Ei bine nu, nu o să pun la socoteală primul vaccin împotriva febrei tifoide, primele pastile antimalarie ori primele tablete de dezinfectat apa, deşi nu ar fi rău să le luaţi în calcul dacă ştiţi că veţi hoinări de capul vostru prin cine ştie ce zone care prezintă astfel de riscuri. În schimb s-ar putea să vă placă următoarele:

10. Admiraţi frumoşii flame trees pe care s-ar putea să îi întâlniţi destul de des. Eu acolo i-am văzut pentru prima dată.

9. Plătiţi câteva rupii pentru aşa-numitele Mahendi (Mehndi) decorations. Sunt foarte necăjită că “tatuajul” meu de pe mâna stângă a ţinut mai puţin de o săptămână, deşi mi se spusese că va dura minim 10 zile. Probabil că mă spăl pe mâini mult prea des faţă de localnice.

8. Amuzaţi-vă când, înainte de a decola către India, stewardesele vă vor anunţa că potrivit reglementărilor indiene se văd nevoite să folosească spray-ul antiinsecte în avion. Evident că, în ciuda mirosului înţepător, nu le-am luat-o în nume de rău.

7. Zburaţi cu Kingfisher Airlines (Kingfisher Red). Dacă înainte vă era frică de low cost-uri, probabil vă veţi lecui. Ce să vă mai spun despre cât de bine arată avioanele şi pe dinafară şi pe dinăuntru… Evident peste tot predomină roşul, inclusiv în ceea ce priveşte îmbrăcămintea stewardeselor. E chiar fain. Iar daca veţi prinde o aterizare excelentă şi, odată coborâţi din avion, veţi ridica spontan mâna schiţând semnul “thumbs up” către comandantul aeronavei, un distins domn trecut demult de tinereţe, s-ar putea să aveţi surpriza să vă răspundă mai mult decât călduros ducând mana la “chipiu”. WOW! Noi am nimerit să zburăm cu ei taman la a 5-a aniversare, aşa că am primit şi la dus şi la întors vouchere cu reduceri considerabile la viitoarele bilete achiziţionate.

6. Ascultaţi-i pe localnici cum vorbesc între ei. Dacă vi se va părea ciudată amestecătura de limbi de-ale lor (urdu, telugu şi cum le-o mai chema pe toate) şi engleză şi veţi avea curiozitatea să întrebaţi ce şi cum, veţi afla că sunt atâtea limbi şi dialecte vorbite pe teritoriul Indiei, încât înşişi localnicii – dacă sunt din regiuni diferite – nu se înţeleg între ei decât dacă se folosesc şi de limba engleză.

5. Testaţi-vă limitele încercând să nu leşinaţi de căldură la 45 de grade în condiţii de umiditate crescută. E o provocare, credeţi-mă pe cuvânt. Eu nu am rezistat afară mai mult de 5 minute la ora 10.30 a.m., iar singura dată când m-a prins căldura din toiul zilei ceva mai mult timp afară, am simţit că mi se usucă gâtlejul instantaneu, că nu mai pot respira şi că mă părăsesc puterile. E drept că am neglijat să îmi acopăr bruma de inteligenţă cu o pălărie oricât de străvezie, numai pavăză împotriva soarelui să fi fost!

4. Plimbaţi-vă cu aşa-numitele “auto” (auto rickshaw) sau “tuk tuk” galbene. Şi dacă vă veţi uita în jur în timpul călătoriei, veţi vedea că sunt mult mai încăpătoare decât v-aţi fi gândit vreodată.

3. Lăsaţi-vă răsfăţaţi cu un masaj ayurvedic de la mama lui. Sau orice alt tip de masaj, care vă va prii la fel de mult.

2. Nu vă lăsaţi speriaţi de o noapte cu fulgere. Dacă veţi depăşi momentul de spaimă iniţial, acela în care probabil veţi sări buimaci din somn şi vă veţi simţi fie sub asediu, fie la cheremul unui copil-din-cer gigantic care a scăpat la aparatul foto al părinţilor, dotat cu cel mai puternic flash din univers, veţi descoperi un spectacol fascinant. N-am văzut niciodată fulgere de o asemenea intensitate şi frecvenţă. Şi nici un cer întunecat care să se albească pur şi simplu ca ziua de la astfel de fulgere. Din nou, wow!

1. Aruncaţi-vă (dar nu fără centură de siguranţă) in mijlocul traficului. Sunt convinsă că pentru cineva neobişnuit e sinucidere curată, căci traficul indian este pur si simplu…crazy, în ciuda îndemnurilor tip “Don’t rule the road / Follow the rules of the road” de la tot pasul. Dacă însă veţi da peste un şofer bun si ambiţios, s-ar putea să aveţi parte de o aventură pe cinste. Mai ales daca v-aţi propus imposibilul, cum ar fi să ajungeţi la Taj Mahal după un zbor de 2 ore cu avionul şi un drum de 4-5 ore cu maşina (evident prin traficul de care vă ziceam mai sus), să îl vedeţi şi apoi să vă urcaţi din nou în maşină pentru alte 4-5 ore încercând să prindeţi avionul din aceeaşi seară, pentru a ajunge înapoi intr-o stare vecină cu epuizarea după încă 2 ore de zbor. Şi toate astea într-o zi lucrătoare, numai la orele de vârf, fără să puneţi mai nimic în gură toată ziua. Dar nu mă plâng, am dat uitării orice efort îndată ce am ajuns în faţa poate celui mai frumos monument al lumii şi totodată a celei mai trainice declaraţii de iubire a tuturor timpurilor: Taj Mahal. Pe care eu l-aş rezuma într-un singur cuvânt: Perfecţiune.

Impresii scrise de: Ioana

Articole similare:

Aventuri la Varanasi

India ţara contrastelor

India – la drum

Se spune că într-o viaţă de om, experienţa ultimă pe care o poate trăi un japonez este să vadă răsăritul din vârful Muntelui Fuji. Răsăritul din vârful lui “Fuji din Tsugaru”, cum este supranumit Muntele Iwaki datorită formei similare, m-a făcut să înţeleg înţelepciunea acestei vorbe. Suntem cu toţii datori ca măcar o dată în viaţă să ne simţim fragili şi neimportanţi, să înţelegem că nu suntem decât o bucată dintr-o lume şi în nici un caz centrul ei, să vedem că măreţia stă în lucruri simple, pe care le trecem zi de zi cu vederea. Pelerinajul te învaţă în primul rând valoarea oamenilor din jurul tău, îţi arată miile de luminiţe care au străbătut muntele înaintea ta şi fără de care prezenţa ta acolo, prezenţa ta pe lume ar fi nejustificată. Pelerinajul îţi indică acel loc către care te poţi îndrepta mereu cu rugăciuni, fugind de raţionalitatea fixă a lumii moderne şi că a nu avea limite este o limită în sine.

Am promis unor oameni dragi cândva că voi ajunge acasă şi voi povesti despre Tsugaru. Pentru că Tsugaru nu este pur şi simplu o regiune în care oameni vorbesc un dialect ciudat, în extremitatea nordică a Honshu. Nu este doar “ţara merelor japoneze” şi a celei mai frumoase sakura sau doar pământul pe care cândva au locuit Ainu. Deşi este locul unde s-a născut cel mai frumos tip de shamisen, Tsugaru jamisen, şi cea mai iubită cântăreaţă de enka a Japoniei, Misora Hibari, Tsugaru nu este în nici un caz doar atât. Tsugaru este un loc încărcat de poveşti, de magie, este locul unde poţi auzi, mai des decât oriunde în Japonia, cântece folclorice japoneze. Pentru mine, nu există poveste mai frumoasă despre această regiune decât povestea muntelui sacru. V-o împărtăşesc cu drag şi dragoste sperând ca astfel promisiunea mea să fie îndeplinită.

Impresii scrise de: Alina Rădulescu

]]> http://lumeamare.ro/2010/05/20/pelerinaj-catre-sufletul-japoniei-2/feed/ 4 http://lumeamare.ro/2010/05/19/pelerinaj-catre-sufletul-japoniei-1/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=pelerinaj-catre-sufletul-japoniei-1 http://lumeamare.ro/2010/05/19/pelerinaj-catre-sufletul-japoniei-1/#comments Wed, 19 May 2010 06:00:45 +0000 Guest http://lumeamare.ro/?p=8143 Alina Rădulescu ne-a fost alături ca povestitor la cea de a treia ediţie a Poveştilor din LumeaMare. Îi mulţumim pentru că a pregătit pentru noi  şi pentru cei care nu au avut ocazia să audă, una dintre cele mai frumoase amintiri ale ei…

Omul modern e arareori un pelerin. Prins în lumea lui postmodernă, fascinantă şi complicată, omul modern e mai degrabă turist, câteodată chiar călător (diferenţa dintre aceşti doi termeni nu ar trebui, cred eu, nicicând să ne scape din vedere). Uneori omul modern este chiar explorator, dar foarte rar pelerin. Pentru că pelerinajul înainte de toate presupune să abandonezi toate regulile lumii din care pleci, să te afunzi în nesiguranţă şi, cu paşi mărunţi, să găseşti un nou orizont, să dobândeşti noi certitudini. Ori cine îşi mai doreşte în zilele noastre să renunţe la toate acele pârghii pe care cu efortul experienţei le-a consacrat ca linii de forţă ale existenţei sale? Pelerinajul presupune credinţă. Nu credinţa cum ne este ea predicată de Evanghelii, ci credinţa aşa cum o căutăm noi, oamenii, în vieţile noastre, prin lucruri mici şi idealuri măreţe.

“Oyama-sankei” a fost numele încercării vieţii mele. “Oyama” în limba japoneză ar putea fi tradus prin “slăvitul munte”, este una dintre modurile în care locuitorii regiunii Tsugaru se referă la Muntele Iwaki (1625 m), cel mai înalt munte din regiune. “Sankei” este doar unul dintre numeroşii termeni pe care limba japoneză îi are pentru a traduce termenul “pelerinaj”. Evenimentul are loc anual, timp de trei zile, momentul de apogeu  fiind pe data 1 august după calendarul Lunii (anul trecut aceasta a fost 20 septembrie). Sunt trei zile în care, printr-un eveniment lipsit de fast, dar încărcat de semnificaţii, de bucurie, de extaz, locuitorii regiunii închină rugăciuni Zeiţei Muntelui sacru, mulţumindu-i pentru bunătatea cu care le-a dăruit recoltele şi pentru bunăstarea caselor lor.

Spiritualitatea japoneză adăposteşte un adevărat cult de veneraţie pentru munţii sacri. Zeii munţilor sunt cei mai puternici şi mai temuţi din panteonul japonez, iar consecinţele acestui cult se reflectă chiar şi în multe dintre noile religii japoneze. În viziunea ancestrală, Zeul Muntelui era cel care, la venirea primăverii cobora din munţi, pe câmpii, devenind Zeul Recoltelor, pentru ca toamna să se întoarcă în înălţimi şi să vegheze asupra întregii comunităţi. Exista aşadar, încă de timpuriu, obiceiul ca la venirea toamnei oamenii să organizeze festivaluri şi ceremonii de mulţumire. Pentru locuitorii din Tsugaru, Muntele Iwaki este întruparea acestei credinţe, el este Zeul Muntelui în sine, iar Oyama-sankei este dovada că gratitudinea faţă de forţele transcedentale ale naturii este un sentiment pe care modernitatea şi raţionalizarea vieţii nu au reuşit să-l înlăture.

Ce caută în acest peisaj un străin? Un asemenea eveniment, încărcat de semnificaţii sacre nu merită să fie tratat cu dorinţa de exotic al unui turist şi nici măcar curiozitatea neimplicată a unui cercetător nu îi este parcă adecvată. Dar nu acestea sunt motivele care mi-au îndreptat paşi către vârful Muntelui Iwaki în timpul Oyamasankei. Urcasem deja ca orice turist muntele, chiar de două ori, până la momentul Oyamasankei. Îl urcasem şi îl coborâsem prima dată la scurt timp după ce am ajuns în Tsugaru şi mă îndrăgostisem de el. Era un sentiment pe care cu greu aş putea să-l explic în vreun mod cunoscut. Admiraţie şi fascinaţie. În acelaşi timp, vederea acestui munte (care este vizibil din aproape orice colţ al orăşelului în care locuiam) îmi provoca un inexplicabil entuziasm. Nu a fost chip să nu cedez acestui sentiment. Din faţa ferestrei mele, vedeam cum deschideam ochii dimineaţa silueta maiestuoasă a muntelui şi, nu de puţine ori, imaginea sa a fost singurul lucru care îmi ostoia dorurile de casă sau tristeţile de moment. Nu aveam nevoie de nimic altceva pentru a mă motiva să merg mai departe după prea multe ore de muncă. Creştea în mine o dragoste fără margini faţă de munţii Japoniei, una pentru care nu am căutat niciodată motive, pentru că mi se părea că simpla prezenţă a muntelui era o justificare suficientă.

M-am alăturat unuia dintre grupurile de muzicanţi care exersau cântecele tradiţionale pentru Oyama-sankei. Sunt două cântece care îi însoţesc pe pelerini pe tot parcursul drumului lor: unul la dus şi celălalt la întoarcere. Repetiţiile aveau loc o dată la săptămâni, iar bucuria mea era că voi fi implicată trup şi suflet în organizarea evenimentului. Cântam la jagara, un instrument tradiţional asemănător cinelului. Dar bucuria mea nu a fost doar asta, căci, ca orice iubire adevărată şi dragostea pentru Muntele Iwaki s-a dovedit a fi una generoasă, una care m-a răsplătit peste măsură pentru fiecare gest făcut. Am cunoscut cei mai frumoşi oameni, oameni care mi-au fost mereu alături, alături de care am trăit cele mai frumoase experienţe, care m-au vizitat pe patul de spital şi mi-au deschis porţile sufletelor lor. Pare un lucru firesc, dar este aproape o minune. Când eşti singurul străin într-un grup de japonezi care încearcă să menţină vie o tradiţie, când eşti cel care vrea să pătrundă în inima comunităţii lor şi să ia parte la cel mai important eveniment care are loc acolo, să nu fii privit ca un intrus este un noroc şi o binecuvântare, dar mai ales, este dovada bogăţiei sufleteşti a unor oameni care îţi înţeleg şi îţi împărtăşesc entuziasmul.

Va urma…

Impresii scrise: de Alina Rădulescu

Mi-am propus să intru cât mai mult în viaţa acestui oraş, să-l simt cu adevărat, şi nu este greu, pentru că pe fiecare străduţă vezi sau ţi se întâmplă ceva care iţi defineşte Istanbulul: un monument bizantin, o tarabă cu dulciuri, un zâmbet al unui turc mustăcios, o aromă de cafea, o moschee impresionantă, un pahar de ayran, o clădire care-ţi aduce aminte de Paris, o strigare la rugăciune pentru musulmani…. Zgomote, arome, senzaţii, impresii, toate te fac să simţi acest oraş unic, să simţi ceva diferit.

Istanbulul a fost destinat să fie un oraş important. El a fost construit de Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, pe locul unui oraş mai vechi, Byzantion, pentru a fi noua capitală a Imperiului, noua Roma. S-a numit Constantinopol şi a rămas de atunci capitală până în secolul XX: a Imperiului Bizantin şi apoi a Imperiului Otoman.

Am văzut Istanbulul aşa cum este: un oraş pe două continente, un oraş legat de două civilizaţii: orientală şi europeană. Clădirile vechi ale oraşului erau fie în stil tradiţional otoman, fie în stiluri europene: Baroc, Neoclasic, Rococo, Art Nouveau, inclusiv moscheile. În special pe Bulevardul Istiklal (İstiklâl Caddesi), unul dintre cele mai vizitate locuri din oraş, unde poţi merge nederanjat ca pieton, accesul maşinilor fiind interzis, se observă acest mixt arhitectural, apărut prin secolul XIX.

Am vrut să simt şi puţin din toată această istorie bogată a Istanbulului şi am început periplul meu turistic căutând Constantinopolul, căutând urmele oraşului creştin. Chiar în centrul Istanbului, pe Yeniçeriler Caddesi, între Sultanahmet şi Piaţa Beyazıt, se mai păstrează încă Columna lui Constantin, actul de naştere al Constantinopolului, una dintre cele mai importante urme ale artei romane din oraş. Cele mai însemnate monumente din acea perioadă, care erau şi centre ale vieţii oraşului, erau Palatul lui Constantin, Hipodromul şi Hagia Sofia.

Din Marele Palat al lui Constantin, de fapt un complex care a servit ca reşedinţă pentru toţi împăraţii bizantini până prin secolul XI, nu se păstrează astăzi decât ruine care sunt în parte îngropate sub Moscheea Sultan Ahmed iar din Hipodrom (despre care se spune că avea iniţial aproape 60 km pătraţi) se mai păstrează astăzi câteva fragmente arhitecturale pe care le-am văzut în Sultanahmet Meydanı, restul fiind acoperit de construcţii medievale.

Pentru Hagia Sofia m-am pregătit în mod special, aşa cum trebuie pentru un monument care a schimbat istoria arhitecturii europene. Construită de împăratul Justinian în secolul VI, basilica Hagia Sofia a fost timp de un mileniu cea mai mare biserică din lume. După cucerirea Constantinopolului în 1453, turcii au transformat-o în moschee, iar din 1935 este muzeu. Te impresionează incă de când o zăreşti, insă în interior senzaţia este extraordinară: coloane din granit, se înălţă chiar şi până la 20 m, dar privirea se ridică spre cupola, înălţată la 55 m şi având un diamentru de 32 m. Mozaicuri aurite, marmură policromă, porfir alb şi roşu …… Hagia Sofia a fost ridicată să impresioneze şi reuşeşte de un mileniu şi jumătate.

Înainte să trec în revistă şi monumentele musulmane, mai aveam ceva de văzut: Basilica Cisternă, cel mai mare dintre rezervoarele de apă ale anticului oraş. Monumentul este chiar în apropiere de Hagia Sofia şi are acelaşi ctitor, pe Justinian. A fost construit sub o basilică şi de aici numele său. Este o încăpere subterană de aproape 10.000 metri pătraţi, 9 metri înălţime, cu tavanul sprijinit pe 336 coloane decorate… absolut covârşitor.

Din perioada când oraşul Istanbul a fost reşedinţa sultanilor otomani, mi-am ales să vizitez Palatul Topkapı şi Moscheea Albastră. Ele sunt printre cele mai cunoscute obiective ale oraşului, dar construcţiile sultanilor sunt numeroase, aşa cum mă aşteptam.

Palatul Topkapi, palatul sultanilor din 1465 până în 1856, este un complex format din patru mari curţi, cu mai multe clădiri. În perioada de glorie, cca 4000 de oameni trăiau aici. Deşi muzeu, palatul este păzit în continuare de soldaţi din aramata turcă. Colecţiile adunate aici, mai ales cele de bijuterii, te fac să înţelegi cu adevărat ce însemna viaţa opulentă a sultanilor de care ştiam doar din cărţile de istorie.

Moscheea Sultan Ahmed, cunoscută sub numele de Moscheea Albastră, este cea mai mare din Turcia. Construită la începutul secolului XVII, a fost ridicată de sultanul Ahmed I pentru a-i aduce bunăvoinţă lui Allah. Moscheea stă în faţa Hagiei Sofia, cu intenţia clară de a o domina. În interior trebuie să intri descălţat, respectând regulile musulmane, căci moscheea este în continuare lăcaş de cult.

În Istanbul există sute de cafenele, restaurante sau baruri unde poţi să iei masa sau doar să te relaxezi de-a lungul zilei. Eu am ales cu precădere pe cele cu specific turcesc, dar există şi multe cu specific european. Pe İstiklâl Caddesi în special veţi găsi multe localuri cu tradiţie, cum ar fi cele din încântătorul Pasaj al Florilor (Çiçek Pasajı), sau tot în apropiere pe strada Nevizâde, unde sunt multe meyhane înşirate una lângă alta. Meyhane sunt localurile specific turceşti, unde servesc băuturi alcolice de cele mai multe ori alături de un platou de aperitive numit meze.

Pentru cină am ales din restaurantele foarte populare de-a lungul Bosforului, specializate în preparate din peşte. Există de asemenea multe restaurante şi pe micile insule din Marea Marmara (Prens Adaları), unde se poate ajunge uşor cu un vaporaş. Pe aceste insuliţe nu se circulă nici măcar cu bicicletă, astfel că iţi oferă incredibile momente de relaxare.

Istanbul este la fel de energic şi în timpul nopţii, mai ales în partea europeană, având multe baruri şi cluburi de noapte, cum ar fi Babylon (www.babylon.com.tr), Nu Pera (în Beyoğlu) şi 360Istanbul (www.360istanbul.com) sau cele de malul Bosforului: Sortie (www.sortie.com.tr), Reina (www.reina.com.tr), Anjelique (în cartierul Ortaköy). Nu mi-am propus să pierd prea mult din noapte, ca să-mi păstrez energia pentru zi, dar atmosfera nocturnă în toate aceste localuri este incredibil de captivantă şi veselă.

Oricât ai vrea să nu cedezi tentaţiei cumpărăturilor în Istanbul, iţi este aproape imposibil. Oraşul are numeroase bazare tradiţionale, dar şi foarte multe mall-uri moderne. Mall-urile Istanbulului sunt extrem de atractive, deţin mai multe recorduri şi premii (Cevahir Mall spre exemplu este cel mai mare din Europa). Eu am rezistat tentaţiei de a da o raită şi prin mall-uri, alegând în schimb Marele Bazar. Pentru o piaţă ridicată în secolul XV, este un loc extraordinar de viu: sute de mii de oameni îl vizitează zilnic şi găsesc aici de toate pentru toţi.

Reţeaua de transport public este însă foarte bine pusă la punct şi modernizată în cea mai mare parte. În plus, Istanbulul va avea în câţiva ani şi un tunel feroviar, tunelul Marmaray, care va face legătura între partea europeană şi cea asiatică, legătură asigurată în prezent doar prin două poduri rutiere şi ferry-boat-uri.

Istanbulul este un oraş plăcut de vizitat şi datorită oamenilor de aici: sunt joviali, primitori, vorbăreţi, gata oricând să te ajute cu informaţii. Nu mai puţin de 12 milioane de locuitori trăiesc aici, şi dacă vă gândiţi şi la milioanele de turişti care îl vizitează, vă puteţi da seama de agitaţia din acest oraş.

Impresii scrise de: Creţu Raluca

Mai multe detalii despre Turcia puteţi găsi pe www.vacanteturcia.com

Pana si povestile trebuie sa aiba un fir conductor al lor, sa se aprinda cu o voce ragusita si sa continue intr-o inlantuire logica. Pentru ca povestea mea de sambata, de la Povestiri din Lumea Mare, n-a fost o inlantuire a gandurilor, ci mai degraba a sentimentelor , dar si pentru ca simt ca mai aveam atatea de spus, am decis sa-i pun eticheta de “frantura de poveste”. I-am taiat nasul.

Cel mai mare impact l-a avut asupra mea deplina siguranta in care m-am regasit datorita conduitei sociale japoneze:

Indiferenta nu este o atitudine socialmente acceptata

Cateodata nu ne pasa de soarta celor din jur sau de ceea ce ne inconjoara. Este valabil pentru Romania, dar este valabil si pentru Japonia. Diferenta este insa ca a arata fatis ca nu-ti pasa, a te comporta in consecinta, nu este bine primit in Japonia. Sa fii egoist in public iti poate atrage izolarea fata de comunitate, ceea ce suna a pedeapsa suprema intr-o tara care te educa din copilarie ca esti parte dintr-un intreg si ca e datoria ta sa nu iesi ca un ghimpe in evidenta, ci sa contribui cum poti tu la armonia intregului.

Nu am reusit sa ma pierd niciodata in Japonia. Cand paream un pic dezorientata, se gasea cineva pe care nu-l mai vazusem in viata mea sa incerce sa-mi explice, in japoneza, prin semne, in cateva cuvinte in engleza, cum sa ajung unde doream sa ajung. Multi japonezi m-au condus direct la destinatie, chiar daca asta le-a intrerupt drumul lor zilnic.

Intr-o zi, vizitand un muzeu din Osaka, am fost trasa usor de maneca de o doamna mai in varsta care mi-a oferit o pictura traditionala japoneza spunandu-mi ca si eu sunt departe la fel ca fiica dansei ce studia in Canada. Imi oferea pictura ca sa-mi amintesc de mama mea cum spera sa-si aminteasca si fiica ei de dansa.

Alta data, in cladirea unde lucram ca instructor de engleza pentru niste copilasi in timpul meu liber, se organizau cursuri de ceramica. Cum sunt mare iubitoare de mestesuguri traditionale am prins a privi cu entuziasm farfurioarele si bolurile cu motive tipic japoneze lasate la uscat pe o masuta. O doamna a venit si m-a intrebat daca imi plac farfurioarele pe care le facuse dansa. Acele farfurioare se odihnesc azi in dulapul bucatariei mele fiindca doamna mi le-a oferit ca sa le duc acolo, la mine in tara si sa-mi amintesc de ea si de timpul petrecut in Japonia.

Chiar si tinerii inteleg sa respecte legile nescrise ale societatii. Un tanar care studia probabil la aceeasi universitate cu mine, dar pe care nu l-am mai vazut de atunci vreodata, m-a ajutat intr-o dimineata intr-un fel providential. Nu aveam maruntul necesar pentru a plati biletul in masinaria de langa sofer, ci o bancnota prea mare ce nu putea fi schimbata. Vazand ca ma cuprinde disperarea fiindca nu puteam sa platesc si sa cobor unde era statia mea, tanarul a platit linistit si biletul meu, iar apoi, oricat am insistat sa-i inapoiez banii nu s-a lasat induplecat pe motiv ca “suntem colegi la aceeasi universitate”.

In jurul unei mese pline cu ceai cald si sake, intr-o seara mai racoroasa de noiembrie, am realizat ca sunt singura ce-si “da cu parerea” despre tot si toate in timp ce japonezii fie ma aprobau discret, fie numai zambeau politicos. La inceput a fost frustrant, oare de ce nu sunt dezbateri, m-am gandit, de ce nu-si spune toata lumea oful? Apoi am inteles ca nu e absoluta nevoie sa-ti strigi parerea in patru colturi daca are potential sa jigneasca pe cineva, fie si numai contrazincandu-l. Am mai observat ca toti se invitau unii pe altii inainte sa guste din mancarea pe care o imparteam intre noi intotdeauna si nimeni nu era dornic sa ia ultima bucatica de teama sa nu para nepoliticos fata de nevoile celorlalti.

Prieteni de tacere

Cand iti faci un prieten nou, de obicei la primele intalniri se povestesc diverse aspecte ale vietii, din ce in ce mai multe amanunte sunt oferite astfel incat sa puteti afirma ca “va cunoasteti”.  Cum eu nu stiam destula japoneza si nici ei destula engleza, comunicarea mi s-a parut dificila la inceput cu cei care aveau sa-mi devina prieteni in Japonia. Barierele dintre noi ma frustrau imens si, pana la sfarsit, m-am temut ca n-o sa pot exprima cum trebuie cata afectiune le port.

Curand insa, am realizat ca, desi nu puteau de multe ori sa-mi spuna ceea ce voiau sa-mi povesteasca, faceau tot felul de gesturi micute pentru mine, imi aduceau cate o cutiuta de bomboane pe care o imparteam frateste la ora ceaiului, veneau cu mine de fiecare data cand aveam vreo formalitate de indeplinit (permis de biblioteca, diverse acte pe la administratii, bilete mai speciale de tren, abonamente, facturi etc), cand mergeam la diverse evenimente faceau pe translatorii si nu ma lasau niciodata singura, la plecare mi-au organizat diverse “good-bye party-uri” si s-au trezit Dumnezeu-stie la ce ora ca sa vina sa-mi faca cu mana si sa-mi spuna “sayonara” pentru ultima oara in fata autobuzului de la ora 6 dimineata, ce ma ducea spre aeroport…

Am inteles ca gesturile contau mai mult decat cuvintele pe care nu puteam sa ni le spunem. Si acum, dupa un an, tot mai primesc diverse pachetele de la ei si ma straduiesc sa le arat in acelasi mod ca-mi sunt prieteni.

Am invatat multe alte lucruri in Japonia. Am inteles ca toate lucrurile minunate de care ma bucuram veneau cu multa disciplina si  ordine, ca toate acele reguli nescrise puteau sa copleseasca enorm astfel incat rabufniri uimitoare apareau ici si colo.  Nevoia de a se exprima ca indivizi diferiti si de a respinge competitivitatea acuta ce le este intiparita inca de cand sunt copii ii impinge pe japonezi sa socheze lumea uneori, fie prin stiluri de moda destinate a sari in ochi (Gothic Lolita, Ganguro) sau izolare extrema (fenomenul “hikikomori”), fie prin sinucideri cu impact public sau atitudini de xenofobie si discriminare.

Aceasta este viata in Japonia si are contradictiile ei, ca peste tot. Cu toate acestea, daca intrebi un japonez unde ar prefera sa locuiasca, tot Japonia iti va raspunde in majoritatea cazurilor. Eu cred ca a trai in Japonia e ca si cum ai cuceri muntele Fuji: e greu, dar aduce multe satisfactii.

Impresii scrise de: Mirona

La sfârşitul anului 2003, plecam pentru aproape 2 luni în India şi Nepal. O parte din timp, urma să călătoresc singur, mai ales la început când am fost în Punjab şi Nepal, ulterior trebuia să vină şi prietena mea, Adriana împreună cu o altă prietenă, Elena… Planul era ca noi să ne vedem direct la Varanasi. Eu veneam cu avionul din Kathmandu, ele cu trenul de la Delhi. Primul meu contact cu căile ferate indiene a fost un adevărat şoc. Ajungând în India cu imaginea clasică a trenurilor arhipline, cu oameni călătorind pe vagoane, aveam să-mi schimb impresia peste noapte. Trenul dus-întors Delhi – Amritsar – era culmea luxului, stewardeze care la fiecare 10 minute veneau să ne aducă de mâncare, desert, ziare, mai un masaj la umeri… ce să mai zic, răsfăţ… Am ajuns înapoi la Delhi, am pus mâna pe computer şi am scris acasă “Trenurile indiene? Legende…. Lux pur”. Ulterior aveam să aflu că era un tren special numit Shatabdi (un soi de InterCity de la noi), care era un tren premium.

Două săptămâni mai târziu, aterizez din Kathmandu la Varanasi. Pentru cine nu ştie, Varanasi este un oraş sfânt… prin el trece fluviul sfânt Gange (cunoscut sub numele de Ganga) şi aici vin mii de oameni pentru a muri şi a fi incineraţi – se pare că asta duce la o îmbunătăţire serioasă a kharmei. Pe de altă parte, Varanasi este un centru de prim ordin al industriei mătăsii – oricui îi spui că ai fost la Varanasi o să te întrebe câtă mătase ai cumpărat.

Ajung la hotel – hotelul Surya (înseamnă “soare”), un loc liniştit cu o frumoasă grădină plină de ospătari care vin să-ţi aducă de mâncare şi de veveriţe care vin să ţi-o ia. Ţinând cont însă de lumea nebună de pe afară, Surya părea într-adevăr o oază de tranchilitate. Între timp, schimbam SMS-uri cu Adriana în Delhi: “Aţi ajuns, totul e OK?” “Da, totul e OK” (în traducere – deabia ne revenim după un zbor de 8 ore cu un Aeroflot plin cu indieni) “Aţi luat bilet la tren? La ce oră ajungeţi?”. “Am luat, totul e ok, ajungem la 9 dimineaţa mâine” (în traducere – am fost la gara din Delhi, acolo era un haos greu de înţeles, aşa că până la urmă celor de la biroul de ajutorare a sahibilor (numit şi “foreign tourist office”) li s-a făcut milă de noi şi ne-au dat nişte bilete, Dumnezeu ştie la ce clasă..). Mă culc relaxat, mâine trebuie să mă duc la gară pentru marea întâlnire…

A doua zi dimineaţa, gara Varanasi Cantonment, aproape ora 9.

Intru în gară. E mare, monumentală, probabil rămasă de pe vremea englezilor. Sala imensă de la parter e plină cu vaci şi indivizi care dorm duşi pe jos. Găsesc biroul de informaţii.  Întreb candid: “Sir, nu ştiţi când ajunge în gară trenul de ora 9:00 de la Delhi? Se uită la mine, prin mine, mut… “Trenul de la ora 9? Ştiţi, vine de la Delhi…”. Aceeaşi privire inteligentă… Mă uit pe o tablă ca la şcoală pe care e scris cu creta ceva în hindu, noroc că cifrele sunt ca ale noastre. Văd că ceva vine la ora 9:00. Aha, ăsta e, trenul 2561. “Sir, nu ştiţi trenul 2561 soseşte la timp?”. Primesc nişte bâiguiri lipsite de sens. Un tip din spate îmi zice – “Sir, vedeţi că ăştia nu ştiu trenurile nici după oră, nici după număr, ci după nume. Trenul care vă interesează se numeşte Swatantra. Mă întorc la tipul de la informaţii: “Nu ştiţi când ajunge trenul Swatantra?” “Ahaaaaa” se înseninează bravul funcţionar al companiei cu cei mai mulţi angajaţi din lume (Căile Ferate Indiene) “Swatantra are întârziere” “Nu ştiţi cât timp?” “Nu, dar are întârziere”. “Aş putea să mă duc până la Ganga să mă plimb şi apoi să revin?” “Sigur, cum să nu”.

Aha, plec. Trimit un SMS spre Swatantra… “Unde sunteţi?”. “Nu ştim”. “Nu e nici un controlor, careva care să ştie?”. “Nu”. “OK, când vă apropiaţi de Varanasi, dă un SMS”. Sar într-o ricşă şi o tăi spre Gange.

Plimbarea pe malul Gangelui este fabuloasă. Totul, absolut totul nu poate să nu-ţi sugereze că e un lucru sfânt – sute de oameni se bălăcesc într-o apă absolut împuţită, mii de vaci se plimbă pe maluri, peste tot se fac puje, iar zidurile clădirilor, adevărate palate sunt pictate cu imaginile lui Vishnu, Shiva, Rama & co. Nu durează mult şi am parte de companie. Un tip isteţ, vorbitor de limba engleză (destul de bine) intră în vorbă cu mine, îmi povesteşte ce e pe acolo. Îmi spune că ne invidiază că noi, sahibii suntem ca fluturii. De ce ca fluturii? Zburaţi peste tot, nu aveţi probleme, vedeţi multe locuri noi, interesante… Probabil are dreptate. În fine, ajungem şi la subiectul fierbinte – fratele lui are un magazin de mătase, n-aş vrea să-l vizitez? Nu, dar îi promit că a doua zi mă voi plimba cam în aceleaşi locuri cu două fete, sigur dornice de mătase ! Ajung şi la locul în care sunt incineraţi morţii. Fac o donaţie pentru cumpărarea de lemne. Mii de săraci se târăsc spre Varanasi şi nu au bani pentru incinerare. Lemnele sunt puţine şi scumpe, aşa că de multe ori unele cadavre aşteaptă destul până să fie arse; şi atunci sunt arse parţial că nu s-a strâns atâta lemn cât trebuie. Aşa că se iau părţile din corp nearse, ba o mână, ba un cap şi se aruncă în Mama Ganga…

Gara Varanasi Cantonment, ora 14:00

Mă întorc la gară. Cam aceeaşi atmosferă – vaci şi indivizi care dorm duşi. Funcţionarul de la informaţii – acelaşi. Mă duc direct – “Când soseşte trenul Swatantra?”. Se aude un semnal de pe peron. “Sir, trenul Swatantra tocmai a intrat în gara Varanasi” îmi spune zâmbind şi oficios. Ţâşnesc pe peron. Un tren lung de vreun kilometru intră în gară. Este Swatantra. Are 5 ore întârziere… Din întâmplare, sunt lângă uşa pe care coboară Adriana şi Elena. Iarăşi kharma. “Cum a fost ?” întreb în timp ce filmez coborârea din tren.  “Groaznic” zice Elena. Nu sunt singure, aproape târăsc după ele doi nemţi verzi la faţă care abia se ţin pe picioare. Au mâncat lassi prin tren şi apoi şi-au petrecut ore întregi la WC. Le iau rucsacurile şi intrăm toţi 5 într-un taxi Ambassador. Ambassador este maşina naţională a Indiei, masivă, aducând cu o Volga, este copia unui model Morris Oxford III, o maşină produsă în Anglia la mijlocul anilor 50. Ambassador continuă să fie produsă în India chiar şi în zilele noastre. Îi spun şoferului atât hotelul cât şi preţul să nu mai stăm la poveşti de negociat. Ajungem la Surya unde găsim o cameră şi pentru nemţi, nişte bellboy îi duc aproape pe sus cu tot cu bagaje.

Între timp fetele, ţuşti în grădină. Au călătorit mai mult de 13 ore într-un vagon “sleeper” unde au fost în centrul atenţiei tuturor care nu parcă nu mai văzuseră europence. Dar ce e mai trist, nu au de gând să iasă din această oază. Ceai, mâncare, veveriţe… nimic nu le mai convinge să iasă din hotelul Surya. Las, că mâine dimineaţa ne ducem să vedem răsăritul peste Ganga.

Malurile Gangelui, ora 6:00 dimineaţa.

Lonely Planet spune că una dintre cele mai tari experienţe din India este să vezi răsăritul de soare pe Gange la Varanasi. Aşa că ne hurducuim într-un Ambassador, cu noaptea în cap, spre Gange. Cu noi, nişte cehi. Ajungem pe malul Gangelui. E întuneric şi o ceaţă să o tăi cu cuţitul. În apă, credincioşi matinali se purifică de păcate, dar probabil se umplu de jeg. Ne urcăm pe o barcă şi o fetiţă ne vinde nişte ofrande – o lumânare într-o frunză de palmier. Trebuie să-i dăm drumul pe Gange. Cumpărăm, aprindem lumânarea şi îi dăm drumul pe Gange…. Kharma atinge noi recorduri. Din păcate, nu şi soarele. Ceaţa devine din ce în ce mai groasă. Ne plimbăm pe Gange şi îmi aduc aminte de legenda greacă a Styx-ului, unde luntraşul Sauron transportă sufletele morţilor cu o luntre peste râul înceţoşat în lumea dincolo. Cam aşa mă simt… Din când în când, ca în Harry Potter, câte o barcă plină cu turişti apar e din ceaţă şi dispare câţiva metri mai încolo. Ni se spune să nu pozăm ghat-urile de incinerare. Cine le vede?  În fine, soarele ar fi trebuit să răsară demult, plimbarea pe Gange s-a terminat… Asta e, kharma nu e chiar aşa de bună.

Urmează un scurt tur pe la câteva temple de prin oraş. Varanasi este un oraş sfânt, aşa că nu duce lipsă de aşezăminte sfinte. Avem şi ghid. E foarte pătruns, ne povesteşte, interpretează Vedele, nimeni nu poate să-l oprească… şi noi, cârdul de turişti cuminţi, rebegiţi şi desculţi îl urmăm. La fiecare 2 – 3 minute, cu o voce groasă, memorabilă, ne repetă “and you remember… Brahma the Creator, Vishnu the Preserver, Shiva the Destroyer”… “and you remember…”. “and you remember…”… Da, o să-mi aduc aminte câte zile voi avea.

Hotel Surya, ora 14:00

Am terminat turul, am înţeles cine e “the Destroyer” şi cine e “the Creator”, revenim în oaza cu flori şi veveriţe de la Surya. În planul iniţial, în seara asta luam trenul de noapte spre Satna, apoi pe la 4 dimineaţa, luam un autobuz spre Khajuraho. Când aud de tren, fetele se urcă pe pereţi.  Oricum, deştepţii de la hotel, deşi le-am dat bani să cumpere bilete de tren, nu au cumpărat. Avionul nu e o opţiune. Există o cursă zilnică al Air India, dar după ce am dat telefon la biroul lor, m-am lămurit – nu a mai zburat de o lună din cauza ceţii. Mai am o speranţă. Le spun să-mi facă rost de o maşină. Iar eu ies pe stradă.

După ce trec de băieţii cu ricşe, sunt agăţat de un tip cu mustaţă, cu o mutră de tip intelligent. Sărim peste obişnuitul “Hello, Sir, Where from, Nice country, Sweet name”. Îmi propune să mă ducă la emporiumul lui de mătase cu “great prices”. Îi zic “OK, vin, dar îmi trebuie la ora 16:00 un jeep care să mă ducă în noaptea asta la Khajuraho şi plătesc 4000 rupii (circa 100 dolari) pentru asta”. “Yes, Sir, se poate, dar nu un jeep, ci un Tată Sumo”. Ce e Tata Sumo? Păi un 4×4… Ok. Rămâne ca eu să îi aduc fetele la emporium, iar el să facă rost de maşină. Mai e o condiţie – să vin fără şofer de ricşă că nu poate să-mi dea “the best prices”, trebuie să-I plătească şi lui ăla un commision.  Mă duce să-i văd emporiumul. Mă întorc, iau fetele pe sus, driblăm orice ricşă şi ajungem la emporium.

Vânzarea de mătase în India este o artă atent cultivată de mii de ani, iar mustăciosul din Varanasi este un maestru! Ne aşezăm comod, apar încă 2 tipi, iar mustăciosul aruncă cu graţie bucăţi de mătase, culori înnebunitoare strălucind în lumina neonului. Fetele sunt hipnotizate… Coşmarul trenului a dispărut. Între timp, eu mai dau o fugă pe la hotel. Pentru 4000 rupii, hotelul nu a putut face rost decât de un Ambassador. Îl trimit acasă, nu îmi trebuie. Câteva ore mai târziu mă felicitam pentru intuiţia că am vrut cu îndărătnicie un 4×4. Reapar şi fetele… s-au umplut cu şaluri şi sari-uri multi-colore. Mustăciosul şi-a vândut mătasea, să sperăm că se ţine de cuvânt.

Hotel Surya, ora 16:00

Mustăciosul apare zâmbind în curtea cu veveriţe. Nu are 1 Tata Sumo, are vreo 4. Toate albe, toate proaspăt spălate. Se uită la ele, ridică capota, verifică nu ştiu ce. Vine la mine – “Ăsta e cel mai bun”. Până acum am mers pe mâna lui şi a fost ok. Scoatem banii, îi dăm proprietarului, acesta dă o parte din bani şoferului care primeşte ultimele instrucţiuni. Nu vom avea 1 şofer, ci 2. Unul la volan, altul în spate, în locul de bagaje. Plecăm.

Dacă vă imaginaţi că aţi văzut drumuri proaste în România anilor 90 sau haos pe şosele, ei bine nu aţi văzut nimic. Să vedeţi şoselele din India – orice mişcă e acolo – oameni, copii, cai, vaci, biciclişti, motociclişti, maşini, ricşe, camioane de 30 tone luminând ca nişte pomi de Crăciun. Şi toţi scot diverse sunete… industria claxoanelor în India oferă produse extrem de diversificate. Condusul este o îndeletnicire plină de adrenalină, la fiecare minut vine direct spre tine un camion de 30 tone claxonând de mama focului pe care toţi îl evită la milimetru. Se înnopteaza…. O fi departe Khajuraho ăsta ?

Graniţa între statele Uttar Pradesh şi Madhya Pradesh, ora 21:00

Ajungem în al nu ştiu câtelea sat. Văd o barieră şi ne oprim. Mă rog, n-ar fi chiar prima oară. Apare unul în uniformă şi începe să urle la şoferi care fac sluj. Intră într-o clădire. Ce naiba o fi aici? După vreo 10 minute, iese şoferul cu o faţă de parcă i-a murit toată familia. Îmi explică într-o engleză de îl dor mâinile că aici e graniţa dintre statul Uttar Pradesh şi Madhya Pradesh şi nu ştiu ce hârtie lipseşte. Cobor din maşină şi mă duc la una din ferestrele casei. Cum mă văd, mă invită înăuntru. Înăuntru, o menajerie ca din filmele bollywoodiene clasice – şeful, mare, gras, mustăcios, trântit pe spate pe un scaun, nu ştie o boabă engleză. Adjunctul, mai tânăr, ager şi dibace, zâmbeşte mieros ca în comediile proaste către şef şi către mine, dar imediat ce se întoarce spre subordonaţi sau şoferi mătură cu ei pe jos. Deschizătorul de uşă, simte fără să vadă când cineva se apropie şi o deschide prompt. Bucătarul greu de cap, care nu pricepe toate explicaţiile culinare ale şefului, dar până la urmă aduce ceai şi prăjituri. Începem să povestim despre România, India, vreme, ceaţă. După 10 minute, intrăm în subiect. De ce ne-a oprit…. Păi aici e graniţa între UP şi MP şi le trebuie nu ştiu ce hârtie să transporte străini. Încep teoria Uniunii Europene unde poţi să treci dintr-un stat în altul fără paşaport, fără hârtii, fără… Eu vorbesc, adjunctul traduce, şeful se miră. E timpul pentru artileria grea. Mă duc la maşină, zic: “Fetelor, făceţi-vă frumoase, avem de negociat”. Intră şi ele… discuţiile continuă. Observ un calendar pe perete cu pozele principalelor monumente indiene – Taj Mahal, Amber Fort, Gate of India, Golden Temple din Amritsar…. Îl răsfoiesc şi toţi oftăm cât de frumoase sunt. Apare mâncarea, ceaiul, prăjiturile. Slavă Domnului că sunt bune, aşa că mănânc fără fasoane. Le dăm la toţi bancnote de 10.000 lei. Toţi se uită la ei de parcă ar vedea un OZN… wow… bancnote de plastic. Le spun că sunt cadou pentru ei… “nu, noi nu” sar toţi… “staţi, bre, nu valorează nimic, e un suvenir din ţara mea”. Se destind…

Între timp şefu ia decizia cea mare. Îi suntem simpatici, ne lasă să pătrundem pe pământul sfânt al Madhyei Pradesh. Şoferii sunt aduşi în cameră, spăşiţi. Se urlă la ei, ei dau din cap… În fine, plecăm… Strâns de mâini, bye, bye, bye, sărim în Tata Sumo şi plecăm bucuroşi. Mă uit la ceas… Am stat 2 ore, e ora 23:00

Statul Madhya Pradesh, ora 23:00

Mai bine nu ne dădeau ok-ul să plecăm. Dacă şoselele din Uttar Pradesh sunt proaste, în Madhya Pradesh practic nu există. Îi spun şoferului să o luăm pe câmp. Câmpul este mult mai lin decât şoseaua naţională, păcat că apar nişte păduri, aşa că revenim pe şosea. La lumina farurilor şi a lunii observăm un peisaj selenar. Aparent guvernanţii din MP au furat toţi banii de şosele spre deosebire de colegii lor din alte state care au furat doar parţial… Problema acestei magistrale este că cineva a făcut greşeala s-o asfalteze. Probabil englezii acum 60 ani. Dacă nu o asfaltau, sigur era mai lină. Vom ajunge în Khajuraho la ora 3:00 dimineaţa fără incidente majore, dar obosiţi praf… Noroc că şi aici ne aşteaptă un hotel drăguţ, tot cu nume de Surya…

Odiseea Indiană nu se va termina însă aici, dar despre asta, prin alte posturi…

Impresii scrise de: Cezar Dumitru

Perioada călătoriei: 2003

Articole similare:

Războiul India Pakistan din fiecare după-amiază

Crăciun în Thekkadi

Alte impresii din India

]]> http://lumeamare.ro/2010/01/29/aventuri-la-varanasi/feed/ 1 http://lumeamare.ro/2010/01/14/india-aproape-de-final/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=india-aproape-de-final http://lumeamare.ro/2010/01/14/india-aproape-de-final/#comments Thu, 14 Jan 2010 06:00:53 +0000 Alex http://lumeamare.ro/?p=3582 Intr-adevăr mă apropii de final. Mai am un pic. Drumul din Indore spre şi dinspre Ratlam mi-a lăsat impresii puternice pe care le-am pus deja în scris.

Revenind la viaţa unui oraş care nu doarme, ne lăsăm purtaţi de şoferul nostru ad-hoc într-o incursiune în lumea ciudată şi irezistibilă (pentru mine cel puţin) a Mumbaiului.

Primul stop – spălătoria sau pe numele ei – Dhobi Ghat, o atracţie pentru turişti, un mijloc de existenţă pentru comunitatea dhobilor.  În sudul Mumbaiului în Mahalaxmi, o comunitate (castă) a cărei preocupare principală este colectarea şi spălarea rufelor îşi trăieşte rutina zilnică. Serviciile lor sunt mai ieftine decât cele ale unei spălătorii clasice pentru noi (cea cu maşini de spălat) drept urmare au suficient de lucru.

Cam greu să te descurci cu două DSLR-uri de gât, să fotografiezi şi să fii atent la ceea ce mişcă în jurul tău. Dar n-am avut probleme aşa că am urcat în maşină şi am pornit mai departe. Am străbătut destul de mult din oraş, trecând pe lângă The Gate of India şi hotelurile impunătoare din jur. Urcând pe nişte străduţe mici am oprit într-un mic magazin cu ce altceva decât cu covoare, eşarfe,  şaluri şi fulare. Nu  exagerez când spun că am stat peste 1 oră (şi asta fără să avem vreun personaj de sex feminin cu noi), timp în care spectacolul la care am asistat a fost pe măsură. Învăţasem deja să deosebesc eşarfele în funcţie de compoziţia materialului. Pe lângă cuvântul caşmir am învâţat cuvântul paşmină (pashmina) şi respectiv al caprei corespunzătoare (changthangi sau pasmina goat), sursă pentru această minunăţie. Experienţa mi-a folosit mai departe în toate magazinele şi negocierile pe care le-am purtat de-atunci încolo.

După ce am ales o combinaţie fericită între calitate şi preţ, am scăpat la mustaţă de a lua un covor, noroc de 2 englezoaice care au acaparat atenţia neguţătorului.

Am plecat mulţumiti şi ne-am oprit la unul dintre cele mai frumoase temple jainiste din Mumbai – Babu Amichand Panalal Adishwarji. Un loc minunat, ridicat în 1904, în care intram ca turişti curioşi. Lăsând la o parte forfota străzii, intri într-o lume frumoasă şi spirituală în acelaşi timp, un loc care îţi oferă răgazul să te regăseşti sufleteşte.  Serenitatea locului te cuprinde imediat. Bogăţia coloristică şi arhitecturală te înconjoară de peste tot.  Popularul Ganesha este peste tot. Las imaginile să vorbească:

După liniştea de mai sus, am fost aruncaţi din nou în atmosfera încinsă şi în traficul ameţitor, înapoi spre hotel.

Dar poate cel mai mult am fost impresionat şi atras în acelaşi timp de oameni, de trăsăturile lor, de expresiile atât de diverse pe care le-am văzut. Închid acest episod lăsându-vă, încă o dată, să descoperiţi diversitatea acestui tărâm….

va urma

Articole similare:

India – ţara contrastelor

India – o plimbare in parc

India – la drum

Impresii scrise de: Alex

Perioada călătoriei: Noiembrie 2008

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Îţi mulţumim!

]]> http://lumeamare.ro/2010/01/14/india-aproape-de-final/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2010/01/07/india-la-drum/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=india-la-drum http://lumeamare.ro/2010/01/07/india-la-drum/#comments Thu, 07 Jan 2010 06:00:00 +0000 Alex http://lumeamare.ro/?p=3394 Cum călătorului îi şade bine cu drumul după ce ne-am obişnuit cu atmosfera şi miresmele locale, a sosit ziua în care ne-am făcut bagajele pentru a părăsi cu părere de rău oaza Leela şi a ne arunca în mijlocul Indiei. Destinaţie Mumbai – Indore - Ratlam.

Aşa cum am spus la începutul acestei călătorii scrise, am asociat unui bussiness trip o încercare de a “gusta” din farmecul local. Dar scopul prinicipal nefiind cel turistic, destinaţiile sunt uneori locuri pe care nu le găseşti în ghidurile de călătorie şi nici nu cred că îşi vor găsi locul vreodată.

Prima oprire – trafic, aeroport, security  check, security check, sala de aşteptare, îmbarcare  în avion, efecte de scenă.

Efecte de scenă, mai bine să vedem un pic:

Umiditate era destulă, dar în sfârşit am zis ca nu poate fi aşa de rău.
Am aterizat pe la 8 seara într-unul din aeroporturile importante din Madhya Pradesh, dealtfel destul de mic ca suprafaţă. Cât pe ce să uit că ne-am dat jos pe pistă şi am aşteptat  cuminţi să treaca un avion, aşa ca la o traversare de bulevard, după care am intrat să ne recuperăm bagajele. O maşină ne aştepta deja. Am îngramadit bagajele şi pe noi de asemenea. Am avut şi de această dată noroc să stau în faţă.

Pe lângă traficul cunoscut deja, am avut parte de picanterii vizuale şi auditive, focuri de artificii, pocnete, bombiţe, muzică. Dacă inchideai ochii jurai că se dă o luptă în apropiere, sau poate sunt eu mai “sensibil”.

Nunţi, petreceri – un întreg haos domnea în jur. După jumătate de oră am ajuns la hotel, aflat in mijlocul a …. nimic. Nu puteai zice că ieşi să te plimbi. Nu aveai cum şi nu aveai unde. La intrarea în hotel un domn cu o tava şi multe păhărele cu lichid verde ne-a tăiat calea. Cu toată voinţa noastră sau nu, am ciocnit, ne-am urat bun venit reciproc, şi am dat pe gât lichidul de culoarea ierbii crude. A fost momentul în care m-am imaginat citind multe ziare într-un loc în care voi fi doar eu şi solitudinea sau altfel spus acolo unde până şi regele merge singur.

Acum nu mai ştiu exact ce am mâncat, ştiu sigur în schimb că am stat cu colegii mei discutând cu domnul Grant’s (adus cu grijă în bagajul de cală) şi câteva păhărele, sperând să anulam în acest fel efectele lichidului misterios.

Călătoria propriu-zisă a început a doua zi dimineaţă. Destinaţie finală: Ratlam, aflat la 100 km de Indore. Mijloc de transport: maşină. Durata: aproximativ 2 ore.

Maşinile cu trei roţi mi-au plăcut la nebunie. Peisaj – din când în când. Ajuns OK la destinaţie – dornici de treabă. După aproape 7 ore ne pregătim de întoarcere. Un scurt popas chiar în apropierea fabricii – şi o foto-sesiune scurta cu dromaderi. Drumul la întoarcere a avut privilegiul de a-mi mări numărul de fire de păr albe din podoaba capilară. O mică mostră (punctul culminant 0:47):

Mulţumesc şi acum şoferului care ne-a ţinut întregi şi la dus şi la întors. Să nu uitam şi o motocicletă care a intrat încet dar hotarât în noi. După ce s-a adunat de pe jos şi un schimb de replici “paşnic” între cei doi şoferi ne-am continuat drumul.

După aproape 3 ore de întuneric beznă, vaci, oameni, maşini, gropi, camioane, motociclete, gropi, camioane, vaci ….. am ajuns la hotel simţindu-ne ca şi cum am fi văzut un film de groază într-o sală de cinema 6D.

După un duş binemeritat am coborât în gradina hotelului unde ne-am relaxat în acompaniamentul unei muzici autentice şi a unor mâncăruri excelente.

va urma

Articole similare:

India – ţara contrastelor

India – o plimbare in parc

Impresii scrise de: Alex

Perioada călătoriei: Noiembrie 2008

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Îţi mulţumim!

Crăciun… sarmale, cârnaţi, cozonaci, mănânci de pici pe jos. Sau în alte cazuri, o fugă la Viena pentru vin fiert, turtă dulce, căpşuni învelite în ciocolată şi plimbat pe strasse. Merry Christmas, ho, ho, ho, a venit Crăciunul! Dar ce aţi zice de un Crăciun într-o ţară cunoscută ca fiind de altă religie, departe şi cald… Şi totuşi, un Crăciun ortodox? Bine aţi venit în Kerala, India!

Provincia Kerala este cea mai sudică provincie a Indiei, acolo, spre colţul răsturnat al triunghiului care îl formează subcontinentul. De-a lungul secolelor a fost patria mirodeniilor, acest aur curat al Evului Mediu. Aventurieri, cuceritori şi negustori s-au aventurat spre ţărmurile acestui Pământ al Făgăduinţei. Evident, cei mai mulţi din zona – perşi, arabi, malay. Unii mai de departe, chiar şi din Europa. Dar primii sosiţi, hotărâţi să rămână şi să-şi facă o bază de comerţ, au fost portughezii prin Vasco da Gama, primul om care a ajuns pe mare din Europa în Asia înconjurând Africa pe la Capul Bunei Speranţei. Căuta mirodenii şi creştini. A avut surpriza să găsească ambele!

Tradiţia creştină a Keralei nu este de ieri, de azi sau de maxim 2 – 3 secole, cum e cazul provinciei Goa de exemplu. Primele convertiri la creştinism s-au produs în anul 52 d. Hr, deci la circa 20 de ani după răstignirea lui Isus. Dacă marea majoritate a apostolilor au pornit-o spre Vest (deh, mirajul Occidentului există de pe vremea aceea), creştinând prin Imperiul Roman, Toma Necredinciosul, tip mai alternativ de altfel, a luat-o spre Est. Şi a ajuns în Kerala. Aici, a fost bine primit şi a convertit mii de hinduşi, mai ales din casta superioară, a brahminilor. Când au venit portughezii, creştinii din Kerala aveau o tradiţie de aproape 15 secole!

Deşi una dintre cele mai mici provincii ale Indiei, Kerala are paradoxurile ei – este cea mai dezvoltată şi cu nivelul cel mai înalt de alfabetizare, dar la conducerea provinciei de decenii întregi sunt comuniştii. Are o importantă comunitate creştină (formată din ortodocşi, cei care urmează obiceiurile multimilenare de la Apostolul Toma, dar şi catolici – portughezii nu s-au bucurat că au găsit creştini, dimpotrivă, au găsit creştini “nepotriviţi”, aşa că s-au apucat de convertiri forţate cu spada în mână şi protestanţi – rămaşi de pe vremea coloniilor olandeze). Are şosele impecabile, o rară avis în India, case măreţe, oraşe bine îngrijite şi mulţi bani. O bună parte din keralezi lucrează în până mai deunăzi trufaşul şi opulentul Golf Persic şi au trimis miliarde de dolari acasă.

Mai întâi am aterizat în Kochi, vechiul fort de pe malurile Marii Arabiei cu străzile lui cu aer mai degrabă olandez decât indian. După câteva zile petrecute acolo, am închiriat o maşină (cu şofer cu tot, evident) şi am plecat spre satul Thekkady, principala localitate turistică aflată lângă Parcul Naţional Periyar pe graniţa cu provincial Tamil Nadu. Kochi e plină de biserici catolice, e şi una ortodoxă, dar pe drum am trecut din întâmplare pe lângă satul Pala, un adevărat Disneyland dedicat sfintei Alfonsa.

Ne-am oprit şi noi şi am vizitat tot complexul dedicat sfintei Alfonsa. Alfonsa este principala eroină a zonei. Este o catolică care în ciuda unei sănătăţi precare s-a dedicat vieţii monahale. Asta se întâmplă în anii 40. Între timp, Alfonsa a fost sanctificată de papa Benedict şi a devenit primul sfânt indian, iar satul său a devenit loc de pelerinaj pentru toţi catolicii din subcontinent. Cum e? Păi nu foarte diferit de cum arată sanctuarele similar hinduse – statui multicolore, pelerini desculţi dar îmbrăcaţi în mătăsurile lor cele mai bune, târg, lume şi popor. După pozele de rigoare şi vizitarea tuturor sanctuarelor posibile, am plecat mai departe spre Thekkady.

Thekkady este ce în India se numeşte “hill station”. Este la munte, are o climă blândă spre deosebire de câmpiile arse de soare sau bătute de musoni, înconjurate de hectare de plantaţii de ceai. Numeroşi turişti vin aici pentru a vizita Parcul Naţional Periyar unde ghizii spun că s-ar afla câteva zeci de tigrii şi sute de elefanţi sălbatici. Nu am văzut nici unii, nici alţii (parcul are totuşi câteva sute de hectare), dar a fost o zi plăcută de plimbat prin natură, urcat nişte dealuri, dat cu jeepul şi plimbat cu barca pe lac. Era ziua de 24 decembrie, Ajunul de Crăciun.

Prin Thekkady nu sunt multe hoteluri, ci mai degrabă pensiuni… Ca la noi la Bran. Gazda noastră era de religie ortodoxă, aşa că a fost mai mult decât fericit să afle că suntem ortodocşi şi în plus am vrea să mergem la slujba Naşterii Domnului. Imediat ne-a indicat şi unde e biserica. Dar ne-a dat pe spate când ne-a spus programul slujbei – de la 2 noaptea la 6 dimineaţa! “OK, venim pe la 5”, i-am replicat… Nu a părut să-i convină, dar asta e… a doua zi aveam în program să ne dăm cu elefanţii şi un drum mai lung spre Madurai.

Cum e Crăciunul la keralezi. Păi în primul rând, ornamentele – toţi au în balcoane stele făcute din hârtie, din carton, din plastic, din ce nimeresc şi ei. Luminaţia aduce cu elementele de pe la noi. Au şi brazi, dar marea majoritate din plastic… oricât de răcoare ar fi în zonă, nu pot creşte conifere. Surpriza cea mai mare a fost să găsim cozonaci ca la noi – e drept, cu un gust mult mai aromat şi mai condimentat – doar suntem în ţara mirodeniilor, dar la fel de pufos ca la noi… Şi eu care cărasem un cozonac tocmai din România pentru Crăciun…

Ne-am sculat cu noaptea în cap şi conform planului, la 5 dimineaţa am fost la biserică. Străzile erau pustii, doar maimuţele mai mişunau, în schimb biserica era plină. Icoane ca la noi, bărbaţii în stânga, femeile în dreapta, toţi desculţi – la intrarea în biserica erau sute de sandale şi papuci. Slujba a ţinut-o tot într-un cântec – doar suntem într-o ţară foarte muzicală, vezi Bollywood-ul! Preoţii cântau, femeile răspundeau, bărbaţii tăceau… Dacă icoanele, arhitectură, întregul ambient aducea cu bisericile ortodoxe, restul era parcă din alt film – muzica bisericească keraleza nu avea nimic în comun cu cea de la noi, sari-urile strălucitoare şi credincioşii în picioarele goale de asemenea… Preotul a făcut nişte ochi mari când ne-a văzut, dar adunarea nu a părut prea deranjată de prezenţa noastră. Cu patru ani înainte, în satul Moni din insula indoneziana Flores când am intrat în biserica catolică la slujba de duminică, preotul a pierdut toată atenţia, toţi uitându-se la noi, uitând de slujbă. Aici n-a fost cazul.

La finalul slujbei, faimoasa curiozitate a biruit aşa că ne-am trezit înconjuraţi de indieni dornici să afle cât pot despre noi. I-am descusut şi noi şi am aflat că biserica indiană face parte din bisericile Estului, este condusă de un Catolicos al Estului, actualmente, capul bisericii fiind cel de-al 111-lea conducător al bisericii ortodoxe indiene, primul conducător fiind Sf. Toma. I se mai spune şi Biserica Ortodoxă Siriana pentru că legăturile sale cu restul creştinătăţii au fost permanent asigurate prin Patriarhia Ortodoxă Siriana din Antiohia. De asemenea, ora ciudată de desfăşurare a slujbei de Crăciun este datorată diferenţei de fus orar între India şi Siria – practic slujba a început cam în jurul miezului nopţii în Antiohia.

Dimineaţa de Crăciun am petrecut-o la hotel. Cu cozonac şi vin românesc – spre surprinderea noastră, la magazinele din sat am găsit cozonac similar cu al nostru şi vin. Dar cum tot ne-am cărat cu ele tocmai de acasă, ne-am înfruptat din bunătăţi romaneşti, lăsându-le pe cele keralene pentru mai târziu. Iar restul zilei a fost ca de Crăciun… plimbare cu elefantul pe lângă sat. După-amiaza plecam spre Madurai, în Tamil Nadu. Lăsam în urma munţii cu ortodocşi ai Keralei, reveneam în oceanul hindus…

Impresii scrise de: Imperator

Perioada călătoriei: Decembrie 2008

Articole similare:

India, ţara contrastelor

India, o plimbare în parc

Războiul India Pakistan din fiecare după-amiază

]]> http://lumeamare.ro/2009/12/23/craciun-in-thekkady/feed/ 0 http://lumeamare.ro/2009/12/21/wagah-india-pakistan/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=wagah-india-pakistan http://lumeamare.ro/2009/12/21/wagah-india-pakistan/#comments Mon, 21 Dec 2009 05:30:17 +0000 Imperator http://lumeamare.ro/?p=2528 Unul dintre cele mai faimoase, dar şi sângeroase conflicte de pe harta lumii este între India şi Pakistan. Dureroasa Partiţie din 1948 în urma căruia au murit sute de mii de oameni (unii zic chiar un milion), războaiele din 1965 şi 1971, transformarea celor două naţiuni în naţiuni nucleare, atentatele din ambele ţări şi bătălia care are loc la peste 5000 metri pe gheţarii Himalayei au adus adeseori numele celor două ţări pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. Slavă Domnului, rivalitatea între cele două naţiuni se transferă şi la nivele mai paşnice, cum ar fi cricketul, dar şi în spectacolul care are loc în fiecare seară pe cel mai mare (şi până de curând singurul) punct de trecere frontieră rutier dintre India şi Pakistan – la Wagah!

Când India s-a despărţit de Pakistan, fertila şi bogata provincie Punjab s-a împărţit în două. Cele două mari metropole ale Punjabului s-au împărţit frăţeşte – Lahore cu palatele sale amintind de Taj Mahal a devenit pakistanez, iar Amritsar, oraşul sfânt al sikh-ilor a devenit parte componentă a Indiei. În mijlocul drumului dintre cele două oraşe majore ale Punjabului s-a trasat graniţe. Prin satul numit Wagah.

S-au instalat punctele de frontieră, grăniceri, vameşi, s-au ridicat steaguri. Şi după buna tradiţie militară britanică, în fiecare seară, la închiderea punctului de trecere (graniţa e deschisă doar în timpul zilei, noaptea nu se poate traversa dintr-o ţară în alta – cel puţin legal), avea loc ceremonialul de coborâre a drapelului… La început, veneau nişte copii din satele din jur să caşte gura. Apoi au început să apară şi nişte adulţi, ţărani de prin zonă. Seară de seară. Auzind de spectacol, în lipsa de orice altceva mai bun de făcut, or fi apărut şi ceva oficialităţi locale – vreun primar. Şi cum notabilităţile indiene sau pakistaneze sunt mult prea nobile să se amestece cu prostimea, probabil cineva a venit cu ideea să le dea un scaun. Cei de pe partea cealaltă a graniţei or fi adus fotolii. Ăştialalţi au pus vreo bancă, ăilalţi două banchete. Unii au început să aducă gură-cască şi mai de departe decât satul de lângă şi au adus mai multe banchete. Ceilalţi au început să organizeze tururi pentru şcoli. Într-un final, indienii au construit o tribună de stadion pe marginea drumului cu loje pentru VIP-uri. Pakistanezii au construit şi ei o tribună, dar în plus, au mai trântit şi o peluză. S-au construit WC-uri şi standuri de mâncare, se organizează tururi zilnice, vizitarea punctului de frontieră de la Wagah a devenit obligatoriu pentru orice şcolar eminent sau nu. Şi aşa seară de seară, o armată de autocare, ricşe, motociclete, biciclete, care cu boi se îndreaptă dinspre Amritsar şi Lahore spre punctul de frontieră.

Şi prin mulţimea de gură cască, cum să nu mă duc şi eu, tot eram prin zonă – în decembrie 2003 prin Amritsar. Negociez la sânge cu un şofer de ricşă, până la urmă obţin un preţ extrem de bun (cred că şi şoferul avea chef să vadă ceremonia de la Wagah) şi am plecat la drum. Greşeală fatală – în decembrie, este frig rău în Punjab, plasticele de pe ricşă nu prea ajută la oprirea vântului rece, iar autocarele care ne depăşesc tuşind din greu gaze de motorină proastă nu sunt o experienţă prea plăcută… Dar ce contează, suntem în drum spre faimoasa, incredibila ceremonie de la Wagah. Alături de alte mii de indieni. 28 km sunt între Wagah şi Amritsar, dar cu ricşa îi faci în mai bine de o oră…

În fine, iată-mă ajuns. Mii de oameni, mii de ricşe, zeci de autocare, mii de motociclete. Şi cei mai înalţi oameni din India, îmbrăcaţi în ţinute militare solemne, de parade, cu un coif în cap. Ne înghesuim prin nişte coridoare strâmte şi în final ajungem. Şoseaua seamănă a stadion şi e plin de oameni. Mai întâi sunt îndrumat într-un sector plin cu sahibi, dar evadez repede… spectacolul e mult mai fun în mijlocul galeriei.

Arunc o privire prin jur. Tribunele sunt pline şi la noi şi la pakistanezi. Simt nevoia ţigăncilor care să vină să ne vândă seminţe. Oricum, tot se vinde ceva.. de toate. Arunc o privire dincolo… în Pakistan. Tribunele gem de lume. Spre deosebire de India, unde sariurile strălucitoare ale femeilor se amestecă cu cămăşile relativ albe ale bărbaţilor, în Pakistan vălurile sunt într-o parte, iar tipii în altă parte.

Mă uit la soldaţi. Cei mai înalţi şi chipeşi soldaţi sunt şi într-o parte şi în alta. Uniformele sunt identice, doar cromatica diferă – indienii sunt pe roşu, pakistanezii sunt pe verde, culoarea Profetului. Steagurile în vânt la o înălţime identică. Goarna sună… tribunele clocotesc… toţi primim steaguri indiene… Galeria vibrează – Hindustan! Hindustan! Când se potolesc pentru a lua aer în piept să strige mai tare, se aude de dincolo de gard – Pakistan! Pakistan! Dacă vreunul din tribună aruncă o înjurătură la adresa inamicului, poliţia vine şi îi dă vreo două bulane pe spinare. Nu ai voie să-ţi înjuri competiţia, doar s-o ignori.

Încep exerciţiile. Mai întâi indienii, apoi repetate de pakistanezi. Sunt perfecţi. Ridică picioarele până la nivelul capului. Naţiune de yogini. Nici pakistanezii nu se lasă mai prejos. Repetă cu perfecţiune aceleaşi mişcări. Nu simultan… unul după altul, Mai întâi roşii. Tribuna vibrează – Hindustan! Hindustan! Apoi verzii – Pakistan! Pakistan! Fiecare soldat se repede cu paşi incredibil de lungi parcă ar vrea să-i ia la bătaie pe duşmani spre poarta – frontieră. Se opreşte la milimetru. Urmează şi pakistanezul care parcă ar vrea să-I dea un cap în gură indianului. Se opreşte la milimetru. Şi următorul, şi următorul. Steagul apoi este coborât la jumătate… tribunele parcă iau foc… Urmează noul număr din program – autobuzul Delhi – Lahore apare în trombă. Tribunele urlă – Hindustan, Hindustan. Vine poliţistul în pas de defilare şi primeşte paşapoartele călătoriilor. Autobuzul plin, bagaje pe acoperiş, tipic subcontinentului. După nici un minut, soldatul Indian salută şi dă înapoi paşapoartele. S-o credeţi voi că verificarea paşapoartelor şi a bagajelor a durat 1 minut… cine ştie de câte ore stă autobuzul în vamă. Tribuna urlă în hindi – “La revedere! Drum bun!”. Pârâind, trosnind, împroşcând audienţa, autobuzul trece frontiera. În India, acum e linişte. În Pakistan, tribunele clocotesc şi urlă în urdu – “Bine aţi venit, bine aţi venit!”. Soldatul pakistanez se repede spre autobuz în pas de defilare de zici că vrea să-l ia pe sus. Nu-l ia pe sus. Ia paşapoartele şi într-un minut îi dă drumul. Probabil, va mai sta în spatele peluzei încă vreo 5 ore la puricat.

Apogeul a fost atins. Autobuzul Delhi – Lahore tocmai şi-a reînceput cursele de puţin timp, Nu a mai mers de câteva decenii. E un semn de normalitate. Sper să dureze. Sper ca şi trenul să treacă în curând pe linia pe care din 1948 nu a mai trecut nici un tren. Şi atunci treceau vagoane pline de cadavre. Cu mişcări bruşte, steagurile sunt coborâte, învelite frumos şi duse într-un loc sigur. Hindustan! Hindustan! Pakistan! Pakistan! Un ofiţer pakistanez dă mâna cu ofiţerul Indian. Parcă sunt fraţi gemeni. Au aceeaşi înălţime, aceeaşi mustaţă, arată la fel, unul e în verde, altul e în roşu. Imensa poartă cât poarta Vaticanului se închide. Lumea aplaudă… A mai fost un show. Şi azi, ai noştrii au fost perfecţi şi ăilalţi… nu mai contează.

Plec. E deja întuneric şi frig. Mii de oameni se îndreaptă spre mijloacele de transport abandonate un kilometru mai încolo. Sunt mii de ricşe. Care naiba o fi a mea? Nici o problemă, nu trebuie ca eu să-mi găsesc şoferul, el m-ar găsi şi legat la ochi. “Great, isn’t it?”. Da, încuviinţez. “Ours are better”. Întotdeauna! Plecăm spre Amritsar. Dacă aţi văzut cum pleacă maşinile din block starturi la cursele de Formula 1, ei bine, băieţii ăia sunt mici copii… Să vedeţi cum demarează simultan zeci de autocare, sute de ricşe şi mii de motociclişti. Din satelit, probabil nu s-ar vedea nimic din cauza fumului. Aşa că întotdeauna e bine să fi în mijlocul cursei pentru a simţi adrenalina miilor de cai putere… cam obosiţi ei, săracii, dar care nechează pe toate ţevile de eşapament. După o oră de cursă infernală, amazing race-ul se prăvăleşte spre Amritsar. Îi zic şoferului să mă lase la un restaurant. I hope to see you again… încearcă şoferul. “Mâine mă întorc la Delhi şi apoi o iau pe lungul drum al Nepalului”. OK, data viitoare… sau poate viaţa viitoare, cine ştie?

Articole similare:

India, ţara contrastelor

India, o plimbare în parc

Impresii scrise de: Imperator

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Îţi mulţumim!

]]> http://lumeamare.ro/2009/12/21/wagah-india-pakistan/feed/ 2