Marrakech, Maroc

Cairo, Egipt

Şi totuşi acesta este adevărul. Am fost o singură dată într-o vacanţă all inclusive, când LumeaMică nu avea nici măcar doi ani şi, ca să vă spun sincer, mi-a prins tare bine relaxarea şi sentimentul ăla că nu trebuie să îmi bat capul cu nimic. Dar n-am mai repetat experienţa, mi s-a părut absolut înfricoşătoare ideea că eşti prins undeva într-o oază, în jurul tău nefiind nimic de făcut, nimic autentic, nimic de văzut. Cel puţin aşa era acolo, în Turcia.

În Sharm El Sheikh lucrurile sunt puţin diferite. E adevărat, nu eşti în Egipt decât teritorial vorbind. Prefer de 100 de ori atmosfera din Cairo, atât timp cât aceasta e cât de cât liniştită. Dar asta nu mă împiedică să nu îmi doresc să revin acolo, mai ales pentru cea mică. Hotelul Savoy, la care am stat, este chiar ceea ce trebuie ca să te relaxezi şi să uiţi oricum că există ţări, graniţe, revoluţii, serviciu, probleme… De la felul în care eşti întâmpinat până la plimbările lungi pe coridoarele aerisite, cu vedere la verdeaţă şi flori, de la camerele mari până la terasa din faţa camerei, pe care am băut prima bere, privind apa liniştită a piscinei, de la micile statui de pe alei până la peştii minunaţi din apa mării, de la mirosul uleiurilor de la SPA până la miraculosul magazin cu parfumuri, totul e gândit în aşa fel încât să îţi fie bine.

Complexul cuprinde o piaţă în care se întâmplă tot felul de spectacole, multe restaurante cu tot felul de specialităţi, un patinoar pe care am patinat în plină vară şi, desigur, magazine în care vânzătorii sunt instruiţi să nu te streseze. Din păcate şi preţurile sunt mai mari, iar negocierea nu se face chiar după regulile obişnuite, la o adică eşti lăsat să ieşi fără să iei nimic. V-am prevenit, nu e chiar Egipt… Tot din acelaşi punct de vedere, mâncarea, deşi abundentă şi bună, nu este decât parţial autentică, se preferă felurile europene sau adaptate cumva stilului european. Iar dansatoarele din buric nu sunt toate din Egipt…

Dincolo de hotel ai parte de două privelişti încântătoare: marea pe de o parte, care merită privită îndelung, atât de deasupra, cât şi din interior (vezi aici de ce) şi deşertul cu munţii Sinai pe cealaltă parte, minunaţi în culorile apusului. Se pot face excursii la Alexandria sau chiar la Petra, în Iordania. Se poate merge mai aproape, în deşert şi mânca alături de beduini, vezi povestea mea de aici.

În cele din urmă, o săptămână de lux într-un cadru natural minunat nu poate deranja pe nimeni, aşa că nu voi fi ipocrită şi voi spune sincer că mi-a plăcut, cu adevărat!

Cum se face un safari in deşert, in 10 paşi simpli

Data trecută v-am povestit despre vizita la satul de beduini aflat în deşertul Sinai dar destul de aproape de Sharm El Sheikh. Şi am promis că voi reveni cu detalii despre safari.

În primul rând safari e uşor cam mult spus. E vorba de o plimbare grăbită pe ATV-uri, pe o zonă destul de restrânsă. Dar să o luăm pe paşi:

Pasul 1: negociere la bazar pentru eşarfe. Doi deştepţi din România au plecat în Egipt fără pălării, fără eşarfe şi fără ochelari de soare. Da, erau pe listă, dar cine a mai apucat să verifice lista în cele 15 minute disponibile în care a fost făcut bagajul?

Pasul 2: la marginea deşertului sunt o grămadă de puncte în care se pot închiria aceste maşinării pe 4 roţi. Uşor frustrant pentru mine dar safe, pentru că nu am făcut niciodată enduro. Cum ajung turiştii cum hop apare şi omul cu ochelarii. Pentru cine? Îi mai ţineţi minte pe deştepţii de mai sus? Ei bine, nu sunt singurii… iar egiptenii ştiu asta!

Pasul 3: se împachetează capul în eşarfă… hm, ar fi trebuit o cască? La alţii am văzut, noi nu avem, eşarfa e de bază. Eşarfă care se pune bine peste nas, nimeni nu îşi doreşte o porţie de nisip la cină. În spaţiul liber rămas în dreptul ochilor se fixează ochelarii. Dar tot nu suntem gata.

Pasul 4: fetele trebuie să demonsteze că pot mânui maşinăria. Pornire, frână, curbă. Demonstrează toate, fără excepţie.

Pasul 5: se pleacă în trombă. Ţineţi-vă aproape unii de alţii. Ei, nici chiar atât de aproape încât să vă ciocniţi între voi!!!

Pasul 6: Maşinăriile cedează, pe rând. Ghizii se agită şi le schimbă cât ai zice nisip. A mea se opreşte din cînd în când, în mers. E nărăvaşă! Nu mă plâng atât timp cât o pot porni singură. N-am observat însă că nu are lumină. Dacă aş fi ştiut m-aş fi plâns.

Pasul 7: Unde sunt fotografii? Nu-s! Aşteptăm până când sunt recuperaţi din rătăcire. Între timp puii de beduini vin să ne ceară chestii. Nu am chestii, am doar o sticlă de apă la care ţin prea mult ca să o dau.

Pasul 8: se face popas cu ceai la cortul beduinilor. Mâini care dor, drumul prin deşert este deosebit de zdruncinat, asta tot din cauza maşinăriilor care trec pe acolo prea des, în umila mea părere.

Pasul 9: se stinge în cele din urmă şi lumina. A soarelui, nu vă gândiţi la orgii! Cum se aprinde lumina la drujba mea? Nu se aprinde… Merg ca orbeţii înainte, rugându-mă să nu mă abat prea tare de la calea testată de cei din faţa mea. Niciodată nu m-am simţit mai bine pe asfalt ca atunci când am ieşit din deşert.

Pasul 10: Una peste alta a fost fain. Suntem pudraţi cu praf şi uşor frustraţi. Doar atât?

Personal aş fi vrut să dureze mai mult şi să nu fie făcut aşa pe fugă. Mi-ar fi plăcut să stau puţin în linişte şi să ascult soarele apunând, fără orchestra de motoare atât de nepotrivită cu peisajul. Data viitoare vreau pe cămile. Ceea ce am văzut însă, chiar din mers, a fost minunat. Şi a rămas pe cameră, de unde deducem de ce s-a rătăcit Alex…

Despre beduini probabil ştiţi că sunt dintotdeauna locuitori ai deşertului iar faptul că mai există şi astăzi, chiar dacă modul lor de viaţa s-a mai corupt, pe mine mă miră şi mă bucură. Se găsesc într-un număr destul de mare prin Africa (am citit pe undeva că ar fi în jur de 11 milioane în total) şi îşi duc traiul mai mult sau mai puţin nomad (depinde de trib,  interese şi apă probabil!) fără să depindă de stat şi legi. Şeicul este cel care ia decizii şi care face dreptate iar tradiţiile sunt respectate încă, într-o măsură destul de mare.

Imediat ce am ajuns la Sharm El Sheikh şi ni s-a făcut planul pentru seară (Bedouin Village, Bedouin Dinner & Belly dancing), avem dubii destul de mari că vom întâlni ceva autentic, dar asta nu mă împiedică să mă bucur că vom intra, măcar puţin, în sufletul deşertului. Îmi imaginez ceva destul de comercial, precum rezervaţiile de indieni din America, despre care a povestit şi Adina în Vestul mai mult sau mai puţin sălbatic (de unde m-am şi inspirat în titlu).

Nu e chiar atât de rău dar nici de intrat foarte mult în deşert nu intrăm. De pe şoseaua impecabilă o luăm direct, cu un ditamai autocarul, pe suprafaţa pietroasă a deşertului Sinai (nu e nisip, e mai degrabă un fel de pietriş mărunt), înaintând cu salturi sacadate pe suprafaţa vălurită creată tot de maşini. Din sens opus se întorc, ridicând nori de praf, grupuri pe ATV – aha, deci asta vom face şi noi în curând, vom circula de fapt pe şoseaua deşertului…

Cortul beduinilor este aşezat într-un  loc minunat, într-un adăpost natural format din stânci roşcate, arătând de parcă ar fi fost frământate sau mai degrabă ca ceara scursă de pe o lumânare. Cum e deja întuneric, luminiţe sunt înşirate peste tot pentru a ne indica calea (lumânări puse în sticle de plastic tăiate) dar şi pe stânci iar asta creează o atmosferă minunată. Cortul nu e nimic spectaculos dar e foarte primitor, cu măsuţe joase şi multe perne. Păhărele cu ceai cald ne întâmpină, oferite de bedunii îmbrăcaţi în hainele lor albe, scrobite la marele fix.

Nu e nici urmă de sat la vedere, doar copii căţăraţi pe stânci care se uită curioşi la noi. La cererea grupului aceştia sunt chemaţi în cort. Sunt foarte drăguţi şi veseli, gata să râdă şi să facă poze cu toată lumea.

Locuitorii deşertului sunt gazde bune, fiind în general foarte ospitalieri cu străinii. Cu atât mai mult aici, unde mai mult ca sigur îşi asigură un venit frumuşel din turism. La intrarea în cort e şi o măsuţă cu bijuterii şi câteva obiecte, însă nu încearcă nimeni să ni le bage pe gât.

Stăm puţin de vorbă cu şeicul, încercând să aflăm mai multe. Răspunsurile sunt abile şi destul de evazive. Şeicul e mai tânăr decât m-aş fi aşteptat, poartă la mână un ceas pe care cu siguranţă nu scrie Casio şi are o super maşină de teren, bineînţeles albă. E însoţit de o doamnă îmbrăcată cât de poate de european. Aş putea jura că viaţa lui nu se desfăşoară în deşert, dar poate mă înşel.

Alte femei nu am văzut în peisaj, dar ştiu că ele se îmbracă în negru, lăsând doar ochii afară. Ca să se ferească de nisip, ni se spune. Da, sigur…

Ghidul ne-a mai povestit pe drum cum guvernul egiptean a construit la un moment dat case pentru beduini dar aceştia nu le-au locuit niciodată, preferând să rămână la stilul lor de viaţă. Nu am văzut locuinţe sub formă de cort, aşa cum m-aş fi aşteptat, nici la plimbarea motorizată prin deşert. Doar câteva construcţii într-o stare avansată de degradare.

Întreb de copii, dacă merg sau nu la şcoală. Răspunsurile se bat cap în cap. Unii spun că da, există şcoli, alţii că da, există şcoli (ca şi locuinţele create pentru ei) dar că cei mici nu le frecventează. Şeicul a terminat totuşi liceul, aşa spune.

Beduinii sunt încă liberi de convenţiile şi legile societăţilor în care trăim noi. Poate că de aceea există călători care aleg să trăiască şi să muncească printre ei, acest lucru fiind posibil. Pentru libertate şi pentru experienţa deosebită a deşertului, grea şi fascinantă totodată. Dacă are loc o căsătorie dintre un beduin şi cineva din afară, cealaltă persoană trebuie să îşi abandoneze viaţa în civilizaţie şi să se alăture tribului. Mă tem că invers este mult mai greu, dacă nu cumva imposibil.

Probabil că triburile de beduini îşi cunosc deşertul ca propria palmă, fără să îşi încalce între ei teritoriile. Posibil ca prezenţa lor să fie necesară, pe post de gardieni ai graniţelor naturale. Pentru mine totul este încă destul de vag, deşi aş vrea să ştiu mai multe despre viaţa şi rolul lor în prezent. Sunt curioasă ce se întâmplă cu tinerii care vor să se rupă de acest stil de viaţă sau ce anume îi face să rămână în deşert, pentru o viaţă…

Lăsând întrebările la o parte, masa este gata în cort şi apar şi dansatorii. Am uitat să menţionez beculeţele colorate care ornează marginile cortului şi boxele din care urlă muzica. Tanura ne încântă mai ales prin prezenţa puştiului care nu se lasă şi se ţine de ritmul dansului până la final. Dansatoarea din buric mai are din punctul meu de vedere de învăţat, nu sunt eu un expert dar ce face ea ar merge mai degrabă într-un club. Cu toţii sunt doar invitaţi, nu fac parte din trib, aşa cum se întâmpla poate în alte timpuri. La final gazdele se strâng cu mic cu mare, de la cel mai bătrân până la copii sau şeic, pentru a ne ţine o cântare. Pentru că nu înţeleg ce spun şi îi văd poticnindu-se şi râzând am senzaţia că nu au mai făcut asta de mult şi au uitat versurile. Un puşti zelos cu ochi frumoşi este din când în când pus la punct cu o privire tăioasă sau o vorbă scurtă, pentru că dă din palme complet în afara ritmului. Iar cântecul se scurge lent şi ezitant în liniştea din jur, invitându-ne la somn…

Plecăm de acolo cu sentimente amestecate, sub lumina lunii, fără să ştim că vom reveni. Dar despre safari data viitoare…

Despre “sun&sea” ce să vă mai explic? Este evident că tot omu’ simte nevoia, după un an de dat cu sapa, să se relaxeze undeva la mal de mare, cu umbreluţa de stuf înfiptă în nisip şi cea de hârtie înfiptă în cocktail.

Aşa că am îndrăznit şi eu să scriu, la Chinezu pe blog, despre ce a însemnat pentru noi vacanţa într-un loc în care găseşti poate că cea mai faină combinaţie soare – mare – servicii: la Sharm El-Sheikh.

Citeşte mai departe.

Am venit acasă şi mi-am făcut cu ruşine temele. Aşa cum ştiam, dervişii rotitori au o legatură spirituală cu dansul. Toate mişcările lor au interpretări religioase iar rotirea în sine îi aduce într-o stare de extaz, de transă. O poveste completă a originilor sufi am citit-o la Traveling Hawk pe blog. Dansatorii de sufi, deşi seamănă cu cei de tanura, au altfel de costume, alb cu negru şi, ca să fie completă povestea, trebuie să fie mai mulţi. Cel din centru semnifică soarele, în timp ce ceilalţi sunt stelele. Fusta de la exterior se scoate în timpul rotirii, ca o lepădare de cele lumeşti, iar o mână se îndreaptă spre cer în timp ce alta coboară spre pământ, stabilind conexiunea dintre cele două lumi.

Tanura prezentată turiştilor păstreaza rotirea dar aceasta nu mai e o formă de comuniune cu divinul ci mai degrabă o dovadă de măiestrie, nu mai e o aspiraţie la înalt ci mai degrabă un spectacol. Cred că şi cu dansurile sufi se întâmplă cam acelaşi lucru, de fapt… Tanura e plin de culoare, costumele sunt elaborate, uneori împopoţonate cu efecte speciale şi beculeţe care se aprind spre extazul publicului aplaudac. Viaţa plină de culoare a Egiptului a adăugat mai multă vigoare şi ingeniozitate în acest dans. Noi i-am spune, cu pretenţii şi aere de ‘telectuali, kitch. Ei cred că numesc asta bucurie, manifestată în tot ceea ce înseamnă distracţie (vezi şi vasele de pe Nil care se plimbă de colo colo cu muzica dată la maxim şi instalaţii de lumini ce-ţi iau ochii).

Oricum ar fi, comercial sau nu, abilităţile acestor oameni sunt de admirat. Încercaţi voi să vă învârtiţi pe loc, cu viteză, măcar un minut şi după aceea mai vorbim.

Imaginile provin din două mici spectacole: unul la bordul restaurantului plutitor, din Cairo, al doilea în cortul beduinilor din deşert. Primul dansator mi s-a părut cel mai tare, al doilea la rând fiind puştiul din deşert, care s-a ţinut cu tenacitate de ritmul tatălui său. Mă temeam că o sa ameţească brusc şi o să îl culegem de pe jos dar nu a fost aşa!

Puteţi să începeţi cu secvenţa filmată, chiar dacă nu am avut lumină prea bună se vede suficient!

Când îţi doreşti ceva foarte mult nu se poate să nu reuşeşti. Veche ideea aceasta, nu e aşa? Însă pentru mine ambele călătorii pe care le-am făcut în Egipt au însemnat o dovadă a faptului că acest principiu funcţionează. Deşi nu plănuiam, prima călătorie, la Cairo, a ieşit în urma unei decizii spontane, dacă vă aduceţi aminte!

A doua a fost o oportunitate apărută din senin, din nou fără să mă aştept, mulţumită lui Chinezu, în coaliţie cu agenţia United şi Autoritatea Egipteană de Turism.

Cred că v-aţi prins deja că Egiptul m-a fascinat dintotdeauna şi că nu m-aş sătura prea curând să îl vizitez. Chiar dacă am fost de două ori tot ne-au rămas înca foarte multe locuri de descoperit şi de făcut, aspect care nu mă întristează ci îmi dă un fel de bucurie – ştiu că aşa am un pretext să mai ajung pe acolo.

Vizita în Egipt mi-a demontat două prejudecăţi pe care le purtam după mine de ceva timp încoace. Prima era că “o călătorie în grupuri mari nu poate fi decât un eşec”, a doua aşeza conceptul de „all-inclusive” pe ultimul loc în materie de preferinţe la cazare.

În primul rând info-tripul organizat de ETA si United a fost perfect, pus la punct pană în cele mai mici detalii iar acest lucru a ajutat grupul sa fuzioneze şi oameni provenind din domenii de activitate diferite să se simtă bine împreună, bucurându-se de toată experienţa descoperirii Egiptului. Deşi am avut celebrităţi în grup, nu am văzut fiţe şi mofturi, se pare că selecţia participanţilor s-a făcut atât după criterii de popularitate dar şi după calitate, ceea ce este o dovadă de profesionalism.

Am regăsit cu mare plăcere atmosfera din Cairo, despre care am povestit şi la Chinezu pe blog.  Prezenţa manifestanţilor în dreptul geamurilor noastre de hotel nu ne-a neliniştit ci dimpotrivă, a contribuit la sentimentul de solidaritate cu timpurile grele prin care trec şi vor trece aceşti oameni. Ar trebui să ştim cum este pentru că nici noi nu am reuşit să depăşim astfel de crize, nici după atâţia ani!

Apoi am revăzut cu aceeaşi fascinaţie şi încantare piramidele, Sfinxul sau Muzeul de Egiptologie. Ca activităţi ne-au impresionat în mod deosebit plimbarea cu restaurantul plutitor, pe Nil, sau incredibilul dans tanura. Nu trebuie să rataţi un astfel de spectacol şi cred că multe restaurante oferă o mostră, ca şi dansul din buric.

Într-un altfel de Egipt şi altfel de atmosferă, la Sharm el Sheikh am experimentat luxul şi răsfăţul in formele sale cele mai exotice, ne-am simţit precum faraonii! Şi chiar dacă faraonii nu făceau snorkeling, cel mai greu ne-a fost să scoatem capul de sub apă. Coralii care erau chiar langă plajă si lumea minunata şi atât de colorată a peştilor ne-au uluit! La început am avut momente în care ne-am întrebat dacă nu cumva înotăm într-un acvariu şi dacă nu cumva peştii sunt aduşi la mal tocmai pentru bucuria turiştilor. La câtă atenţie se acordă oaspeţilor nu m-ar fi mirat să fie aşa dar bineinteles că totul era cât se poate de real şi natural. Iar plimbarea în largul Marii Roşii ne-a dovedit că nu sunt prea multe ţări care să ofere atâta frumuseţe subacvatică aşa cum o face Egiptul.

Fiecare destinaţie are farmecul ei însă în Egipt natura coalizează cu serviciile de top pentru a oferi poate că cele mai frumoase vacanţe la mare. Plictiseala de care mă temeam în cadrul conceptului de “all-inclusive” a fost alungată de activităţi permanente, propuse de organizatori: snorkeling, cină în cortul beduinilor din deşert, vizită la biserica coptă, o zi întreagă petrecută pe mare, plimbare cu quadurile prin deşert, clubbing sau diverse cine festive, în restaurante cu tematică variată, pentru toate gusturile (de la bucate tradiţionale până la fructe de mare sau fripturi suculente).

Ce nu ne-a plăcut? Există aşa ceva? Ar fi vreo trei lucruri, dacă mă gândesc bine! Primul e că m-am gândit mereu că tot ceea ce facem noi ar fi fost minunat şi pentru LumeaMică şi am suferit din cauza asta, în mici reprize. Al doilea e că hotelurile de lux din Egipt, indiferent cât de scumpe sunt, nu oferă internet ci pachete pentru care plăteşti separat. Nu a fost cazul nostru dar mi s-a părut ciudat şi frustrant. Şi nu în ultimul rând mi-a displăcut total faptul că a trebuit să plecăm înapoi acasa….

Sunt multe de povestit aşa că vom încerca, pe măsură ce vor fi gata şi pozele, să vă dăm mai multe detalii.