“Carnage”, cu un titlu tradus ca de obicei în cel mai zelos mod cu putinţă, “Doamne… ce măcel!”, a avut avanpremiera în România pe 11 ianuarie. Este inspirat din piesa de teatru “Zeul Carnagiului” aparţinând dramaturgei franceze Yasmina Zera, şi se bazează numai pe patru actori: Jodie Foster (Tăcerea Mieilor), Kate Winslet (Titanic), Christoph Waltz (Inglourious Basterds) şi John C. Reilly (Chicago). Având în vedere că bugetul a fost estimat la 25 de milioane de dolari, în timp ce toată acţiunea se desfăşoară într-un apartament folosit ca unic decor, pot presupune (chiar sper!) că mare parte din această sumă s-a dus pe salariile actorilor.

Impresia pe care am avut-o eu în timp ce mă uitam la acest film a fost aceea de intimitate, aşa cum numai la un teatru-cafenea am mai avut. Am simţit actorii foarte aproape de mine (totuşi, ecranul de proiecţie era uriaş!), le-am văzut picăturile de sudoare cu o claritate incredibilă şi am empatizat cu personajele lor ca niciodată până acum într-o sală de cinema. Aşa că îl pot numi spectacol de teatru, de ce nu? Dacă tot nu am ajuns niciodată să văd unul pe Broadway, faimoasa zonă a teatrelor din New York City, ca să am onoarea de a urmări cei mai bine cotaţi actori ai momentului pe scenă, măcar să am satisfacţia de a admira un spectacol cu Jodie Foster şi Kate Winslet! Până la urmă, biletul, chiar şi în avanpremieră, a fost mult mai ieftin decât unul pe Broadway…

Povestea, cât se poate de “polanskiană”, înfiptă în realismul cotidian, este mai presus de toate simplă: doi băieţi se bat în curtea şcolii; unul îi rupe doi dinţi celuilalt cu un băţ. Acţiunea se mută repede într-un apartament la uşa căruia sună părinţii “agresorului” pentru a  răspunde cei ai “victimei”. Aceştia nu doar că le răspund, dar îi şi invită înăuntru, îi omenesc cum se pricep mai bine şi ajung, într-un crescendo năucitor, să îşi distrugă bunurile unul celuilalt, să îşi împartă cele mai veninoase cuvinte şi să culmineze într-o beţie colectivă.
Filmul pune accent pe falsitatea societăţii actuale, pe toate politeţurile pe care le rostim printre dinţi mânaţi de interese dintre cele mai variate. Toate încercările oamenilor de a părea ceea ce nu (mai) sunt, toate gesturile care le trădează mai devreme sau mai târziu adevăratele caractere şi în general toată fuga de conştientizare a sinelui sunt eliminate într-un final aproape oniric. Christoph Waltz este preferatul meu, nu mă aşteptam să fie atât de enervant şi totuşi atât de liniştitor. Expresiv peste măsură, m-a făcut să râd cu nişte hohote pe care rareori le-am eliberat în public.
Până la urmă, filmul este o comedie neagră, un teatru de cinema şi o garanţie pentru 80 de minute memorabile. Asta în caz că simţi nevoia unei pauze de la filmele 3D, ticsite cu efecte speciale, desfăşurate aproape în întregime în faţa unor panouri verzi.

Bine de ştiut!

• “Carnage”, dublu nominalizat la Globurile de Aur, rulează în 10 oraşe, în Bucureşti ocupând deja 7 cinematografe. Cam toate prin mall-uri, momentan, excepţie făcând-o Studio.

• Inspiraţia acestui film, “Zeul Carnagiului”, a avut reprezentaţii pe Broadway între 5 aprilie şi 15 mai anul trecut, actorii de pe scenă fiind James Gandolfini, Marcia Gay Harden, Jeff Daniels şi Hope Davis. Spectacolul a fost răsplătit în anul 2009 cu Premiul Tony pentru cea mai bună piesă, precum şi cu Premiul Tony pentru Cea Mai Bună Actriţă acordat Marciei Gay Harden (rol jucat în film de Jodie Foster). Pentru curioşi, un bilet pe Broadway porneşte de la 60 $ şi poate fi achiziţionat online de pe site-ul www.broadway.com.

Sursa foto: www.cinemagia.ro

Nici nu ştiu dacă îl pot numi film, însă este sigur un colaj de filme aparţinând unor amatori, oameni simpli din întreaga lume. “Life In A Day” (O zi din viaţă) a apărut la iniţiativa YouTube în vara anului 2010. Utilizatorii acestui site au fost rugaţi să surprindă momente din vieţile lor şi să răspundă la câteva mici întrebări (Care e povestea ta? Ce ai în buzunare? De ce ţi-e frică?). Condiţia era ca toate filmuleţele să fie înregistrate într-o singură zi, pe 24 iulie. Ca rezultat, iniţiatorii proiectului au primit 4 500 de ore de conţinut video adunate din 88 000 de clipuri încărcate pe YouTube din 192 de ţări.

Auzisem de această idee încă de anul trecut, însă nu ştiu exact din ce motive, nu am mai aflat nimic despre ea, mă aşteptam cumva să găsesc filmul în cinematografe, să fie super mediatizat şi promovat pe toate canalele posibile. Nu a fost aşa, aproape că uitasem de el până acum două zile când mi-am pus tastele pe un nou site de vizionare filme online şi am avut inspiraţia să-l caut: l-am găsit la rezoluţie foarte bună şi după 91 de minute, cât durează tot filmul, am înţeles şi de ce nu poate fi găsit în cinematografe, şi de ce nu se vorbeşte foarte mult despre el.

Tocmai pentru că reprezintă o adunare de filmuleţe făcute cu camere video sau chiar cu telefonul mobil, “Life In A Day” nu ar putea oferi spectatorilor dintr-un cinematograf o calitate a imaginilor care să se ridice la aşteptările acestora. Mai apoi, amintindu-mi acum tot ce am văzut (şi sunt mii de filmuleţe) am convingerea că acest proiect ar putea deveni tulburător pentru anumiţi oameni, din cauza secvenţelor violente cărora iniţial nici eu nu le-am înţeles rostul.

Deşi mi-am promis, din episoade anterioare nefaste, că nu mai doresc să văd trailere din care să îmi fac o părere complet greşită despre filmul respectiv, am prins totuşi câteva secvenţe şi mi s-a părut că voi avea parte de o experienţă interesantă, că voi vedea locuri şi oameni noi… Doar că “Life In A Day” mi-a adus mai mult de atât: m-a amuţit, m-a făcut să râd, să zâmbesc melancolic, să mă revolt, să plâng, să mă întristez. Da, aşa sunt eu, un amalgam de emoţii, dar acest proiect merită văzut indiferent de ce bănuiţi acum despre el.

Trebuie să priviţi un om obişnuit care îşi scoate din buzunar cu seninătate un pistol, trebuie să aveţi puterea de a vedea cum este omorâtă o vacă într-un abator, trebuie să aveţi ambiţia de a urmări un călător prin întreaga lume, trebuie să aveţi răbdare pentru a asista la discuţia obişnuită dintre un tată şi un fiu, trebuie să aveţi starea potrivită pentru a asculta declaraţii de dragoste, trebuie să aveţi ochii deschişi pentru a vedea cum trăiesc oamenii din toate colţurile lumii, cum unii oameni sunt atacaţi în plină stradă, iar alţii îşi trăiesc povestea de iubire prin camere web, cum unii îşi anunţă copiii că au cancer sau cum alţii le mărturisesc bunicilor că sunt homosexuali. Trebuie să vă deschideţi sufletul spre noi mentalităţi, tradiţii şi culturi.

Am primit acest film ca pe o parte din viaţa mea, toţi acei oameni şi-au dezvăluit secretele, şi-au expus trăirile pentru ca eu să îi văd, pentru ca eu să înţeleg cât de mare e această lume mare, cât de norocoasă sunt pentru ce am, pentru ce sunt.

Mi se pare incredibil cum împărtăşirea a diverse experienţe, toate petrecute într-o singură zi în care nici nu-mi amintesc ce făceam, poate crea asemenea valuri în existenţa unui om. De aceea fac această primă recomandare de film pe anul 2012 şi nu alta.

Filmul “Life In A Day” nu poate fi găsit pe marile ecrane, deşi el s-a perindat în ultimele luni pe la diverse festivaluri şi pentru o scurtă perioadă în anumite cinematografe. Totuşi, YouTube l-a uploadat şi poate fi găsit urmând acest link. Aici nu există subtitrare în limba română, însă pe www.990.ro găsiţi şi subtitrare, şi calitate video. Să vă bucuraţi de el, oameni dragi, măcar atât cât am făcut-o eu.

Sursă foto: www.cinemagia.ro

Dar iată că filmul “Crulic- drumul spre dincolo”, sub regia Ancăi Damian, a fost lansat în cinematografele bucureştene vinerea aceasta, pe 21 octombrie, în Cinema Europa, Hollywood Multiplex, Cinema City Cotroceni, Grand Cinema Digiplex, Cinema City Sun Plaza şi Glendale Studio.
Mi-am dorit enorm să ajung în Cinema Europa, unul din veteranii capitalei care se încăpăţânează să nu se lase închis şi să se transforme cel mai probabil în sală de poker, bingo sau chiar discotecă (vezi Cinema Viitorul, Cinema Melodia etc).

La casa de bilete am constatat că filmul rulează pentru minim 2 spectatori şi că un bilet costă 5 lei. Păi cum să aibă fonduri de renovare cu asemenea încasări? În fine, am trecut revoltată de aceste informaţii şi am văzut că nu există o zonă cu sucuri şi popcorn. Lasă, 73 de minute n-a murit nimeni de sete, îmi zic. Am venit pregătită de acasă cu o geacă groasă de iarnă şi şosete groase în ghete. Mă aşteptam, ca şi în Noul Cinematograf al Regizorului Român (NCRR), să mor de cald vara şi de frig iarna. De fapt, sala Europa este de bun simţ pentru acei amărâţi de 5 lei: scaunele sunt moi şi confortabile (deşi nu au suport de suc, ca la mall, dar care suc?), distanţa între scaune mult mai mare decât în avion, mult mai mare şi decât în mall-uri, iar temperatura era într-adevăr mai scăzută în acea seară, probabil pe la 18-20 de grade.

Când am intrat în sală, la 18:45, aceasta era complet goală. M-am hlizit alegându-mi un loc dintre sute libere şi puteam să jur că vom fi doar noi doi. Ei bine, până la prima replică de film, au mai intrat vreo 3 cupluri, ca la final să constat că se mai strecuraseră până la vreo 14 spectatori. Chiar nu mă aşteptam, la cum debutase totul…

Filmul prezintă viaţa unui român, Claudiu Crulic de 33 de ani, arestat pe nedrept în oraşul polonez Cracovia şi care, intrat în greva foamei încă din prima zi, a fost lăsat să moară atât de autorităţile poloneze, cât şi de cele române.

Sunt multe lucruri remarcabile la această animaţie: îmbinările de pasteluri cu decupaje, animaţie stop-motion şi fotografii reale ale lui Crulic, modul natural în care îi este descrisă viaţa de la naştere până la moarte şi după ea, vocea lui Vlad Ivanov care povesteşte la persoana I prin ce a trecut personajul principal, argumentările binevenite din final cu reportaje TV atât din România cât şi din Polonia la vremea respectivă, dar şi umorul neaşteptat într-o asemenea situaţie.
Mi-e greu să vă explic cum se râdea în sală, poate părea anormal, însă e clar că aşa s-a vrut, să râdem dulce amar de aventurile acestui amărât cu un fir al vieţii atât de îmbârligat. Plus că Vlad Ivanonv vorbea cu un accent moldovenesc de la mama lui de-acasă, fapt care accentua comicul situaţiei. Iată un exemplu de cum poţi să râzi la o dramă:
”… Am un paşaport nou. Mortuar. Datorită lui tranzitez, tranzitez, m-aţi auzît? fără să mă-ntrebe nimenea nimic: Polonia, Slovacia şi Ungaria într-un Mercedes. N-am mers io toată viaţa cu aşa maşină şi merg acuma. Adică vorba vini merg, io stau cuminti în garsoniera me confort trei (coşciug n.r.) şi nu mai sîmt nimic.”
Desigur, nu-mi amintesc întocmai cuvintele, dar înţelegeţi voi…

Dacă vă întrebaţi ce s-a întâmplat în aceşti trei ani de la moartea lui Crulic (apropo, ştiaţi că în poloneză Crulic, care se scrie de fapt Królik, înseamnă iepure? Dacă veţi merge la film, veţi vedea o secvenţă haioasă despre această coincidenţă), ei bine, Ministrul de Externe la vremea respectivă, Adrian Cioroianu, şi-a prezentat demisia de onoare, în timp ce în Polonia încă sunt judecaţi 3 doctori polonezi.
“Crulic – drumul spre dincolo” este un film de văzut măcar şi pentru faptul că este primul lungmetraj de animaţie românesc din 1989 încoace, dacă nu şi pentru că este deja apreciat la nivel internaţional, câştigând numeroase premii şi aprecieri; dintre ele enumăr două menţiuni speciale la Festivalul de Film de la Varşovia şi o menţiune specială la Festivalul de la Locarno. Având în vedere că defilarea animaţiei pe la alte festivaluri abia a început, sunt optimistă că raftul cu premii se va umple considerabil.

Încă ceva ce merită precizat: “Crulic” a fost realizat cu un buget satisfăcător de circa 300.000 de euro, 75% bani româneşti, iar 25% din fonduri poloneze. Pe lângă meritul românilor de la apArte Film, apreciez implicarea Poloniei în acest protest cinematografic împotriva birocraţiei şi mai ales împotriva dezumanizării.

Vă lăsăm în compania lui Chinezu zis şi Cristian China-Birta şi a călătoriei lui interesante prin viaţă.

Începutul anunţă tema filmului, deloc veselă dar atât de vie în viaţa tuturor şi atât de puţin tratată de marele ecran – bătrâneţea cu problemele ei începând cu insomniile, refuzul de se vedea pe sine şi uneori pe ceilalţi aşa cum sunt de fapt, bolile, un stil de viaţă haotic în cazul persoanelor singure din ce în ce mai izolate, copiii ce se rup de familie şi nu sunt în stare să vină la timp măcar la decesul unuia dintre părinţi.

În contrast cu toate acestea un cuplu trăieşte în armonie şi îmbătrâneşte frumos cultivând un petec de grădină, găsind o vorbă bună, o invitaţie la cina sau la golf, organizând o înmormântare chiar, pentru a-şi ajuta prietenii, un frate, o colegă; ei se bucură de prezenţa fiului şi a prietenei sale, de frumuseţea naturii chiar când plouă, de lectură în pat, seara, cu un pahar de vin în mână, de amintirile frumoase ce nu au murit.

Sunt două registre ale unei vârste care poate fi bună sau rea, o călătorie de care nimeni nu poate fugi.

Atmosfera este uneori apăsătoare însă cele câteva personaje în interdependenţă se mişca bine, camera întârzie uneori pe un chip, o scenă, o imagine şi puterea ei de a te implica, a te impresiona şi a sugera nu a spune prin cuvinte, specifică artelor vizuale, este admirabilă.

Filmul este bine făcut, subiectul său (necomercial) merită luat în considerare. Nu este o comedie decât în măsură desprinderii ei, ca tablou, din Comedia Umană balzaciană, adică o privire destul de pătrunzătoare asupra unui an din viaţa oricui, cu anotimpurile, neliniştile, disperările, mulţumirile şi nemulţumirile în care ne putem sau ne vom putea cândva regăsi.

Nu am regretat cele două ore petrecute la cinematograf.

Am venit acasă şi mi-am făcut cu ruşine temele. Aşa cum ştiam, dervişii rotitori au o legatură spirituală cu dansul. Toate mişcările lor au interpretări religioase iar rotirea în sine îi aduce într-o stare de extaz, de transă. O poveste completă a originilor sufi am citit-o la Traveling Hawk pe blog. Dansatorii de sufi, deşi seamănă cu cei de tanura, au altfel de costume, alb cu negru şi, ca să fie completă povestea, trebuie să fie mai mulţi. Cel din centru semnifică soarele, în timp ce ceilalţi sunt stelele. Fusta de la exterior se scoate în timpul rotirii, ca o lepădare de cele lumeşti, iar o mână se îndreaptă spre cer în timp ce alta coboară spre pământ, stabilind conexiunea dintre cele două lumi.

Tanura prezentată turiştilor păstreaza rotirea dar aceasta nu mai e o formă de comuniune cu divinul ci mai degrabă o dovadă de măiestrie, nu mai e o aspiraţie la înalt ci mai degrabă un spectacol. Cred că şi cu dansurile sufi se întâmplă cam acelaşi lucru, de fapt… Tanura e plin de culoare, costumele sunt elaborate, uneori împopoţonate cu efecte speciale şi beculeţe care se aprind spre extazul publicului aplaudac. Viaţa plină de culoare a Egiptului a adăugat mai multă vigoare şi ingeniozitate în acest dans. Noi i-am spune, cu pretenţii şi aere de ‘telectuali, kitch. Ei cred că numesc asta bucurie, manifestată în tot ceea ce înseamnă distracţie (vezi şi vasele de pe Nil care se plimbă de colo colo cu muzica dată la maxim şi instalaţii de lumini ce-ţi iau ochii).

Oricum ar fi, comercial sau nu, abilităţile acestor oameni sunt de admirat. Încercaţi voi să vă învârtiţi pe loc, cu viteză, măcar un minut şi după aceea mai vorbim.

Imaginile provin din două mici spectacole: unul la bordul restaurantului plutitor, din Cairo, al doilea în cortul beduinilor din deşert. Primul dansator mi s-a părut cel mai tare, al doilea la rând fiind puştiul din deşert, care s-a ţinut cu tenacitate de ritmul tatălui său. Mă temeam că o sa ameţească brusc şi o să îl culegem de pe jos dar nu a fost aşa!

Puteţi să începeţi cu secvenţa filmată, chiar dacă nu am avut lumină prea bună se vede suficient!

Vezi şi prima parte aici.