Araucaria este cea mai veche specie de conifere… suficient de veche încât să vadă dinozaurii dar şi să poată fi admirată în Tunisia.

Ghorfa lui Ali Baba- Ghorfa (a se citi rorfa) este elementul de bază al unui ksar (fortificaţie berberă). Încăperile aşezate unele peste altele formează un ansamblu unitar, construcţie care servea drept locuinţa pentru triburile berbere. Este incredibil cât lucruri putem găsi într-un magazin cu astfel de suveniruri: de la bijuterii tipic berbere până la covoare ţesute manual sau săbii antice!

Marele Canion de la Mides – Grand Canyon din SUA are şi un frate african. Canionul de la Mides datează de pe vremea formării continentelor iar pe fundul văii sunt depozite ale osemintelor preistorice transformate în piatră (foarte posibil un cimitir al animalelor).

Undeva, pe drumul spre deşert, apare un peisaj desprins de pe lună: aparent nici urmă de viaţă şi cratere peste tot. Dar când descoperi că respectivele cratere sunt locuite, misterul se adânceşte. Poate cineva să trăiască sub pământ? Poate! Şi încă foarte bine, de peste 2.500 de ani. Casele săpate în pământ asigura căldură pe timpul iernii şi răcoare pe timpul verii şi au mai multe camere, dispuse în jurul unei curţi centrale.

Les roses de sable… ce poetic sună ! Însă la fel şi arata aceşti trandafiri care par a fi creaţi manual de un artist pasionat.Cu toate acestea, artistul este doar natura care din ingrediente simple scoate forme de necrezut. Trandafirii de deşert sunt de fapt gips; foma o capăta într-un mediu umed, sub acţiunea scoarţei terestre şi pot aştepta şi milioane de ani până să fie extraşi de sub nisipul deşertului. Ce cauta însă şi un trunchi de arbore fosilizat în poză? Ei bine, dă o notă de mister!

Sahara în tamacheq (limba berberilor tuaregi), deserta în latină, sahraa în arabă sunt tot atâtea nume pentru a desemna întinderea de nisip care este desertul. O incursiune în deşert rămâne o amintire vie pentru toată viaţa. Deşertul tunisianla Ksar Ghilane este o pagină desprinsă din poveştile celor 1001 de nopţi.

Douiret – Un ksar (bastion berber) în vârf de munte. Douiret este unul dintre acele rare locuri în care încă se mai vorbeşte limba berberă şi cândva un punct de plecare al caravanelor în toată Sahara şi dincolo de ea. 

Chott el Jerid: Nu este o întindere de zăpadă ci una de sare. Chott el Jerid este fostul Lac Triton despre care şi Herodot spunea că este de neînţeles cum un lac poate avea apă sărată fără să aibă legătură cu marea.

Sousse – O vedere de ansamblu asupra unui obiectiv de neratat din Sousse: Marea Moschee. Originalitatea construcţiei care datează din 850 este dată de faptul că nu are minaret.

Saint Tropez al Africii de Nord, Port El Kantaoui cucereşte inimile tuturor. Are un şarm aparte care te transpune într-un vis al cărui scenarist este fiecare dintre noi.

V-aţi imaginat vreodată o noapte în deşert, în mijlocul deşertului, în corturi înconjurate de palmieri şi dune de nisip roşiatic şi o cină la lumina focului pregătit pentru pâine coaptă la nisip ?… continuarea o scrieţi voi! 

Au café des délices – Patrick Bruel şi un loc magic: Cafe des délices, Sidi Bou Saïd

Cum e viaţa în Africa de Nord prin ochii româncei fermecate de minunăţiile lumii orientale?

Să o luăm cu începutul: visam la Orient, citisem despre el şi îmi doream să îl întâlnesc. Aşa se face că paşii m-au purtat într-o vacanţă în Tunisia. De când am pus piciorul pe pământ african, lumea mea a început să se schimbe. La început a fost muţenia, apoi uimirea şi mai apoi curiozitatea de a descoperi cum se prezintă Tunisia la întâlnirea cu mine, «europeanul» cu suflet şi minte deschise spre nou.

Iar ea, Tunisia, a venit cu toate farmecele şi conştientă de trăsăturile frumuseţii pe care le afişează: soare, vegetaţie, secole de istorie, unicitate. Avea să lase pentru mai târziu piesa de rezistenţă: deşertul.

S-a înfiripat astfel o dragoste la prima vedere, care a încolţit în suflet şi am constatat că poţi avea fluturi în stomac şi ca urmare a emoţiilor legate de altceva decât dragostea pentru “un aproape”. 

Aventura începuse iar eu eram pregătită! Eram fascinată de tot ceea ce pentru tunisieni era banal, însă pentru mine era paradisul: palmieri imenşi la tot pasul, apa Mediteranei care îşi schimbă culorile de la albastru intens la trcoaz, nisipul fin de pe plajă, monumentele din antichitate, florile şi cerul…

Cerul african este fascinant: de un albastru intens, curat şi cu nişte nori pufoşi ca vata pe băţ, din care ai impresia că dacă întinzi mâna şi te ridici pe vârfuri o să poţi rupe o bucăţică ca să te joci. Nu am văzut cer mai frumos şi care să ofere nişte spectacole atât de intense, fie că este vorba despre răsărit, apus, mijlocul zilei sau înainte de ploaie.

M-am regăsit în peisajul celor 1001 de nopţi şi am început să explorez de la zona turistică până la cea virgină, nebătutăă de paşii turiştilor şi aveam o serie întreagă de trăiri vizuale şi olfactive. Palatul meu era oraşul Sousse, mândră aşezare feniciană, primul oraş turistic al Tunisiei şi al treilea ca mărime după capitala Tunis.

Sousse este fascinant: are tot ceea ce caută un turist dar îţi dă şi posibilitatea de a gusta din viaţa viaţa tipic orientală din afara zonei turistice. Este pe coasta Mediteranei şi oricât nu ţi-ar plăcea să stai la plajă te atrage şi nu îi poţi opune rezistenţă.

Un alt atu este acela că are şi un frate mai mic: Port el Kanataoui, un loc pitoresc unde ziua trece pe nesimţite, neştiind ce să faci mai înainte: să admiri yacht-urile, să te opreşti la o cafenea şi dacă da atunci la care pentru că toate te ademenesc, să prinzi spectacolul fântânilor muzicale sau să admiri arhitectura specifică…

Sousse se poate lăuda şi cu cea mai frumoasă medina. Pentru o iubitoare de cumpărături, aşa cum sunt eu, medina din Sousse este locul în care evadez şi dau năvală asemenea unui copil care vede darurile de Crăciun de sub brad. Medina înseamnă oraşul vechi în limba arabă, baza de la care s-au dezvoltat ulterior oraşele arabe şi poarta toată încărcătura şi fascinaţia antichităţii. Intrarea în medina este poarta spre un univers magic; dincolo de zidurile impunătoare ale cetăţii, viaţa se desfăşoară după aceleaşi reguli ca acum mii de ani. Arhitectura este neschimbată, la fel orânduirea; medina este un labirint de străduţe înguste pe care se succed case şi souk-uri (buticuri), se amestecă mirosuri de condimente şi de parfumuri orientale.

Tot ceea ce visaţi legat de Orient găsiţi aici: piaţa tradiţională, parfumieri, pielărie, bijuterii şi alţi artizani. Amplasarea magazinelor a fost stabilită din moşi-strămoşi: astfel cele aparţinând pielarilor şi orfevrierilor erau plasate către extremităţi pentru a nu-i deranja pe locuitori, în timp ce souk-urile nobile cu parfumuri şi ţesături fine se afla în centrul medinei. O zi în medina este de-ajuns să creeze dependenţă şi să îţi doreşti să îţi petreci mai mult timp acolo, mai ales că este imposibil să cuprinzi într-o zi tot universul care ţi-a fost pus la dispoziţie.

Despre Tunisia şi porţile sale către un trecut captivant aş putea vorbi cu lunile!

Sousse sau altă staţiune sunt doar anticamere pentru locuri la fel de spectaculoase sau aş îndrăzni să spun chiar mai spectaculoase cum sunt Cartagina, marea metropolă a antichităţii sau Kerkouane, un oraş punic dispărut în secolul III i.Ch.

Pentru mine vacanţa continuă; atunci când te îndrăgosteşti până peste cap vrei să oficializezi la un moment dat relaţia şi exact asta am făcut! De aproape cinci ani mă bucur zilnic de «palatul» meu, Sousse. Este departe de agitaţia trepidantă şi obositoare a unei capitale, este cochet, îmi oferă calm când am nevoie dar ştie să asigure şi distracţie. Şi ne înţelegem din plimbări.

E drept, câteodată cad pradă vrăjii sale de «dolce far niente» pentru că este greu să rezişti să nu stai toată ziua pe afară când sunt atâtea lucruri care vor să fie admirate. Eu mă bucur ca în prima zi de tot cea ce mi se oferă fie că este vorba despre soare vara şi iarna, bougainvillea în culori tari, portocali înfloriţi şi încărcaţi de fructe, cactuşi impunători, arhitectura tradiţională sau doar de brutăria şi pescăria din cartier unde mereu găsesc ceva apetisant. Şi să nu uit de prăjiturile fermecate, făcute manual sau de ceaiul de mentă cu muguri de pin!

Dacă mă uit în trecut, descopăr că Tunisia nu m-a fermecat doare pe mine: unii o pictează (Gustave Klimt şi-a schimbat stilul de pictură sub vraja Tunisiei, pe Paul Klee Tunisia l-a făcut pictor după propriile declaraţii), alţii o cântă (Patrick Bruel şi celebra «Au café des délices») iar alţii o transpun în scris (Gustave Flaubert cu al său «Salammbô»).

Fără pretenţia de a mă ridica la nivelul celor amintiţi, pe mine Tunisia mă inspiră să o imortalizez în fotografii. Ca experienţa culturală şi de viaţă cu siguranţă şi-a pus amprenta asupra mea.

Înseamnă că a fost scris să ne cunoaştem! De ce şi cum va decurge această aventură rămâne de văzut…

Articol scris de Irina

A fost motivul călătoriei mele în Algarve, unde am petrecut o zi întreagă în căutarea unei grote văzute într-o poză şi a fost ceea ce mi-a purtat paşii până în nordul Marocului, în căutarea acestui magic orăşel cu ziduri albastre turcoaz şi cu nume imposibil de pronunţat.

Eram la o expoziţie de fotografie a lui McCurry când am văzut-o: dinamică, compoziţie perfectă şi de un cromatism desăvârşit. Toate fotografiile lui McCurry îţi dau impresia că surprinzi viaţa cumva prin gaura cheii şi ai rarul privilegiu de a o vedea fără văluri sau secrete, iar băieţaşul ăsta care fugea de mânca pământul şi se îndepărta de obiectivul fotografului îmi părea mai degrabă o Fata Morgana sau firul Ariadnei, atrăgându-te sau purtându-te după el prin labirintul străduţelor medinei, decât o apariţie ce ar fi dispărut intr-o clipită.

Chefchaouen, ca orice vis care se respectă, nu s-a lăsat uşor cucerit, pentru că se află într-o zonă muntoasă, la poalele munţilor Rif, departe de orice oraş mai mare sau mai turistic. Eu veneam din Fez şi mi-au trebuit 4 ore hurduite de autobuz ca să ajung aproape. Zic aproape pentru că autobuzele nu intră în oraş, străduţele sunt prea strâmte şi prea întortocheate, ci lasă călătorul curios la poalele colinei de unde apoi un taxi îl va duce până la una din porţile medinei. Aşa că aşteptarea e prelungită, pentru că, până nu ajungi lângă una din cele cinci porţi, continui să te uiţi incredul şi nesigur la periferia unui orăşel absolut normal, prinsă în îndeletnicirile ei cotidiene.

Eu am asociat întotdeauna Marocul cu nişte culori calde, de la portocaliu la ocru la roşu bordeaux, culorile deşertului, ale pământului ars, ale curcumei şi hennei, ale zidurilor oraşelor imperiale şi nimic nu m-a pregătit pentru verdele aproape irlandez din împrejurimile orăşelului şi de explozia aproape neruşinată de albastru din interiorul medinei. Desigur, roşul sau portocaliul există şi aici – le vezi la moschee sau la zidurile kasbahului – dar mai mult doar sub forma unor pete de culoare care să pună parcă şi mai mult în evidenţă culoarea rece, celestială a lui Chefchaouen. Senzaţia aceasta de prospeţime care-ţi intră prin porii prăfuiţi de drum şi care, de vei hotărî să te opreşti puţin în piaţa centrală Uta el Hammam şi să admiri splendida panoramă din jur, va ajunge şi până la papilele tale gustative cu ajutorul unui ceai fierbinte de mentă pe care îl poţi comanda pe multiplele terase, va pluti în jurul tău pe tot timpul şederii.

În timpul vacanţei mele în Maroc mi-am dat seama că sunt, fără nici o îndoială, rezultatul (sau victima) unui mod de a privi raportul de vânzare-cumpărare complet european: îmi place să văd preţurile scrise clar, să ştiu ce cumpăr, să pot analiza şi întoarce marfa pe toate părţile, iar vânzătorul să fie disponibil doar în măsura în care am eu nevoie de ajutor sau sfaturi. Nu mai mult, pentru că altfel mă simt constrânsă şi plec. Aşa că faptul că prin diferitele medine trebuie să stai mereu şi să negociezi şi mai ales că, de cum te văd, vânzătorii strigă sau trag de tine ca să le intri în magazin mi-a creat mai mult o stare de anxietate decât de dorinţă de a cumpăra.
Cu atât mai mult Chefchaouen a fost pentru mine ca o gură de aer proaspăt căci pe străduţe se respiră o atmosferă liniştită, nu sunt maşini, iar vânzătorii, deşi prezenţi peste tot, îţi surâd şi te aşteaptă pe tine să te apropii de magazinul lor fără a te hărţui.


Dacă citeşti vreun ghid de călătorie descoperi şi că Chefchaouen are origini spaniole, andaluze, şi aşa îţi explici mai bine senzaţia de familiaritate a locului şi aerul relaxat ce-l percepi. În plus, afli că orăşelul a fost considerat sacru timp de multe secole şi că străinilor le era interzis să intre. Acum turiştii sunt la orice pas, deşi nimic care să se compare cu numeroasa lor prezenţă din oraşele imperiale, iar oraşul îi întâmpină cu o mulţime de mici hoteluri, cu magazine pline de ţesuturi de artizanat, coşuri, mirodenii sau stofe, cu un muzeu plin de colecţii de dantele şi porturi tradiţionale, cu o fortăreaţă şi cu moschea Tarik-Ben-Ziad al carei minaret octagonal e o copie al Turnului de Aur din Sevilia. În plus, datorită minunatei poziţii de la poalele munţilor, se pot face o mulţime de excursii prin chei, vai nesfârşite sau sate de ciobani, însoţiţi eventual de vreun ghid local.

Evident, ca în orice oraş marocan, nu lipseşte hammam-ul şi, după ce l-ai încercat, poţi decide să cumperi săpunul lor negru numai bun ca să te ajute să elimini toxinele, manuşa kassa sau argila rasshoul.

Regretul meu cel mai mare a fost că ne-am oprit doar două zile şi am reuşit doar să vizitez orăşelul, însă medina e excepţional de fotogenică şi îţi dă o grămadă de satisfacţii în explorarea ei. E ca şi cum te-ai afla dintr-o dată într-una din poveştile din O Mie şi Una de Nopţi în care Aladin îţi e ghid şi care, cu o privire ghiduşă, îţi arată că împreună cu el şi Jasmine s-au mutat în orăşel şi o întreagă comunitate de ştrumfi, care au pus stăpânire pe clădiri şi care, deşi prietenoşi, sunt intransigenţi din punct de vedere cromatic. Destul de mică aşa încât să nu te pierzi, cu arcuri, porţi, galerii, căsuţe albastru cu alb şi acoperişuri din ţigle ocru, străduţe întortocheate de piatră şi, peste tot, uşi larg deschise: ospitalitate, încredere şi un mod deosebit de a se raporta la ceilalţi, care mi-a amintit de viaţa la ţară şi de sătucurile nostre.

În plus, faptul că a fost închis străinilor a ajutat într-un fel şi la conservarea lui, nu atât pentru că îşi menţine forma medievală dar şi pentru că au rămas încă multe din activitatiile de mult apuse în alte locuri: lângă râu vei găsi amenajat si bine conservat şi locul unde femeile încă spală rufele folosindu-se de curentul apei, şi se va întâmpla destul de des să dai peste câte un măgăruş ce,  încet,  transportă pe spinarea lui persoane, de-ale gurii sau chiar şi butelii de gaz.

Prin plimbările mele am dat şi de acest grafitti autohton care cred că rezumă cel mai bine ceea ce am simţit când am plecat: Chefchaouen en corazon. Orăşelul mi-a rămas în suflet şi am plecat cu regretul că două zile sunt prea puţine pentru a te îmbiba de frumuseţea locului.

De ştiut
Aeroportul cel mai apropiat e cel din Tanger de unde poţi parcurge cei 100km cu un grand taxi care îţi va cere în jur de 70 de euro. Avantajul e că intră mai multe persoane şi puteţi împărţi. Există însă şi autobuze pe care le iei din staţia principală la un preţ cu siguranţă mult mai redus. Eu, cum vă spuneam, am venit din Fez (unde poţi ajunge cu un zbor Ryanair din diferite ţări) care e însă la 300 km distanta şi mi-au trebuit 4 ore ca să ajung. Am folosit un autobuz CTM luat chiar de lângă medina, iar preţul era de 70 dirhams (6,5euro).

Mă simt datoare să vă spun şi că în zona se produce cam 50% din producţia naţională de cannabis şi acest lucru, pe lângă frumuseţea locului, atrage şi el o mulţime de turişti. Mulţi merg la Chefchaouen doar pentru kif, există şi o oarecare marjă de toleranţa pentru consumul acestuia şi se întâmplă des să vezi persoane apropiindu-se de tine şi oferindu-ţi “ceva special” sau propunându-ţi o vizită la fabrica de Hashish al unchiului, fratelui său prietenului. Nu sunt sâcâitori, aşa că dacă nu vă interesează niciuna din ofertele lor, un “nu” e de ajuns.

Marrakech, Maroc

Cairo, Egipt