Declarat capitala Ţării Galilor în 1955 şi beneficiind de o amplă modernizare în ultimii 20 de ani (când zona industrială a portului a fost transformată în zonă turistică şi culturală), ajungând astăzi la peste 320 de mii de locuitori, Cardiff este un oraş modern, european, ce te cheamă să îl vizitezi.

Şi cum e la doar 60 de mile de Bristol, n-a trebuit să ne cheme de 2 ori.  O singură invitaţie a fost de ajuns: între 29 şi 31 august s-a desfăşurat Cardiff Harbour Festival, probabil cel mai important eveniment turistic din regiune. Ne-am urcat în maşină, am rugat-o pe Ioana să ne conducă până în centrul oraşului (Ioana fiind vocea GPS-ului de la IGO) şi în 15 minute eram deja pe autostrada M4, în direcţia Severn Bridge.

Am traversat podul, o minune inginerească în faţa căruia nu am putut rămâne indiferenţi, am plătit infama “taxă de intrat în Wales” şi-apoi am mai rulat 40-50 de minute monotone pe autostradă, din care se desprinde o ramură ce duce direct în suburbiile cochete ale capitalei.  Nu ne surprind, suntem deja obişnuiţi: case frumoase, aerisite, trase la indigo (câte un cartier întreg), multă verdeaţă, trafic aproape inexistent şi oameni relaxaţi.

Încă 10 minute şi suntem în centru, lângă Cardiff Castle, atracţia principală a oraşului, construit iniţial de normanzi în 1091, peste ruinele unui fort roman. Parcarea e la doi paşi, o clădire întreaga de 5-6 etaje (astfel de clădiri de parcări sunt peste tot, aproape la fiecare intersecţie în centru). Ieşim din clădire şi surpriză: în faţă se înalta măreţul Millenium Stadium, cel mai mare stadion cu acoperiş retractabil din lume, după capacitate (74.500 spectatori). Stâlpii de susţinere exteriori îmi dau impresia unor catarge, iar formele angulare, futuriste, dau un aspect de navă cosmică. “Plantat” lângă un cartier de clădiri vechi (centrul istoric), şi la 2 paşi de castel, crează un contrast izbitor dar în acelaşi timp plăcut. Nouă ne-a plăcut!

Trecem pe lângă Bute Park, numit după guvernatorul Second Marquess of Bute, creatorul Cardiff-ului modern. Zidul parcului are din loc în loc statui din piatră reprezentând animale care îţi dau iluzia că încearcă să evadeze din parc. Ochii sunt de sticlă şi par foarte vii. Amuzament maxim pentru valul de turişti, care fac poze din toate poziţiile. Imediat după parc se iţeşte Clock Tower, turnul cu ceas şi statuete poleite cu aur care se continuă cu zidurile castelului. Renunţăm să intrăm în castel (prea mare coada şi prea multe de vizitat în port la festival), ne mulţumim cu câteva poze şi o vizită în Gift Shop. Asemenea figurine cu cai şi cavaleri, sculptate şi pictate până la cel mai mic detaliu, n-am mai văzut până acum. Merită câte o poză!

Plecăm spre port unde descoperim o forfotă fantastică de lume, expoziţii, tarabe, personaje caraghioase, fanfare, turişti de toate naţiile. Pe locul fostelor docuri sunt acum zeci de baruri, unul lângă altul, unul mai îmbietor decât celălalt, bineînţeles pline ochi. Ne uităm în jur admirativ: Pier Building, o clădire din cărămidă roşie, cu turn şi ceas, care seamănă puţin cu primăria sectorului 1 din Bucureşti, are în dreapta o sală de concerte impresionantă, cu acoperiş rotunjit din cupru şi o inscripţie în galeză cu litere uriaşe pe toată faţada. Mai în spate e clădirea parlamentului galez (National Assembly for Wales), cu un acoperiş ciudat, vălurit, care acoperă şi treptele din faţă, formând un fel de amfiteatru public cu privire la chei. În depărtare se vede o clădire modernă cu un acoperiş ca o şapcă şmecheră pusă pe-o parte.

În apa portului îşi fac veacul obişnuitele raţe, gâşte şi lebede, nerăbdătoare să primească câte o bucăţică de pâine de la turişti. În faţa pieţei Roald Dahl (numită după un scriitor celebru născut aici) descoperim dană turistică, unde – oo da! – sunt ancorate câteva “tallships” – nave vechi din lemn cu catarge. Intrarea e 2 euro de persoană dar merită, putem urca la bordul fiecărui vas, le descoperim istoria şi secretele şi facem câteva poze reuşite. Visăm vremuri de mult apuse, cu marinari şi piraţi, cârmaci şi căpitani de vase cu un picior din lemn; unul dintre urmaşii lor este prezent la bord şi prezintă cu mult umor, în limbajul piraţilor, diferenţele dintre (probabil) diferitele instrumente de tortură ale epocii.

Ne întoarcem pe chei, unde o formaţie de 8 “marinari” execută un cântec vesel, în ton cu atmosfera. Suntem anunţaţi prin sistemul de difuzoare că în câteva minute începe o demonstraţie de salvare cu câini antrenaţi special pentru aşa ceva. Lumea se adună din ce în ce mai multă, e greu să găseşti un loc bun din care să vezi ceva. Reuşim cu chiu cu vai şi ne felicităm, spectacolul de salvare este impresionant. Las pozele să vorbească.

După demonstraţie începe alta, fugim pe chei ca să ajungem cât mai aproape de locul unde, în apă, un salvamar a aprins o flacără roşie de ghidare. Apare un elicopter galben de la Royal Airforce Rescue, face câteva manevre, coboară un cablu şi ridică “naufragiatul” din apă. Apoi îl coboară într-o barcă a salvamarilor. Toată lumea aplaudă, demonstraţia a avut succes. Şi noi suntem mulţumiţi că am văzut ceva deosebit.

Continuând plimbarea pe chei, dăm de o biserică construită de norvegieni în 1868, care servea marinarilor din flota norvegiană (a 3-a ca mărime din lume în secolul 19) ce avea în Cardiff unul din centrele sale de operaţiuni. Are pereţi albi, acoperiş negru şi este făcută din lemn – o arhitectură foarte interesantă, bănuiesc că tipic nordică.  În spatele ei, într-o mică piaţă, sunt câteva bănci sculptate artistic, apoi o statuie metalică omagiind un miner, după toate aparenţele (cască, cazma, cărucior de mână). Tras la chei este un vapor ce servea ca far (lightship), păzind în trecut vasele ce intrau în Canalul Bristol, acum fiind transformat în muzeu. Lăsând la o parte  portul şi vaporaşele ori iahturile ancorate la ţărm, oriunde întorci privirea e ceva interesant de văzut: ba o clădire cu arhitectură modernă,  ba o mică operă de artă (o băncuţă, o statuie ori o mască sculptată din fier, răsturnată pe o parte).

Ne întoarcem din plimbare şi găsim în piaţă câinii salvatori, împreuna cu partenerii lor, salvamarii, organizând o strângere de fonduri pentru activităţile lor. Se pare că au succes, e lume multă în jurul lor şi găletuşa cu monezi este aproape plină. Lăsăm şi noi câteva monezi iar Moni nu scapă prilejul să se joace şi să se pozeze cu uriaşii blânzi.

Părăsim linia cheiului încercând să vedem mai de aproape sala de concerte. În faţa ei – surpriză! – clubul de automobile de epocă a organizat o expoziţie cu prilejul festivalului. Mândrii proprietari stau de vorbă cu privitorii, răspunzând cu o multitudine de detalii tehnice sau istorice la toate întrebările lor. Cel mai atrăgător pentru mine este un Mercedes-Benz 300 SL (faimosul “GullWing”) produs în 1955, o veritabilă legendă auto. Nici celelalte modele nu sunt de lepădat, de la minusculele Lotus 7 sau Morris Minor, până la uriaşul Cadillac Fleetwood roz, impunătorul Rolls Royce Phantom, toate sunt studiate şi admirate până la cele mai mici detalii… până în momentul în care Moni se plictiseşte trebuie să-i fac pe plac şi să mergem către “iarmarocul” organizat alături.

Printre zecile de tarabe cu mâncare tradiţională sau orientală, brânzeturi galeze sau franţuzeşti, peşte, zorzoane de toate felurile, găsim foarte miraţi şi una cu drapelul românesc pe fundal: “Original Transylvanian art” – în mare parte sticlărie pictată, de care am mai văzut şi pe Valea Oltului sau la Horezu. Din păcate vânzătorul nu ştia româneşte şi nici cum de a ajuns o bucăţică din România tocmai până la Cardiff. Oricum, a fost emoţionant să o descoperim, chiar nu ne aşteptam la aşa ceva.

Cam asta a fost plimbarea noastră, cu siguranţă există multe alte detalii pe care n-am mai avut răbdare să le povestesc dar cel mai bine las să vorbească imaginile, şi vă invit să descoperiţi şi voi oraşul, pentru că merită din toate punctele de vedere!

Articole similare:

Podurile peste Severn

Londra, dinafară

Impresii scrise de: Ray

Perioada călătoriei: august 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Îţi mulţumim!

]]> http://lumeamare.ro/2009/12/07/cardiff-harbour-festival/feed/ 0 http://lumeamare.ro/2009/11/20/londra-dinafara/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=londra-dinafara http://lumeamare.ro/2009/11/20/londra-dinafara/#comments Fri, 20 Nov 2009 11:05:05 +0000 Ray http://lumeamare.ro/?p=1656 De ce “dinafara”? Pentru ca, din cauza bugetului si timpului limitat, ne-am gandit sa vedem cat mai mult posibil din Londra, fara sa mai pierdem timp “inauntru” (prin muzee sau expozitii). E ca un fel de repetitie pentru o vacanta mai lunga (si cu buget mai generos).

Above all rivers thy river hath renown,
Whose beryl streames, pleasant and preclare,
Under thy lusty walles runneth down;
Where many a swan doth swim with winges fair,
Where many a barge doth sail, and row with oar,
Where many a ship doth rest with top-royal.
O town of townes, patron and not compare,
London, thou art the flower of Cities all.

William Dunbar (1465-1530)

Suntem la 2 ore departare de Londra, asa ca o vizita de-o zi, fara bani irositi pe cazare, se poate efectua cu succes din cand in cand. 2 zile au fost de ajuns sa vedem cam tot ce ne propuseseram, una la sfarsit de vara racoroasa si alta in toiul toamnei multicolore. Voi combina calatoriile intr-o singura poveste, unde vreau eu sa ajung este ca se poate vizita Londra chiar daca ai la dispozitie doar un weekend (dar.. doar pe afara)

Unde puteam sa incepem vizita cel mai bine, decat la unul din simbolurile pe care toata lumea le stie? E vorba de Tower Bridge. Si pentru ca imi doream sa vad puntea ridicata, m-am documentat si am aflat de aici ca puntea este ridicata destul de rar in zilele noastre, ca urmare a scaderii traficului pe rau (si cresterii celui terestru). Un vas care doreste sa treaca pe sub pod si nu incape din cauza ca e prea inalt trebuie sa anunte operatorii podului cu 24 de ore inainte.

La ora pomenita pe site lumea incepe sa se adune. Am aflat de la unul din oficiali (imbracati marinareste) ca mai bine stam in jumatatea nordica a podului, de acolo se vede mai bine. Ne-am conformat. Am ocupat locuri bune si in cateva minute deja inghesuiala era maxima. Doi-trei intarziati sunt goniti de pe punte de sirena, si show-ul incepe cu cateva minute intarziere fata de program. Hmm.. ma asteptam la tremuraturi din toate incheieturile, acompaniate de zgomote puternice. Cand colo, liniste si pace.. singurul lucru care arata ca operatiunea e in toi e gaura cascata intre puntile care un pic mai devreme erau aliniate.

Fugim repede pe mal sa avem o privire de ansamblu. Trece un remorcher, apoi vasul intesat de turisti, care nu incapea sub pod din cauza catargului. Toata lumea zambeste si saluta, de parc-ar fi defilare.

Show-ul s-a terminat, podul a fost coborat, iar noi, multumiti de priveliste, am mai facut cativa pasi pe langa White Tower (turnul unde sunt tinute bijuteriile coroanei, fosta inchisoare de capete regale), apoi am aruncat o privire pe malul opus, unde din 71 incoace se odihneste un faimos vas de razboi, gata de primit turisti (HMS Belfast).

Parcasem pe Queen Elizabeth Street, intr-o zona cu alveole de “free parking” maxim o ora, dar nu eram siguri ca era intr-adevar atat de gratuit cum parea (stiind ce probleme sunt cu parcarea in Londra). Asa ca am fost usurati sa gasim masina la locul ei, intreaga, fara nici o amenda prinsa de stergator. Pontul e sa ajungeti devreme (noi eram pe la 9:00 acolo), dupa care strada se umple imediat.

Ne-am propus sa ajungem la urmatorul obiectiv, Big Ben, traversand intre timp toate podurile de pe Tamisa. Cu un pic de mestereala la GPS am si reusit. Le-am luat in ordinea urmatoare: Tower Bridge, London Bridge, Southwark Bridge, Blackfriars Bridge, Waterloo Bridge, Hungerford Bridge, si in final, Westminster Bridge, apoi GPS-ul ne-a gasit o parcare cu plata chiar langa faimosul “ochisor” (London Eye). Am traversat Jubilee Gardens si-am dat nas in nas cu gloata de turisti La Eye se statea la coada cel putin o ora, la muzeul Dalli coada, la Aquarium coada, lume ca la urs pe la diversii artisti stradali, pe trotuar nu puteai arunca un ac, ca nimerea un chinez sau un japonez cu faimosul aparat de gat

Apropo, stiti bancul expirat cu japonezul intors din concediu? Il intreaba prietenii: – cum a fost in concediu? – Nu stiu ca n-am developat pozele… E cam depasit, pozele acum se descarca instant pe calculator, poate japonezul sa se uite repede acasa pe poze inainte sa-l intrebe prietenii

Si-uite-asa am ajuns pieton pe Westminster Bridge, in inima Londrei, cu gura cascata si aparatul clickaind in frenezie pe o parte si pe alta a Tamisei, ba la modernul si gigantul Eye, ba la Houses of Parliament si ultracunoscutul Big Ben.. ziua nici ca putea sa mearga mai bine in acel moment.

Urmatoarea oprire: Trafalgar Square (in memoria bataliei de la Trafalgar din 1805) si coloana amiralului Nelson, pazita de 4 lei uriasi care mi-au permis sa pozez in imblanzitor. A patra atractie turistica din lume, dupa popularitate, este locul unde zabovesc anual peste 15 milioane de vizitatori! Tot de aici (vechea Charring Cross) se masoara distantele in Regatul Unit (un fel de KM 0). Pe piedestalul dinspre nord-vest, pe care s-a vrut o statuie de-a lui William IV dar din lipsa de fonduri a ramas neocupat, se urca acum diverse persoane si tin discursuri marete despre.. ce le mai trece prin cap. Interesant e ca lumea ii mai si asculta, macar de curiozitate.

Din piata am luat-o la pas pe sub Admirality Arch si-apoi pe The Mall Road, care merge pana la palatul Buckingham. Mergand pe trotuar la pas, incantati de culorile toamnei, privirile ne-au fost furate de animalutele care misunau prin parcul St.James, asa ca am fugit repede sa le tragem in poza. Cred ca am intalnit peste 50 de veverite, plus rate, gaste, lebede, pelicani si alte inaripate fara nici o frica de oameni, preocupate sa stranga papica pentru iarna care se apropie cu pasi repezi.

Iesind din parc am dat de casa reginei, care nu mi s-a parut asa de impunatoare. Ca marime se apropie de Palatul Victoriei (privit din fata), dar e mai mult mare privit de sus din Google Earth. Plus ca are o gradina superba in spate, rezervata doar picioruselor regale. Mai interesant mi s-a parut memorialul reginei Victoria din fata, poleit cu aur, sclipitor in lumina calda de apus.

In drum spre parcare, rupti de oboseala, am zabovit o clipa sa urmarim ritualul de patrulare al soldatilor din garda regala – niste copii, cu caciulile alea mai mari decat ei, foarte caraghiosi in miscari, dar de asemenea foarte mandri de pozitia importanta in care au fost desemnati!

Cam asta fu plimbarea noastra rapida prin Londra, in care am facut cunostinta pe scurt cu un oras turistic superb, celebru, plin de chestii numai bune de vizitat. Acum ca ne-am cunoscut, va urma o perioada de planificare si apoi un mini-concediu de macar 3-4 zile in care sa apucam sa vizitam Londra si “pe dinauntru” Pe lista ar fi muzeul figurilor de ceara (madame Tussaud), British Museum, National Gallery, muzeele Tate, Westminster Abbey, muzeul Dali si Aquarium-ul de langa Big Ben, Scinence Museum, etc, etc etc.

Asadar… va urma!

Articole similare:

Podurile peste Severn

Impresii scrise de: Ray

Perioada calatoriei: noiembrie 2009

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!

In Anglia se spune ca toata lumea vorbeste despre vreme dar nimeni nu face nimic in privinta ei. Ei bine, eu am facut ceva-ceva si anume am profitat de o zi de weekend excelenta (15 grade in termometru, soare jucaus printre norii care cu o zi inainte nu l-au lasat sa incalzeasca nici macar un pic), si-am scos “mobra” la plimbare hai-hui. Recunosc, o idee de traseu aveam in cap – si anume podurile peste estuarul raului Severn, care unesc Anglia de Tara Galilor, si care rasar imbietor de aproape de casuta noastra – nordul orasului Bristol.

Am mai vazut podurile, n-ar fi prima data, am trecut pe unul, in drum spre Cardiff si pe sub acelasi, intr-una din plimbarile cu Moni pe biciclete – dar pe langa celalalt pod, primul construit, nu ajunsesem inca. In plus, stiam ca pe traseu se gasesc privelisti frumoase de toamna, prin “english countryside”, prin paduri, pe niste dealuri de unde se deschide o panorama superba spre rau. Asa ca m-am uitat nitel pe Google maps, sa-mi fac un traseu aproximativ, m-am urcat pe armasarul albastru si dus am fost!

Dupa codrii de arama, prin padurea de argint.. stiti voi.. opriri din 2 in 2 minute pentru poze, dat jos de pe motor, stat pe marginea drumului in fund si sorbit din priviri peisajul. Cateva poze si din nou la drum. Cam asta s-a intamplat pret de 15-20km. La un moment dat am cotit-o pe un drumeag “de tara”, ingust (3-4 m), cu alveole din loc in loc pe unde sa se poata trece in caz ca se intalnesc 2 masini. Cea care e mai aproape da inapoi sau se opreste in alveola. Bineinteles, asfaltat perfect, doar ca pe alocuri era acoperit de un covor de frunze multicolore. Se pare ca nu trec multe masini pe-aici. In schimb am intalnit cai si calareti, deopotriva uimiti de aratarea alb-albastra in care se inghesuie cate 150 de “corespondenti” putere (priveliste rara pe asemenea drumuri).

Din loc in loc cate o ferma sau o casa stinghera in noianul de verdeata, mandra de aspectul clasic, combinat cu modernismul automobilelor, tractoarelor sau antenutelor parabolice. Dupa inca ceva kilometri (sau mile… ma rog, suntem in UK), cand credeam ca sunt pierdut si trebuie sa deschid GPS-ul sau sa ma intorc, dau de un drum cunoscut. Duce spre Severn Beach, o fosta statiune “balneo-climaterica” pe malul raului, convertita mai apoi la zona rezidentiala de lux, fiind aproape de centrul orasului si beneficiind de transport fain (ajungi in centru cam in 15-20 min cu trenul).
Mai e putin si ajung la podul vechi, inaugurat in 1966 de insasi Queen Elisabeth II. A costat 5 ani si 8 milioane de lire si era absolut necesar, pentru traficul in crestere de dupa razboi. Nu-i nimic, statul isi scoate parleala si acum cu taxa de trecere, de la £5.40 pentru automobile pana la £16.30 pentru camioane! Din fericire, doar pe unul din sensuri, spre Wales, de unde si poezioara de mai sus sau gluma ca Tara Galilor e asa infumurata ca trebuie sa platesti o taxa sa o vizitezi. Motoarele trec gratis, sac!

Caut un loc bun de pozat, instinctul ma duce pe sub autostrada, intr-un “resting place” cu benzinarie si autoservire – ceva mai incolo e o cladire de birouri cu fatada direct catre pod (uuu, mi-ar placea sa lucrez aici!). Repede cateva poze! Din nori picura o ploaie cam timida, picaturile sclipesc din cauza soarelui si nu prea ajung sa se depuna pe asfalt, e uscat… se dezintegreaza in aer. Ar trebui sa apara un curcubeu… il pandesc vreme de 5 minute, se ascunde. N-am parte de el astazi.

Ma intorc care podul nou, stiu o alee care serpuieste pe malul apei, parchez si ma indrept spre tarm pe jos. Am mai fost pe aici dar nu-i nimic! Inca 2-3 poze plus alte cateva pe care vreau sa le “cos” intr-o panarama care sa includa ambele poduri (sunt chiar intre ele, pe la mijloc pe undeva). Citesc o placuta comemorativa: din locul unde stau pleca un feribot pe la 1800 si ceva, care facea legatura intre trenul dinspre Londra si trenul de pe malul opus, ducand in capitala galilor (intre New Passage si Portskewett). Apoi s-a construit un tunel, intre 1873 si 1886, si n-a mai fost nevoie de el. N-a ramas nimic din fostul doc decat acea placuta.

Gata am prins tot ce era de pozat, e timpul sa ma intorc spre casa. Raman in minte culorile toamnei, zona rurala pitoreasca plina (inca) de verdeata, si vederile superbe cu cele 2 poduri si raul Severn. Cu siguranta ne vom intoarce pe-aici!

Si-am incalecat pe-o sa (de Gixer), si v-am spus poveste-asa!

Impresii scrise de: Ray

Perioada calatoriei: Octombrie, 2009

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!