Aşadar iată cât veţi cheltui dacă veţi petrece 4 nopţi / 5 zile în Cairo.

Transport

98 Euro billet avion + 28 Euro (taxiuri +  transport excursie o zi)

Cazare

290 EGP (39 Euro)

Mese

50 Euro / 4 zile

Intrari piramide si muzee

565 EGP  (75 Euro)
TOTAL

290 Euro / persoana

Şi ceva mai multe detalii:

Cazare, 26 Dolari camera cu baie pe hol, mic dejun inclus (Hotelul Isis, un fel de apartament aflat într-un fel de bloc înalt, la 2 pasi de Egyptian Museum) Transport aeroport – hotel inclus la sosire

Masa pentru 2 persoane – intre 26 EGP (vegetarian) sau 50-60 EGP (6-8 Euro) si 150 EGP (20 Eur, asta a fost ţeapa de care am povestit)

Muzeul egiptean – 60 EGP/persoana (8 Euro) / Muzeul Mumiilor Regale (tot în Muzeul Egiptean) 100 EGP/persoana (13 euro)

Nilometru - 15 EGP/persoana

Taxi 10-15 EGP / cursa

Excursie piramide Giza, Saqqare, Dashur, Memphis (1 zi, masina cu 6 locuri) – 24 Dolari / persoana (136 EGP/persoana)

Intrare Saqqara – 60 EGP / persoana
Intrare piramida Keops – 100 EGP / persoana
Intrare Giza – 60 EGP / persoana
Intrare Memphis – 35 EGP / persoana
Intrare Dahshur – 60 EGP / persoana

Sound & Light Show Giza – 75 EGP/ persoana (10 euro)

Sper să vă folosească informaţiile de mai sus, daca plănuiţi să plecaţi şi vă mai putem ajuta cu ceva, just ask!

Articole similare:

Buget pentru vacanţă

Buget pentru Maroc

]]> http://lumeamare.ro/2010/04/27/cairo-5-zile-nota-de-plata/feed/ 8 http://lumeamare.ro/2010/04/12/islamism-si-romantism-la-mal-de-nil/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=islamism-si-romantism-la-mal-de-nil http://lumeamare.ro/2010/04/12/islamism-si-romantism-la-mal-de-nil/#comments Mon, 12 Apr 2010 12:00:32 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=7157 Am început să povestesc despre creştinism, islamism şi romantism la mal de Nil dar, pentru că aveam mai multe de arătat decât am crezut, am împărţit subiectul în două. În articolul anterior am vizitat Nilometrul şi cartierul copt, iar acum continuăm cu moscheea Al Azhar, cea mai veche din Cairo. Trebuie să spun că dimensiunile, frumusteţea şi atmosfera dintr-o moschee poate fi mai convingătoare decât aerul uşor apăsător din cartierul copt. M-am descălţat, am pus pe mine rochia tradiţională ruptă pe alocuri de atâtea purtări şi m-am aşezat în curtea interioară, pe jos, la umbră, privind pardoseala lucioasă ce dădea impresia unei ape liniştite. M-am liniştit privind frumuseţea detaliilor şi cerul albastru, deschis deasupra uriaşei curţi interioare. Între timp, un prietenos egiptean, cu veşmânt alb, faţă de profet şi … casca pe mână, încerca să îl convingă pe Alex că Alah e cel mai bun şi îl invita la rugăciune. Prin difuzoare începuse chemarea, câţiva bărbaţi cărau un sicriu iar alţii îmbrăcaţi în costume de business se grăbeau dinspre muncă spre rugăciune. Am simţit nevoia să ieşim pentru a nu deranja acest moment. Şi cum nu mai aveam bani, am intrat într-o bancă, reuşind să deranjăm acolo. În afară de paznic, care avea probabil învoire specială de la Alah, toţi angajaţii erau pe covor, cu fruntea la podea.

Pe stradă întâlneai deseori bărbaţi pe a căror frunte se putea citi semnul credinţei, urma de la rugăciuni imprimându-se cafenie pe fruntea atât de des plecată. La polul opus am întâlnit în bazar un domn care ne-a rugat insistent să îl ajutăm să îşi cumpere nişte bere Heineken cu alcool, de la un shop din centru. Numai noi, cu paşaportul, puteam obţine alcoolul interzis de religie. E drept că domnul respectiv nu avea nicio urmă pe frunte şi doar norocul ne-a scăpat de el. Sau ghinionul de a nu găsi locuri la spectacolul de sufi dance – la care dacă ajungi cu o oră înainte, cum spune prin ghiduri, se pare că nu ai şanse să intri.

În aceeaşi zonă cu Al Azhar se află bazarul şi peste tot abundă marfa de toate felurile, străzile vuiesc, oamenii mişună fără întrerupere. Însă apusul se lasă liniştit şi în timp ce priveşti cerul toate zgomotele parcă se estompează.

Ce m-a impresionat, dincolo de convieţuirea creştinismului şi islamismului, a fost cantitatea impresionantă de cadouri în formă de inimioare, pisicuţe, ursuleţi, toate de un roşu aprins ambalate în cutii sau pungi enorme cu “I Love You”, pe care majoritatea domişoarelor le purtau mulţumite. Cei mai mulţi erau prin cartierul copt, unde chiar şi biserica anunţa evenimentul, dar i-am găsit şi în centru. Oare şi Sfântul Valentin e multicultural?

În aceeaşi zi, mi-a fost drag să văd cupluri îmbrăţişate la mal de Nil. În tot haosul provocat de ambarcaţiunile zgomotoase şi decorate într-o manieră ce ar putea reprezenta apogeul kitch-ului, tineri egipteni se ţineau liniştiţi de mână sau după talie, privind vechiul fluviu şi bucurându-se de o libertate pe care eu personal nu mă aşteptam să o regăsesc într-un centru important al islamismului cum este Cairo.

Articole din aceeaşi serie:

Cairo pentru fraieri – ce poţi păţi oricât de prevenit ai fi

Oameni şi maşini – care pe care

Piramidele – Partea I

Piramidele – Partea a IIa

Muzeul de Egiptologie – partea I

Muzeul de Egiptolofie – partea a IIa

Creştinism la mal de Nil

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: 13-17 Februarie 2010

Cezar a avut ideea bună de a merge chiar din prima zi în cartierul copt, tocmai pentru că puteam să vedem ce înnseamnă o zi de sărbătoare în această lume. Acolo se ajunge foarte uşor cu metroul şi chiar dacă aveam ceva emoţii că ne vom rătăci prin labirintul de sub Midan Tahrir, marea piaţă din centrul oraşului, am reuşit să ne urcăm în metroul potrivit, în direcţia potrivită, ba noi fetele chiar în vagonul potrivit. Prin geamuri, din vagonul mixt de alături, nişte bărbaţi ne aruncau zâmbete fericite – nu ştiu de ce, pentru că nici una dintre noi nu era vreun fotomodel – neştiind că fix în spatele lor jumătăţile noastre vegheau. Iniţial nu înţelesesem de ce în staţii erau semne cu femei şi bărbaţi, dar la venirea metroului am observat că nu erau întâmplătoare ci se potriveau exact cu locul în care oprea vagonul pentru femei sau cel pentru bărbaţi (acesta fiind mixt pentru cei cu viziuni mai puţin înguste).

metroul, statia de la cartierul copt

Înainte să intrăm în cartierul copt am luat-o spre Nil, pe străduţe animate, cu clădiri ce fuseseră cândva frumoase dar acum aminteau de vestigiile cele mai dărăpănate de pe Lipscani, cu oferte de tot ce vrei şi ce nu vrei d’ale gurii, cu o viaţă ce o simţeai autentică şi diferită de agitaţia modernă din centru. Mie una plimbarea asta scurtă mi s-a părut cea mai relevantă din tot oraşul.

echilibru

la cumparaturi

Fcucte la margine de drum

Piata motorizata

N-as cumpara peste de aici, nici daca misca

Cairo cu ruine a la Bucuresti

Am ajuns astfel la Nilometru. Instrument antic pentru prezicerea viitoarelor recolte, puţul adânc măsura nivelul apei şi devenea un calculator de taxe în funcţie de ce fel de an se anunţa. Un fel de impozit anticipat cum s-ar spune astăzi, asta ca să vedeţi cât e de vechi sistemul şi cum putea fi el aplicat ţinând totuşi cont de condiţiile reale!

Pod peste Nil, catre Nilometru

Nilul

Ceata pe Nil

Ceata pe Nil

Viata pe Nil

Nilometru de sus in jos

Nilometru de jos in sus

Nilometru - plafon

Întorşi în cartierul copt, am început să ne plimbăm pe străzile înguste, mărginite de ziduri groase, pline de oameni veniţi la slujba de duminică. Am făcut greşeala să ne lăsăm duşi de paşi prin toate bisericile posibile, plus sinagoga, aşa că acum impresiile îmi sunt amestecate, de numele acestora nici nu mai poate fi vorba. Părerea mea este că, dacă nu ai foarte mult timp la dispoziţie, merită să vezi Biserica suspendată, situată la una dintre porţile vechi ale fortareţei romane, construită chiar peste un vechi pasaj, sinagoga şi Biserica Sf Sergiu în ale cărei catacombe s-a ascuns Fecioara Maria cu Iosif şi pruncul. Poţi la final să te plimbi prin cimitirul de lângă Biserica (sau mânăstirea) Sf. Gheorghe, care la rândul ei este foarte interesanta ca formă şi dispunere circulară a spaţiului. Mergând prin cimitir vei găsi şi o mică biserică ortodoxă unde poţi aprinde o lumânare. Senzaţie neobişnuită, ca toată experienţa acestui cartier, în care dacă te uiţi la oameni spui islamism, dacă te uiţi la locuri vezi interioare mai mici, mai înghesuite, în care icoanele se combină cu elemente din frumuseţea decorativa a mosheilor. Oricum am fost impresionaţi de numărul celor care erau prezenţi în acestea şi nu erau toţi turişti.

pe strazile inguste ale cartierului copt

cartierul copt

Biserica suspendata

Intrare in Biserica suspendata

interior Biserica suspendata

Biserica suspendata

ruine romane

Biserica Sf Sergiu

Sf Gheorghe

Isus, palmierul si camila

fecioara

Biserica Sf Gheorghe

interior biserica Sf Gheorghe

biserica ortodoxa din cimitir, cartierul copt

sa aprindem o lumanare

cimitirul din cartierul copt

cald, soare, sa luam o pauza

Articolul continuă cu islamismul şi romantismul la mal de Nil, mai concret cu moscheea Al Azhar şi felul în care sărbătoresc egiptenii Sf Valentin.

Articole din aceeaşi serie:

Cairo pentru fraieri – ce poţi păţi oricât de prevenit ai fi

Oameni şi maşini – care pe care

Piramidele – Partea I

Piramidele – Partea a IIa

Muzeul de Egiptologie – partea I

Muzeul de Egiptolofie – partea a IIa

Islamism şi romantism la mal de Nil

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: 13-17 Februarie 2010

]]> http://lumeamare.ro/2010/04/12/crestinism-la-mal-de-nil/feed/ 4 http://lumeamare.ro/2010/03/09/o-civilizatie-apusa-continuare/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=o-civilizatie-apusa-continuare http://lumeamare.ro/2010/03/09/o-civilizatie-apusa-continuare/#comments Tue, 09 Mar 2010 05:15:40 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=5934 Partea a II-a

După vizita la Giza (vezi partea I aici), drumul nostru a continuat spre Dashur, Memphis şi Saqqara.

La  Dashur, spre deosebire de Giza, am putut să îmi savurez cu adevărat momentul meu de contemplare, de data aceasta de la înălţime. Am urcat până la intrarea în Piramida Roşie unde e drept că am încercat să fac doi-trei paşi pe culoarul care cobora spre centrul ei. Nu am înaintat prea mult până să simt că mi se taie cablul de alimentare cu aer şi am ţâşnit înapoi spre ieşire. Alex m-a felicitat pentru decizia inspirată, confirmându-mi că nu aş fi putut rezista la aerul ]nchis condimentat cu un miros puternic de amoniac în adâncul ei. Avantajul e că am rămas acolo sus, lângă intrare, eu şi un paznic paşnic. Totul în jur era liber şi liniştit, nu tu autocare, nu tu calxoane, doar galbenul roşiatic al pământului şi albastrul cerului. Înainte să construiască cu succes Piramida Roşie,  tatăl lui Keops a mai avut o încercare, finalizată în ceea ce se cheamă Bent Pyramide – Piramida turtită. Deşi excepţionali matematicieni, se pare că au greşit unghiul, pe care au decis să îl regleze din mers. Nu am ajuns până lângă aceasta însă am putut să o admirăm liniştiţi de la distanţă.

Piramida Rosie

intrarea in Piramida Rosie

coborarea in piramida

cutreierand prin piramida

la interior

galben rosiatic si albastru..

noi si un autocarul de oameni veniti la pozat

Piramida Turtita

Un inceput de desert

Vizita la Memphis, capitala veche a Egiptului, a fost rapidă şi grăbită. O mare parte din timp l-am pierdut, din nou, la toalete (sau toaletă ca să mă exprim mai corect), după care am aruncat un ochi puţin trist la giganticul Ramses al II-lea, plin de praf, aşezat într-o poziţie nefirescă, pe spate, în curtea interioară a unei clădiri mult prea strâmtă pentru el. Am avut fără să vreau senzaţia că mă aflu în faţa unei statui leniniste dărâmate la revoluţie. Cred că Ramses ar merita o poziţie mai demnă de atât.

Ramses care face nani

frumos profil!

frumusete antica

alt Ramses zbenguindu-se prin curte

Sfinxul care pazeste muzeul

La Saqqara am ajuns pe ultima sută de secunde. Am ratat şi aici intrarea într-o piramidă (mică de data aceasta, aş fi putut sa încerc) inedită prin faptul că avea la interior hieroglife – dacă nu mă înşel era cea a lui Teti. Au urmat, tot în mare grabă şi secret (ca sa se să justifice bacşisul pentru „ghidaj” şi poze) câteva morminte cu picturi foarte frumoase şi o ocheadă la cea mai veche piramidă din lume: Piramida în trepte a lui Zoser. Am încercat un gust amar pentru că mi-am dar seamă că de aici ar fi trebuit să înceapă plimbarea noastră, locul merită studiat cu atenţie, în amănunt. Recomand oricui să vadă Dashur şi Saqqara într-o zi şi Giza în alta. De Memphis te poţi lipsi fără să pierzi prea mult.

hieroglife

picturi in interiorul mormintelor

detaliu

detaliu

inca unul..

intarare in mormant

Sursa de bacsis

"ghid"

intarea la Piramida in trepte

Piramida in trepte

Piramida in trepte a lui Zoser

La finalul unei zile victorioase

piramida cu hieroglife la interior

La final, după o zi în care ne-am lăsat cuceriţi de Măreţia cu M mare a unei civilizaţii apuse, am ales să revenim la Giza, pentru spectacolul de sunet şi lumină o realizare impresionantă pe o scenă pe măsură. Sfinxul vorbeşte, iar piramidele sunt ecran pentru proiecţia simbolică a celor mai importante momente istorice, pentru amintiri vechi de mii de ani! E trist cînd stai să te gândeşti: Alexandru cel Mare a cucerit dar a respectat şi încurajat erudiţia egiptenilor, construind la Alexandria cea mai mare bibliotecă din lume. Romanii, pasionaţi şi ei de arta egipteană, au furat, au cărat obeliscuri şi alte opere – ajungând până la a face copii la ei în ţară, dar una peste alta au respectat şi asimilat tradiţiile. După toate acestea a trebuit să vină creştinismul şi împăratul Theodosius care a închis templele şi a interzis obiceiurile „păgâne”. O convertire forţată care a însemnat sfărşitul tragic a peste 3000 de ani de continuitate religioasă în Egipt. Odată cu venirea otomanilor, creştinii au fost şi ei prigoniţi iar Cairo a înflorit şi a devenit un important centru al islamismului.

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

După toată povestea asta e normal ca acestei ţări să îi fie destul de greu să mai fie comparată cu ceea ce a fost cândva. Face tot ce poate însă să profite, să încurajeze turismul, să vîndă istorie. Să aplaudăm aşadar şi să ne bucurăm de ceea ce a rămas, de contactul palpabil cu trecutul (da, poţi să pui mâna) şi cu ceea ce un popor deosebit a creat, chiar şi acum 4500 de ani.

Articole din aceeaşi serie:

O civilizaţie apusă – de tot (partea 1)

Cairo pentru fraieri

Oameni şi maşini – care pe care

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: 13-17 Februarie 2010

După ce am făcut o incursiune prin fazele amuzante legate de modalităţile în care poţi fi fraierit în Cairo, după ce v-am povestit care este relaţia ciudată dintre oameni şi maşini, ajung în sfârşit la partea plictisitoare şi motivele adevărate pentru care am vrut să văd Egiptul.

Recent ne întreba cineva de ce am preferat să mergem acolo, sugerând că Egiptul astăzi nu mai are nimic din ceea ce a fost cândva şi că sunt atât de multe alte ţări pe lume în care ar merita să călătoreşti, care şi-au păstrat şi în zilele noastre tradiţiile. Nimic mai adevărat. Titlul pe care l-am pus acestui articol ilustrează exact acest lucru. Dar, pentru că există un „dar” (ce mi-ar fi plăcut acel englezesc „however”!), tocmai amestecul dintre urmele încă în viaţă ale uneia dintre cele mai vechi civilizaţii cu o societate mult diferită în obiceiuri, credinţe şi valori, poate fi un motiv suficient de interesant pentru a-ţi dori să treci prin această experienţă. Eu am ajuns în Cairo cu două mari ţinte în minte: Muzeul de Egiptologie şi piramidele.

Impresiile mele despre Muzeu, despre arta şi civilizaţia egipteană, le voi împărtăşi în curând. Cât despre piramide, în ciuda tuturor descurajărilor primite de la oameni care au fost acolo (că e haos, că e murdar, că nu mai simţi nimic deosebit din cauza stresului provocat de toţi comercianţii din zona şamd) mi-am dorit din adolescenţă să ajung să le văd aşa că nu mi-a păsat şi m-am pregătit psihic să nu dau atenţie factorilor de stres.

Aşadar, într-o dimineaţă neaşteptat de rece am pornit către Giza.

În primele două zile în Cairo avusesem parte de vară în toată regula, ba chiar fusesem miraţi de faptul că egiptenii purtau pulovere sau geci căptuşite în timp ce noi muream de cald. Aşadar am plecat tot în tricouri şi am fost luaţi cam pe nepregătite de către vântul rece şi ceaţa care aproape că ascundea vârful celei mai mari piramide: Keops. Coada de la intrare dar şi ideea că ar putea să mi se facă rău de la aerul închis, înghesuială şi spaţiul în care nu poţi sta nici măcar drept, m-au ţintuit la pământ, la poalele acesteia. Moment ideal pentru a-mi hrăni ochii cu aceasta minune, pentru a încerca să mă gândesc la trecut, pentru a avea timp să diger momentul şi simpla mea prezenţă acolo. Aceste clipe au valorat pentru mine mai mult decât bifarea actului de a vizita interiorul. Nu spun că merită sau nu, chiar nu pot judeca asta. Ceilalţi au ieşit obosiţi dar impresionaţi de acolo, însă până la sfârşitul zilei au fost de acord că, dacă ar trebui acum să aleagă, ar prefera să renunţe la Keops pentru Piramida Roşie, despre care voi vorbi imediat.

Am ajuns, e frig

Ceata groasa, nu se vede varful lui Keops

Intrarea in Keops

Cat e omul pe langa o piatra

Pe ganduri la poale

Gasca reunita

Deocamdată mai aveam treabă în zonă şi am poposit mai întâi regulamentar, la renumitul punct de „belvedere”, din care teoretic se văd cel mai frumos cele trei piramide. Practic, nu mică ne-a fost surpriza când din cauza ceţei am văzut doar două şi ceva vag din a treia. Am urmat ritualul turistic totuşi şi am făcut poze, cu noi, cu piramidele, cu cămilele, cu alţi turişti fotografiaţi de paznici. Ne-am ferit de tentaţia exorbitantă de a ne sui pe o cămilă sau de a accepta „cadourile” oferite în mod extrem de agresiv de vânzătorii ambulanţi şi pot spune că vizita pe platou s-a terminat fără nici o problemă, plătind doar taxele oficiale.

Unde e a treia piramida?

Belvedere cu ceata

Camile si turisti

Vanatorii de turisti

Plimbare pe camile

Sa stam putin pana vin fraierii

Paznic facand poze cu regie

La o pauza de o narghilea

Fac poza dar vreau bacsis

Unde sunt turistii de altadata?

În timp ce ne îndreptam spre Kefren soarele a învins pâcla şi cât ne-am încălzit puţin pe pietrele unor foste morminte, am privit în depărare cea de a treia piramidă, Mikerinos.

Kefren si Muzeul barcii solare

Kefren

Vedere cu spatele la Kefren

Mikerinos

Am intrat apoi la Muzeul bărcii solare, unde am fost şocaţi de dimensiunea ambarcaţiunii şi de măiestria meşteşugarilor de acum mii de ani. Nici eforturile celor care au lucrat la restaurare nu sunt de neglijat, lui Ahmed Youssef luându-i 10 ani, timp în care barca a fost făcută, desfăcută şi reasamblată de 5 ori. Rolul acesteia este disputat de către experţi; unii afirmă că era menită să ajute spiritu regelui mort să se înalţe la cer, alţii că a fost folosită în timpul procesiunii funerare a regelui Keops. Indiferent de adevăr, dacă ajungeţi pe acolo chiar merită să o vedeţi, vă va da încă o confirmare, dacă mai e nevoie, asupra modului îngust în care privim noi antichitatea şi limitările umane.

Macheta barca

Barca adevarata

Barca solara in toata splendoarea ei

Barca solara, greu de prins in cardu

În contrast cu timpurile vechi, atât de bine puse la punct, timpurile moderne au tot felul de probleme. De exemplu, dacă aveţi nevoie de o toaletă atunci când sunteţi pe platoul Giza, singurul loc este aici, în muzeul bărcii. Să vă mai spun cât am stat la coadă?

Şi uite aşa, după vizita la muzeu, am ajuns la cea mai mare, cea mai veche şi cea mai misterioasă statuie din lume. Sfinxul păzeşte dintotdeauna mormintele regilor şi există teorii care spun că le-ar preceda cu mii de ani. Cert e că până acum nu i s-a putut afla vârsta şi că stă acolo în faţa ta, solemn şi puternic, eliberat cu 1400 de ani î Hr din dominaţia nisipului de viitorul rege Tuthmes. Acesta a adormit la umbra sa şi a visat că va deveni rege dacă îl va salva pe Sfinx. Şi aşa s-a şi întâmplat. Astăzi nu este greu să îţi imaginezi cât de adânc a fost acesta îngropat în nisip şi să nu te îngrozeşi la gândul că poluarea şi praful oraşului continuă să deterioreze această minune a lumii.

Vedere clasica la Sfinx

Bust cu piramida

Intrarea spre Sfinx

Putere

Ros de vanturi

Sinxul si piramidele

Suveniruri

Voi continua în partea a doua cu Dashur, Memphis, Saqqara şi spectacolul de sunet şi lumină de la Giza.

Articole din aceeaşi serie:

O civilizaţie apusă – de tot (continuare)

Cairo pentru fraieri

Oameni şi maşini – care pe care

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: 13-17 Februarie 2010

Data trecută am povestit despre cum arată Cairo pentru fraieri şi multă lume a avut tentinţa să creadă că nu ne-am simţit bine acolo. Încep aşadar cu o dezminţire, cu o lămurire. A fost extraordinar şi ne-am simţit foarte bine. Îmi place doar să fac haz de păţaniile noastre, să ilustrez o ţară aşa cum am găsit-o, cu sinceritate, fără false idealizări. Poate că sunt oameni care nu ar tolera la fel de uşor obiceiurile unei culturi mult diferite de cea europeană şi tocmai pe aceştia încerc să îi călesc, să îi pregătesc, un fel de terapie anti-şoc.

Acestea fiind spuse, trec mai departe şi vă mai fac o pregătire, un fel de educaţie anti-rutieră. Nu glumesc, odată ce aţi ajuns pe tărâmul Africii (şi din câte am aflat şi pe cel al Asiei) trebuie să uitaţi ceea ce aţi învăţat despre regulile de circulaţie, despre prioritate, semne, semafoare, despre folosirea semnalizării sau claxonului.

Dacă m-ar pune cineva să răspund în două cuvinte la întrebarea: „Cum este Cairo?”, aş spune fără ezitare: „Cairo vuieşte”. Al-Qāhirah în arabă, adică „cea triumfătoare”, e cel mai mare oraş din Africa şi unul dintre cele mai mari oraşe din lume (după statisticile găsite pe net pare a fi al 13-lea). Mi s-a confirmat asta încă din avion, când am fost şocată de distanţa parcursă pe deasupra lui, de lumini, de clădirile moderne şi agitaţia care se simţea încă din aer. Nu l-am găsit şi pe lista celor mai poluate oraşe din lume, deşi mă aştept la asta. De când am ieşit din avion am simţit că ceva încarcă aerul şi îl face mai greu de respirat. Am pornit apoi în noapte, pe străzile bine luminate, spre hotel. La ora aceea drumul a fost destul de liber iar eu am fost în continuare surprisă să găsesc o metropolă în toată regula, să văd stiluri combinate de arhitectură, magazine luxoase sau şosele suspendate. De la etajul 15 al hotelului, chiar şi la acea oră, se auzea un vuiet neîntrerupt.,care la orele dimineţii se triplase. Ca şi pâcla groasă, întinsă peste aceeaşi privelişte. Şi încă eram bine, atât timp cât puteam asculta oraşul de la înălţimea celor 15 etaje. Bineînţeles că vuietul se amplifică, crescând în intensitate cu fiecare etaj coborât.

Pe stradă, fluviul de maşini ce se grăbeşte claxonând într-una înaintează, se opreşte şi de desparte în braţe şi benzi după propriile sale reguli, mai degrabă naturale decât reglementate. Dacă te poţi obişnui relativ repede cu zgomotul şi praful din aer, cu traversatul străzii te adaptezi cel mai greu. Nu sunt eu cel mai bun reper pentru că, recunosc, am o reţinere când trec strada chiar şi în Bucureşti. Aşa că o voi cita pe Adriana, pentru că a făcut cea mai bună descriere, „în ecosistemul traficului din Cairo omul e cea mai jos specie”. Acestea fiind spuse, m-am simţit, în timp ce traversam strada, precum câinii vagabonzi de la noi care se strecoară prin maşini, riscând să fie striviţi de câte un grăbit. Să nu vă imaginaţi că nu există stopuri, semafoare sau treceri dungate pentru pietoni. Dar aşa cum vă spuneam mai sus, căliţi-vă, purtaţi-vă „local” , încercaţi să uitaţi că există. Pentru că nimeni nu le bagă în seama. Maşinile trec pe roşu, pietonii se strecoară printre maşinile în mers, dacă se întâmplă – şi se întâmplă să se oprească o maşină în mijlocul bulevardului, pentru a vă lăsa să treceţi, cu siguranţă că din spatele ei va ţâşni o alta care vă va tăia avântul – şi picioarele dacă nu vă uitaţi bine! Nu am văzut totuşi niciun incident, aşa haotic cum se circulă, oamenii supravieţuiesc iar maşinile merg înainte.

Pentru propriile deplasări noi am avut noroc de şoferi buni – ah, nu ştiu dacă e cazul să mai spun asta, să nu vă gândiţi niciodată să şofaţi în astfel de ţări, e şi mai sump, e şi inutil, nu veţi reuşi decât să încurcaţi traficul şi să nu ajungeţi mai departe de primul service. Cum spuneam, auzisem de situaţii mult mai rele, de turişti terifiaţi de felul în care se conduce, simţindu-se efectiv în pericol. Nu m-am simţit nici o clipă ameninţată. Mi s-a dovedit de multe ori că haosul controlat (vezi Bucureşti) e mai periculos decât cel necontrolat şi că oamenii se descurcă mult mai bine atunci când se bazează pe bun simţ sau instinct decât pe reguli. Şoferii microbuzelor care ne-au luat şi ne-au dus la aeroport au fost foarte ok, iar cel care ne-a plimbat în a treia zi pe la piramide mergea cumpătat, liniştit, ferindu-se de alţi nebuni. Deşi om cu o experienţă de 30 de ani la volan, ne-a mărturisit că are cel puţin un accident pe an – nu grav, dar se întâmplă. Tot pe el l-am întrebat de ce nu se circulă cu luminile aprinse noaptea şi ne-a răspuns firesc, logic, că nu le aprind pentru că îi orbesc pe cei din faţă. Părea chiar contrariat, de ce să facă asta?

Îmi vine să râd şi acum, la amintirea hototelor isteric-obosite în care ne-am antrenat atât noi cât şi şoferul, la întoarcerea în oraş, după o zi plină de drumuri şi piramide. Înaintam prin traficul de coşmar cu viteza melcului turbat şi mai aveam puţin şi îi băteam pe umăr pe cei din maşinile alăturate, cu gândul de a le ura ceea ce auzisem într-una timp de trei zile: „welcome to Cairo!!!”.

Dacă tot a venit vorba despre piramide, nici pe platoul Giza nu ne-a părăsit acel vuiet. Nu mai era vorba de cel din oraş ci de motoarele şi claxoanele nenumăratelor autocare aflate, în umila mea opinie, mult prea aproape de aceste uluitoarele monumente. Aş fi simţit nevoia să le privesc în ceva mai multă linişte şi am avut ocazia la spectacolul de sunet şi lumină, care are loc în fiecare seară, după ce accesul pe platou devine interzis. Dar despre piramide şi civilizaţia apusă a Egiptului voi vorbi în capitolul următor.

Articlole din aceeaşi serie:

Cairo pentru fraieri

O civilizaţie apusă – de tot (partea 1)

O civilizaţie apusă – de tot (continuare)

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: 13-17 februarie 2010

]]> http://lumeamare.ro/2010/02/25/oameni-si-masini-in-cairo/feed/ 0 http://lumeamare.ro/2010/02/19/cairo-pentru-fraieri/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=cairo-pentru-fraieri http://lumeamare.ro/2010/02/19/cairo-pentru-fraieri/#comments Fri, 19 Feb 2010 05:22:51 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=5093 Ce poţi păţi oricât de prevenit ai fi!

Pentru primul capitol al acestei povestiri am ales să vorbesc despre latura umană şi totodată amuzantă a călătoriei. Nu am vrut să vă plictisesc ameţindu-vă din prima cu extrazul meu în faţa unui scrib de acum peste 3000 de ani sau în faţa unui colos fără nas. Va veni şi rândul acesora, nu vă imaginaţi că scăpaţi! Să începem totuşi cu prezentul şi cu micile aventuri pe care un mic turist poate să le trăiască într-unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii.

Nu aş vrea să fac afirmaţii nefondate, însă am simţit pe propria piele că aici „metoda de lucru” oscilează cu mare abilitate între cuvântul ţinut după propria înţelegere sau lipsa cu desăvârşire a acestuia.

Şoferul a venit să ne ia de la aeroport. Şi ne-a dus şi înapoi la timp. Nota 10, nici un reproş aici. La hotel însă am descoperit un fel de hostel şi un imens regret al celor de acolo în faţa faptului împlinit. Oricât se străduiseră – şi se pare că munciseră din greu la asta, camerele noastre cu baie proprie erau deja măritate. Aveam în schimb, unul sau mai multe paturi disponibile în camerele păstrate pentru fraieri. Sau opţiunea de a migra la alt hotel din „grupul lor mare”, a doua zi. Pe principiul tot răul spre bine, noi cel puţin ne-am bucurat. Noul preţ era de 13 dolari de persoană în care aveam şi micul dejun inclus şi un pat în plus! Aşa că am privit cu îndoială baia comună care nu arăta prea grozav, am glumit cu ceilalţi despre cum vom tropăi dimineaţă, la coadă, şi am decis să ne înfingem rădăcinile acolo, orice ar fi. Urma să stăm prea puţin pentru a face din asta o problemă şi nici nu aş încadra-o la ţeapă, ci doar la lucruri-la-care-să-te-aştepţi-că-nu-vor-fi-aşa-cum-ţi-s-ar-părea-normal-să-fie.

Prima şi cea mai importantă ţeapă pe care urma să o primim şi care ne-a învăţat minte pentru tot restul zilelor, s-a produs în prima zi, când, după o lungă plimbare prin cartierul copt, ne-am aşezat lihniţi de foame la masă, gata să mâncăm chiar şi cu tacâmurile purtând urmele nu doar a ultimului ci şi a penultimului ospăţ. „Restaurantul” aducea cu un fel de bodegă de prin Bucur Oborul bucureştean. Mai întâi a venit un puşti să ne ia comanda; băiatul mai rupea puţină engleză şi părea că înţelege ce vrem. Însă, după ce am terminat de comandat, a apărut altul mai sus în rang, muştruluindu-l pe copil, gata să îl înveţe, în ceea ce ne imaginam noi ulterior că era: „băi fraiere, ce te-ai băgat tu, hai să îţi arăt eu cum să scoţi bani de la ăştia”.

Greşeala numărul 1: să nu credeţi ce se scrie peste tot, că oriunde aţi mânca în Egipt e bun şi ieftin, chiar şi la un  restaurant de 4 stele. Poate doar prima parte să se apropie cât de cât de adevăr. Ieftin e doar dacă întrebi de la început cât e, dacă nu ai întrebat te-ai ars! Atenţie că nu au meniuri şi nici preţuri afişate (într-o limbă inteligibilă). Caz în care nu mergeţi pe ideea că „lasă că e mic, cât poate să coste”? O bodegă de 2 lei poate să vă golească portofelul cât un loc de fiţe şi vă jur că pe măsură ce începi să numeri stele preţurile sunt comparabile cu Bucureştiul, Parisul sau orice altă capitală a lumii.

Greşeala numărul 2: să nu acceptaţi ce vi se aduce pe masă dacă nu aţi comandat. De aici aş deriva o greşeală numărul 3, să nu ajungeţi la cârciumă flămânzi morţi, gata să băgaţi pe gât orice numai mâncare să fie. Pentru că ai comandat sau nu supă te trezeşti cu ea pe masă. Şi îţi e foame şi îţi spui, la naiba, lasă că e bună. Şi în timp ce tu eşti cu gura plină, în faţa ta apare şi felul comandat însoţit de salată, legume, humus, şi aşa mai departe. Am plătit la final 2 persoane 230 de lire egiptene. Ca să vă faceţi o idee, următoarele mese ne-au costat pe amândoi între 16 şi 60 de lire, tot egiptene.

În ziua următoare am mai încercat următoarele experienţe: apă adusă pe masă „de decor” sau inventarea spontană a unei „taxe pe mâncare”. Însă, fripţi cum eram după prima încercare, nu ne-am lăsat duşi şi nu am băut nici apa, nu am plătit nici taxa. Am furat din inocenţa lor şi ne-am făcut că nu pricepem. Nu ne-au putut face nimic.

Unde te mai poţi păcăli? La taxi. Prima tentativă a fost să luăm o maşină din faţa Muzeului Egiptean pentru a ajunge la moscheea Al Azhar. Negocierea a început de la 40 de lire egiptene şi s-a oprit la 30. Am fost inspiraţi să nu acceptăm. A doua zi, la doar 5 minute distanţă de muzeu, din faţa hotelului, un taxi ne costa 10 sau maxim 15 lire egiptene. Povestea însă nu se încheie aici, când crezi că ai găsit un happy end. Mai departe, depinde dacă şoferul are chef să te ducă până la destinaţie şi dacă nu cumva te dă jos din maşină, arătându-ţi o moschee oarecare, spunându-ţi că ai ajuns şi făcându-te să mai pierzi încă ceva timp până la adevărata moschee. Să fie neînţelegere? Să fi scris la noi pe frunte „fraieri de Rumenia”? Nu vom şti niciodată dar vom râde mereu unul de altul, amintindu-ne de cum ne-am simţit abandonaţi în mijlocul unui puhoi de maşini şi comercianţi de toate cele.

Nici spre seară nu am avut mai mult noroc. Mai întâi am stat, tot ca fraierii, în faţa porţii trântite în faţa noastră, la coada pentru spectacolul de sufi dance. Îndeplinisem condiţiile, ascultasem sfaturile bibliei Lonely Planet, venisem cu o oră înainte. În faţa noastră nu fuseseră chiar atât de mulţi oameni încât să se ocupe toate locurile. Şi totuşi poarta grea de lemn s-a închis, acel „one minute” s-a transformat în vreo 30 şi nici bătăile unui poliţist nu au mai deschis-o. Lumea nu pleca nepricepând ce se întâmplă şi am aflat doar atunci când a apărut un personaj-ce-trebuia-să-intre că pentru noi e închisă definitiv. Poate poimâine ne-a răspuns paznicul. Prea târziu, aveam să fim deja acasă.

Nu vă mai spun poveşti la bazar, pentru că măcar aici ar trebui să ştiţi că preţurile nu sunt niciodată primele aduse în discuţie, că produsele nu sunt niciodată de calitatea afirmată cu încredere de ei, că ar fi bine să ştiti să citiţi măcar cifrele pentru a controla, atât cât se poate şi unde se poate, diferenţa dintre cele pentru localnici şi cele pentru străini. Noi nu ne-am înghesuit la cine ştie ce cumpărături, limitîndu-ne la câteva cadouri pentru cei de acasă, aşa că nu ştim mai multe detalii.

În altă ordine de idei, nu ştiu dacă e bine să vă lăsaţi convinşi de un musulman să îi luaţi bere cu alcool de la duty free, chiar dacă vă promite marea cu sarea. Nu ştiu ce se întâmplă, noi am scăpat printr-o conjunctură de un astfel de foarte insistent amator (care reuşea să dea de noi şi în gaură de şarpe), dar aşa, la bunul simţ, mă gândesc că nu e tocmai bine văzută îndemnarea la consumul de alcool, altfel interzis în religia lor.

În drum spre hotel am trăit altă experienţă cu taxiul. Deşi ne-am negociat preţul, deşi am luat cu noi şi o doamnă de-a locului care şi-a plătit cinstit călătoria, deşi am mers pe o rută ocolitoare din cauza ei, la destinaţie şoferul ne-a arătat aparatul care funcţiona (oau!!) şi care indica 17 lire, nu 10 cât discutasem. După un schimb iute de „no” şi „no”, în care taximetistul arăta către aparat iar Alex repeta ca un papagal: „10 bounds” (aşa îl pronunţă ei pe „P”) ne-am dat jos, Alex cu tupeu iar eu cu multă grabă, de frică să nu plece ăla cu mine cu tot… Ne-am uitat, din nou, la frunţile noastre, căutând literele F, R, A, I, E şi R dar nu le-am găsit. Or fi fost scrise în caractere arabe!

PS: Se pare că treaba asta cu fraieritul e veche în relaţia Egipt – Europa. Am citit un lucru senzaţional: la un moment dat în timp, pe la 1500, s-a crezut că praful de mumie e un medicament miraculos, bun de înghiţit sau de aplicat pe răni. Trecând peste starea de vomă pe care mi-a dat-o această aberaţie, nu pot să ignor faptul că europeni renumiţi de-ai noştri au recomandat şi înghiţit cu încredere praful provenit poate de la mumia unor mari faraoni, ale căror rămăşiţe nu au mai fost găsite. Aşa cum, la un moment dat, în lipsă de mumii originale pentru tocat – deh, erau la modă şi deveniseră scumpe, egiptenii noştri întreprinzători s-au apucat de contrafăcut mumii, din răufăcători sau alte specii umane cu o istorie mult mai scurtă în spate! Fraiereală la nivel istoric, nu alta!

Toate capitolele aceastei călătorii se regăsesc aici

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: 13-17 februarie 2010

La două zile de la întoarcere încerc încă să îmi revin şi să îmi adun gândurile făcute praf de haosul şi zgomotul unui oraş surprinzător, nebun, cumul şi maxim de tot ceea ce credeam că poate fi mai rău şi de ne-egalat prin Bucureşti. Încerc de asemenea să îmi liniştesc palpitaţiile provocate de atingerea unor monumente unice la care nici cu gândul nu visam să ajung atât de curând: piramidele. Şi încerc să îmi reconstruiesc spaţiul personal în profunzime agresat de aparent simplul şi amabilul „welcome to Cairo” manifestat în forme insistente şi comerciale la fiecare pas, la fiecare privire ridicată din pământ.

Mi-ar fi greu să vorbesc despre tot ceea ce am trăit în cele trei zile în Cairo şi împrejurimi. Aşa că îmi voi grupa amintirile în câteva capitole:

1. Cairo pentru fraieri – ce poţi păţi oricât de prevenit ai fi

2. Oameni şi maşini – care pe care

3. O civilizaţie apusă – de tot

Piramidele – Partea I

Piramidele – Partea a IIa

Muzeul de Egiptologie – partea I

Muzeul de Egiptolofie – partea a IIa

4. Creştinism, islamism şi romantism la mal de Nil

Creştinism

Islamism şi romantism

5. Nota de plată – bugetul, preţuri, locuri

Dedic această serie de articole tuturor persoanelor care au dovedit că au un suflet mai mare decât Africa, donând în campania în care am fost şi eu puţin implicată, pentru Daniel Răduţă. Dedic aceste amintiri Lunei Maria, un copil minunat care a înţeles ce înseamnă caritatea şi celor care au decis să plătească pentru rândurile mele, făcând donaţii pentru ca Daniel să apuce să îşi vadă copilul crescând. Se pare că zânele există şi că lucruri extraordinare se pot întâmpla atunci când crezi şi înţelegi că orice mic ajutor se adună pentru a face posibil un mare miracol.

Pe măsură ce voi publica povestea, veţi putea accesa fiecare capitol şi de aici, dând click pe titlurile de mai sus. Începem astăzi, cu primul capitoll, Cairo pentru fraieri.

E sfârşitul lui 2004 şi ne decidem – 4 prieteni – să nu pierdem o aşa ocazie: excursie de 7 zile în Tunisia, cu două excursii incluse (una de o zi la Tunis şi una de două zile cu un traseu foarte promiţător), hotel de 3 stele în ceea ce ulterior aveam să numesc “Mamaia Tunisiei” (aka Sousse) şi demipensiune. Totul la puţin peste 300 de euro. Două mici dezavantaje: plecare din Budapesta şi perioada (sfârşit de ianuarie – început de februarie). Facem calcule şi ne dăm seama că incluzând şi trenul la cuşeta până în capitala ungara, dus-întors, tot e “mocangeala”. (Pe vremea aia nu prea ştiam de low costs şi nici nu ştiu să fi existat charter-e din Bucureşti spre Tunisia…)

Ajungem în Budapesta pe un ger năprasnic, dar ne încălzeşte gândul că în câteva ore vom fi la soare, poate chiar pe plajă. (Aiurea…)

Ne îmbarcăm într-o cursă Tunisair spre Monastir, din care două detalii mi-au rămas în minte: cănile de plastic în care serveau cafeaua şi ceaiul erau reciclate (minunat!), dar cu urme de grăsime pe ele (noroc că am făcut armata…); şi o stewardesă (ştiu, corect politic se spune flight attendant) care, deşi avea vârsta celor de pe Tarom (circa 60 plus) nu căpătase acreala referinţei, ba dimpotrivă: avea un zâmbet cald şi sincer, ce te făcea să te gândeşti la cele mai plăcute lucruri lumeşti…

La capătul acestui scurt şi în-cele-din-urmă-plăcut zbor arunc ochii pe geamul avionului în jos şi văd o chestie neagră cu multe dungi albe pe ea. Ce să fie, ce să fie? Deşertul n-are cum, că venim de pe mare… Asta e! Era marea plină de valuri, create de un vânt aşa de puternic încât aproape lovirăm pistă cu o aripă la aterizare. Aplauze: nu s-a întâmplat. Noroc sau pilot excelent? Nu mai contează. Oricum, primul moment cu adevărat neplăcut a fost când ne-am dat jos din avion şi am simţit pe pielea noastră un vânt rece şi o ploaie mocănească. Deh, au şi ei mocanii lor, dar cu capre şi cămile Lecţio prima: data viitoare când pleci departe uită-te şi tu pe un acchiuuedăr, pe un sit de meteo, ceva, şi mai ales nu te aştepta să găseşti vară în ianuarie nici chiar pe malurile sudice ale Mediteranei. Şi doi: nu te duce acolo ca o floare; ia o geacă mai groasă sau măcar două pulovăre. Unul va fi prea puţin!

Ajungem la hotel. Exact ca la noi: neschimbat de la inaugurarea din anii ’70-’80, dar măcar curat. Ce a fost remarcabil aici: mâncarea excelentă şi destul de bogată.

Sousa asta e chiar lungă ca Mamaia şi noi chiar stăteam într-un capăt ca cel dinspre Năvodari. Adică pentru a ajunge în centrul staţiunii aveam de mers, nu glumă. Adică nu era de mers… pe jos. Faza realmente bună era că puteai lua taxi la comandă, care costa incredibil de ieftin (comparativ cu România). Şi dacă tot vorbim prima dată de transport auto, mare grijă, mare, când treceţi strada: tunisienii par să creadă că zebra e locul unde… papagalii de pietoni au un loc al lor să o mierlească. Sic.

Oraşul e drăguţ şi curat, localnicii idem, mai ales la adjectivul doi. Căci drăgălăşenia lor ca întreg este afectată de comercianţi ca parte. Cu alte cuvinte, dacă nu ai un grad mare de toleranţă şi umanism care să-ţi aducă aminte că săracii (unii, desigur) de ei aşa îşi câştigă pâinea – făcând TOT ce pot ca să îţi vândă chiar şi-un “nimic” -, te vei simţi agresat şi chiar vei fi. Da, spre deosebire de Turcia, de exemplu, unde negustorii se fac luntre şi punte ca să le calci pragul, dar se opresc la a-ţi vorbi, în Tunisia (ca dealtfel şi în Egipt şi Maroc, unde am fost ulterior) merg până la a trage de tine (!) în prăvălie. Prima dată poţi zâmbi, a doua poţi îngădui, dar de la a treia încolo parcă ţi se taie. Cât despre ce şi cum îţi vând, am o poveste spre sfârşit.

De văzut în Sousse este medina – cetatea veche – cu souk-ul – hai să-i zicem “piaţa”. În rest, oraşul – măricel, dealtfel – nu mi-aduc aminte să fi avut ceva special la oferta… turistică. Ce m-a fermecat au fost locurile văzute în excursiile plătite despre care vă voi povesti sau în impropriu-numita “drumeţie” către Port el-Kantaoui. Zic “impropriu” pentru că asociem drumeţia cu muntele. Noi am plecat din hotel pe plajă şi după câţiva kilometri de mers uşor am ajuns în ce se spune – şi cred că pe drept cuvânt – că este staţiunea de lux a părţii acesteia de Tunisie (se pare că insula Djerba e crème de la crème…). O arhitectură mai modernă, un aspect mai îngrijit şi puţin mai cosmopolit al locului, dar mai ales portul – în care erau atât de multe iahturi! – fac ca această aşezare să atragă turiştii mai cu dare de mână, în special pe cei care îşi lasă la iernat ambarcaţiunile private… Lux, ce să zic?

Ei, şi hai să vă spună Marian Enache care a fost (şi spera să rămână) cel mai jenibil moment din viaţa lui, a unui om care şi-a făcut un credo din a-i respecta pe ceilalţi, de la vlădică până la opincă, şi a le vorbi frumos, încât să nu-i jignească vreodată. Ca să atingem toate obiectivele excursiei de două zile a trebuit să plecăm cu noaptea în cap: pe la trei dimineaţa. Frig ca la Bucureşti, nu altceva. Şi un pic de burniţa… Autocarul ne-a luat pe noi primii – “cei de la capatu’ staţiunii” – şi trecea pe la fiecare hotel să mai culeagă câte doi-trei turişti unguri. Ei, bine, da, avionul cu care venisem era plin de ei – firesc, nu? Eu, care mi-s rom minoritar şi cu mare respect pentru diversitate, nu am şi n-am avut niciodată ceva împotriva vreunui neam lumesc. Numai că în dimineaţa aia – una dintre rarisimele în care eram şi eu morocănos – mă întrebam în sine “de ce dracu’ trebuie să plece ăştia în excursia de două zile cu troller-ele cu care au venit pentru şapte şi aşteptam atât de mult până le urcă în cală?”. Ulterior aveam să înţeleg că ghidul ne oprise celor (numai) opt romani care eram în autocar fix locurile din faţă, eu stând în al doilea rând din spatele şoferului. Cele două locuri din fata urmau să se ocupe. Şi vine Momentul meu. Din păcate nu de glorie. Urcă o doamnă – da, s-a dovedit a fi o adevărată Doamnă – cu o sacoşă de fâş, nu mai mare decât rucsacul meu de deasupra capului, pe care o aşează tot acolo. În secunda doi mă trezesc că nu mă mai întreb “în sine”, ci cu voce tare: “Ce dracu’ faci, fă, cu paporniţa aia, unde dracu’ o mai pui…?” Şi în secunda următoare, când nici unul dintre cei trei prieteni ai mei sau ceilalţi doi romani nu se aşteptau decât la linişte, femeia spune pe un ton cât se poate de calm, elegant şi demn către tânăra care tocmai se urca în autocar: “Hai, mamă, că mai sunt români. Nu suntem singure…”. Niciodată în viaţa mea nu mi-am dorit mai mult ca atunci să se caşte sub mine o groapă în care să dispar, să nu mă (mai) vadă nimeni… Şi cum groapa nu apărea, iar râsetele aproape isterice ale companionilor mei nu mai pridideau, îmi puneam realmente problema să mă dau jos şi să renunţ la excursie: cum aveam eu să stau două zile cu victima prostiei mele chiar pe locul din faţă şi cum puteam să o privesc în faţă, la lumina zilei? Desigur că nu am făcut-o, şi asta poate pentru că ruşinea m-a ţintuit pe scaun, cu capul în jos şi ochii în podea, până pe la răsăritul soarelui. Ulterior, femeia avea să îmi vorbească de parcă n-ar fi auzit mizeria mea orală. Lecţia cea mai dură, deci: nici dacă eşti în Antarctica sau Himalaya nu te slobozi la gură, căci cineva s-ar putea să te înţeleagă. Şi cine-o face ca mine, ca mine să păţească!

În fine, au urmat două zile care au meritat toţi banii pe care i-am plătit la agenţia de turism şi mai ales – e ultima oară când o menţionez  – povara de a fi trebuit să înfrunt ochii distinsei românce. Măcar în câteva cuvinte merită menţionate:

-         El Djem, unde aveam să descopăr că romanii au construit acum 2300 de ani un amfiteatru cu 35.000 de locuri, puţin mai mic decât Colosseum-ul din Roma, dar atât de bine păstrat şi de o grandoare cum nu mă aşteptam să întâlnesc aici (face parte din patrimoniul UNESCO);

-         Matmata, o aşezare cu câteva locuinţe de – mi-e greu să îi numesc aşa, dar e “denumirea turistica” – troglodiţi: oameni ale căror case sunt săpate în pământ (ştiu că până nu demult trăiau şi la noi “troglodiţi”, în bordeiele din Oltenia sau Bărăgan, deşi ale noastre aveau acoperiş, ale lor nu…); într-o aşezare similară, în care am înţeles că se găseşte un hotel de lux (!!!), s-au filmat scene din noul “Război al stelelor”;

-         “Sahara”, cu “staţia de cămile” înşirate ca taxiurile la noi, unde, după ce ne-au îmbrăcat cu un fel de halate dungate şi ne-au făcut nişte turbane albastre pe cap, ne-au urcat câte doi pe un animal şi ne-au plimbat, chipurile, prin deşert (eram la marginea marginii lui; dunele nu aveau mai mult de doi metri înălţime); încă mă urmăreşte faţa tristă a copilului căruia nu i-am dat decât jumate din banii pe care mi s-a sugerat să-i dau ca răsplată a călăririi dromaderului, şi care nu ştiam că sunt mâncarea pe o zi a întregii lui familii ;

-         oaza în care am înnoptat la un hotel de vreo patru stele… optzeciste, dar cu o cină memorabil de îmbelşugată şi savuroasă şi care, dintre toate locurile pe care le-am văzut până acum în viaţa mea, este cel mai liniştit, în care m-aş retrage dacă aş vrea să fiu aproape mot-a-mot rupt de lume şi să mă regăsesc;

-         sotul (=lac cu apă sărată, care seacă în mare parte a anului) pe mijlocul căruia trece o şosea trasă cu rigla, oferind şi el un peisaj neîntâlnit prin partea noastră de lume;

-         excursia cu jeep-urile prin munţi – nişte munţi cafenii, de o uscăciune selenară, ireală parcă – şi cele câteva opriri uimitoare pe traseu: un pârâu cu apa termală, “ascuns” între nişte stânci, care era sursa de viaţa a unui mare sat; o cascadă de câţiva metri – da, în deşert! –  unde se filmaseră scene din “Pacientul englez”; şi încă un loc prin care trecuse aceeaşi poveste, cu acelaşi pacient – un hotel de cinci stele construit special pentru a se încadra în mediu, care pe dinafară arăta a ciudată citadelă de piatră şi pământ, uşor de trecut cu vederea, iar pe dinăuntru te făcea să simţi parfumul fermecător – oricare va fi fost el – al idilei dintre personajul Kristinei Scott Thomas şi al lui Ralph Fiennes;

-         în fine, vechiul oraş regesc Kairouan, devenit cel mai important centru de manufacturare a covoarelor pe care noi le numim “persane”, din care am văzut câteva atât de frumoase că nici nu-ţi puteai închipui altceva despre ele decât că pot zbura şi că vin din “1001 de nopţi”.  Poate şi de asta te costă unul o mână şi-un picior

A urmat, după o zi, excursia prin ploaie, vânt şi frig la Tunis, cu vizitarea ruinelor Cartaginei şi a micului Sidi Bou Said, renumit prin albastrul ferestrelor, porţilor şi obloanelor, uimitor de asemănătoare cromatic cu cele din Delta şi Dobrogea noastre. (Dacă stai, însă, şi te gândeşti că ele au fost primele care au luat contact cu civilizaţiile vechi, antice, nu ar fi de mirare cum că acest albastru mediteranean a ajuns la porţile noastre maritime.)

Cartagina m-a fascinat, ca şi El Djem, prin nivelul tehnologic şi de civilizaţie atât de avansat la care ajunseseră oamenii din Lumea Veche, din păcate iremediabil distruse de bezna dogmei religioase cretine a Evului Mediu (absenţa consoanei “ş” şi sensul neaşteptat sunt total asumate).

Tunisul este surprinzător, în partea lui centrală, prin coexistenţa bizară, dar deloc deranjantă, a clădirilor ce amintesc de colonialismul francez şi a medinei cu adevărat mari şi întortocheate, pline de prăvălii care vând te-miri-ce, de la electrocasnice mici până la obiecte vechi, artizanale – exact ce cumpără turiştii mai abitir – şi cu irezistibile cafenele sau mici ateliere în care se fac “de toate”: vezi Moşii lui Caragiale! Dintr-un asemenea magazinaş mi-am cumpărat şi eu un pandantiv de argint foarte special ca formă, care a venit pus pe un lanţ şi el special, ambele îmbrăcate într-o poveste pe care am vrut pe loc s-o iau cu mine: obiectul atârnând este simbolul (mai degrabă blazonul) unuia dintre cele 14, parcă, triburi de populaţii nord-africane pre-arabe, luptători neînfricaţi din coasta cine-ştie-cui şi sorgintea nobilă a vreunui strămoş de Hannibal… Nu, nu Lecter

Şi dacă tot am ajuns la poveştile obiectelor de cumpărat, nu pot să nu evoc un ultim moment din seria celor cu care am început. În ultima zi ne-am dus să ne luăm – ce altceva decât – suveniruri. Nu ştiu cum am ajuns cu unul dintre amicii mei într-un magazin mic, dar foarte cochet, în care tânărul vânzător a simţit el o mare slăbiciune a noastră pentru artă, frumos, exotic, original, mătăsos… Pentru orice obiect, de fapt, care era acolo de vânzare şi – către care doar dacă ne uităm cu coada ochiului – începea să-şi spună, prin gura negustorului, povestea hipnotică, exact că şarpele Kha: “acessst covoraşşş de numai 80 pe 50 de centimetri, sssuperb ţesssut manuaaaalll, care face ape-ape ca luna pe sssuprafaţa unui lac, are pe el sssimbolurile celor 12 luni ale anului şşşşi cele şşşapte zzzile ale sssăptămânii şşşiiii…” Tot universul, toată cosmogonia erau în acel covoraş, care arăta, ce-i drept, destul de bine şi pe care am reuşit “să-l scoatem” de la echivalentul a 50 de euro la 40. Uau: super afacere pentru un covor ţesut manual, din mii şi mii de firicele de mătase, nu? Încă o dată zic că cine va face ca mine, ca mine să păţească: ajunşi în bazar vedem – ei, aş, de unde negru? – multe culori în faţa ochilor: zeci de modele de covoare identice cu al nostru, la numai vreo 8 euro bucată, că, deh, sunt făcute pe bandă, la fabrică, dintr-un plastic de foarte bună calitate. Măcar atât. Lecţio ultima, lecţio brevis: cercetează bine “piaţa” şi negociază la sânge!

Una peste alta, Tunisia e o ţară care merită văzută cu prisosinţă, mai ales de cei care sunt fascinaţi de istorie, lumea arabă, peisaje contrastante şi mai mult decât orice de natura umană. Care mă face, dealtfel, să mă gândesc şi acum dacă medalionul meu cu poveste, pe care chiar îl iubesc, este din argint, “cum mi-a zis omul”, sau din alpaca. Voi trăi şi voi afla…

PS Dacă ajungeţi la Tunis ar fi păcat să nu vedeţi mozaicurile romane din Palatul Prezidenţial (un fel de Muzeu Cotroceni al nostru) şi nu vă faceţi griji dacă aţi uitat umbrela: vor apărea ca din pământ comersanţi ambulanţi care vând pentru circa vreo 10 euro umbrele nu de unică folosinţă, ci de unică… deschidere! Cum să nu râzi?

Impresii scrise de: Marian Enache

Perioada călătoriei: ian – feb 2004

Articole similare:

Cele mai lungi două zile: Marrakech

Se însera deja când am aterizat pe aeroportul primitiv din Marrakech. Am făcut o plimbare pe pistă până la clădirea mică unde ne-au fost verificate paşapoartele. Ştiam că vom fi aşteptaţi de o maşină care ne va conduce la riad şi ne-am bucurat să o găsim în faţă. Am avut senzaţia de siguranţă atunci când am pornit pe străzi mari şi curate, străjuite de palmieri. Sentimentul nu a durat mult pentru că în scurt timp am intrat pe porţile oraşului vechi. Eu îmi dorisem să fim cazaţi în medina, în buricul tradiţional al oraşului, dar tot eu nu mă simţeam prea confortabil văzând că zidurile fără ferestre ale caselor roşiatice se strâng din ce în ce mai mult în jurul maşinii, că oamenii ne privesc cu aroganţă şi curiozitate, în timp ce întunericul nu făcea decât să ne crească starea de nelinişte. La un moment dat accesul maşinii mari de teren a devenit imposibil şi am fost lăsaţi cu tot cu bagaje în mijlocul străzii, alături de localnici şi fără nici o urmă de proprietar. „Vine imediat” ne-a asigurat şoferul şi a plecat. Într-adevăr nu a durat mult şi a apărut şi gazda noastră, un francez scund cu ochi albaştri, veseli. L-am urmat pe străzi ce continuau să se îngusteze, nepromiţând nimic bun, apoi am coborât nişte trepte sub nivelul străduţei, pentru a intra pe o uşă metalică greoaie şi veche. Aveam inima strânsă şi începeam să mă întreb dacă pozele de pe internet fuseseră o păcăleală. Dar imediat ce am intrat în paradisul verde al curţii interioare, specifice unui riad, am răsuflat uşuraţi. O mica fântână clipocea într-un bazin cu apa limpede pe care pluteau petale proaspete de trandafir, lumânărele aprinse peste tot încălzeau atmosfera iar vegetaţia abundentă împrospăta şi răcorea aerul. Am fost conduşi la camera noastră pe care gazda ne-a prezentat-o ca pe o piesă de muzeu, povestindu-ne despre autenticitatea cadrului de lemn filigranat ce încadra patul, despre felul în care camera mică păstra stilul de viaţă autohton. Explicaţiile sale au fost însoţite de câteva instrucţiuni tehnice şi de rugămintea de a avea grijă de cuvertura adusă personal de el din adâncul Africii, lucrată manual de nu ştiu ce trib. L-am asigurat că vom preţui cum trebuie tot ceea ce era acolo şi am început apoi să punem întrebări legate de labirintul prin care trecusem şi de siguranţa de a ieşi dincolo de zidurile reconfortante ale riadului. Am fost asiguraţi că nicăieri nu suntem mai în siguranţa, tradiţiile şi religia dură reprezentând cea mai bună barieră în calea răufăcătorilor. Am acceptat totuşi cu entuziasm propunerea lui de a ne însoţi în prima seară şi a cina la un restaurant din renumita piaţă Jemaa el-Fna. Eram obosiţi şi încă neîncrezători aşa că felul lui relaxat şi agil de a „naviga” pe străduţe ne făcea seara mai plăcută decât ne aşteptasem.  Când am ajuns în piaţă nu ne venea să credem câtă agitaţie era. Am făcut un tur printre vraci, dansatori din triburi berbere, povestitori, îmblânzitori de şerpi, femei care încercau să îţi facă tatuaje sau personaje dubioase care treceau şoptind printre dinţi „haşis, haşiş”. La sute de tarabe se găteau felurile bucate, fumul gros ridicându-se deasupra mulţimii. Am urcat apoi la o terasă situată la etajul unui restaurant, de unde puteam vedea animaţia întregii pieţe. Am mâncat şi am stat la palavre până când fumul s-a risipit şi piaţa a început să se golească.

Următoarele două seri le-am petrecut tot acolo, forfoteala şi agitaţia exotică a locului atrăgându-ne ca un magnet. Dimineţile le lăsam să curgă lin, pe terasa de pe acoperişul riadului, savurând un mic dejun delicios adus sus cu un coşuleţ legat cu sfoară. Zilele fierbinţi dar totuşi suportabile – lucru datorat lunii octombrie şi umidităţii reduse din aer – le petreceam vizitând momumente sau alte riad-uri ce serveau drept galerii de artă şi totodată restaurante cochete. Uneori ne prindea ora rugăciunii pe terasa unui riad şi ascultam înfioraţi cum chemarea la datorie se răspândea prin difuzoarele moscheilor, începând de la una şi continuând să se adauge, pentru a acoperi în final într-o perdea sonoră de neînţeles, întregul oraş. După plimbarile de seară ne plăcea să mai zăbovim cu picioarele în apa bazinului acoperit de petale de trandafir şi apoi pe saltelele întinse pe acoperişul riadului unde eram cazaţi, până când somnul învingea şi ne trimitea în intimitatea minimalistă şi în acelaşi timp exotică a camerei.

Totul în jur era alcătuit din contraste: străzile cărămizii înguste, uscate şi primitive, contrastau puternic cu interioarele luxoase şi abundent decorate. Improvizaţia contrasta cu bogăţia detaliului şi încărcarea decorativă pe care o găseai în monumente, bazare, tesături. Murdăria din pieţele ce vindeau legume direct de pe asfalt contrasta cu luxul restaurantelor a căror bucătărie ne încânta la culme gustul. Fierbinţeala unei zile contrasta cu răcoarea pe care o găseai într-o grădină sau în cel mai bun suc de portocale din lume. Femeile retrase şi acoperite contrastau cu insistenţa şi amabilitatea bărbaţilor comercianţi.

Uşoara teamă pe care o aveam faţă de o cultură diferită de a noastră a disparut pentru că, prin contrast, încântarea şi-a făcut loc iar timpul a căpătat alte dimensiuni în Marrakech. Au fost cele mai lungi două zile din orice excursie pe care am făcut-o.

Am preferat sa descriu doar impresiile şi senzaţiile trăite în Marrakech. Găsiţi informaţii concrete, utile şi foarte interesante în articolul scris de Imperator, Buget pentru Maroc.

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: 2006