntea armatei regale, Ioana a ieşit la luptă cu oamenii ei şi cu locuitorii oraşului, au luat cu asalt forturile ocupate de englezi. Ioana a fost rănită şi retrasă de pe câmpul de luptă dar, conştientă de prezenţa ei electrizantă, s-a întors şi englezii au fost obligaţi să se retragă.

Pe 8 mai 1429 Ioana a intrat în catedrada Sfintei Cruci şi a participat la procesiunea de recunoştinţă pentru eliberarea oraşului. Festivalul Ioana d’Arc (ce are loc între 1 şi 8 mai în fiecare an) demonstrează că trecutul rămâne viu, recunoştinţa deasemeni.

Ne-am apropiat de catedrală, în jurul ei era în desfăşurare o asfaltare, acum în pauză. De culoare alb-gălbui, ca untul,  Sfânta Cruce are o faţadă cu două turnuri şi trei portaluri fin decorate ca şi Notre Dame din Reims, Notre Dame din Paris, Notre Dame din Amiens, Notre Dame din Laon. Construcţie neogotică (sec. XVII-XVIII) pe locul unor vestigii precedente, ea se deosebeşte de celelalte prin multe detalii dar mai ales prin capelele discret colorate, cu tot cu plafoanele lor bineînţeles. M-au copleşit dimensiunea impresionantă, luminozitatea şi sobrietatea interiorului, frumuseţea vitraliilor care înfăţişează momente din viaţa Ioanei,  monumentul dedicat Ioanei şi cel al prelatului care i-a obţinut sanctificarea (1920).

După victoria de la Orleans ea l-a convins pe Carol al VII-lea că el este singurul rege de care Franţa are nevoie, consecinţa fiind  încoronarea acestuia la Reims. De ce acolo aflăm în episoadele următoare.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III

Prima dată am ajuns pe Transalpina în august 2010. Auzisem atât de multe vorbindu-se despre acest drum, încât nu-mi mai puteam stăpâni curiozitatea care începuse să mă roadă din ce în ce mai tare. Ocazia s-a ivit în urma discuţiei cu nişte prieteni care voiau şi ei să meargă, aşa că propunerea a fost de nerefuzat. Ca să nu mai spun că perspectiva unei călătorii cu motocicleta mă făcea să nu mai am stare. Aşadar, într-o zi caniculară de vară, am părăsit capitala fără nici cel mai mic regret, cu scopul de a ne desfăta inimile şi ochii cu peisaje montane şi de a găsi un strop de răcoare la o altitudine mai înaltă.

Traseul a fost Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu. Înainte să ajungi la Târgu Jiu, coteşti dreapta spre Novaci, iar de-aici mai ai de urcat 18-20 kilometri până în Rânca. Despre Novaci nu m-aş fi gândit nici măcar o clipă că este oraş, pentru mine era cel mult o comună. Locuitorii de aici trebuie să fie mai mult decât familiarizaţi cu cohortele de motociclişti care le-au tranzitat oraşul pentru că Transalpina şi-a câştigat un renume în rândul pasionaţilor de mersul pe două roţi. Iniţial, de Transalpina s-au bucurat doar posesorii de motociclete enduro (spre invidia celorlalţi) şi de maşini de teren, pentru că drumul nu era asfaltat şi era o adevărată aventură să-l parcurgi, mai ales dacă interveneau şi ceva ploi în peisaj. La auzul veştii că va fi asfaltat, s-au declanşat dezbateri încinse pe acest subiect: unii erau de acord cu asfaltarea, pentru că uşura accesul în zonă, alţii contestau aprig decizia autorităţilor, afirmând că zona îşi va pierde farmecul odată cu apariţia lui porcus turisticus (aici sunt voit răutăcioasă şi sper să mă înţelegeţi pentru că sunt sigură că şi voi, în peregrinările voastre, aţi întâlnit asemenea specimene care confundă natura cu coşul de gunoi). Oricum, rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile.

Încă din Novaci ţi se aşterne sub roţi un drum şerpuitor, care te ademeneşte cu promisiuni despre munţi şi peisaje nemaivăzute. Chemarea e prea puternică să îi poţi rezista, aşa că urmezi drumul cu sufletul la gură să vezi ce se iveşte după următoarea curbă, şi după următoarea, şi încă una, şi urci în continuare până când ai impresia că te afli undeva deasupra munţilor şi în apropierea norilor. Eu una, am simţit un gol în stomac, nu de frică, ci de plăcerea pe care mi-o oferea Transalpina, dezvăluindu-se cu fiecare serpentină. Revenind (doar un pic) cu picioarele pe pământ: atenţie maximă la condus, drumul este extrem de virajat, abundă în „ace de păr” şi este încă în lucru, ceea ce înseamnă că marcajele nu au fost definitivate, iar parapeţii de protecţie lipsesc pe numeroase porţiuni. Traseul riscă să devină deosebit de periculos în condiţii meteo nefavorabile (ceaţă, ploaie, zăpadă, polei).

În 2010, Rânca se afla în plină expansiune, numeroase construcţii noi se ridicau ca ciupercile după ploaie. Deşi era perioadă de vacanţă, nu era foarte aglomerat, ceea ce n-a putut decât să ne bucure. Oricum trebuie să ţinem cont şi de faptul că asfaltul se întindea puţin după Rânca, după care drumul era parţial pietruit. Noi am ales Mina ca loc de cazare şi a fost bine, mai puţin drumul până acolo, care era plin de hârtoape şi şanţuri săpate de ploi şi „înzestrat” pe deasupra cu o coborâre extrem de abruptă de-am zis că o să mă dau peste cap cu tot cu motocicletă până la recepţia hotelului. Nu s-a întâmplat aşa, pentru că eu am coborât pe propriile picioare, iar motocicleta pe propriile roţi, dar strunită de altcineva. Da, recunosc, mi-a fost teamă să nu luăm vreo trântă amândouă, aşa că am lăsat-o pe mâini mai sigure. De precizat că ne-a plăcut de domnișoara drăguță de la restaurantul hotelului pentru că ne-a pus Guns’n'Roses ceea ce ne-a antrenat într-o discuţie despre muzică, concerte şi altele asemenea.

Se spune că adevărata Transalpina începe după Rânca, unde continui să urci până la altitudinea de 2,145 m în pasul Urdele. Porţiunea de drum dintre Rânca şi Obârşia Lotrului este minunată, îţi vine să te opreşti din 10 în 10 metri ca să admiri peisajul şi să faci poze. Cu riscul de a mă repeta: atenţie la drum, ştiu că eşti absorbit de frumuseţea locului, dar nu uita să te uiţi şi pe unde mergi! Şi, după cum ziceam mai devreme, în 2010, după Rânca, asfaltul devenea poveste, aşa că trebuia să te înarmezi cu răbdare şi curaj, pentru că urma o porţie zdravănă de off-road. Motocicleta mea de atunci (o Honda CBF 500, alintată Hondita) nu era proiectată (să zicem) pentru astfel de drumuri, dar a făcut faţă cu brio, pentru că, în afară de o căzătură mică provocată de o frână mai apăsată pe coborâre, am fost ferite de alte incidente. Pot spune, că în acele momente, atât eu, cât şi Hondita ne-am depăşit nişte limite: eu, pentru că parcursesem cel mai lung traseu off-road de până atunci, iar ea, pentru că se ţinuse tare pe un drum pe care n-ar fi avut ce să caute (teoretic, cel puţin). Am urmat drumul spre Sibiu, prin Jina, unde găsești niște peisaje absolut senzaționale.

Verde de Jina

A doua tură pe Transalpina a avut loc în luna august 2011 în formație aproximativ asemănătoare, adică fără Hondita, pentru că locul ei a fost luat temporar de Rosie, o Yamaha FZ6, fremătând de nerăbdare să pornească la drum. Nărăvașă Rosie față de Hondita, dar ne-am înțeles noi până la urmă. Eu una ardeam de nerăbdare să ajung iar pe Transalpina, însă entuziasmul meu s-a mai temperat când am ajuns acolo. Vestea asfaltării se răspândise rapid, fiind larg mediatizată în presă. Fiind un weekend cu vreme frumoasă, multă lume profitase să iasă la plimbare. La Rânca, aglomerație mare, mon cher. Și nu m-ar fi deranjat aglomerația atât de tare, cât lipsa bunului simț. În mod inevitabil, apăruseră grătarele, înfipte în cele mai neașteptate locuri în apropierea șoselei. Mașini parcate total aiurea, unele chiar în curbă, care împiedicau vizibilitatea. Pietoni ieșiți în mijlocul drumului ca să facă poze cât mai cool. Manele, gunoaie și fum de grătar. Un scenariu binecunoscut din păcate. Transalpina o să ajungă un al doilea Transfăgărășan: de evitat în weekend. Așadar, dacă vreți să vă bucurați de frumusețea și ineditul acestui drum, sfatul meu este să mergeți acolo în timpul săptămânii. A, și nu uitați să consultați prognoza meteo înainte de a merge. E păcat ca norii să ascundă o asemenea priveliște.

Alte informaţii despre Transalpina:

• se spune că, iniţial, acest drum a fost o potecă de munte folosită de păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a-şi trece turmele de oi în Oltenia. Fiind o cărare îngustă şi dificil de parcurs din cauza prăpăstiilor din apropiere, a mai fost cunoscută şi sub numele sugestiv de „Poteca Dracului”. Unele surse afirmă că drumul a fost construit de legiunile romane pe când înaintau spre Sarmisegetuza, iar altele că a fost construit de germani în timpul primului război mondial. În perioada interbelică, drumul a fost reconstruit, fiind pavat cu piatră în timpul domniei lui Carol al II-lea. Se pare că drumul a mai fost reabilitat de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
• Transalpina a fost inaugurată în anul 1939, fiind cunoscută sub numele de „Drumul regal”, deoarece a fost reamenajată la iniţiativa lui Carol al II-lea, acesta participând, de altfel, şi la inaugurare. Mai multe detalii de natură istorică găsiţi aici.
• lungimea totală a Transalpinei este de 148,2 km şi este o şosea cu destinaţie exclusiv turistică;
• deşi este drum naţional (67c) Transalpina nu a fost niciodată asfaltată până în 2009. La finele lui 2011 Transalpina a fost asfaltată aproape în totalitate, urmând ca până la sfârşitul lui 2012 să fie montaţi parapeţii de susţinere şi să fie amenajate sistemele de scurgere a apei de pe versanţi;
• în luna septembrie a fiecărui an, între Novaci şi Rânca, se desfăşoară Campionatul Naţional de Viteză în Coastă. De reţinut că o parte din Transalpina este închisă cu ocazia acestui eveniment sportiv.

DIN NOU LA DRUM!

Evadarea aceasta, ca şi cea din vară, nu a fost plănuită. Am cedat pur şi simplu unui instinct, unei dorinţe de a mă odihni şi de a reveni într-un loc din natură care mi s-a cuibărit pur şi simplu în suflet şi de care îmi era dor. Eu sunt un orăşean get-beget şi nu ştiu dacă aş putea fi vreodată altfel. Ba mai mult de atât, cu iarna şi frigul nu am o relaţie prea bună. De aceea, în anotimpul rece prefer să intru într-o stare de hibernare şi să-mi ţin banii pentru zile mai călduroase, în care pot savura natura la întreaga ei „capacitate”. Dar ceva a fost mai puternic de atât aşa că pe 26 decembrie eram cu toţii în maşină, cu mic cu mare plus un câine. Şi abia aşteptam să ajung! Dacă până la Braşov zăpada abia se vedea, în urme vagi pe culmi, după Miercurea Ciuc ne aşteptau brazii bătrâni ce străjuiesc neclintiţi şoseaua, încărcaţi de zăpadă. Iar imaginea copacilor plini de zăpadă a rămas cu noi tot timpul!

UNII CU LENEA, ALŢII CU MIŞCAREA

Cele 7 zile petrecute acolo au trecut fără să îmi dau seama şi fără să fac eu personal nimic deosebit. Nici măcar de călărit nu am călărit decât o dată – frigul care mi-a intrat în maxim 15 minute în oase m-a făcut să renunţ la alte încercări. Dar am profitat de linişte şi de căldura sobei cu lemne pentru a citi şi pentru a recupera ceva ore de somn restante de prin 2011.

Alex a fost mai vrednic decât mine, s-a suit pe cal în fiecare zi, a pozat tot ce se putea poza, a făcut grătar cu păstrăv proaspăt, afumat local de Zoli, a stat mai mult ca mine pe afară.

Petra a bătut recordul, călărind la rândul ei, jucându-se pe piste de săniuş improvizate pe orice mică înclinaţie, alergând împreună cu Lizzy, construind oameni de zăpadă, învăţând să meargă cu sania trasă de husky şi alte multe bucurii specifice copilăriei.

Lizzy, pentru că şi ea face parte din familie, a avut cel mai încărcat program, cu joacă şi emoţii pe măsură. A trebuit să facă faţă unei primiri nu tocmai prietenoase în rândul căţeilor casei dar şi-a făcut în cele din urmă prieteni. A alergat mult prin zăpadă, s-a jucat de-a fugăritul cu mânjii deja mărişori acum, a gustat frecvent din bălegar, ne-a însoţit peste tot pe unde am mers şi a apărat cu destoinicie casa pe timpul nopţii. La întoarcere a avut nevoie de două zile pentru a-şi reveni, nu ştiu dacă a fost bolnavă de la ceva, epuizată sau pur şi simplu melancolică…

Dar nu am terminat încă, aşa că să nu ne amintim de întoarcere!

VIAŢA LA FERMĂ

Orăşenii au aflat ce înseamnă uneori seceta şi au plecat la adus apă pentru cai de la pârâu, cu căruţa – îngheţând atât de tare încât au ales să vină înapoi pe jos, pentru a se încălzi.

Orăşenii s-au spălat cu apă încălzită pe plita sobei şi au savurat o raţă grasă a cărei soartă a fost să devină o supă delicioasă şi o friptură fragedă pe varză. Orăşenii au căutat urme de animale prin zăpadă şi, spre fericirea lor, cele de urşi sau de lupi nu au apărut.

S-au plimbat cu sania trasă de cai ce şi-a găsit sfârşitul în mijlocul pădurii, după aproape 100 de ani de viaţă. O alta va fi construită pentru alţi orăşeni care vor mai ajunge să se bucure de lucrurile simple de care viaţa în metropole îi privează.

Orăşenii s-au bucurat de natură, cai, aer, zăpadă, ba chiar şi de ceaţă.

Nu o să credeţi dar singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost televizorul. Din punctul meu de vedere aş fi preferat să nu îl văd aprins în cele câteva zile pe care le-am petrecut acolo. Dar lumea se vede altfel din punctul în care eşti izolat şi toate prostiile derulate pe ecran, culminând cu alimentarea statutului de „vedetă la stână” a lui Gigi pe toate posturile posibile, nu m-au făcut decât să râd cu poftă. Şi mi-au reconfirmat că nu pierd nimic pentru că acasă nu mai deschid televizorul decât pentru canale cu animale, natură, travel sau culinare.

LA MULŢI ANI 2012!

Trecerea dintre ani ne-a prins într-o formulă multinaţională. Am stat în jurul unui superb foc de tabără apoi am ciocnit la ora 12:00 a României, am ciocnit la ora 12:00 a Ungariei şi, dacă vecina noastră englezoaică nu ar fi fost răpusă de somn, am fi ciocnit şi la ora Marii Britanii. Nu ştiu când trebuia să fie ora Japoniei, dar de la japonezul aflat în voluntariat la fermă am încercat o vreme să ţinem minte cum se spune La Mulţi Ani. N-am reuşit. Din „degustările” zilnice de palincă sau vin am memorat totuşi că la „noroc” se spune 乾杯, adică kanpai.

Prima zi din an ne-a găsit ascultând poveşti fascinante despre viaţa şi dresajul cailor sau despre istoria celor care se dovedesc a fi în continuare un popor iubitor de cai. Am visat că voi reuşi şi eu în cele din urmă să cunosc acest animal şi să pot pleca în şa undeva prin lume… dar despre visul ăsta nici nu îndrăznesc să vă povestesc, aşa de îndepărtat îmi pare.

Să ciocnim totuşi pentru vise şi pentru un an în care să fim mai aproape de natură! Noroc, egészségedre, kanpai, cheers! Şi odihnă plăcută, de oricâte ori aveţi ocazia, într-o lume a vitezei şi a nebuniei e nevoie şi de aşa ceva!