Aşa că, decât să ai surprize mai bine chemi omul panteră care se ocupă lejer şi în linişte de podoabele instabile.

Se întâmpla undeva în India, la Alibag sau Alibaug (अलिबाग).

Asta simt eu de Sărbători, o conspiraţie universală a dragostei de oameni, de frumos, o senzaţie de bine ce-mi curge prin vene, oricât de tristă şi obosită aş fi. Bine, nici nu e greu, în cazul meu: I am a big Christmas sucker! Da, iubesc Crăciunul şi sărbătorile de iarnă.

La noi în casă bradul are viaţă lungă: de la început de decembrie până mult şi bine după Sfântul Ion.

Când mă gândesc la Crăciun, mă gândesc la familie, căldură, bunătate.

„De Crăciun, toate drumurile duc acasă”, spunea Marjorie Holmes.

Pentru mine şi familia mea, acasă înseamnă acum Hong Kong. Este al treilea Crăciun în Hong Kong, care vine după vreo alte câteva petrecute în Shanghai şi unul în Shenzhen, China.

Cum este Crăciunul în Hong Kong? Feeric, elegant, cosmopolit (epitete mai puţin folosite în asociaţie cu Crăciunul, aşa-i?). Şi nu exagerez. Este cel mai nimerit oraş din Asia unde să îţi petreci sărbătorile de iarnă. Deşi clima este subtropicală, cu temperaturi blânde, departe de gerul şi nămeţii cu care eşti obişnuit de acasă, Hong Kongul îşi pune straie de sărbătoare şi concurează cu cele mai vânate destinaţii de sărbători din lume.

Dacă nu aş fi în Hong Kong, aş alege doar New York-ul ca loc ideal în care să petreci Crăciunul şi Anul Nou. Pentru tradiţia oraşului şi pentru atmosferă.

Altfel, Hong Kong is the place to be!

Deşi locuiesc în Hong Kong de mai bine de doi ani, iubesc arhitectura acestui oraş! Skyline-ul care îmi tare respiraţia şi de care mă minunez de fiecare dată când ajung în zona centrală a Hong Kongului. De fiecare dată fac mii şi mii de poze, sunt ca un turist veşnic îndrăgostit de Hong Kong.

Ei, şi peste această arhitectură de vis, care este una dintre cele mai frumoase din lume, Crăciunul şi sărbătorile de iarnă aduc un plus de strălucire, beteală şi miros de brad. Nicăieri în lume nu am văzut decoraţiuni mai cu gust decât în mall-urile din Hong Kong!

A dream come true, într-adevăr, cum scrie mare pe bradul de anul acesta de la International Finance Center Mall (IFC Mall) din buricul Hong Kongului. Că tot e anul în care acest super oraş a fost declarat centrul financiar numărul unu din lume.

Un alt lucru ce ar putea să vă atragă spre acest oraş în perioada aceasta este faptul că Hong Kong-ul este, prin definiţie, paradisul cumpărăturilor şi al cumpărătorilor. Imaginaţi-vă ce înseamnă această perioadă acum, în ajun de Crăciun, cu reduceri peste reduceri peste tot unde întorci capul. De la parfumuri celebre până la mărci celebre de… orice, la preţuri care ademenesc până şi cumpărătorul cu cel mai auster buget.

Hong Kong-ul în ajun abundă în spectacole, festivaluri şi oferte cel puţin interesante pentru seara de Crăciun şi Revelion. Spectacolul de balet al şcolii de balet din Hong Kong, The Nutcracker, este deja o tradiţie, a must see.

La fel şi focurile de artificii din Hong Kong, cu prilejul Revelionului, de pe Tsim Sha Tsui. Un vis!

Însă mai presus de toate Crăciunul (în Hong Kong sau în orice parte a lumii) și sărbătorile de iarnă sunt un dar pe care ai datoria să îl prețuiești cum se cuvine. Prilej să îi mulțumești lui Dumnezeu pentru ce ai, pentru anul ce-a trecut și pentru că ești norocosul care privește cu speranța în suflet înainte, spre un an nou fericit.

Se zice că „cel mai frumos cadou de Crăciun este prezenţa unei familii unite ca un pachet de cadouri, sub brad.” (Hillis Burton).

Voi ce vă doriţi de Moş anul acesta?

Nela Mihaescu

Prima surpriză – la aeroport la Canton – bagajul meu rămăsese la Paris, cei de la Air France nu l-au trimis cu avionul meu, deci urma să ajungă abia a doua zi. Problema era că eu trebuia să plec spre Hanoi după o escală de zece ore, deci am dat adresa hotelului din Hanoi unde rezervasem primele două nopţi.

A doua surpriză – la aeroport trebuia să ne aştepte un taxi din partea hotelului, să ne ducă direct, dar bineînţeles că «intervenise ceva». Am luat deci un alt taxi, şi surpriză (din nou!!) – deşi confirmaseră pe mail rezervarea, nu mai aveau camere disponibile, deci ne-au trimis la un alt hotel (urmând să ne întoarcem a doua zi – în aşteptarea bagajului meu). Am reuşit să îmi recuperez bagajul după abia 48 de ore – şi asta după vreo 20 de minute de discuţii la telefon cu biroul de bagaje din Hanoi,  într-o engleză tare greu de priceput…

Ce îi caracterizează pe vietnamezi – am învăţat asta destul de repede, e că nu ştiu să spună «NU». Îţi promit tot ce le ceri – «no problem» – apoi descoperi că nu e chiar aşa cum ţi s-a spus, şi trebuie să depui eforturi ca să obţii ce vrei (sau ce ţi se cuvine)…

Am avut însă norocul să dăm peste o agenţie de voiaj excelentă. Îi contactasem din Franţa, pe mail, la recomandarea unor turişti francezi. Au fost corecţi şi serioşi până la capăt – şi am tratat cu ei pentru toate excursiile  pe care le-am făcut.

În Vietnam turismul s-a dezvoltat enorm în ultimii 10-15 ani. Au învăţat repede, şi profită foarte bine de resursele pe care le au. În Hanoi sunt câteva zeci – poate chiar sute de agenţii, şi toate hotelurile propun excursii. În final totul se centralizează. Circuitele se fac în grupuri mici, de maximum zece persoane, cu microbuze şi ghid pentru fiecare grup. De obicei totul e inclus: transport, cazare, mese, ghid, bilete de intrare… Preţurile sunt destul de mici, dar diferă foarte mult de la o agenţie la alta – şi noi am fost foarte mulţumiţi de cei care s-au ocupat de noi. Să vă dau un exemplu: noi plătiserăm pt  excursia cu vaporul în Halong Bay 30$, iar în acelaşi grup erau alţii care plătiseră 59$ pt aceleaşi servicii.

Prima excursie a fost la Ninh Binh – fosta capitală a Vietnamului, unde am vizitat două temple, apoi ne-am plimbat cu barca într-un fel de deltă – Terrestrial Halong Bay. Cei care vâslesc sunt localnici şi au un mod ciudat de a te «surprinde» la întoarcere cu tot felul de oferte… încep să îşi despacheteze tot ce au de vânzare: broderii, fete de masă, tricouri… şi insistă până ţi se face jenă şi cumperi ceva. Altfel sunt foarte simpatici – prietenoşi, călduroşi…

A doua excursie – într-un loc unic şi probabil cel mai renumit din Vietnam:  Halong Bay  – e un golf cu multe, multe insule – vreo 1600 dacă nu mă înşel, unde se fac plimbări cu vaporaşele, se pot vizita nişte peşteri… Aici e o adevărată «industrie» – în port, când ne-am îmbarcat erau câteva zeci de vapoare… însă o dată porniţi, parcul natural e atât de mare încât nu mai e înghesuială şi plimbarea e foarte agreabilă. Am dormit pe vapor, unde eram cam 20 de persoane. Unii au ales să doarmă la hotel pe o insulă, noi am ales vaporul şi nu ne-a părut rău… E incredibil, pentru că ai ocazia să cunoşti oameni veniţi de peste tot  americani, canadieni, australieni, olandezi, englezi, etc – şi francezi bineînţeles, care cred că sunt cei mai numeroşi, împreună cu australienii. Am stat cam 24 de ore în Halong Bay , apoi ne-am întors la Hanoi.

Hanoi – o capitală foaaaaarte agitată… Maşini nu sunt foarte multe, însă motorete/motociclete/scootere… impresionant de multe. Câte trei chiar patru  persoane pe una, se transporta chestii imense pe ele – am văzut de la saci, mobilă, la animale…Trotuarele sunt blocate pentru că se parchează peste tot…În primele zile ne era frică să traversăm, apoi ne-am obişnuit , important e să mergi cu viteză constantă şi te evită ei  sau mă rog… aşa speram.

În 27 decembrie seara am plecat spre nord, cu trenul de noapte, la cuşetă (foarte confortabil !!). Trei zile şi patru nopţi – din care două în tren, una la hotel şi una la gazdă într-un sat «pierdut» – accesibil doar pe jos. Am fost patru persoane – noi şi un cuplu de francezi, din Bordeaux – foarte simpatici. Am avut un ghid pentru noi patru– acolo e indispensabil – şi nu pt că ar fi vreun pericol, ci pt că nu am fi ştiut noi singuri pe unde să o luăm şi ce este de văzut.

Prima noapte am dormit la Sapa, la hotel, apoi am pornit într-o drumeţie spre satele unde trăiesc minorităţile etnice Dao, Hmong  sau Tay. Şi-au păstrat costumele tradiţionale, modul de viaţa cât se poate de simplu, însă au prins foarte repede tot felul de «tehnici» de vânzare foarte inteligente.

Ochesc câte un grup de turişti de care se «lipesc» pe măsură ce aceştia  îşi văd de drum… Intră în vorbă, foarte prietenoşi, şi apoi nu te mai lasa… Te «însoţesc» pe tot parcursul, îţi întind o mână să te ajute în porţiunile mai dificile… Într-un moment de răgaz profită să îţi arate tot felul de obiecte de artizanat pe care vor să le vândă – în general broderii: ţesături decorative, fete de pernă, fete de masă, şi bijuterii… Sunt  în general femei, (bărbaţii lucrează la câmp sau în construcţii…)  de toate vârstele – de la 5-6 ani până la peste 80… şi vorbesc o engleză uneori mai clară decât cei care lucrează în turism. Culmea e că nu de la şcoala au învăţat – ci de la turişti.

Am fost fascinată de chipurile lor, de costume, de simplitatea vieţii… Am încercat să le surprind pe cât posibil portretele, şi asta fără să îi jenez. Pe unii nu îi deranjează să fie fotografiaţi, îţi zâmbesc cu plăcere şi apoi vor să vadă pe ecranul aparatului propriul portret… Alţii sunt mai discreţi, şi îţi fac semn că nu vor atunci când îi întrebi dacă îi poţi fotografia…Alţii sunt mai şmecheri : «you buy something for me, you can take photo”  sau “one photo, one dollar”…

În orice caz – a fost o experienţă unică şi cred că dacă ar fi să aleg ce m-a impresionat mai mult în Vietnam – aş alege oamenii, cei din satele din nord.

Am dormit o noapte în gazdă, la o familie (patru generaţii sub acelaşi acoperiş…), care amenajase un dormitor mare (nişte saltele pe jos) pentru turişti. Mâncare delicioasă (mai gustoasă decât în restaurantele din Hanoi !!),  preparată de “capul familiei” .

Din păcate orezăriile în trepte nu erau verzi, avem deci un motiv să revenim. Ar mai fi atâtea de văzut – partea centrală cu Hue şi Hoi Ann, în sud Saigonul, plaja, delta Mekong-ului…

Articol scris de Camelia de la EMMA.

]]> http://lumeamare.ro/2011/10/07/daca-ar-fi-sa-aleg-ce-m-a-impresionat-mai-mult-in-vietnam-as-alege-oamenii/feed/ 9 http://lumeamare.ro/2011/08/17/alina-radulescu-pelerinul-indragostit/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=alina-radulescu-pelerinul-indragostit http://lumeamare.ro/2011/08/17/alina-radulescu-pelerinul-indragostit/#comments Wed, 17 Aug 2011 05:00:08 +0000 Alina http://lumeamare.ro/?p=25252 Alina este unul din acei oameni incredibil de deschişi, care şi-a făcut locul ei departe, în Japonia. Şi care a dat dovadă de un curaj pe care nu mulţi îl au, întorcându-se acolo în pofida celor întâmplate acum câteva luni. Dacă vreţi să înţelegeţi mai bine Japonia şi mai ales japonezii, blogul Alinei este locul cel mai potrivit. În ceea ce priveşte interviul, sper că va avea şi o a doua parte, pentru ca eu una nu m-am săturat deloc să o ascult povestind. Are har, are talent, este pasionată, şi atunci când îi va apărea cartea, pentru că sunt convinsă că se va întâmpla şi asta, voi fi prima la coadă, cu un exemplar, să primesc un autograf. Si stiu ca mi-l va da, cu aceeasi modestie si naturaleţe care sunt numai ale ei. Am gasit un proverb japonez care spune: “Niciun fulg de zăpadă nu cade vreodată într-un loc greşit.”Recitind interviul Alinei mi-a sarit in ochi o fraza: “Nu pot să-mi închipui un loc pe Pământ unde mi-aş dori mai mult să fiu sau ceva ce mi-aş dori mai mult să fac. “. Nimic nu e intamplator, cred ca sunteţi de acord cu mine.

“În ce măsură crezi că ne influenţează locurile în care trăim? În ce măsură te-a influenţat Japonia, în ce măsură te-au influenţat japonezii? Nu ştiu dacă “a influenţa” e cuvântul cel mai potrivit, poate vei găsi tu unul mai bun. ”

“Nu ştiu dacă locurile în care trăim ne mai influenţează atât de mult în zilele noastre. Poţi să trăieşti într-o ţară străină la fel cum trăieşti la tine acasă şi mulţi imigranţi chiar fac asta.

Contactul meu cu Japonia a început în perioada în care mă hotăram la ce liceu să dau. Cred că sunt norocoasă pentru că am început să cunosc Japonia exact în perioada în care, cred eu, omul îşi începe autoeducaţia. Mi se pare că prima parte a vieţii este educaţia în cele pur umane (comportamentul în lume şi acasă), primii ani de şcoală sunt educaţia elementară, iar în liceu începi să o apuci pe o anumită cale. Eu am apucat-o pe calea Japoniei, mai mult sau mai puţin conştientă despre ce avea să însemne asta pentru mine. Iniţial mi-am propus să studiez limba, pentru că mi se părea că ar putea să constituie un avantaj în vreo viitoare carieră (s-a dovedit că nu e deloc aşa şi cred că nici nu ar trebui să mă mir). Mi-am dorit să devin jurnalistă de prin clasa a patra. Între timp lucrurile s-au schimbat. Învăţând limba japoneză am realizat că nu voi ajunge niciodată să fiu capabilă de o conversaţie dacă nu reuşesc să cunosc cultura japoneză. Aşa s-a născut dorinţa de a ajunge în Japonia. O dorinţă cu care a trebuit să mă lupt vreo trei ani, pentru a o face să se împlinească. Acum sunt la a treia vizită în a treia regiune diferită din Japonia (am o obsesie pentru a cunoaşte periferia, aşa că în Tokyo mă duc doar în vizite). Pe mine Japonia nu cred că m-a influenţat, ci că, mai degrabă, m-a format, m-a făcut omul care sunt azi. În primul rând pentru că am trăit într-un loc total străin de mine şi mi-a plăcut şi m-a făcut să înţeleg că pot să fac asta. În al doilea rând pentru că am întâlnit oameni minunaţi, iar când întâlneşti oameni minunaţi te simţi dator pe viaţă să zâmbeşti şi să fii şi tu un pic mai bun şi, în final, pentru că întâlnirea cu Japonia mi-a arătat drumul pe care vreau să apuc în viaţă. De pe la vreo zece ani spuneam tuturor că eu o să scriu cărţi, dar ajungând în perioada adolescenţei am ajuns la convingerea că niciun autor nu are dreptul să scrie dacă nu este foarte bogat în experienţe. Şi eu nu eram la vremea aia, deşi aveam o dorinţă să scriu cât carul. Acum, dimpotrivă, mi se pare că sunt datoare să scriu, că am văzut lucruri pe care niciun alt străin nu le-a văzut şi că să le ţin pentru mine e egoist. Duc o lipsă de putere de a sintetiza. Bănuiesc că va veni cu vârsta. Sper. Acum mi se pare că fiecare detaliu, fiecare clipă pe care o trăiesc aici merită povestită. Cred că asta e influenţa cea mai mare a Japoniei: m-a făcut conştientă de fiecare clipă din viaţa mea. “

“Ne poţi descrie, pe scurt, activitatea ta din din Japonia?”

“În Japonia, în momentul de faţă, eu încerc să mă specializez într-un domeniu pe care mulţi îl consideră mort sau agonizând : folclorul japonez. Eu consider că e un domeniu mai viu ca niciodată şi că, aşa cum spunea profesoara mea din facultate, este forma japoneză de rezistenţă la uniformizarea pe care o impune globalizarea. Sunt o fiinţă destul de lipsită de orice spirit practic, aşa că să studiez un domeniu despre care se spune că e mort este o provocare pentru mine, chiar dacă mi se tot spune că nu se va alege nimic de munca mea. Totuşi cred că cea mai mare provocare este să încerc să mă ridic la nivelul oamenilor care activează în domeniul ăsta. Studiul folclorului în Japonia este o activitate foarte respectată, iar profesorii sunt priviţi nu ca staff al unei universităţi, ci ca instituţii în sine. Sunt oameni care vin la cursuri să asculte prelegerile unui profesor sau al altuia, nu prelegeri de folclor din Okinawa sau de istorie sau de cursuri de dialect.

Folclorul japonez, întemeiat de Yanagita Kunio, ca o formă de răspuns la dezvoltarea antropologiei culturale (deşi cred că astăzi cei mai mulţi cercetători vestici îl văd că o parte din domeniul ăsta) nu presupune (numai) studiul basmelor, legendelor şi dansurilor populare (cred că asta ne închipuim când spunem “folclor”), ci este un fel de studiu al esenţei din care se adapă viaţa de zi cu zi a japonezului, un fel de inspecţie socială dublată de istoria ideilor care întemeiază această stare de fapt. Mi se pare că azi este un domeniu necesar pentru că uităm adesea de ce facem ceea ce facem: de ce dansăm la nunţi, de ce plângem la înmormântări, de ce ne rugăm la biserici, de ce trebuie să ne iubim bătrânii. Începem să trăim într-o epocă “K.I.S.S” (Keep it simple, silly!) în care eliminăm lucrurile care încep să ni se pară inutile. Ca manifestările spiritului nostru să nu înceapă să ni se pară inutile trebuie să privim înapoi şi să vedem cu ce rost le-am moştenit. Aşa că eu mă duc la festivaluri şi îi întreb pe oamenii care le organizează de ce le fac şi pentru ce zei le fac şi de ce dansează ce dansează. Pe de o parte, eu aflu lucruri interesante, pe de altă parte, le dau oamenilor aceea ocazia de a se gândi la ceea ce fac. Mulţi japonezi nu se gândesc, în cea mai mare parte a timpului, de ce se ţine un festival şi de ce e el aşa şi totuşi tradiţia se perpetuează pentru că spiritul are şi el nevoie de hrană, pentru că nu trăim doar pentru burţi şi ochi.

Ce fac eu practic? Deocamdată stau foarte mult în bibliotecă şi mă pregătesc să plec pe teren vara asta să bat la picior insulele din Okinawa. Domeniul meu de studiu sunt, cred că ai ghicit, festivalurile din Okinawa. Sunt intrigată de festivaluri şi fascinată de ele şi îndrăgostită de ele. De altfel, sunt fascinată de absolut orice reuşeşte să pună o barieră între viaţa cotidiană (profană) şi starea de sărbătoare (spaţiul sacru, dacă trebuie să-i spunem cumva). Mi se pare că uităm să le despărţim clar una de cealaltă şi asta ne face să acţionăm cu jumătăţi de măsură în privinţa ambelor. Nici când sărbătorim nu suntem cuprinşi de euforie până în măduva oaselor, nici când muncim nu facem asta cu tot sufletul. În timpul festivalurilor se instalează o stare de spirit cu totul diferită şi asta le face să fie ceea ce sunt: manifestări ale esenţei umane, nu doar manifestări ale unei religii sau a alteia. Okinawa este puţin o astfel de Japonie căci mai bine de 400 de ani a avut o istorie separată. Totuşi, mulţi cercetători consideră că aici se păstrează forma ancestrală a culturii japoneze, iar pentru mine este un privilegiu uriaş să trăiesc aici şi să observ viaţa oamenilor de aici şi cultura locului. Nu pot să-mi închipui un loc pe Pământ unde mi-aş dori mai mult să fiu sau ceva ce mi-aş dori mai mult să fac. “

“Îţi aminteşti, cred, discuţia de pe Facebook cu Laura Frunză. Ne poţi spune mai multe despre Sărbătoarea Florilor de Cireş şi în general despre toate acele tradiţii care în ochii unui profan pot părea lipsite de sens? Care e funcţia socială a alcoolului, în Japonia?”

“Da, îmi amintesc discuţia cu Laura şi este adevărat că la astfel de ocazii de bea relativ mult. Pe lângă funcţia socială, alcoolul are şi o funcţie rituală şi o să încerc să vorbesc un pic despre amândouă. Yanagita Kunio scria despre băutul alcoolului la festivaluri că, din cele mai vechi timpuri, este văzut ca necesar pentru a crea starea aceea de veselie care face timpul sacru să fie sărbătorit. Festivalurile nu sunt evenimente mondene, sunt ocazii în care comunitatea vine împreună pentru a se reîntregi, cred eu. Japonezii sunt o naţie de timizi, aşa că alcoolul a fost dintotdeauna parte din festivaluri tocmai pentru că întâlnirea cu întreaga comunitate are un efect psihologic copleşitor. Mai mult, festivalul nu este doar o ocazie de întâlnire cu întreaga comunitate, dar şi cu zeii care, pe perioada lui, coboară din ceruri pentru a sărbători cu oamenii. Japonezii poate nu o să-ţi spună asta în faţă, atunci când eşti la festival, dar eşti în prezenţa zeilor, iar în străfundul sufletului lor această prezenţă este acut conştientizată. În partea creştină a lumii există noţiunea de ateu, care te scuteşte de a te supune oricărui ritual, dar în Japonia nu vorbim despre o religie sau alta, ci despre credinţa populară practicată în rândul oamenilor, fără a fi supusă neapărat vreunei instituţii. De aceea, în mintea tuturor japonezilor există ideile astea, moştenite de la o generaţie la alta. Pe de altă parte, alcoolul are funcţii sacre. Nu doar în Japonia, în multe dintre culturile lumii. Sake-le este făcut din orez, principala recoltă a Japoniei, aşa că este normal că o parte din acesta să fie înmânat zeilor. Omiki, sake-le oferit zeilor, este în multe ritualuri chiar momentul de începere, fiind un semn de trecere de la viaţa cotidiană în spaţiul ritual şi este considerat indispensabil. Cred că asta este partea pe care nu o vedem noi, partea spirituală. În cazul Festivalului Florilor de Cireş, situaţia este un pic diferită, pentru că el s-a născut ca o ocazie mondenă, ca un eveniment social şi era la origine, un obicei al elitelor, apoi a fost preluat de samurai. Hanami, “vizionarea” florilor ce cireş, era şi este o ocazie de a fi în prezenţa naturii, de a te bucura de caracterul ei efemer. Florile de cireş se scutură repede şi japonezii cred că ele reprezintă un fel de ideal de viaţă: se scutură, dar nu se ofilesc şi oamenii ar trebui să fie la fel, să trăiască demni şi să moară înainte de a-şi pierde frumuseţea. Simpla vedere a florilor de cireş le provoacă japonezilor nostalgie şi nostalgia asta reuşeşte să-i rupă din ritmul vieţii lor normale şi să-i determine să-şi ofere o zi întreagă de petrecut cu cei dragi la umbra cireşilor. Alcoolul are aici cam aceiaşi funcţie ca o orice petrecere şi nu mi se pare că strică în niciun fel frumuseţea sărbătorii. Tot Yanagita zicea că o dată cu epoca Taisho, când urbanizarea Japoniei se accentuează creşte consumul de alcool, pentru că în oraş aproape zilnic ai ocazia să întâlneşti oameni pe care nu îi cunoşti, iar asta e ca şi cum ar fi sărbătoare în fiecare zi. Cred că se poate spune că socializarea în Japonia presupune alcool. Noi ieşim cu cineva la o cafea ca să-l cunoaştem, japonezii ies la un “nomikai”, adică la o băută. Pentru fiecare membru nou într-o companie se organizează un “nomikai”, la fiecare început de an universitar are loc un “nomikai” şi tot aşa. Discuţia ar fi prea lungă despre de ce este aşa, dar cred că în niciun caz nu trebuie să-i judecăm, pentru că există profunde implicaţii culturale în obiceiul ăsta.”

“Care e acel minimum necesar  pe care orice occidental ar trebui să îl ştie, înainte de a ajunge în Japonia, pentru a fi sigur că nu face nici un “faux-pas”? De exemplu, aşa cum ştii, în Franţa, atunci când dai bineţe cuiva, îl şi pupi de două, trei sau patru ori, în funcţie de regiune.

“Nu există niciun “faux-pas” în Japonia. Există o mulţime de reguli sociale, un întreg catalog de convenienţe nescrise, dar japonezii sunt foarte conştienţi atunci când se întâlnesc cu un străin că acesta nu are de unde să le ştie pe toate, aşa că vor trata orice gafă cu umor şi te vor învăţa politicos şi discret cum se fac lucrurile. Desigur e preferabil să te descalţi la intrarea în casă şi să răspunzi la salut, dar nu vei marginalizat doar din cauză că nu faci  asta. Cred că cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci în Japonia este să faci ceea ce fac şi ceilalţi. De altfel, chiar şi japonezii în situaţii în care regulile jocului sunt ambigue vor juca exact aceiaşi carte. Poate cel mai mare “faux-pas” în Japonia este să te dai în spectacol, să încerci să arăţi cine eşti tu. Afirmarea individualităţi este o manifestare care are loc în grupul de prieteni, în familie, în cercuri intime. În viaţa de zi cu zi, în situaţii formale eşti membrul unei societăţi, unul dintr-o mulţime şi trebuie să încerci să contribui la buna funcţionare a mecanismului social. Noi, vesticii când ni se spune că libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea celuilalt încercăm să împingem cât putem de mult această limită, până când nu mai vedem limita unde se termină libertatea noastră, pe când japonezii încearcă să strângă gardul în jurul lor lăsându-i celălalt libertatea de a se comporta cum doreşte. Cred că poţi să faci absolut orice greşeală în Japonia, atâta timp cât te vei strădui să nu o mai faci a doua oară, o dată ce ai conştientizat-o. Japonii nu îţi vor spune că greşeşti dacă nu te arăţi dispus să înveţi, dacă nu le spui că vrei să ştii când faci gafe, însă cred că dacă ţii ochii deschişi vei observa singur ce trebuie şi ce nu trebuie să faci. Cred că asta e cel mai important: să încerci, să te străduieşti şi să nu te arăţi arogant, să nu vii în Japonia şi să vrei să joci după propriile reguli. “

Ne punem întrebarea dacă legenda Armatei de Teracotă a dăinuit de-a lungul secolelor sau a început să se înfiripe abia în anul 1974 când, într-un loc uitat din provincia chineză Shaanxi, la poalele unui munte, câţiva ţărani săpau de zor la o fântână. La un moment dat, pământul s-a surpat, iar în adâncuri au zărit chipul împietrit al unui soldat din vremuri de demult. În scurt timp, zona a fost închisă. În săptămânile care au urmat, arheologii aveau să scoată la iveală o mică parte a uneia din cele mai mari comori ce le era dat să vadă. O imensă armată din lut ars, mii de războinici, cai, atelaje, armament, toate în mărime naturală, dispusă în formaţie de luptă. O oştire ce a aşteptat mai bine de 2.000 de ani reîntâlnirea cu civilizaţia.

Se spune că la crearea acestei comori au lucrat peste 700.000 de oameni timp de 11 ani. Meşteri, sclavi, prizonieri de război. La finalizare, majoritatea au fost ucişi, probabil din dorinţa neînţeleasă a tânărului Qin Shi Huang, primul împărat al Chinei, de a deţine ceva absolut unic. Este acelaşi personaj care a rămas în istorie prin punerea primei temelii a ceea ce avea să devină cea mai măreaţă construcţie de pe pământ, Marele Zid. Superstiţioşi, chinezii credeau în viaţa de după moarte. Tradiţia spunea că sufletul celui trecut în nefiinţă va continua să existe într-o altă lume. De ce a dorit Împăratul să se împopoţoneze cu o astfel de armată în viaţa de apoi, rămâne în continuare un mister. Poate că nu a mai ajuns să-şi conducă de acolo supuşii, însă cu siguranţă nemurirea i-a fost asigurată odată cu descoperirea Armatei de Teracotă.

Se estimează că sunt îngropaţi aproximativ 8.000 de soldaţi, fiecare fiind unic în felul său. Trăsăturile feţelor sunt diferite, unii sunt mai tineri, alţii mai bătrâni, dar nici unul nu seamănă cu altul. Fiecare îşi are locul în formaţie, în funcţie de gradul său. Se spune că meşterii modelau lutul după chipul şi asemănarea războinicilor adevăraţi, alte legende susţin că înşişi soldaţii de teracotă erau cei reali, ce au acceptat să se îngroape alături de stăpânul lor, pentru a-l proteja de pericole în viaţa de după. În momentul descoperirii, soldaţii erau puternic coloraţi în nuanţe de galben, verde şi roşu, însă la contactul cu aerul şi razele soarelui s-au decolorat rapid. Timp de 30 de ani au fost scoase la lumină mai bine de 2.000 de piese, majoritatea dintre ele fiind complet restaurate.

Cu doar o lună înainte de sosirea noastră în Xian fuseseră descoperiţi alţi 114 soldaţi, iar în ziua când am vizitat complexul se lucra de zor în groapa nr.1.

Groapa nr.2

Este cea mai mare din cele trei, având o lungime de 252m şi lăţime de 58m. Războinicii pot fi admiraţi în voie, înşiruiţi astfel încât ai impresia că sunt pregătiţi de o iminentă bătălie. Organizarea este perfectă: se distinge clar infanteria, apoi cavaleria. Cea mai spectaculoasă este avangarda, formată din 210 soldaţi împărţiţi egal în 3 şiruri aliniate. Groapa nr.2 este cea în care s-au găsit cele mai bine păstrate piese. Neinteresantă pentru turistul de rând, este o adevărată comoară pentru arheologi. Nu departe se află groapa nr.3, cea mai mică dintre toate, dar unde se pare că se aflau îngropate căpeteniile. Este locul în care am privit îndeaproape războinicii, între timp deposedaţi de armele din aur şi bronz.

Am ajuns în Xian într-o zi călduroasă de iunie, după o noapte petrecută în trenul care ne aducea din Beijing. Nu aveam la dispoziţie decât o zi şi jumătate pentru vizită. Am ratat turul organizat de hostelul unde eram cazaţi, dar cei care ajung aici trebuie să ştie că este mai avantajos să meargă pe cont propriu la Armata de Teracotă, inclusă din 1987 în patrimoniul mondial UNESCO. Situl se află la aproximativ 50 km est de Xian. Ghidaţi de personalul de la hostel, am luat un autobuz din gară. La fiecare 15 minute pleacă unul către această destinaţie. Odată ajunşi, veţi fi asaltaţi de vânzătorii de souveniruri, ce vând în general kitschuri reprezentând statuete de diferite mărimi care ajung până la scară 1:1. Nu uitaţi că turiştii, cei europeni în special, sunt realmente jecmăniţi, la prima strigare fiind ofertaţi cu un preţ de cel puţin 6 ori mai mare decât cel real. Târguiţi-vă la sânge, fără jenă, impasibili la văicărelile sacadate ale negustorilor. Preţul unui bilet de intrare este de 90 yuani dar sunt probabil cei mai bine investiţi bani din călătoria în China.

Armata de Teracotă este una din destinaţiile dorite de călătorii înrăiţi. Multă lume se întreabă dacă merită Xian o abatere de la traseu. Oraşul nu ne-a impresionat, e drept că nici nu am avut timp să-l explorăm, dar pot spune că vizita la celebra armată a meritat orice efort. Nu pierdeţi timpul. Mergeţi în provincia Shaanxi, intraţi în situl arheologic şi faceţi cunoştinţă cu soldaţii ce şi-au însoţit Împăratul în filele istoriei şi ale nemuririi.

.

.

.

.

.

.

De ce una caldă, una rece (bir sicak, bir soğuk)? Asta cred că o s-o  lămurim până la sfârşit.

Lăsăm decocamdată vinetele deoparte şi ne vom ocupa de una din cele mai populare preparate – Mercimek Köftesi sau în traducere liberă – chiftele de linte şi bulgur. Bulgur sau grâu încolţit  zdrobit este un ingredient ce mi-a devenit familiar odată cu reţetele libaneze, în special tabouleh.

Acest fel de mâncare este foarte popular în Turcia, în special în unele zone precum Adiyamn situată în sud-estul Turciei. Este simplu de făcut mai ales dacă citeşti până la capăt reţeta. Păi să vedem. Avem nevoie de linte roşie cam 2 căni, 1 cană de bulgur, ceapă verde, pastă de roşii, ceapă albă tocată mărunt, 2 linguriţe de boia, 1 linguriţă de chimion, o jumătate de cană de pătrujel proaspăt, tăiat mărunt, sare şi piper după gust.

Neapărat trebui să ştim diferenţa dintre chimion şi chimen, adesea în multe reţete sunt încurcate între ele. Mai multe şi pe înţelesul tuturor puteţi vedea aici.

Se încălzesc 2 linguri de ulei de măsline, se adaugă ceapa albă tocată şi se căleşte fără să se ardă. Se adaugă pasta de roşii, boia şi chimionul, se aduce la fierbere şi apoi se lasă deoparte. Între timp în 2-3 căni de apă, adusă la fiebere, se adaugă lintea şi se menţine 15-20 minute minute pe foc, sau până lintea este făcută. Focul se dă spre mic, se adaugă bulgur şi se mai fierbe încă 10-15 minute. Se ia oala de pe foc şi se adaugă sosul preparat anterior se amestecă cu ceapa verde tăiată mărunt şi se amestecă toată compoziţia la foc mic până devine ca un fel de aluat. În final se adaugă pătrujelul tocat şi dacă nu aş fi închis cartea ar fi rezultat un Mercimek Köftesi corect….. dar..

Se lasă amestecul deoparte vreo 15 minute, până putem modela cu mâna, din amestec, chiftele mici sau mici bombiţe. Eu am ales ca formă chiftele mici, pentru că aşa cume spune numele sunt chiftele, deci TREBUIE prăjite…….  sau nu. Am zis să încerc o variantă light şi una hard, aşa că într-o tigaie am încins nişte ulei, iar pe de altă parte am încăzit cuptorul la maxim. Am luat chiftelele şi le-am scufundat în uleiul încins. Ce s-a întâmplat este că am văzut  o variantă rapidă de eroziune, un fenomen des întâlnit în natura zilelor noastre. În acelaşi timp putem spune că o ploaie de mici meteoriţi au început să sară din tigaie. Ok, clar nu este calea corectă. Deci trecem la cuptor, unde pe o foaie de copt unsă cu puţin ulei aşezăm chiftelele şi le aruncăm direct în cuptorul încins pentru 10-15 minute. Parţial OK, acolo unde uleiul a fost prezent un fenomen asemănător cu primul dar de dimensiuni mult mai reduse, s-a petrecut.

Calea corectă era dacă citeam tot şi mă opream cu această reţetă acum vreo 600 de caractere, adică aici:

Merg foarte bine împreună cu frunze de salată, ceapă verde şi un pahar de ayran. Deci una caldă, una rece

Şi pentru ca totuşi seara să fie cu final fericit am transferat vreo 2o de vinete uscate într-un  vas cu apă şi le-am lăsat la înmuiat vreo 20 de minute. În paranteză, vinetele (patlican) ocupă un loc aparte în bucătăria turcească, iar varietatea de vinete mov şi mici pe care am găsit-o se potriveşte perfect unor preparate specifice.

Între timp într-o tigaie am încălzit două linguri de ulei, o ceapă tocată mărunt şi 2 linguri de orez. Nu le-am lăsat prea mult singure şi le-am făcut cunoştinţă cu un amestec de carne tocată (viţel şi de oaie) tot amestecul ţinut încă 10 minute pe foc. În acelaşi timp cu Între timp, într-o altă tigaie am încins o lingură de zahăr până stadiul de caramel, am adăugat nişte roşii cubuleţe (varianta cutie de 800 g), sare, piper şi le-am fiert încă 10 minute.

Amestecul de carne l-am îndesat cu grijă în vinetele înmuiate, le-am aşezat într-un vas de jena, Peste ele am turnat fără milă sosul de roşii, pus capac şi aruncat în cuptor vreo oră, o oră şi jumătate.

Gata.

Teşekkürler şi poftă bună.

Astăzi am de gând să vă povestesc despre o altfel de carte de bucate sau o altfel de carte de istorie sau poate chiar un altfel de album de călătorie. Nu este vorba despre trei cărţi ci despre una singură, căreia i-aş face o mare nedreptate dacă aş încadra-o în doar una din categoriile de mai sus. Denumirea ei completă este: FOOD PATH – CUISINE ALONG THE GRAND TRUNK ROAD FROM KABUL TO KULATA.

Am găsit-o ascunsă pe raftul unei librării, în preajma Crăciunului şi m-a atras prin titlu, prin prezentarea grafică, prin renumitele camioane pictate  alergând printre reţete, prin fotografiile vechi, prin însăşi ideea ei de a urmări povestea culinară a unor ţări (Pakistan şi India) de-a lungul unui drum istoric. Am hotărât că este cel mai bun cadou pentru Alex şi, cinstit vorbind, tot el, ca om interesat de arta culinară, ar fi trebuit să o prezinte. Dar nu mă mai pot abţine, o avem deja de aproape un an şi simt că trebuie să vă spun despre ea. Îl voi lăsa pe Alex să vă arate altădată ceea ce a ieşit din reţetele aflate din abundenţă în paginile ei. Poate că e cel mai bine aşa!

Să începem cu începutul! Ce este Grand Trunk Road?

2500 de kilometri, un drum existent de câteva secole (de prin secolul XVI), cu perioadele sale bune şi rele, cu locuri de odihnă care s-au transformat în oraşe pline de caracter. Dacă din punct de vedere politic India şi Pakistan au suferit o ruptură, acest drum trece în continuare nestingherit prin graniţă, asistând la spectacolul zilnic, adunând asemănările şi deosebirile dintre oraşele pe care le parcurge (Peshwar, Rawalpindi, Lahore, Wagah, Amritsar, Delhi, Agra, Varanasi,  asta ca să numesc doar câteva), oferind o multitudine de arome şi gusturi celor care transportă mărfuri dintr-o parte în alta şi nu numai…

Istorie

Se spune că tatăl acestui drum a fost Sher Shah Suri, care în scurta sa perioadă de domnie a iniţiat reforme importante şi proiecte ambiţioase, revigorând acest drum, a cărui vârstă se presupune a fi mult mai înaintată (cică pe aici ar fi venit şi Alexandru cel Mare). Sher Shah Suri a construit 1700 de adăposturi pe parcursul drumului imperial, numite sarai. Deosebit de frumoase, unele dintre acestea puteau găzdui până la 3000 de oaspeţi şi 500 de cai. După moartea lui Sher San, planurile sale au fost continuate de Akbar, apoi abandonate de Aurengzeb. GT Road devenise destul de periculos iar călătorii sau comercianţii preferau drumul pe apă. Mai târziu, britanicii au înţeles necesitatea acestui drum şi au făcut tot posibilul pentru a-l readuce la viaţă, reparându-l şi lăţindu-l.

Culinar

Parcurgerea acestui traseu reprezintă o oportunitate extraordinată de a descoperi bogăţia culinară a Indiei, de la grătarele din  Peshvar şi kebaburile din  Delhi până la felurile vegetariene din Varanasi sau dulciurile bengaleze.

Aşa cum am spus şi mai sus cartea e plină de reţete. În plus, pe fiecare pagină găsim informaţii istorice deosebite, locuri care merită vizitate, aspecte legate de specificul bucătăriei fiecărui oraş sau zonă în parte, fotografii actuale combinate cu fotografii vechi. Şi camioane, fascinantele camioane pakistaneze, aflate pe linia subţire dintre kitch şi capodoperă. Imagini apetisante cu mâncare se alătură fotografiilor cu oameni, obiceiuri sau cu monumente importante, printre care şi Taj Mahal.

Am în faţă o carte la sfârşitul căreia nu ştii ce să spui mai întâi: poftă bună sau drum bun?

PS: am căutat să văd dacă se mai găseşte. Se pare că mai poate tipări doar la comandă, cu această ocazie am descoperit şi eu că acest lucru poate fi posibil, în anumite cazuri. Durează mai mult dar este posibil. Pentru relaţii vorbiţi cu prietenii noştri de la Books Express.

Articole similare:

Portretul unui popor: nora perfectă în India

Blue River, Black Sea

]]> http://lumeamare.ro/2010/10/08/grand-trunk-road-o-carte-de-bucate-istorica/feed/ 5 http://lumeamare.ro/2010/09/04/durian-putoare-si-savoare/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=durian-putoare-si-savoare http://lumeamare.ro/2010/09/04/durian-putoare-si-savoare/#comments Sat, 04 Sep 2010 09:00:15 +0000 Guest http://lumeamare.ro/?p=12369 Prima mea experienţă cu fructul numit durian s-a petrecut într-o dimineaţă, pe la 3 şi jumătate. Mergeam cu un autobuz prăpădit şi un şofer care ba râgâia ba scăpa câte un pârţ sonor, de la Kuala Lumpur la Kuala Perlis de unde trebuia să luăm feribotul spre Pulau Langkawi. Călătoria a durat toată noaptea iar pe la jumătatea ei, şoferii au făcut o pauză într-un loc plin de tarabe cu fructe, cu un mic food court lângă şi cu câteva toalete. Auzisem despre durian dar încă nu mâncasem. Am văzut taraba, m-am apropiat de ea. Mai întâi am întâlnit mirosul. Am crezut că mă urmăreşte şoferul, cu pârţurile lui cu tot. Mă uit în jur, niciun şofer. Toaletele erau departe deci mirosul trebuie că avea altă origine. Ground zero-grămada de durian.

Fructele arată ca nişte buzdugane cu coadă groasă şi lemnoasă iar coaja e dură, plină de ţepi.

Copilul care vindea fructele (dimineaţa la 3 şi jumătate) mi-a desfăcut un fruct şi mi l-a oferit gratis, probabil ca să râdă de mine împreună cu ceilalţi trei-patru puşti din jurul tarabei. Am văzut sclipirea din ochii lui şi mi-am spus că orice ar fi, nu voi da semne de dezgust, şi de-ar trebui să-mi înghit limba pentru asta. Ei bine, n-a fost cazul şi m-am bucurat să citesc dezamăgire în ochii pruncilor care n-au mai avut motiv să râdă de farang. Durianul e un paradox alimentar, e Frumoasa şi Bestia în aceeaşi persoană simultan, e dr. Jeckyll şi Mr. Hyde cu o singură faţă, e un fruct cu dublă personalitate nedisimulată. Pute ca dracu’ şi lasă un gust plăcut pe vălul palatin, o unsoare uşor alcoolică pe esofag. E chiar interesant.

A doua experienţă durian, în piaţa din Trang, Thailanda.

Miezul durianului e ca un soi de cremă alb-gălbuie şi foarte densă, strânsă în jurul unui sâmbure. Sâmburele nu se mănâncă.

Oamenii relaţionează cu durianul în două feluri: îl urăsc din prima clipă ori îl iubesc din prima clipă. O tanti din Malaezia ne povestea că unii pun cojile de durian sub patul din dormitor pentru că le place mirosul foarte mult. Altcineva spunea că durianul are efect afrodisiac dacă-l miros bărbaţii (cum ar veni, e un fel de sangre de torro doar că nu se bea ci se miroase) pentru că mirosul lui aduce a…na, că mă ruşinez să o spun pe şleau. Oricum ar fi, cred că durianul e asemeni călătoriilor în alte stări şi lumi, pe care le fac şamanii, o experienţă diferită de la individ la individ.

Trecând peste partea uşor filosofică a poveştii mele, mă întreb ce sărăcia o fi fost în capul primului om care a mâncat durian, cum a realizat că putăciosul din pom e bun de mâncare? Ori poate, primului om care a mâncat durian i s-o fi părut că miroase frumos şi probabil deţinea destul de multă putere de convingere ca să-i determine şi pe alţii să mănânce. Ori poate s-a întâmplat cum se întâmplă în cazul meu: cred că Asia îmi schimbă inima şi se joacă într-una cu simţurile mele, pentru că, lucru ciudat, de când am adulmecat prima oară durianul, constat că fiecare întâlnire cu acesta e tot mai plăcută, constat că duhoarea s-a dus lăsând loc parfumului. Cine ştie, poate până plec, mă convertesc la durianism. Adio Aqua di Gio!

Update:

Am văzut că stârneşte poveste istoria cu durianul şi m-am interesat pentru voi (mamă ce mai plouă la ora asta îm Bangkok). Am aflat şi de ce îmi place mirosul durianului tot mai mult pe zi ce trece. Durianul pe care l-am mirosit şi mâncat prima dată în Malaezia era durian malaezian. Adică din cel împuţit. Da, există mai multe specii iar thailandezii nu mănâncă decât arareori din cel malaezian, preferându-l pe cel thailandez, cu miros plăcut (sigur că şi noţiunea asta e discutabilă, în fond discutăm despre acelaşi dihor, doar că unul e mai spălat), ceva mai fin, asemănător cu mirosul şerveţelelor parfumate, acelea de pe vremea lui Ceauşescu (seamănă puţin cu ghimbirul). Un alt detaliu important: durianul necopt nu miroase foarte tare dar are miezul (îmi pare rău că nu ştiu cum să fiu mai clar, dar miezul e substanţa aceea cremoasă din jurul sâmburelui, doar acela se mănâncă) de consistenţa mărului şi nu-i bun de mâncat. Durianul prea copt are miezul aproape pastă şi miroase teribil, nici acesta nu-i o distracţie dacă eşti dotat cu simţul mirosului. Durianul perfect e undeva între cele două stări, e abia copt şi deşi cremos în mijloc e încă ferm. Cum deosebeşti durianul malaezian de cel thailandez? Ei bine, trebuie să-l desfaci. Cel malaezian are mai puţin miez cremos şi mai mult sâmbure, în vreme ce la cel thailandez situaţia-i invers. Eh oricum ar fi, îmi susţin teoria cu experienţa personală, deci vă doresc măcar un durian în viaţa asta, altfel n-o să înţelegeţi nimic din ce am spus mai sus. Cât despre dulciurile din durian, mă declar fan al îngheţatei, am mâncat una în Chatuchak Market. Aş fi mâncat un kilogram odată, atât e de bună. Are gustul durianului dar îi lipseşte putoarea. Şi mai e şi rece, culmea. Combinaţia perfectă.

Îngheţata de durian e cea galbenă.

Impresii şi foto: Adi Hădean

Sponsori:

Aerotravel, Carrefour România, Casa-mea.ro, Lunch box, România Liberă.ro, Trilulilu.ro și Autoritatea pentru turism a Thailandei, CasaBio, Wok’nRoll, Foodie.ro.

]]> http://lumeamare.ro/2010/09/04/durian-putoare-si-savoare/feed/ 4 http://lumeamare.ro/2010/09/03/portretul-unui-popor-nora-perfecta-in-india/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=portretul-unui-popor-nora-perfecta-in-india http://lumeamare.ro/2010/09/03/portretul-unui-popor-nora-perfecta-in-india/#comments Fri, 03 Sep 2010 05:00:31 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=12361 Nu trebuie să citeşti numai ghiduri sau jurnale de călătorie pentru a înţelege personalitatea unei ţări sau spiritul unui popor. De cele mai multe ori, în ciuda unor exagerări necesare literaturii sau ficţiunii, cele mai frumoase portrete reies din cărţile scrise de autori buni, capabili să ilustreze în mod inspirat mediul în care trăiesc.

Zarvă în livada de guave este o carte despre care nu ştiam nimic (nici despre aceste fructe nu auzisem) dar care m-a intrigat prin titlul său şi prin promisiunea unei “satire duioase”. Este romanul de debut al unei tinere scriitoare, Kiran Desai, foarte talentată! Lucru dovedit de faptul ca acum ea este recunoscută drept una dintre cele mai apreciate si cunoscute autoare indiene.

Şi ca să vedeţi la ce mă refeream în introducere, vă propun un citat din  filele cărţii şi în mare parte din viaţa în India:

“La un moment dat, orice familie care are un fiu trebuie să-şi facă rost de o noră. Fata care se va căsători cu fiul casei trebuie să fie de familie bună. Trebuie să aibă o personalitate plăcută. Caracterul trebuie să îi fie decent, nu neruşinat şi îndrăzneţ. Fata trebuie să ţină ochii plecaţi şi, dat fiind că e umilă şi timidă, trebuie să ţină şi capul plecat. Nimeni nu vrea o fată care să se uite drept la oameni cu ochi bulbucaţi ca de broască. Trebuie să aibă pielea deschisă la culoare, dar, dacă e mai întunecată, zestrea trebuie să includă măcar unul din următoarele articole: un televizor, un frigider, un dulap de metal Godrej şi poate chiar un scuter. Fata asta trebuie să fie studentă şi să demonstreze aptitudini într-o mulţime de domenii diferite. Când cântă, vocea trebuie să-i fie dulce ca mierea şi să aducă bucurie şi lacrimi în ochi. Când dansează, oamenii trebuie să exclame: Uau! cu o încântare plină de uimire. Dar ar trebui să i se pună în vedere că nu va mai dansa şi nu va mai cânta după căsătorie ca să nu aducă ruşine familiei. Fata trebuie să-şi ia toate examenele printre primii, dar să asculte cu atenţie ceea ce-i predică potenţialii socri pe teme la care ei înşişi au rămas repetenţi în gimnaziu.

Nu trebuie să fie şchioapă. Trebuie să meargă delicat, cu paşi mici pe sub sari. Să nu facă paşii mari şi nici să nu dea din picioare ca un cal. Trebuie să stea tăcută, cu genunchii strânşi. Trebuie să vorbeasă puţin, ca să arate că poate, dar nu prea mult. Trebuie să spună un cuvânt, poate două, însă doar după ce a fost conjurată şi implorată de câteva ori.

…..

Nu trebuie să fie grasă. Trebuie să fie durdulie în mod plăcut, cu şolduri late şi sâni mari, dar cu talie zveltă. Deşi generoasă şi bine-crescută, fata asta trebuie să fie econoamă, genul care nu iroseşte averea familiei. O fată care, deşi tăcută, să poată să strige cu glas tare preţurile legumelor şi să se târguiască abil cu toţi vânzătorii, să le recunoască toate trucurile murdare şi să le dea în vileag. Discuţiile despre soţ şi despre copii trebuie să o jeneze şi s-o facă aşa timidă, încât să-şi ascundă faţa roşie ca un boboc de trandafir în pliurile sariului.

Apoi, dacă îndeplineşte toate cerinţele unui caracter sănătos şi ale unor realizări impresionante, dacă părinţii ei sunt de acord să suporte toate contribuţiile financiare aferente, dacă ghicitorii hotărăsc că stelele sunt favorabile şi planetele compatibile, toţi pot râde uşuraţi, o pot lua de bărbie şi îi pot spune că e exact ceea ce căutau, că le va fi ca o fiica în casă. În definitiv, e vorba de familia băiatului. Au dreptul la sentimentul lor de mândrie.”

Nu am mâncat guave până să citesc această carte şi nu am observat să se găsească la noi. Dar le-am găsit atunci când am fost în Egipt. Sunt delicioase şi puţin acrişoare, ca şi cartea… O recomand, dacă reuşiţi să treceţi de partea de început în care aveţi senzaţia că nu se întâmplă nimic şi să vă adaptaţi la un alt mod de viaţă şi gândire, o veţi găsi încântătoare!

Răzvan Marc:

“Pe Khao San timpul era la locul lui. Acolo unde l-am lasat acum cinci ani cand am fost aici prima data. Si tot acolo unde l-am gasit in verificarile facute ulterior. Si totusi ceva s-a schimbat. La mine – nu pe Khao San, vreau sa zic. Ieri a fost prima noapte in Bangkok si ardeam de nerabdare sa arat gastii “cat de tare e” pe Khao San. Si mi-am cam luat-o. Adica – nu le-a placut! Adi a zis ca el e prea batran pentru asa ceva (minte!) iar fetele erau atat de obosite incat nicio taraba cu bratarile de pe lume nu le-a atras atentia. Am inghitit in sec si am mers mai departe, facand turul de onoare al strazii: de la 7-11 pana la Burger King si inapoi. In jur backpackerii faceau cozi la tarabele cu pad thai la 25 de bahti, terasele erau pline si mesele gemeau sub greutatea carafelor de bere Tiger sau Heineken, pestii erau la datorie cu invitatii la show-uri de ping-pong iar fetele de la masaj incercau sa atraga clienti. Da, erau prin zona si batranele din Chiang Mai in portul lor popular, zbarnaind din broastele de lemn. Si daca stau bine sa ma gandesc si sa analizez era prin zona si entuziasmul meu insa nu-si gasea deloc sustinere in entuziasmul gastii mele. Hotarat lucru, pe Khao San te distrezi cu ai tai si nu cu spectacolul strazii. Strada aceasta a devenit celebra ca decor de distractii memorabile sau de loc de petrecut cateva zile intre diverse incursiuni prin Asia de sud est si Indochina. Insa pe ea trebuie sa joace tot timpul un ansamblu, nu e o scena pentru un singur actor. 

PS Khao San Road e ghetoul turistilor in Bangkok. Aici se gasesc hoteluri ieftine, agentii de turism cu preturi incredibile, tarabe cu insecte prajite si casele de schimb cu cel mai bun curs. Strada merge la culcare pe la 3 si se trezeste la 7. Desi de-a lungul anilor au mai aparut si alte zone intens turistice in Bangkok, a sta pe Khao San e un ritual pentru orice calator in Asia.”

în timp ce…

Adi Hădean:

“Azi vreau să închei cu o mărturisire: sunt prea bătrân pentru Khao San Road, vena principală a Bangkokului turistic, o stradă plină de turiști străini, hipsteri, copii de bani gata ori studenți în vacanță, gălăgioși și în căutare de distracții mai mult ori mai puțin vizibile, făcându-și loc printre zecile de vânzători ambulanți, driblând comercianții de costume care-s gata mereu să-ți croiască un sacou, pierzându-se între sute de halbe pe terasele cu aer european ori bătându-se unii de alții ca într-un soi de balet în slow-motion. După o oră pe Khao San am fost fericit că a venit ploaia cu găleata și am pornit spre hotel.”

Poveste mai multă aici

Sponsori:

Aerotravel, Carrefour România, Casa-mea.ro, Lunch box, România Liberă.ro, Trilulilu.ro și Autoritatea pentru turism a Thailandei, CasaBio, Wok’nRoll, Foodie.ro.