“În ce măsură crezi că ne influenţează locurile în care trăim? În ce măsură te-a influenţat Japonia, în ce măsură te-au influenţat japonezii? Nu ştiu dacă “a influenţa” e cuvântul cel mai potrivit, poate vei găsi tu unul mai bun. ”

“Nu ştiu dacă locurile în care trăim ne mai influenţează atât de mult în zilele noastre. Poţi să trăieşti într-o ţară străină la fel cum trăieşti la tine acasă şi mulţi imigranţi chiar fac asta.

Contactul meu cu Japonia a început în perioada în care mă hotăram la ce liceu să dau. Cred că sunt norocoasă pentru că am început să cunosc Japonia exact în perioada în care, cred eu, omul îşi începe autoeducaţia. Mi se pare că prima parte a vieţii este educaţia în cele pur umane (comportamentul în lume şi acasă), primii ani de şcoală sunt educaţia elementară, iar în liceu începi să o apuci pe o anumită cale. Eu am apucat-o pe calea Japoniei, mai mult sau mai puţin conştientă despre ce avea să însemne asta pentru mine. Iniţial mi-am propus să studiez limba, pentru că mi se părea că ar putea să constituie un avantaj în vreo viitoare carieră (s-a dovedit că nu e deloc aşa şi cred că nici nu ar trebui să mă mir). Mi-am dorit să devin jurnalistă de prin clasa a patra. Între timp lucrurile s-au schimbat. Învăţând limba japoneză am realizat că nu voi ajunge niciodată să fiu capabilă de o conversaţie dacă nu reuşesc să cunosc cultura japoneză. Aşa s-a născut dorinţa de a ajunge în Japonia. O dorinţă cu care a trebuit să mă lupt vreo trei ani, pentru a o face să se împlinească. Acum sunt la a treia vizită în a treia regiune diferită din Japonia (am o obsesie pentru a cunoaşte periferia, aşa că în Tokyo mă duc doar în vizite). Pe mine Japonia nu cred că m-a influenţat, ci că, mai degrabă, m-a format, m-a făcut omul care sunt azi. În primul rând pentru că am trăit într-un loc total străin de mine şi mi-a plăcut şi m-a făcut să înţeleg că pot să fac asta. În al doilea rând pentru că am întâlnit oameni minunaţi, iar când întâlneşti oameni minunaţi te simţi dator pe viaţă să zâmbeşti şi să fii şi tu un pic mai bun şi, în final, pentru că întâlnirea cu Japonia mi-a arătat drumul pe care vreau să apuc în viaţă. De pe la vreo zece ani spuneam tuturor că eu o să scriu cărţi, dar ajungând în perioada adolescenţei am ajuns la convingerea că niciun autor nu are dreptul să scrie dacă nu este foarte bogat în experienţe. Şi eu nu eram la vremea aia, deşi aveam o dorinţă să scriu cât carul. Acum, dimpotrivă, mi se pare că sunt datoare să scriu, că am văzut lucruri pe care niciun alt străin nu le-a văzut şi că să le ţin pentru mine e egoist. Duc o lipsă de putere de a sintetiza. Bănuiesc că va veni cu vârsta. Sper. Acum mi se pare că fiecare detaliu, fiecare clipă pe care o trăiesc aici merită povestită. Cred că asta e influenţa cea mai mare a Japoniei: m-a făcut conştientă de fiecare clipă din viaţa mea. “

“Ne poţi descrie, pe scurt, activitatea ta din din Japonia?”

“În Japonia, în momentul de faţă, eu încerc să mă specializez într-un domeniu pe care mulţi îl consideră mort sau agonizând : folclorul japonez. Eu consider că e un domeniu mai viu ca niciodată şi că, aşa cum spunea profesoara mea din facultate, este forma japoneză de rezistenţă la uniformizarea pe care o impune globalizarea. Sunt o fiinţă destul de lipsită de orice spirit practic, aşa că să studiez un domeniu despre care se spune că e mort este o provocare pentru mine, chiar dacă mi se tot spune că nu se va alege nimic de munca mea. Totuşi cred că cea mai mare provocare este să încerc să mă ridic la nivelul oamenilor care activează în domeniul ăsta. Studiul folclorului în Japonia este o activitate foarte respectată, iar profesorii sunt priviţi nu ca staff al unei universităţi, ci ca instituţii în sine. Sunt oameni care vin la cursuri să asculte prelegerile unui profesor sau al altuia, nu prelegeri de folclor din Okinawa sau de istorie sau de cursuri de dialect.

Folclorul japonez, întemeiat de Yanagita Kunio, ca o formă de răspuns la dezvoltarea antropologiei culturale (deşi cred că astăzi cei mai mulţi cercetători vestici îl văd că o parte din domeniul ăsta) nu presupune (numai) studiul basmelor, legendelor şi dansurilor populare (cred că asta ne închipuim când spunem “folclor”), ci este un fel de studiu al esenţei din care se adapă viaţa de zi cu zi a japonezului, un fel de inspecţie socială dublată de istoria ideilor care întemeiază această stare de fapt. Mi se pare că azi este un domeniu necesar pentru că uităm adesea de ce facem ceea ce facem: de ce dansăm la nunţi, de ce plângem la înmormântări, de ce ne rugăm la biserici, de ce trebuie să ne iubim bătrânii. Începem să trăim într-o epocă “K.I.S.S” (Keep it simple, silly!) în care eliminăm lucrurile care încep să ni se pară inutile. Ca manifestările spiritului nostru să nu înceapă să ni se pară inutile trebuie să privim înapoi şi să vedem cu ce rost le-am moştenit. Aşa că eu mă duc la festivaluri şi îi întreb pe oamenii care le organizează de ce le fac şi pentru ce zei le fac şi de ce dansează ce dansează. Pe de o parte, eu aflu lucruri interesante, pe de altă parte, le dau oamenilor aceea ocazia de a se gândi la ceea ce fac. Mulţi japonezi nu se gândesc, în cea mai mare parte a timpului, de ce se ţine un festival şi de ce e el aşa şi totuşi tradiţia se perpetuează pentru că spiritul are şi el nevoie de hrană, pentru că nu trăim doar pentru burţi şi ochi.

Ce fac eu practic? Deocamdată stau foarte mult în bibliotecă şi mă pregătesc să plec pe teren vara asta să bat la picior insulele din Okinawa. Domeniul meu de studiu sunt, cred că ai ghicit, festivalurile din Okinawa. Sunt intrigată de festivaluri şi fascinată de ele şi îndrăgostită de ele. De altfel, sunt fascinată de absolut orice reuşeşte să pună o barieră între viaţa cotidiană (profană) şi starea de sărbătoare (spaţiul sacru, dacă trebuie să-i spunem cumva). Mi se pare că uităm să le despărţim clar una de cealaltă şi asta ne face să acţionăm cu jumătăţi de măsură în privinţa ambelor. Nici când sărbătorim nu suntem cuprinşi de euforie până în măduva oaselor, nici când muncim nu facem asta cu tot sufletul. În timpul festivalurilor se instalează o stare de spirit cu totul diferită şi asta le face să fie ceea ce sunt: manifestări ale esenţei umane, nu doar manifestări ale unei religii sau a alteia. Okinawa este puţin o astfel de Japonie căci mai bine de 400 de ani a avut o istorie separată. Totuşi, mulţi cercetători consideră că aici se păstrează forma ancestrală a culturii japoneze, iar pentru mine este un privilegiu uriaş să trăiesc aici şi să observ viaţa oamenilor de aici şi cultura locului. Nu pot să-mi închipui un loc pe Pământ unde mi-aş dori mai mult să fiu sau ceva ce mi-aş dori mai mult să fac. “

“Îţi aminteşti, cred, discuţia de pe Facebook cu Laura Frunză. Ne poţi spune mai multe despre Sărbătoarea Florilor de Cireş şi în general despre toate acele tradiţii care în ochii unui profan pot părea lipsite de sens? Care e funcţia socială a alcoolului, în Japonia?”

“Da, îmi amintesc discuţia cu Laura şi este adevărat că la astfel de ocazii de bea relativ mult. Pe lângă funcţia socială, alcoolul are şi o funcţie rituală şi o să încerc să vorbesc un pic despre amândouă. Yanagita Kunio scria despre băutul alcoolului la festivaluri că, din cele mai vechi timpuri, este văzut ca necesar pentru a crea starea aceea de veselie care face timpul sacru să fie sărbătorit. Festivalurile nu sunt evenimente mondene, sunt ocazii în care comunitatea vine împreună pentru a se reîntregi, cred eu. Japonezii sunt o naţie de timizi, aşa că alcoolul a fost dintotdeauna parte din festivaluri tocmai pentru că întâlnirea cu întreaga comunitate are un efect psihologic copleşitor. Mai mult, festivalul nu este doar o ocazie de întâlnire cu întreaga comunitate, dar şi cu zeii care, pe perioada lui, coboară din ceruri pentru a sărbători cu oamenii. Japonezii poate nu o să-ţi spună asta în faţă, atunci când eşti la festival, dar eşti în prezenţa zeilor, iar în străfundul sufletului lor această prezenţă este acut conştientizată. În partea creştină a lumii există noţiunea de ateu, care te scuteşte de a te supune oricărui ritual, dar în Japonia nu vorbim despre o religie sau alta, ci despre credinţa populară practicată în rândul oamenilor, fără a fi supusă neapărat vreunei instituţii. De aceea, în mintea tuturor japonezilor există ideile astea, moştenite de la o generaţie la alta. Pe de altă parte, alcoolul are funcţii sacre. Nu doar în Japonia, în multe dintre culturile lumii. Sake-le este făcut din orez, principala recoltă a Japoniei, aşa că este normal că o parte din acesta să fie înmânat zeilor. Omiki, sake-le oferit zeilor, este în multe ritualuri chiar momentul de începere, fiind un semn de trecere de la viaţa cotidiană în spaţiul ritual şi este considerat indispensabil. Cred că asta este partea pe care nu o vedem noi, partea spirituală. În cazul Festivalului Florilor de Cireş, situaţia este un pic diferită, pentru că el s-a născut ca o ocazie mondenă, ca un eveniment social şi era la origine, un obicei al elitelor, apoi a fost preluat de samurai. Hanami, “vizionarea” florilor ce cireş, era şi este o ocazie de a fi în prezenţa naturii, de a te bucura de caracterul ei efemer. Florile de cireş se scutură repede şi japonezii cred că ele reprezintă un fel de ideal de viaţă: se scutură, dar nu se ofilesc şi oamenii ar trebui să fie la fel, să trăiască demni şi să moară înainte de a-şi pierde frumuseţea. Simpla vedere a florilor de cireş le provoacă japonezilor nostalgie şi nostalgia asta reuşeşte să-i rupă din ritmul vieţii lor normale şi să-i determine să-şi ofere o zi întreagă de petrecut cu cei dragi la umbra cireşilor. Alcoolul are aici cam aceiaşi funcţie ca o orice petrecere şi nu mi se pare că strică în niciun fel frumuseţea sărbătorii. Tot Yanagita zicea că o dată cu epoca Taisho, când urbanizarea Japoniei se accentuează creşte consumul de alcool, pentru că în oraş aproape zilnic ai ocazia să întâlneşti oameni pe care nu îi cunoşti, iar asta e ca şi cum ar fi sărbătoare în fiecare zi. Cred că se poate spune că socializarea în Japonia presupune alcool. Noi ieşim cu cineva la o cafea ca să-l cunoaştem, japonezii ies la un “nomikai”, adică la o băută. Pentru fiecare membru nou într-o companie se organizează un “nomikai”, la fiecare început de an universitar are loc un “nomikai” şi tot aşa. Discuţia ar fi prea lungă despre de ce este aşa, dar cred că în niciun caz nu trebuie să-i judecăm, pentru că există profunde implicaţii culturale în obiceiul ăsta.”

“Care e acel minimum necesar  pe care orice occidental ar trebui să îl ştie, înainte de a ajunge în Japonia, pentru a fi sigur că nu face nici un “faux-pas”? De exemplu, aşa cum ştii, în Franţa, atunci când dai bineţe cuiva, îl şi pupi de două, trei sau patru ori, în funcţie de regiune.

“Nu există niciun “faux-pas” în Japonia. Există o mulţime de reguli sociale, un întreg catalog de convenienţe nescrise, dar japonezii sunt foarte conştienţi atunci când se întâlnesc cu un străin că acesta nu are de unde să le ştie pe toate, aşa că vor trata orice gafă cu umor şi te vor învăţa politicos şi discret cum se fac lucrurile. Desigur e preferabil să te descalţi la intrarea în casă şi să răspunzi la salut, dar nu vei marginalizat doar din cauză că nu faci  asta. Cred că cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci în Japonia este să faci ceea ce fac şi ceilalţi. De altfel, chiar şi japonezii în situaţii în care regulile jocului sunt ambigue vor juca exact aceiaşi carte. Poate cel mai mare “faux-pas” în Japonia este să te dai în spectacol, să încerci să arăţi cine eşti tu. Afirmarea individualităţi este o manifestare care are loc în grupul de prieteni, în familie, în cercuri intime. În viaţa de zi cu zi, în situaţii formale eşti membrul unei societăţi, unul dintr-o mulţime şi trebuie să încerci să contribui la buna funcţionare a mecanismului social. Noi, vesticii când ni se spune că libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea celuilalt încercăm să împingem cât putem de mult această limită, până când nu mai vedem limita unde se termină libertatea noastră, pe când japonezii încearcă să strângă gardul în jurul lor lăsându-i celălalt libertatea de a se comporta cum doreşte. Cred că poţi să faci absolut orice greşeală în Japonia, atâta timp cât te vei strădui să nu o mai faci a doua oară, o dată ce ai conştientizat-o. Japonii nu îţi vor spune că greşeşti dacă nu te arăţi dispus să înveţi, dacă nu le spui că vrei să ştii când faci gafe, însă cred că dacă ţii ochii deschişi vei observa singur ce trebuie şi ce nu trebuie să faci. Cred că asta e cel mai important: să încerci, să te străduieşti şi să nu te arăţi arogant, să nu vii în Japonia şi să vrei să joci după propriile reguli. “

Se spune că într-o viaţă de om, experienţa ultimă pe care o poate trăi un japonez este să vadă răsăritul din vârful Muntelui Fuji. Răsăritul din vârful lui “Fuji din Tsugaru”, cum este supranumit Muntele Iwaki datorită formei similare, m-a făcut să înţeleg înţelepciunea acestei vorbe. Suntem cu toţii datori ca măcar o dată în viaţă să ne simţim fragili şi neimportanţi, să înţelegem că nu suntem decât o bucată dintr-o lume şi în nici un caz centrul ei, să vedem că măreţia stă în lucruri simple, pe care le trecem zi de zi cu vederea. Pelerinajul te învaţă în primul rând valoarea oamenilor din jurul tău, îţi arată miile de luminiţe care au străbătut muntele înaintea ta şi fără de care prezenţa ta acolo, prezenţa ta pe lume ar fi nejustificată. Pelerinajul îţi indică acel loc către care te poţi îndrepta mereu cu rugăciuni, fugind de raţionalitatea fixă a lumii moderne şi că a nu avea limite este o limită în sine.

Am promis unor oameni dragi cândva că voi ajunge acasă şi voi povesti despre Tsugaru. Pentru că Tsugaru nu este pur şi simplu o regiune în care oameni vorbesc un dialect ciudat, în extremitatea nordică a Honshu. Nu este doar “ţara merelor japoneze” şi a celei mai frumoase sakura sau doar pământul pe care cândva au locuit Ainu. Deşi este locul unde s-a născut cel mai frumos tip de shamisen, Tsugaru jamisen, şi cea mai iubită cântăreaţă de enka a Japoniei, Misora Hibari, Tsugaru nu este în nici un caz doar atât. Tsugaru este un loc încărcat de poveşti, de magie, este locul unde poţi auzi, mai des decât oriunde în Japonia, cântece folclorice japoneze. Pentru mine, nu există poveste mai frumoasă despre această regiune decât povestea muntelui sacru. V-o împărtăşesc cu drag şi dragoste sperând ca astfel promisiunea mea să fie îndeplinită.

Impresii scrise de: Alina Rădulescu

]]> http://lumeamare.ro/2010/05/20/pelerinaj-catre-sufletul-japoniei-2/feed/ 4 http://lumeamare.ro/2010/05/19/pelerinaj-catre-sufletul-japoniei-1/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=pelerinaj-catre-sufletul-japoniei-1 http://lumeamare.ro/2010/05/19/pelerinaj-catre-sufletul-japoniei-1/#comments Wed, 19 May 2010 06:00:45 +0000 Guest http://lumeamare.ro/?p=8143 Alina Rădulescu ne-a fost alături ca povestitor la cea de a treia ediţie a Poveştilor din LumeaMare. Îi mulţumim pentru că a pregătit pentru noi  şi pentru cei care nu au avut ocazia să audă, una dintre cele mai frumoase amintiri ale ei…

Omul modern e arareori un pelerin. Prins în lumea lui postmodernă, fascinantă şi complicată, omul modern e mai degrabă turist, câteodată chiar călător (diferenţa dintre aceşti doi termeni nu ar trebui, cred eu, nicicând să ne scape din vedere). Uneori omul modern este chiar explorator, dar foarte rar pelerin. Pentru că pelerinajul înainte de toate presupune să abandonezi toate regulile lumii din care pleci, să te afunzi în nesiguranţă şi, cu paşi mărunţi, să găseşti un nou orizont, să dobândeşti noi certitudini. Ori cine îşi mai doreşte în zilele noastre să renunţe la toate acele pârghii pe care cu efortul experienţei le-a consacrat ca linii de forţă ale existenţei sale? Pelerinajul presupune credinţă. Nu credinţa cum ne este ea predicată de Evanghelii, ci credinţa aşa cum o căutăm noi, oamenii, în vieţile noastre, prin lucruri mici şi idealuri măreţe.

“Oyama-sankei” a fost numele încercării vieţii mele. “Oyama” în limba japoneză ar putea fi tradus prin “slăvitul munte”, este una dintre modurile în care locuitorii regiunii Tsugaru se referă la Muntele Iwaki (1625 m), cel mai înalt munte din regiune. “Sankei” este doar unul dintre numeroşii termeni pe care limba japoneză îi are pentru a traduce termenul “pelerinaj”. Evenimentul are loc anual, timp de trei zile, momentul de apogeu  fiind pe data 1 august după calendarul Lunii (anul trecut aceasta a fost 20 septembrie). Sunt trei zile în care, printr-un eveniment lipsit de fast, dar încărcat de semnificaţii, de bucurie, de extaz, locuitorii regiunii închină rugăciuni Zeiţei Muntelui sacru, mulţumindu-i pentru bunătatea cu care le-a dăruit recoltele şi pentru bunăstarea caselor lor.

Spiritualitatea japoneză adăposteşte un adevărat cult de veneraţie pentru munţii sacri. Zeii munţilor sunt cei mai puternici şi mai temuţi din panteonul japonez, iar consecinţele acestui cult se reflectă chiar şi în multe dintre noile religii japoneze. În viziunea ancestrală, Zeul Muntelui era cel care, la venirea primăverii cobora din munţi, pe câmpii, devenind Zeul Recoltelor, pentru ca toamna să se întoarcă în înălţimi şi să vegheze asupra întregii comunităţi. Exista aşadar, încă de timpuriu, obiceiul ca la venirea toamnei oamenii să organizeze festivaluri şi ceremonii de mulţumire. Pentru locuitorii din Tsugaru, Muntele Iwaki este întruparea acestei credinţe, el este Zeul Muntelui în sine, iar Oyama-sankei este dovada că gratitudinea faţă de forţele transcedentale ale naturii este un sentiment pe care modernitatea şi raţionalizarea vieţii nu au reuşit să-l înlăture.

Ce caută în acest peisaj un străin? Un asemenea eveniment, încărcat de semnificaţii sacre nu merită să fie tratat cu dorinţa de exotic al unui turist şi nici măcar curiozitatea neimplicată a unui cercetător nu îi este parcă adecvată. Dar nu acestea sunt motivele care mi-au îndreptat paşi către vârful Muntelui Iwaki în timpul Oyamasankei. Urcasem deja ca orice turist muntele, chiar de două ori, până la momentul Oyamasankei. Îl urcasem şi îl coborâsem prima dată la scurt timp după ce am ajuns în Tsugaru şi mă îndrăgostisem de el. Era un sentiment pe care cu greu aş putea să-l explic în vreun mod cunoscut. Admiraţie şi fascinaţie. În acelaşi timp, vederea acestui munte (care este vizibil din aproape orice colţ al orăşelului în care locuiam) îmi provoca un inexplicabil entuziasm. Nu a fost chip să nu cedez acestui sentiment. Din faţa ferestrei mele, vedeam cum deschideam ochii dimineaţa silueta maiestuoasă a muntelui şi, nu de puţine ori, imaginea sa a fost singurul lucru care îmi ostoia dorurile de casă sau tristeţile de moment. Nu aveam nevoie de nimic altceva pentru a mă motiva să merg mai departe după prea multe ore de muncă. Creştea în mine o dragoste fără margini faţă de munţii Japoniei, una pentru care nu am căutat niciodată motive, pentru că mi se părea că simpla prezenţă a muntelui era o justificare suficientă.

M-am alăturat unuia dintre grupurile de muzicanţi care exersau cântecele tradiţionale pentru Oyama-sankei. Sunt două cântece care îi însoţesc pe pelerini pe tot parcursul drumului lor: unul la dus şi celălalt la întoarcere. Repetiţiile aveau loc o dată la săptămâni, iar bucuria mea era că voi fi implicată trup şi suflet în organizarea evenimentului. Cântam la jagara, un instrument tradiţional asemănător cinelului. Dar bucuria mea nu a fost doar asta, căci, ca orice iubire adevărată şi dragostea pentru Muntele Iwaki s-a dovedit a fi una generoasă, una care m-a răsplătit peste măsură pentru fiecare gest făcut. Am cunoscut cei mai frumoşi oameni, oameni care mi-au fost mereu alături, alături de care am trăit cele mai frumoase experienţe, care m-au vizitat pe patul de spital şi mi-au deschis porţile sufletelor lor. Pare un lucru firesc, dar este aproape o minune. Când eşti singurul străin într-un grup de japonezi care încearcă să menţină vie o tradiţie, când eşti cel care vrea să pătrundă în inima comunităţii lor şi să ia parte la cel mai important eveniment care are loc acolo, să nu fii privit ca un intrus este un noroc şi o binecuvântare, dar mai ales, este dovada bogăţiei sufleteşti a unor oameni care îţi înţeleg şi îţi împărtăşesc entuziasmul.

Va urma…

Impresii scrise: de Alina Rădulescu

Pana si povestile trebuie sa aiba un fir conductor al lor, sa se aprinda cu o voce ragusita si sa continue intr-o inlantuire logica. Pentru ca povestea mea de sambata, de la Povestiri din Lumea Mare, n-a fost o inlantuire a gandurilor, ci mai degraba a sentimentelor , dar si pentru ca simt ca mai aveam atatea de spus, am decis sa-i pun eticheta de “frantura de poveste”. I-am taiat nasul.

Cel mai mare impact l-a avut asupra mea deplina siguranta in care m-am regasit datorita conduitei sociale japoneze:

Indiferenta nu este o atitudine socialmente acceptata

Cateodata nu ne pasa de soarta celor din jur sau de ceea ce ne inconjoara. Este valabil pentru Romania, dar este valabil si pentru Japonia. Diferenta este insa ca a arata fatis ca nu-ti pasa, a te comporta in consecinta, nu este bine primit in Japonia. Sa fii egoist in public iti poate atrage izolarea fata de comunitate, ceea ce suna a pedeapsa suprema intr-o tara care te educa din copilarie ca esti parte dintr-un intreg si ca e datoria ta sa nu iesi ca un ghimpe in evidenta, ci sa contribui cum poti tu la armonia intregului.

Nu am reusit sa ma pierd niciodata in Japonia. Cand paream un pic dezorientata, se gasea cineva pe care nu-l mai vazusem in viata mea sa incerce sa-mi explice, in japoneza, prin semne, in cateva cuvinte in engleza, cum sa ajung unde doream sa ajung. Multi japonezi m-au condus direct la destinatie, chiar daca asta le-a intrerupt drumul lor zilnic.

Intr-o zi, vizitand un muzeu din Osaka, am fost trasa usor de maneca de o doamna mai in varsta care mi-a oferit o pictura traditionala japoneza spunandu-mi ca si eu sunt departe la fel ca fiica dansei ce studia in Canada. Imi oferea pictura ca sa-mi amintesc de mama mea cum spera sa-si aminteasca si fiica ei de dansa.

Alta data, in cladirea unde lucram ca instructor de engleza pentru niste copilasi in timpul meu liber, se organizau cursuri de ceramica. Cum sunt mare iubitoare de mestesuguri traditionale am prins a privi cu entuziasm farfurioarele si bolurile cu motive tipic japoneze lasate la uscat pe o masuta. O doamna a venit si m-a intrebat daca imi plac farfurioarele pe care le facuse dansa. Acele farfurioare se odihnesc azi in dulapul bucatariei mele fiindca doamna mi le-a oferit ca sa le duc acolo, la mine in tara si sa-mi amintesc de ea si de timpul petrecut in Japonia.

Chiar si tinerii inteleg sa respecte legile nescrise ale societatii. Un tanar care studia probabil la aceeasi universitate cu mine, dar pe care nu l-am mai vazut de atunci vreodata, m-a ajutat intr-o dimineata intr-un fel providential. Nu aveam maruntul necesar pentru a plati biletul in masinaria de langa sofer, ci o bancnota prea mare ce nu putea fi schimbata. Vazand ca ma cuprinde disperarea fiindca nu puteam sa platesc si sa cobor unde era statia mea, tanarul a platit linistit si biletul meu, iar apoi, oricat am insistat sa-i inapoiez banii nu s-a lasat induplecat pe motiv ca “suntem colegi la aceeasi universitate”.

In jurul unei mese pline cu ceai cald si sake, intr-o seara mai racoroasa de noiembrie, am realizat ca sunt singura ce-si “da cu parerea” despre tot si toate in timp ce japonezii fie ma aprobau discret, fie numai zambeau politicos. La inceput a fost frustrant, oare de ce nu sunt dezbateri, m-am gandit, de ce nu-si spune toata lumea oful? Apoi am inteles ca nu e absoluta nevoie sa-ti strigi parerea in patru colturi daca are potential sa jigneasca pe cineva, fie si numai contrazincandu-l. Am mai observat ca toti se invitau unii pe altii inainte sa guste din mancarea pe care o imparteam intre noi intotdeauna si nimeni nu era dornic sa ia ultima bucatica de teama sa nu para nepoliticos fata de nevoile celorlalti.

Prieteni de tacere

Cand iti faci un prieten nou, de obicei la primele intalniri se povestesc diverse aspecte ale vietii, din ce in ce mai multe amanunte sunt oferite astfel incat sa puteti afirma ca “va cunoasteti”.  Cum eu nu stiam destula japoneza si nici ei destula engleza, comunicarea mi s-a parut dificila la inceput cu cei care aveau sa-mi devina prieteni in Japonia. Barierele dintre noi ma frustrau imens si, pana la sfarsit, m-am temut ca n-o sa pot exprima cum trebuie cata afectiune le port.

Curand insa, am realizat ca, desi nu puteau de multe ori sa-mi spuna ceea ce voiau sa-mi povesteasca, faceau tot felul de gesturi micute pentru mine, imi aduceau cate o cutiuta de bomboane pe care o imparteam frateste la ora ceaiului, veneau cu mine de fiecare data cand aveam vreo formalitate de indeplinit (permis de biblioteca, diverse acte pe la administratii, bilete mai speciale de tren, abonamente, facturi etc), cand mergeam la diverse evenimente faceau pe translatorii si nu ma lasau niciodata singura, la plecare mi-au organizat diverse “good-bye party-uri” si s-au trezit Dumnezeu-stie la ce ora ca sa vina sa-mi faca cu mana si sa-mi spuna “sayonara” pentru ultima oara in fata autobuzului de la ora 6 dimineata, ce ma ducea spre aeroport…

Am inteles ca gesturile contau mai mult decat cuvintele pe care nu puteam sa ni le spunem. Si acum, dupa un an, tot mai primesc diverse pachetele de la ei si ma straduiesc sa le arat in acelasi mod ca-mi sunt prieteni.

Am invatat multe alte lucruri in Japonia. Am inteles ca toate lucrurile minunate de care ma bucuram veneau cu multa disciplina si  ordine, ca toate acele reguli nescrise puteau sa copleseasca enorm astfel incat rabufniri uimitoare apareau ici si colo.  Nevoia de a se exprima ca indivizi diferiti si de a respinge competitivitatea acuta ce le este intiparita inca de cand sunt copii ii impinge pe japonezi sa socheze lumea uneori, fie prin stiluri de moda destinate a sari in ochi (Gothic Lolita, Ganguro) sau izolare extrema (fenomenul “hikikomori”), fie prin sinucideri cu impact public sau atitudini de xenofobie si discriminare.

Aceasta este viata in Japonia si are contradictiile ei, ca peste tot. Cu toate acestea, daca intrebi un japonez unde ar prefera sa locuiasca, tot Japonia iti va raspunde in majoritatea cazurilor. Eu cred ca a trai in Japonia e ca si cum ai cuceri muntele Fuji: e greu, dar aduce multe satisfactii.

Impresii scrise de: Mirona