Am dorit-o şi am visat-o de mic copil. Şi anul acesta visul a devenit realitate. Pădurea tropicală nu este o pădure, este o experienţă, un vis, o revelaţie şi cred că fiecare o înţelege în felul său. Noi ne-am îndrăgostit de ea imediat. Am văzut-o pe soare şi pe ploaie (şi credeţi-mă, plouă apocaliptic!), la înălţime sau la ţărmul oceanului, pe lumină şi pe întuneric (da, asta n-a fost o idee prea bună, recunosc, mai ales dacă te-ai uitat prea mult la National Geographic…) şi nu ne-a dezamăgit niciodată.

Este unul dintre cele mai diverse, dar şi cele mai fragile ecosisteme de pe Pământ. Pădurea tropicală din Costa Rica are mai multe specii de păsări decât Canada şi SUA laolaltă, are mai mulţi fluturi decât toată Africa şi la fel de multe specii de plante cât întreaga Europă, dintre care 1,300 de specii de orhidee (pont: dacă vreţi să le vedeţi înflorite, decembrie-februarie este perioada lor de glorie). Totul în doar 51,100 km² .

Arborii sunt de o diversitate incredibilă: înalţi sau pitici, firavi, dominatori, fioroşi, gingaşi, chirciţi, falnici, exotici, ursuzi, nebunatici. Arborii nu sunt, ci trăiesc, respiră, se înalţă, şuşotesc, se îmbrăţişează, se contopesc, se luptă. Unii chiar te pot ucide, cum face micul manzanillo. Pare inocent şi firav la prima vedere, cu fructele lui gălbui şi pipernicite, dar aproape până şi umbra sa este toxică.

Iar mai jos, căţărându-se pe copaci, altă poveste: e plin de bromelii, liane, orhidee şi tot felul de chestii agăţătoare şi căţărătoare care te aştepţi să prindă viaţă dintr-un moment în altul.

Ce mai, o pădure vrăjită. Chiar şi vorbeşte! De la  zumzetul continuu şi liniştitor al cicadelor (milioane de insecte, care trăiesc clipa la propriu, căci viaţa lor ţine doar o zi şi-o noapte) până la ciripitul vioi al păsărilor şi inconfundabilul glas papagalicesc, le poţi auzi pe toate. Dar ce te face să înlemneşti de fiecare dată, crezând că până aici ţi-a fost, este strigătul maimuţelor urlătoare, copiat parcă din filmele de groază de la Hollywood.

Găseşti insecte şi broaşte la tot pasul, ca să nu mai vorbim de tarantule şi şerpi veninoşi, dar dacă vrei să vezi şi chestii îmblănite, îţi trebuie o oarecare tactică, sunt mai timide de fel. Bineînţeles, teoria cu timiditatea nu se aplică şi la maimuţe şi ratoni, care nu numai că sunt extrem de sociabili, dar şi nişte pungaşi notorii! (atenţie la rucsacurile lăsate nesupravegheate!).

Şi ce să vă mai povestesc de papagalii coloraţi care zboară printre frunze? De palmierii fotogenici (şi bănuiesc eu, cu tendinţe anorexice)? De copacii înalţi, de eucalipt  cu coaja fină şi colorată? Sau de imenşii fluturi albaştri întâlniţi la tot pasul, care bat lasciv din aripi parcă spunând urmează-mă?!

Şi dacă tot nu v-aţi convins de vraja pădurii, vă spun doar să mergeţi în Monteverde Bosque Nuboso (pădurea din nori) care vă va învălui cu o ceaţă densă şi umedă în care a te rătăci pare singurul drum.

Şi verde, mult verde, cred că am văzut acolo nuanţe de verde pe care nu le-am regăsit nicăieri altundeva. Şi ne-am umplut sufletul, inima, mintea, ochii. Nu mai încăpea nimic. Noroc că au inventat unii cardurile foto, am reuşit să aducem şi ceva acasă, pentru voi.

Vise frumoase!

Articol de: Alexandra

Drepturi foto: Marius Păcurariu

Majoritatea oamenilor asociază Canada cu frigul şi zăpezi de câţiva metri însă Vancouver-ul e ferit de aşa ceva: clima e foarte blandă (pe de o parte datorită curentului Kuroshio iar pe de altă parte datorită protecţiei munţilor de pe insula Vancouver, o insulă lungă de 450 de km, aflată în Pacific in“faţa” oraşului). Ba mai mult de atât, există şi păduri tropicale!

Vancouver este, ca orice alt oraş mare al Canadei, multicultural: chinezii care reprezintă 30% din populaţie (China Town-ul  fiind al doilea ca mărime de pe continentul nordamerican) convieţuiesc în bună înţelegere cu indienii, japonezii, coreenii, italienii şi grecii.

Un tur al oraşului ar trebui sa înceapa în Downtown, trecând neapărat prin centrul vechi al oraşului (Gastown) continuând cu parcul Stanley (al 3-lea parc ca mărime din America de Nord) iar dacă treceţi podul Lion Gate Bridge şi vă îndreptaţi spre nordul oraşului o să ajungeţi la Capilano Suspension Bridge, unde puteţi trece peste un pod suspendat la 70 de metri deasupra unui râu ca să descoperiţi vegetaţia tipică pădurilor tropicale.

Impresii şi fotografii: Adelaida

Filmele americane ne poziționează mereu în mijlocul acestui oraș și cu siguranță unul dintre visele mele a fost să mă plimb pe câteva din celebrele bulevarde.

Însă, locul în care m-am simțit cu adevărat liberă și fericită a fost altul. Un orășel ceva mai la nord, situat la marginea Oceanului Atlantic. Cu o magie aparte, o îmbinare între vechi și nou, între liniște și familiaritate, cu străduțe întortocheate și o arhitectură minunată.

Am vizitat Bostonul împreună cu prietena mea, după ce petrecusem 3 luni în Statele Unite. Două săptămâni într-un apartament la etajul 38 cu o vedere extraordinară.

Boston îți oferă de toate: universități de renume (Harvard și MIT), muzee (Museum of fine arts, New England Aquarium, Isabella Stewart Gardner Museum), echipe sportive celebre (Boston Red Sox), clădiri de 228 m (Prudential Tower), parcuri extraordinare (Public Garden) și multe multe altele.

Fără agitație, un oraș al familiei ar spune unii. Un oraș în care fiecare zi poți trasa liniile unei povești frumoase, mai ales dacă ai lângă tine oameni cum am avut noi.

Auzisem multe povești despre românii de peste hotare. Cum că ar fi mai reci sau că nu ar da o mână de ajutor la nevoie. Ei bine, nu a fost nici pe departe așa. Calzi, primitori, cu respect și bucurie ne-au primit în casele lor și ne-au ajutat așa cum au știut ei mai bine. Fără ei, Bostonul nu ar fi fost la fel de frumos…

Cele două săptămâni au fost pline de plimbări, petreceri și experiențe de tot felul. Am petrecut timp alături de studenți de la MIT, am vizitat Blackstone Group, Apple store sau ne-am plimbat cu barca pe Charles River.

Partea cea mai frumoasă a fost momentul în care am vizitat universitățile, MIT și Harvard cu campusurile universitare și împrejurimile.

Harvard, acea universitate clasică, cu arhitectură specifică, tradiții și legende. Benjamin Franklin, Frank Gehry, Barack Obama sau 75 de câștigători ai premiului Nobel au pășit pe acele trepte. Sub vegherea lui John Harvard și papucul lui lustruit (se spune că dacă atingi statuia ai noroc în anul universitar) studenții mișunau, cu cărți în mână sau povestind despre cine știe ce subiecte.

La un pol opus, MIT pare ”studentul revoluționar”. Acela căruia nu îi place să respecte regulile și de fiecare dată lucrurile îi ies cum trebuie, în ciuda insolenței. Alături de un alumni, am avut ocazia să vedem cum arată sălile de curs, sălile de studiu, centrul sportiv sau biblioteca. Un spririt liber și o atmosferă veselă înconjura această universitate, cu o arhitectură unică (Frank Gehry) și povești despre organizații studențești sprijinite în proiectele lor ambițioase.

Pe lângă numeroasele centre de agrement disponibile pentru studenții de la MIT, una dintre cele mai frumoase beneficii este posibilitatea de a te plimba cu barca pe Charles River. Pe o parte e orașul agitat, cu zgârie nori iar pe cealaltă parte, e campusul. Amândouă legate ce celebrul pod Smoot (legenda, aici)

Cât despre experiența culinară, Bostonul este locul în care poți experimenta aproape orice. De la mâncare indiană, japoneză sau chinezească până la ”fine cuisine”. Servirea era ireproșabilă, fie că vorbeam de sandwich-urile de la Subway, fie că vorbeam despre deserturile de la Finale.

Cu toate că a trecut mai mult de un an de la vizita mea în Boston, de fiecare dată când îmi amintesc de acel oraș îmi vine să iau primul avion și să mă mut o perioadă acolo. E ca un magnet care mă atrage și cu siguranță mă voi întoarce la un moment dat.

Dacă vreți să vizitați Bostonul, vă recomand să îi acordați mai multe zile. Frumusețea acestui oraș este dincolo de ”lista atracțiilor turistice”, dincolo de tururile pe care le pot face agențiile.

Impresii scrise de: Alexandra Crăciun

Articole similare: Vestul mai mult sau mai puţin sălbatic

Nici nu ni s-a scuturat bine praful de pe bocanci, ca ne-am trezit in Sedona. Am tras la un “lodge” in centru ca boierii (adevarul e ca orasul e atat de mic, ca oriunde esti in centru!) si ne-am facut cinste cu cate un dus fierbinte de caciula. In nici jumate de ora, am inceput sa bantuim pe strazi: eu cu doua aparate de gat, unul mai greu ca celalalt, dar nici unul digital; Silvia, cu ochii prin vitrine (Sedona este un Mecca al artizanatului, in special sticla unicat de toate felurile, de la cercei pana la candelabre); iar Sean, incorigibil – cu gandul la mancare mexicana si la tequila.

Asa ca, fara sa ne mai lungim, am tras la un restaurant oarecare, ne-am rasfatat cu niste fajitas, quesadillas si burritos, deplin recunoscatori pentru faptul ca in Sedona meniul de Margueritas e de regula mai lung decat cel de mancare. Recomand calduros Frozen Mango Marguerita, cu tequila Patron, sau macar Jose Cuervo, daca e portofelul la regim.

Apusul l-am prins prin magazine, cu ochii mari la candelabrele si lustrele multicolore care n-ar incapea decat intr-un palat, la preturi “derizorii” de altfel, gen cateva sute de mii. De dolari, nu pesos sau alte poante. Am dat o tura si pe la piscine inainte sa ne culcam, si bine am facut – dupa o ora de hot tub si un somn zdravan, toti trei am scapat de febra musculara pe care o imprumutaseram urcand din canion – yahoo!

Ne-am sculat bucurosi sa descoperim ca din camera noastra se vedea Snoopy Rock (un varf celebru din Sedona, al carui contur arata exact ca profilul celebrului personaj animat cu acelasi nume), si-am dat peste o minune de brutarie de unde am cumparat paine cu jalapenos, si un mic dejun de zile mari.

Sedona ofera multe atractii cam prea turistice pentru gustul nostru (tururi cu elicopterul, calarit pe cai sau biciclete si cate si mai cate). Am preferat sa ne cufundam putin in peisaj, si am petrecut ziua urcand pe munte, cu cateva opriri la niste turnuri istorice pline de “charm”. In Sedona, arta nativa indiana te copleseste la tot pasul, iar targurile de bijuterii sunt pretutindeni. Ne-am oprit si noi, de, cand altcandva mai aveam ocazia sa ne tocmim cu indienii pentru nush-ce flecustete de argint? Nu se facea!

Am pus capac unei sederi tare placute si relaxante cu o cina la “cel mai tare restaurant din oras”, cica (dupa parerea hotelierului nostru, care era si el un pic luat pe ulei). Dupa o portie serioasa de mixed grill ala Sedona (urs, bor si venison), i-am fost recunoscatori pentru recomandare.

LAKE POWELL

Silvia si cu mine ne-am lasat cu greu convinse sa parasim Sedona a doua zi, asa ca Sean a fost nevoit sa supra-liciteze un pic si a inchiriat o barca cu motor ca sa vedem Lake Powell “cum trebuie”. Un lac imens, turcoaz, unduindu-se prin crevase de canion rosu si munti albi de calcar. Noi (surorile) am dat cu banul toata ziua intre carma si plaja si-asa am ajuns sa vedem toate colturile lacului, de o frumusete aparte. Asa o alaturare de culori vii rar o intalnesti – mama natura stie ceva Photoshop se pare!

Pe Sean l-am tot “pierdut” de cate ori ne-am oprit. Mare pasionat de sarituri, salturi si scufundari de tot felul, s-a tot cocotat pe toate stancile (cica 4-5 etaje inaltime e o nimica toata, dom’le), sarind in gol, invartindu-se ca un arc, spre disperarea mea.  Cum se zice pe aici, “if you can’t beat them, join them” – asa ca pana la urma Silvia si cu mine am gasit o stanculita suficient de mica, incat sa ne incumetam si noi sa sarim. Desi era asa, “ca de la etajul unu”, treaba pare mult mai serioasa cand te uiti in gol… Am sarit pana la urma, si mi-a placut atat de tare, ca am jurat sa nu mai sar in viata mea nici de pe o lada de bere.

Si-uite-asa, dupa o zi de joaca, prajeala, balacit si poze pe Lake Powell, am dat barca-n primire si-am pus cortul pe marginea strazii, in desert. Nu s-a comparat cu noptile din Grand Canyon, in desert frigul iti intra-n oase de nu visezi decat plapumi si pufoaice. Noroc ca iese soarele dimineata de tot si, odata cu el, te-ntorci in “cuptor” de la prima ora.

ZION PARK

Sculati devreme, ne-am incumetat sa batem drumul tocmai pana-n Zion National Park, unde ne-am dat cu cauciucurile (tubing) pe rau, chiar prin mijlocul canionului. E o senzatie ametitoare, sa plutesti in voie printre peretii rosiatici ai canionului, cu ochii ba la copacii crescuti din stanca, ba la pasarile de tot felul, ba la cerul albastru. Noroc ca din cand in cand iti cade dosul in apa rece ca gheata, ca altfel ai ameti de atata “feerie”!

Raul curge lin, fara cascade sau alte smecherii, a fost perfect pentru incepatori ca noi (sora cu mine, ca Sean e “veteran”).Toata operatiunea a mers ceas, se vede ca turismu-i afacere mare-n tara asta. Te iau cu camionul de la “scara” (in cazul nostru, de la masina noastra), te duc la deal cu tub cu tot, iti fac poza, iti iau banii ($45 de persoana), iar dupa plutirea de voie te duc inapoi la masina ta, nu inainte de a da un tur pe la gift shop – in caz ca a ramas vreun dolar necheltuit, ai sansa sa-l dai pe chistocuri la suprapret, asa, de suvenir.

Cu strangere de inima ne-am pus iar pe drum, de data asta inapoi spre Las Vegas (aveam bilete de avion a doua zi, si sigur ca abia asteptam sa repetam experienta de la venire – minus berea la suprapret, si turbulentele. Cinci ore mai tarziu am descalecat iar pe coasta de est, dezamagiti un pic ca s-a terminat povestea atat de repede. Home Sweet Home!

Articole similare:

Marele Canion

Las Vegas

Impresii scrise de: Adina Caron

Perioada calatoriei: August, 2005

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!

Ne-am sculat dis-de-dimineata, gata de drum, si-am pornit-o catre Grand Canyon – nu inainte de-a ne opri la un supermarket sa facem “plinul” pentru cele doua nopti anticipate in campingul din canion. Dilema de baza fiind, desigur, ce sa luam “ca sa ne-ajunga”, dar sa nu ne rupa spatele sau chingile de la rucsaci pe parcurs.

Drumurile din Vest sunt teribil de plictisitoare – tara e plata ca o foaie de placinta cat vezi cu ochii, iar soselele par trase cu rigla pana la capatul pamantului. Limita la viteza nu se pune – teoretic, semnele zic 75 de mile la ora, dar nu vezi nici tipenie de om, masina sau politai cu orele, asa ca si noi, ca majoritatea petrecaretilor in concediu, am traversat desertul cu o suta la ora in cruise control, geamurile jos si radio-ul la maxim.

Dupa cinci ore de caldura si praf am ajuns, in sfarsit, in parcarea cu pricina (Hualapai Hilltop) si ne-am trezit inconjurati de turisti de toate soiurile, care mai de care sa-si dea cu point-and-shoot-u’ imprejur. Da’ nu-i nimic, e canion destul pentru toata lumea, rosiatic si mare ca nu-ti ajunge vederea periferica, de trebuie sa-ntorci capul generos din stanga-n dreapta ca sa cuprinzi imensitatea de straturi multicolore. Dupa cateva secunde nici nu te mai deranjeaza marea de turisti sau coatele primite-n burta “din greseala” – meditatia te cuprinde si te pierzi o vreme in linistea fara margini si in cerul albastru. Este neindoielnic cel mai frumos “colt” de lume in care am ajuns pana acum.

Cine stie cat as fi stat eu acolo cu ochii-n soare, daca nu m-ar fi “trezit” Sean – de, el a mai fost, a mai vazut, s-a mai minunat; de data asta era preocupat mai mult de cum o sa coboare el 4-5 ore in canion cu doua fete ametite in spinare – si era dreptul lui sa-si faca griji, noi doua dadeam din stanga-dreapta cu multimea, ba cu “ooooo”, ba cu “aaaaa”, fara sa raspundem la fleacuri gen cine cara ce, sau unde ne sunt rucsacii. Nu stiu cum ne-a urnit pana la urma saracul de el dar, mai cu tras, mai cu-mpins, am lasat masina la varf, am luat in spate sacii, cortul si mancarea (care pare extrem de inutila cand vine vremea sa o cari), si – aici Sean a fost neclintit – trei litri de apa de persoana.

COBORAREA SPRE SUPAI

Si-uite-asa am pornit coborarea spre Supai, satucul din vale, unde planuiam sa punem cortul doua nopti. [Fac paranteza sa zic ca dupa aproximativ 30 de secunde bocancii mei au devenit rosii ca macul, culoare cu care s-au mandrit tot restul calatoriei, ba chiar luni de zile dupa ce ne-am intors acasa.] Sean a-nceput sa ne spuna povesti despre tribul de indieni care inca traiesc prin preajma, asta asa, ca sa ne distraga atentia de la panta aproape verticala din prima jumatate de ora. Noroc ca s-a nimerit la inceputul calatoriei, altfel cred ca ne-ar fi luat frica sa ne avantam pe-asa o coborare, cu atatea kilograme in spinare.

Dupa 30 de minute, minune si nu alta – drumul prin canion se linisteste deodata si incepe sa urmeze o albie de rau cu urcusuri si coborasuri extrem de line, pesteri si chiar umbra pe alocuri. Chiar ma laudam ca nu-i asa de rau, cand Sean a-nceput sa rada de mine si mi-a spus ceva de genul “mai vorbim in 4-5 ore, sa vedem cu ce te lauzi atunci” – stia el ce stia. L-am convins sa ne mai povesteasca de indieni, ca sa stim si noi cam ce ne-asteapta-n rezervatie, la camping. Tribul Havasu (aproape 500 la numar) traieste in satul de la poale, Havasupai. E o lume interesanta, un mini-univers plin de surprize, lipsit de autenticitate pe alocuri, cum aveam sa aflam.

Indienii Havasu (sau Havasu ‘Baaja) traiesc din turism, aproape suta la suta. Si nu vorbim doar de ghizi sau de vanzarea artizanatului la turisti – ca doar suntem in America. Vorbim de bastinasi parca rupti dintr-un muzeu, care cat e ziulica de mare bat canionul de la parcare la sat – traseu pe care l-am urmat si noi intocmai – dar cu magari, carand diverse “necesitati” de care turistii nu se pot lipsi sub nici o forma: cola, chipsuri, fructe de import, pepeni, hamburgeri, inghetata, lotiuni de tot felul si cate altele – cum v-am zis, America. Si eu care m-asteptam sa ajungem in sat si sa traim viata “simpla”, autentica, doua-trei zile… Cand colo, indienii au un supermarket in toata regula (bashca supra-preturi de mare exceptie, ca doar totu-i adus pe magar), restaurant (unde gasesti pizza a-la New York, si breakfast cu omleta si sunca de-ai jura ca esti in Ruby Tuesday) si chiar si un hotel! Ce s-a intamplat cu “culoarea locala”, oameni buni? Chiar asa, nu ne putem lipsi doua minutele de caffeine-free-diet-cherry cola? Eu am crezut ca Sean rade de noi cu povestile astea sau ca macar exagereaza – dar in curand au inceput sa ne “depaseasca” magarii, asa ca am vazut cu ochii mei convoiul de aprovizionare de-ai fi zis ca au un Carrefour de umplut si nu alta.  Si asta nu-i nimic, cam unul din trei magari avea in spate si cate un turist rotofei si transpirat in slapi, caruia probabil i s-a parut mai usor sa plateasca acolo, cateva sute de dolari, decat sa dea cu stangu-n dreptul pe drum drept.

REZERVATIA HAVASUPAI

Dupa cam patru ore de batut desertul (8 mile, daca-mi aduc bine aminte), sufocati de caldura, mandri foc de bataturile de la picioare, am ajuns in sfarsit in rezervatie. Toate erau cum le lasase Sean cu ani in urma, si cum v-am spus: restaurant, supermarket, hotel – dar ne trecuse dezamagirea ca prea a fost frumoasa coborarea prin canion. Si la urma urmei nu le poti avea pe toate! Am platit si noi “taxa” sa stam pe pamantul lor ($8 dolari de persoana, pe noapte), am dat o tura la misto prin supermarket (ca apa tocmai o terminasem si e pacat sa nu cumperi apa cea mai scumpa din viata ta cand ai ocazia) apoi ne-am orientat catre camping, care era si el cam la inca 2 mile distanta. Ce mi-a placut e ca foarte putini oameni stau cu cortul, majoritatea se-ntorc in aceeasi zi – asa ca am avut toata zona doar pentru noi.

Noaptea am dardait un pic, ca asa-i in desert – dar se merita. Recomand cu toata caldura un cort ca al nostru, care are un acoperis de plasa fina, prin care se vede totul ca printr-un geam. Nu cred c-am vazut in viata mea atatea stele, sau cer mai albastru. Si aerul era parca mai curat ca oriunde, una peste alta ne-am odihnit cum nu ma asteptam de bine.

A doua zi, dupa toaleta de dimineata “la sticla”, am dat o raita prin sat, sa vedem si noi ce si cum pe lumina. Parca tot ma asteptam sa descopar o intrare in lumea autentica, lumea lor – dincolo de fatada comerciala de turism atat de aparenta. Ei bine, nu si nu – am descoperit in schimb ca, pe langa magari, poti opta pentru urcat sau coborat in canion cu elicopterul, daca te dau banii afara din casa. In plus, in loc sa descopar ritualuri autohtone ascunse de lume, ferite de cotidian, am aflat ca tribul Havasu traieste intr-o lume bizara, o copie fidela a lumii “obisnuite”: au Bingo vineri seara, intalniri pentru Alcoholics Anonymous de trei ori pe saptamana (desi alcoolul si drogurile sunt interzise in rezervatie, ca si armele), biserica duminica dimineata, scoala zilnic de la 8 la 2 pentru copii si serbare sambata. Am aflat toate astea de la un panou de afisaj de la cladirea principala, dupa ce m-am frecat bine la ochi, sa fiu sigura ca nu e vreo poanta. Se pare ca din tribul Havasu (din 1800, cand Grand Canyon-ul a devenit parc national si a-nflorit turismul) n-au mai ramas decat trasaturile fizice si numele – restul e America de rand, mediocra din toate punctele de vedere. Ce pacat!

Dar adevarul e ca eram acolo ca sa vedem canionul, nu indienii – si pana acum canionul nu ne dezamagise deloc, chiar dimpotriva. Asa ca am mancat ceva gatit la repezeala pe cuptorul de voiaj (ca doar nu-l carasem degeaba), ne-am echipat in costumele de baie, si am pornit de-a lungul raului, sa vedem celebrele cascade (Navajo Falls, Havasu Falls, si Mooney Falls) de pe Havasu Creek.

continuare si imagini in pagina urmatoare

Incerc sa-mi aduc aminte cum de ne-am hotarat sa traversam tara in 2004 (din Washington, DC), dar – ca sa fiu sincera de la bun inceput – maruntisurile astea se cam blureaza in timp, dupa o anumita ratie zilnica de rom sau bere… Imi aduc insa aminte ca tocmai ne cumparaseram casa, si ne-am mutat cu tot calabalacul pe 26 August.  Calabalac care, interesant, a incaput intr-un portbagaj de Toyota, un singur drum. Ni s-a parut noua o idee geniala sa ne mutam din prima zi (de, proprietari habar-n-avisti ce eram), desi erau 45 de grade afara, si n-aveam inca frigider. De alte fleacuri gen pat, vreun scaun, sau betisoare de urechi macar, nici nu mai vorbesc. Marea mutare a constat de fapt in cateva cutii, doua sticle de Cola, ceva bere calda, catelul familiei (Boris), si noi doi: eu si cu Sean. Home Sweet Home!

Prima noapte am dormit-o pe jos, noroc cu sacii de dormit – dar de, la casa noastra! A doua zi a venit sora mea (Silvia) in vizita din Romania, si, cum statea doua saptamani, si noi n-aveam decat doi saci de dormit (de frigider nici nu mai aduc vorba), ne-am hotarat spontan sa mergem si noi “pe undeva”, si una peste alta am luat bilete de avion pentru Las Vegas. Erau $99 bucata, pentru un zbor de cinci ore; secretul zborurilor ieftine in State e sa gasesti o companie aeriana la un pas de faliment. Daca nu te deranjaza lipsa de personal, riscul de zece ori mai mare (ca vorb-aia, dau si ei faliment pentru un motiv!) sau faptul ca te vor taxa suplimentar pentru bagaje, bere, cola, casti, servetele, aer si zambete, te-ai scos. US Air n-a facut exceptie si ne-a taxat fara timiditate pentru fiecare flecustet, dar pana sa apuc sa ma supar, au inceput turbulentele, pentru care aproape ma mir ca nu ne-au taxat suplimentar.

Ultima ora inainte sa aterizam a meritat tot efortul, trebuie sa marturisesc – zburand peste Grand Canyon uiti si de turbulente, si de faptul ca ai platit $8 pe un Bud Light, si ai baut sase. In schimb, tot ce auzi din toate partile e un “uaaaaa” si “ooooo” multicolor, si pana sa-ti dai bine seama, te trezesti ca te-ai alaturat si tu corului, ca prea e mare si frumos canionul cu pricina.

Calatoriile catre Las Vegas in August ar trebui sa fie ilegale.
N-as zice ca e “cald”, cuvantul nu e din aceeasi gama terminologica. E oarecum similar unui cuptor in flacari, care te ademeneste cu palmieri, lumini si aer conditionat la tot pasul, insa prima data cand m-am dat jos din masina m-am fript la talpi, prin sandale. Noroc cu inventia aerului conditionat, altfel nu stiu cum am fi supravietuit.

Auzisem si eu de hotelurile din Vegas, de faimoasa “strip” (“fasie”, ca sa zic asa), dar nu m-am asteptat sa vad asa un amalgam de cladiri, stiluri si decoruri internationale pe metru patrat. Caesar’s Palace, The Venetian, New York-New York, Paris, MGM Grand, Mirage, Luxor – din afara, arata oarecum disproportionat. Prea multa imitatie de doi lei, ai senzatia ca esti intr-un decor dintr-o piesa de teatru nu tocmai reusita. Unghiurile si proportiile cladirilor sunt exagerate, totul e intentionat sa fie “grand”, dar pana la urma arata ieftin, si cumva ne-la-locul lui. Nu era suficient ca au copiat cativa zgarie-nori din New York, de exemplu, au aruncat si un roller-coaster in jurul lor. Turnul Eiffel in miniatura parca isi da coate cu “vecinul” Venetian, sugrumat la randul lui de un mic canal cu o gondola de ocazie, sub un cer bleu din panza decolorata. Parca eram la o expozitie trista de mini-cladiri adunate de prin toata lumea, aruncate una peste alta si abandonate subit.

Castigul – o iluzie transparenta
Prietenii imi recomandasera sa incercam sa vedem cat mai multe hoteluri. Traducere: sa alergam de la un hotel la altul (ceea ce nu-i o idee rea, fiecare minut afara la temperatura aia adauga doua-teri riduri si o armata de pistrui), dar chiar si asa, avand doua zile la dispozitie, n-am ajuns sa vedem prea mult. Totul e un spectacol, fiecare hotel e in competitie cu toate celelalte pentru a atrage clienti si a-i pastra cat mai multe ore posibile. De aceea, la cazinouri bauturile sunt gratis, cata vreme joci – Poker, Black Jack, Craps, Ruleta, chiar si Slots – jucat sa fie, si bei gratis, orice, oricat. Am jucat si noi, Sean a pierdut $30 la ruleta, Silvia a recuperat $10 la Slots, iar eu am baut pe gratis – asa-i in Vegas, castigul e o iluzie extrem de transparenta!

Spectacolele abunda la tot pasul, fiecare hotel avand o tema specifica. Bellagio se mandreste cu un sistem de fantani destul de impresionant, chiar in fata hotelului. La sfert de ora, apa tasneste la inaltimi neasteptate, creand valuri si forme geometrice sincronizate perfect cu diverse melodii mai mult sau mai putin la moda. Circus-Circus are spectacole de acrobatie in toata regula, la jumatate de ora. Treasure Island se da mare cu batalii de pirati, cu foc, tunuri, smecherii. Toate sunt gratis, toata ziua si toata noaptea. In Vegas nu se doarme, cazinourile pompeaza oxigen zi si noapte, si stai treaz pana la ore tarzii fara cel mai mic efort.

continuare in pagina 2