Bad Blumau, Austria

Însă, deşi eram în centrul Vienei şi aveam atât de multe de văzut, parcă nu mai aveam stare. Voiam să plecăm mai departe, Viena se făcuse deja mică, aşa că la micul dejun, studiind hărţile şi pliantele, am avut de ales între Salzburg şi Praga! Ne-am gândit la Praga ca la o destinaţie pentru aniversările de căsătorie – aşa am şi făcut ulterior. Prin urmare ne-am îmbarcat în maşina şi am plecat spre Salzburg – Viena-Salzburg 315 km. Am ajuns la destinaţie înainte de prânz, ascultand în maşină diverse opere celebre alte compozitorilor austrieci. Am parcat în centru şi am plecat la plimbare în Salzburg. Despre punctele şi atracţiile turistice nu am să vorbesc foarte mult, pentru ca în afară de centru per-pedes, casa unde a trăit Mozart şi puncte de belvedere nu am vizitat altceva. Mi-a plăcut oraşul foarte mult, dar nu eram în dispoziţia necesară să iau aparatul de fotografiat şi pliantul în mâna şi să tai de pe listă diverse atracţii turistice. La prânz am intrat într-un restaurant în centru, unde am  savurat o mâncare de-a dreptul delicioasă.

Să fac o paranteză: dacă pe parcursul povestirilor mele auziţi deseori “cel mai delicios prânz pe care l-am mâncat vreodată ” sau “cea mai delicioasă cină” să nu uitaţi că eram în luna de miere şi totul era dulce,  şi să luaţi în considerare faptul că eram însărcinată. Fiind gurmandă, luna de miere fost presărată de mâncăruri care mai de care mai interesante – sper doar să mi le amintesc pe toate. Aşadar am mâncat la prânz aici, la Stern Brauen.

Ne-am propus să revenim – acum o lună de zile exact acolo mâncam din nou prânzul – dar când am ieşit din restaurant oraşul devenise trist. M-am întristat şi eu şi am vrut să plecăm. Lipsea ceva din Austria mea. Nu ştiam ce, dar pe măsură ce mergeam spre maşina mi-am dat seama. Milka lipsea. Nu, nu văcuţa albastră simpatică, ci peisajul austriac cu păşunile verzi, gasthaus-urile şi oameni liniştiţi şi primitori. Soluţia pe care am găsit-o cu harta în faţă:  ”Hai spre Innsbruck şi vedem noi pe drum ce mai decidem “. Dar nu am mers ca tot omul pe autostradă, că doar ştim bine că nu ne grăbea nimeni, ci pe drumurile naţionale. Decizia a fost perfectă: Salzburg-Innsbruck -160 km – pe autostradă culmea, sunt 189 km. Aşadar am avut parte de peisaje pline de verdeaţă, pereţi de stâncă şi cele mai frumoase faţete ale Austriei. Ne-am oprit foarte des pe drum doar ca să stăm şi să ne uităm în jur, să înţelegem natura, să tragem adânc în piept aer proaspăt şi curat de munte. Aşa am ajuns la Wattens, despre care nu prea ştiam multe, dar am zărit un indicator spre Swarovski Kristallwelten şi ne-am dus curioşi într-acolo.

Contactul meu cu bijuteriile Swarovski avusese loc în urmă cu câţiva ani, prin vara lui 2002, când am descoperit în Piazza Flavio Goia din Amalfi un cochet magazin de cristale şi bijuterii Swarovski. De atunci am început să îmi fac o mică colecţie de bijuterii, iar faptul că am ajuns în ţinutul lor lor m-a bucurat nespus de mult. Am vizitat muzeul cu fascinantele opere de artă, oglinzile şi alte minunaţii care ne-au luat ochii. Nu va mai spun cât de chic şi interesante erau până şi toaletele de acolo.

Spre ieşire am primit în dar de la soţul meu un medalion superb, iar apoi ne-am plimbat prin grădini. Deja se făcea seară, iar noi n-aveam idee unde să ne cazăm sau ce să mai facem. Ne-am urcat în maşină, am studiat din nou harta care timp de o lună a fost “biblia” noastră şi am hotărât să mergem spre Verona – Italia – Wattens – Verona 290 km.

Aşadar am trecut de Innsbruck (i-am promis cochetului orăşel ca o să revenim, dar cu skiurile după noi), ne-am “urcat” pe autostradă şi aproape de lăsarea serii am intrat în Italia. La Verona am ajuns târziu, pe la 11 seara. Am început să căutăm un hotel decent (nu ne interesa locaţia căci oricum eram cu maşina şi ne puteam plimba de colo-colo foarte uşor), dar culmea multe erau ocupate. Norocul a fost că, ştiind italiană, îi rugam să sune la alte hoteluri pe care le ştiau ei aproape şi aşa, cu ajutorul unui recepţioner am găsit pe la 12 noaptea ceva liber. Avea un aer de hotel bântuit, dar eram eram obosiţi şi am adormit imediat. Dacă sunteţi curioşi ce am făcut dis-de-dimineaţă prin Verona şi unde am plecat după aceea - stay tuned!

Articol scris de Maria T.

Duminică după nuntă mai aveam încă oaspeţi şi nu puteam pleca. Dar luni 1 iunie pe la trei după-masă am făcut bagajele. Să nu credeţi că m-am apucat de ordonat, gândit, înşiruit pantofi, rochiţe, tricouri. Nu avea niciun sens. Eram în luna a cincea de sarcină, începuse să se vadă burtica, mă rotunjeam puţin (hahaha puţin mai mult), iar hainele mele deja erau undeva în trecut. Cât despre soţ, el voia să îşi schimbe garderoba, aşa că am împachetat un rucsac cu cele de strictă necesitate, am luat Atlasul Rutier al Europei, GPS-ul, ne-am urcat în maşină şi am plecat la drum.

Prima zi – 2 iunie 

Am oprit la benzinărie înainte de ieşirea din Braşov am făcut plinul, am mâncat, cu mare lene, fără stres şi multă relaxare, căci doar eram în vacanţă. Am fost pe fază şi am lăsat toate grijile acasă înainte să încui uşa. Nu ne grăbea nimeni la drum, nu avea cine să ne aştepte undeva, nu ştiam unde plecăm şi nici când ne vom întoarce. Ne-am scărpinat noi în cap şi ne-am gândit încotro să mergem, am scos harta şi am studiat “problema “. Şi acolo pe loc, în benzinărie, ne-am decis să mergem spre Viena. Am purces la drum într-o atmosferă tare liniştită, ca doi tineri proaspăt binecuvântaţi de viaţă. Pe drum am vorbit despre viitorul nostru, despre copilăriile noastre şi chiar şi despre Kant. Când să trecem spre Deva eram cam obosiţi, era seara, nu avea nici unul dintre noi chef de condus aşa că ne-am cazat la un hotel din zonă. Râdeam amândoi de noi “Mari aventuriei suntem… nici măcar pânăla Budapesta n-am ajuns ” dar ziceţi şi voi dacă nu ne grăbea nimeni.. de ce să ne grăbim? 

A doua zi – 3 iunie

A doua zi dimineaţă am luat micul dejun la hotel şi mă uitam în jur câtă forfota era. Oameni preocupaţi, grăbiţi şi parcă prea supăraţi. Sau eram eu prea fericită? Fiecare să grăbea undeva, vorbea la telefon, se certa cu cineva pe când noi eram lenea întruchipată. Şi parcă ne-au apucat nişte remuşcări că prea o lălăim pe drum şi ar fi indicat să mergem fir întins până la Vienadacă tot ne-am hotărât să mergem. Ne-a reuşit planul în principiu, am trecut de Budapesta după prânz, ne era cam foame şi ne-am oprit înainte de intrarea în Austria, la Hegyeshalom (80 kmpână la Viena) şi am descoperit restaurantul pe care de atunci niciodată nu îl ratăm (e o lege nescrisă) Paprika Csarda, pe care vi-l recomand cu mare drag (sunt indicatoare mari de pe autostrada nu prea aveţi cum să îl rataţi). Cel mai bun bogracs gulyas din Ungaria acolo noi acolo îl mâncăm. În plus au şi hotel (de 3 stele şi 4 stele) pe care de asemenea vi-l recomand, căci am profitat şi de hotel de multe ori, cu alte ocazii. Camerele din aripa veche sunt la preţul de 30 de euro camera dublă, cu conditi excelente. Am savurat mâncarea delicioasă, după care am plecat spre Viena. Dar nici nu ne-am pus bine în mişcare când am văzut de pe autostrada outletul de la Parndorf. Evident că aveam nevoie de schimburi, având în vedere rucsacul aproape gol, şi atunci logica era să trecem la shopping. Ne-am cumpărat haine, ne-am întors la maşină să plecăm dar n-aveam o valiză să ne punem hainele aşa ce ne-am întors şi ne-am cumpărat şi o valiză.

Spre seară am ajuns victorioşi la Viena. Amparcat maşina aproape de centru şi ne-am plimbat ţinându-ne de mână ca doi romantici (nu prea suntem în general dar atunci cerea locaţia şi atmosferă). Despre Viena ca destinaţie turistică găsiţi foarte multe informaţii pe site. Noi ne-am plimbat prin centru, am luat cina la un mic restaurant pe care de atunci îl frecventam de fiecare dată când ajungem în zonă. Cum nu aveam nicio rezervare făcută la niciun hotel, gândindu-ne bine oare pe unde să ne cazăm, evident că nu se putea altfel decât să stăm în zona Mariahilferstrasse (eu sunt Maria iar soţul Marian). Am luat maşina şi ne-am pornit într-un hotel hunt. Am întrebat la unul dar era totul ocupat, după 20 de metri zărim un Ibis unde am intrat ne-am cazat, dar cum încă era devreme (ora 10 seara) şi nu aveam chef de somn niciunul dintre noi am luat nişte pliante din holul hotelului, ne-am urcat din nou în maşină să mai cutreierăm puţin. Cercetând pliantele, am decis să mergem, evident, la casa marelui Freud. Am citit mult filozofia lui şi dintodeauna m-a fascinat.

Am ajuns în faţa casei lui Freud şi pentru că era foarte târziu, evident era închisă. Dar uite aşa, cu cartea în mâna, “Psihopatologia vieţii cotidiene (despre uitare, greşeala de vorbire, superstiţie şi eroare) ” (luasem carte de acasă, pentru lectură, deşi la momentul acela nici nu ştiam de fapt de ce alesesem tocmai acea carte) erau doi nebuni la 11 noaptea, în Viena cu cafeaua cumpărată de la automat şi cu spiritul lui Freud în preajmă, filozofând despre viaţa în general, a noastră în particular.. Dacă nu trecuse deja de 12 noaptea,  am mai fi stat, dar începuseră să se uite nişte poliţişti ciudat la noi, aşa că ne-am luat tălpăşiţa şi ne-am mai dus spre centru. Am mai stat puţin pe o bancă în Piaţa Sfântul Stefan, am admirat frumuseţea liniştii şi ne-am promis că o să petrecem un Revelion acolo odată în viitor, să dansăm vals pe muzica lui Andre Rieu şi sunetele valurilor Dunării albastre (ne-am ţinut de promisiune ulterior). Am văzut Opera, primăria, şi vă recomand cu căldură Viena by night!

Încotro am plecat în următoarea zi vă povestesc data viitoare! Stay tuned!

Articos scris de Maria

Nu puteam să nu includ Viena pe listă, dat fiind că este oraşul meu acasă, locul în care pot reveni de oricâte ori şi de fiecare dată mă bucur sau găsesc ceva nou. Un loc care, deşi este ditamai capitala, nu mă stresează ci, dimpotrivă, mă linişteşte.

Transport

La Viena puteţi ajunge foarte uşor şi ieftin urmărind ofertele Austrian Airlines. Dacă vă hotărâţi din timp vă puteţi încadra în 200 de Euro, cu plus sau minus. De la aeroport în oraş se ajunge foarte uşor, pur şi simplu cu trenul sau, în 20 de minute, cu trenul rapid CAT.

Cazare

Varianta ieftină şi încercată este HappyHostel (lângă gară, are şi camere duble, mici) sau lanţul Wombats. Dacă nu mergeţi doar în doi totul devine mai simplu pentru că puteţi împărţi un apartament, ceva mai departe de centru dar cu legături de transport bune şi rapide. Mi s-au mai recomandat, în apropiere de Mariahilferstrasse:  Pensiunea Pharmador  sau Hotel Pension Continental(cam 80-90 euro pe cameră, pe noapte). Preţuri mai mici am văzut la Lenas Hotel  sau la Hotelul-pensiune Kaffeemühle , cu localizare aproape centrală.

Mâncare

Am fost de mai multe ori la Vienadar mi-am dat seama, panicându-mă uşor, că nu mi-am notat restaurantele în care am mâncat, aşa că am trişat puţin şi am apelat pentru idei la ComPRess România. Drăguţi ca de obicei, aceştia s-au grăbit să îmi facă nişte recomandări demne de a fi luate în seamă: la Restaurantul Salzamt, meniul este scris în fiecare zi de mână, una dintre specialităţile casei fiind tradiţionalul şnitel de viţel cu salată de cartofi (18,50 euro) – Ruprechtsplatz 1. Un alt restaurant tipic vienez, cu o tradiţie de peste 100 de ani este Gastwirtschaft Steman – Otto-Bauer-Gasse 7. Cunoscut şi indrăgit este de asemenea Rebhuhn, în apropierea casei lui Siegmund Freud – Berggasse 24. O bucătărie vieneză modernă găsiţi la restaurantul Lux de pe Schrankgasse 4 sau o combinaţie între bucătăria vieneză şi influenţe străine la Cafe Florianihof. Iar dacă nu căutaţi un local tipic vienez, ci preferaţi restaurante cu atmoseferă modernă, vă puteţi refugia cafenelele si restaurantele din Museumsquartier. Iar undeva în spatele MQ, pe străduţe, mai găsiţi câteva locuri în care se mănâncă bun-bun!

De neratat

Anul acesta la Viena eu n-aş rata expoziţiile aniversare Klimt. Şi tot din seria artişti, nu m-aş lipsi de plăcerea de a-l revedea pe Hundertwasser. Iar pentru o după-amiază de relaxare aş da o fugă până la Termele de la Oberlaa, merită! Nu uitaţi să treceţi prin faţă pe la Primărie, unde mai mereu se întâmplă ceva sau să vă plimbaţi de aiurea.

Răbdare, vin şi Veneţia si Parisul!  

Nu îmi aduc aminte când l-am „întâlnit“ prima dată pe Klimt dar sunt sigură că a fost dragoste mare, la prima vedere. Atât de mare încât am făcut la un moment dat compromisul de a înrăma două postere cu tablourile lui şi de a le pune pe pereţi, în casă, lucru pe care nu l-aş mai face acum (de principiu ori e tablou ori nu, iar dacă e print prefer să mă uit la el într-un album). Şi mai ţin minte foarte bine sentimentul care m-a cuprins când am văzut lucrările lui la Belvedere, în prima mea vizită la Viena. Ca de obicei, realul depăşeşte cu mult printul şi, ce să zic, am fost „şocată“ şi mi-a fost greu să mai plec din faţa lor.

Am fost la Viena de mai multe ori până acum. În 2012 chiar nu aveam în plan să merg din nou. Şi totuşi…

Anul acesta Viena celebrează 150 de ani de la naşterea binecunoscutului pictor austriac Gustav Klimt. Vor fi organizate nouă expoziţii speciale, iar ultimul atelier al artistului va fi deschis publicului spre vizitare. Vor putea fi văzute, pentru cine are nervi şi timp, aproximativ 800 de lucrări ale lui Gustav Klimt, mai multe ca oricând!

Înainte de a vă spune unde puteţi vedea lucrările lui, aş vrea să vă povestesc foarte puţin despre el apoi, la finalul articolului, am să ofer şi un premiu unui câştigător, dacă îmi răspunde la o întrebare. Nu am de gând să vă descriu toată viaţa lui Klimt, pe care o puteţi găsi oriunde pe net. Am notat doar câteva aspecte care pe mine m-au legat şi mai mult de arta lui, care m-au făcut să îl înţeleg mai bine.

Gustav Klimt este unul dintre cei mai mediatizaţi artişti, fapt care poarte dăuna şi care, cu siguranţă, influenţează negativ modul în care îi percepem valoarea. Ca expunere i-a depăşit chiar şi pe Dali, Picasso sau Warhol. Lucrările şi ideile sale au ajuns să fie „vândute“ sub formă de reclame, faianţă, decoraţiuni, cărţi, puzderie de suveniruri…

Klimt a revoluţionat arta austriacă, deschizând noi perspective, contribuind la promovarea artei locale peste hotare, alături de alţi membri ai noii grupări artistice, Secesiunea. Nu uitaţi, asta se întâmpla pe la 1890! Dar de ce Secesiune? Se spune că în Roma antică, de fiecare dată când apăreau tensiuni la nivel economic, o parte dintre locuitori părăseau oraşul şi se refugiau pe colinele Aventin sau Janiculum şi ameninţau că vor întemeia acolo o nouă Romă. La intrarea în Clădirea Secesiunii, ridicată de grupul de artişti care au ales să se rupă de tradiţie şi istoricism, scria: „Daţi timpului nostru arta lui şi artei libertatea“ (o traducere aproximativă, dar eu aşa am înţeles).

Nuda Veritas

Prin înclinaţiile  către portretizarea femeii fatale, pictorul a contribuit considerabil la emanciparea femeilor şi la redescoperirea puterii pierdute a erotismului (ştiţi schiţele  erotice care nu au fost cu adevărat publicate decât după moartea lui?). Prezenţa senzuală feminină din tablourile lui Klimt aduce o nouă interpretare a temelor antice,  împregnându-le în acelaşi timp cu forţa prezentului. Feminitatea apare în cele mai diverse forme: figuri mitologice, vrăjitoare, sirene dar şi ca renumite portrete ale personalităţilor vremii (un mic „detaliu“, portretul Adelei Bloch-Bauer s-a vândut în 2006 pentru 135 de milioane de dolari!).

Judith I

În tablourile care arată cupluri, prin contopirea decorativă a acestora într-o formă fluidă, unitară, Klimt pare să încerce atenuarea, dacă nu neutralizarea diferenţelor dintre sexe. Elemente de deosebire există (vezi felul în care este decorat veşmântul în Sărutul – modele rectangulare alb-gri la el, modele florale, colorate şi rotunjite la ea) dar ansamblul are o unitate şi o intimitate care reuşeşte să se desprindă atât de bine de tot ceea ar putea reprezenta mediul exterior! Frumuseţea Sărutului este, pentru mine, dincolo de „aura de aur“ (la propriu, a folosit foiţe de aur), modul în care cuplul este complet izolat, absorbit în sine. Nu cunosc alt tablou care să îmi dea o senzaţie mai clară de căldură şi intimitate!

Sarutul

O mare proporţie din tablourile lui Gustav Klimt sunt peisaje, aproape un sfert, ştiaţi asta?

Attersee

Dacă nu vrei să mergi până la Viena, poţi găsi câteva lucrări şi decoraţiuni semnate de Klimt la Peleş, în România, unde el a stat şi a lucrat când avea 30 de ani. Eu nu am ştiut asta când am vizitat palatul, probabil că se pune prea puţin accent pe astfel de “detalii”.

Gustav Klimt nu şi-a făcut niciun autoportret. „Sunt sigur că nu sunt cu nimic interesant ca persoană“ spunea el. Aşa să fie?

Acum să trecem şi la lucruri mai concrete şi să vă spun unde îl găsiţi pe Klimt în Viena, în 2012 şi nu numai (mulţumesc ComPRess România pentru detalii)

Klimt la Palatul Belvedere (25.10.2011 – 04.03.2012 şi 12.07.2012 – 06.01.2013)

Palatul Belvedere, care deţine cea mai mare colecţie de picturi ale lui Klimt din lume, este instituţia care a marcat prin expoziţia „Gustav Klimt/Josef Hoffmann. Pionieri ai Modernismului“ începutul anului jubiliar dedicat pictorului austriac. Deschisă până pe 4 martie, expoziţia pune accentul pe colaborarea intensă dintre cele două personalităţi, colaborare care a început odată cu naşterea Secesiunii Vieneze în anul 1897 şi a durat până la decesul lui Klimt în anul 1918. O a doua expoziţie „150 de ani Gustav Klimt“, dedicată capodoperelor semnate de pictorul austriac, va fi organizată la Palatul Belvedere între 12 iulie 2012 şi 6 ianuarie 2013.

Portretul lui Emilie Flöge

Muzeul de Istoria Artei (KHM) îl celebrează pe Klimt (14.02.-06.05.2012)

pictura decorativa casa scarilor © Kunsthistorisches Museum

Între 14 februarie şi 6 mai 2012 Muzeul de Istoria Artei din Viena prezintă o expoziţie dedicată perioadei creative de mijloc a artistului. În centrul atenţiei stau cele 13 picturi şi schiţele aferente pentru decorul scărilor Muzeului de Istoria Artei (KHM).  Comanda pentru această lucrare a fost primită şi executată de către „compania pictorilor” – formată din Gustav şi Ernst Klimt împreună cu Franz Matsch. Cu ocazia expoziţiei de la KHM publicul va putea admira pentru prima oară de aproape pictura lui Klimt de pe peretele de nord al casei scărilor. Pe întreaga lăţime a casei scărilor va fi ridicată o punte de trecere, care va fi accesibilă pe parcursul întregului an jubiliar, chiar şi după terminarea expoziţiei.

Muzeul Leopold îl prezintă pe omul şi artistul Klimt (24.02-27.08.2012)

„Klimt ca persoană. Picturi – scrisori – introspecţii“, expoziţie deschisă la muzeul Leopold între 24 februarie şi 27 august 2012, are ca punct central  moştenirea lăsată de partenera de viaţă a artistului, Emilie Flöge, ce cuprinde cărţi poştale, fotografii şi scrisori pe care Gustav Klimt i le-a adresat acesteia. Întreaga corespondenţă oferă o imagine veridică asupra vieţii de zi cu zi şi a călătoriilor întreprinse de artist. De asemenea picturi celebre precum „Moartea şi viaţa“, aflate în colecţia muzeului, sau alte lucrări oferite spre împrumut de instituţii şi colecţionari din Europa, SUA şi Japonia, sunt confruntate cu citate ale artistului. Expoziţia este completată de numeroase fotografii istorice şi obiecte ce au aparţinut lui Klimt. Special pentru această expoziţie va fi reconstruit şi atlierul artistului.

Moarte si viata

Desenele lui Klimt la muzeul Albertina (14.03-10.06.2012)

Între 14 martie şi 10 iunie muzeul Albertina prezintă o mare parte din cele 170 de schiţe realizate de Klimt, aflate în colecţia muzeului. Pe lângă acestea, expoziţia va fi completată de schiţe, desene şi alte documente de referinţă oferite  cu împrumut de colecţii naţionale şi internaţionale.

“Klimt. Colecţia Wien Museum” – prezentată pentru prima oară în întregime (16.05.-16.09.2012)

Cu cele aproximativ 400 de desene, dar şi picturi celebre, precum „Portretul Emiliei Flöge“ şi „Palace Athene“ Wien Museum deţine cea mai mare şi în acelşi timp cea mai variată colecţie Klimt din lume. Din colecţie fac parte şi obiecte rare precum halatul de lucru al artistului, masca mortuară, copii originale ale fotografiilor-portret, un mulaj al mâinii sale drepte, afişul, care a provocat un adevărat scandal, realizat pentru prima expoziţie a Secesiunii Vieneze, sau desenul lui Egon Schiele, care îl înfăţişează pe Gustav Klimt trecut în nefiinţă. Wien Museum va prezenta acestă colecţie vastă în întregime pentru prima dată, între 16 mai şi 16 septembrie 2012.

Palace Athene

Vila Klimt, accesibilă din vara lui 2012

Vila Klimt din Hietzing, în districtul al 13-lea al Vienei este momentan în curs de renovare şi urmează să fie deschisă publicului din vara acestui an. Klimt a folosit această casă cu grădină pe post de atelier de lucru, începând cu anul 1911 până la decesul său în 1918. În 1923 casa a fost reconstruită, adaugăndu-se un etaj peste vechiul atelier al lui Klimt. După deschiderea vilei, publicul va putea viziona la parter atelierul artistului, refăcut în cele mai mici detalii pe baza descrierilor şi imaginilor din perioada respectivă.

Mai multe detalii găsiţi aici. Iar dacă zburaţi cu Austrian Airlines păstraţi cartea de îmbarcare, pentru că veţi avea reducere la biletele de intrare în muzee.

La final o invitaţie şi un foarte mic concurs. Am cumpărat pentru voi o farfuriuţă de ceai, genul de suvenir tipic Klimt. Vreau să vă invit să îmi spuneţi ceva interesant legat de pictorul vostru preferat (nu Klimt, oricare altul!): ce anume v-a impresionat la viaţa lui, cum l-aţi descoperit sau de ce vă place un anumit tablou. Comentariul care îmi va plăcea cel mai mult va fi câştigător. Am ales cu mâna mea farfuriuţa, tot cu mâna mea o voi oferi, dacă eşti în Bucureşti. Dacă eşti din ţară găsim noi o cale, numai să nu fii din afara României pentru că nu voi putea să ţi-o trimit!

Drepturi foto:

© Belvedere, Wien, Leopold Museum, Wien, © Albertina, © Wien Museum, © Kunsthistorisches Museum, Wien, © Leopold Museum, Wien

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/16/un-sarut-pentru-care-sa-mergi-pana-la-viena-in-2012/feed/ 19 http://lumeamare.ro/2012/02/07/fantana-cu-cantec/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=fantana-cu-cantec http://lumeamare.ro/2012/02/07/fantana-cu-cantec/#comments Tue, 07 Feb 2012 11:30:55 +0000 Alex http://lumeamare.ro/?p=34343 Două precizări: se află în Austria şi are ceva dintr-o epopee eroică, deci ….

Unde şi ce este?

Pe Spittelberg, micuţa stradă ce găzduieşte an de an o piaţa de Crăciun cochetă, am ajuns, spre marea mea bucurie, însoţită de două prietene dragi aflate pentru câteva zile la Viena. Ce să ceri mai mult de atât? Viena e mai frumoasă alături de prieteni, iar piaţa de Crăciun de pe Spittelberg, oricum extrem de fermecătoare, a fost parcă şi mai ademenitoare aşa. Spre deosebire de alte pieţe similare din Viena, aceasta e cu atât mai atrăgătoare cu cât nu e situată într-o piaţă, ci pe o stradă îngustă, continuându-se ghiduş şi pe alte străduţe din jur. Atenţie însă, seara aici poate fi extrem de aglomerat!

Cu un cornet de castane fierbinţi în mână am explorat întâi tarabele, unde se găsesc de toate: tricotaje, obiecte de artizanat, borcane cu miere, lumânări parfumate, ceramică, suveniruri şi, desigur, nelipsitele bunătăţi, de la covrigi glazuraţi la vin fiert. Preţurile sunt pentru toate buzunarele, deşi în mod clar, pieţele acestea nu-s dintre cele mai ieftine.

Trecând apoi prin Museums Quartier (da, un adevărat cartier al muzeelor), am ajuns în piaţa Maria Theresia care găzduieşte şi ea o piaţă de Crăciun. Aici, alte ispite: dulciurile colorate ne-au transformat din nou în copii, globurile pictate manual nu s-au lăsat până nu ne-au convins să ne cumpărăm unul, iar mirosul de scorţişoară ne-a ademenit la încă o cană de vin fiert. Pe noi şi pe mulţi alţii, căci nimeni nu poate rezista farmecului Vienei în Advent.

Şi-acum? Duminică am aprins ultima lumânărică în coroniţa de Advent, Viena e şi mai plină de turişti, forfota de dinainte de Crăciun se accentuează, dar, paradoxal cumva, pare să se şi estompeze. Căci dincolo de toata agitaţia oraşului, casele noastre se pregătesc încet, încet de Crăciun. Aşa că vă urez şi eu vouă de pe acum un Crăciun frumos şi bun!

Gânduri şi foto de la: Zazuza

Citeşte şi despte Piaţa de Crăciun din faţa Primăriei vieneze

Ursula (v‑am zis de ea, marketeriţa lor) făcuse parte tot din populime, ce e drept a lor. Dăduse nenea patronul de ea când avea fo’ 17 ani, o cules‑o din mizerie (no, aici îi relativă treaba, mizeria lor nu seamănă cu a noastră), o făcut‑o fomeie, i‑o luat şi casă, ceea ce veţi vedea mai la vale.

Ne invită fomeia la cină, o mânuţă de oameni (dintre români doar Robert şi cu mine) şi ne‑o dus pe malu’ unui lac, la vreo 30 de kilometri de Salzburg, la nu ştiu ce restaurant. Incredibil de frumos, stăteam pe terasă, deşi era cam vântuleţ afară.
‑No, cum vă place?, face Ursula.
‑Foarte fain, zic io, da’ ce e cu baliza aia în lac?
Era un girofar de‑ăla în apă, nu pricepeam io ce e cu el.
Fata, foarte senină, ‑păi ăla e pentru schiori. Am înlemnit, mă şi gândeam că iarna îşi dau ăia drumul de pe munte până pe apă, dar de fapt era vorba de wasser ski (schi nautic), la ei se practică sportul, nu se exprimase chiar bine Ursula.
Să n‑o lungim, în fiecare dimineaţă la ora 6 fomeia ieşea pe lac la schi nautic. Era o barcă pe lac în acest scop, era un fel de time sharing acolo.
‑Bine‑bine, fac io, da’ vii tu din Salzburg până aici dimineaţa la prima oră numa’ să te dai pe lac?
‑Aa, nu, casa aia e a mea.
Ceea ce credeam io că e un fel de hotel cu ponton era, de fapt, casa fetei. Mare casă! Dăduse pe ea cam 1 milion şi ceva de euro, partea ei, în timp ce prietena ei băgase cam la fel (nu era lesboaică, pur şi simplu făcuse casa pe din două cu o prietenă).

În fine, ajungem şi la partea de papa, aflăm că era meniu fix, prezentat de un nenea patron care venise la masă cu nişte cărţoaie de jumate de tonă fiecare şi un şorţ murdar plin de sânge – aşa demonstrăm la client că noi gătim, da? Două chestii simpatice, lui Ursula i‑o zis că nu poate să‑i dea nu ştiu ce peşte comandase, pentru că nu prinsese în ziua aia – cu alte cuvinte, peştii erau direct din lac. A doua fază o fost că Robert şi cu mine am comandat cel mai ieftin meniu de cină, în sumă fixă de 184 de euro (să vă gândiţi că pre vremea aia io câştigam cam 400 de euro pe lună, mama cam 200, tot pe lună, ea după treij’ de ani de muncă).

Mi‑o tradus Robert conspirativ, ‑avem şi căprioară în meniu. I‑am zis sec în română, ‑bă, nu cred că are căprioară, că bag sama că şi după aia fuge prin pădure s‑o prindă, cum mere şi după peşti la baltă şi la cât e nenea cât mistreţu’, cam greu să prindă ceva. Avea căprioară, deci clar o prindea altcineva.

O venit nenea patronul cu ceva pituţă neagră şi uscată, tăiată triunghiuleţe, plus ceva brânzică năcăjită, să meargă cu pituţa aia – aperitiv, din partea casei, până vine papa. Draci, oi mânca io prostiile lu’ ăştia, io aştept căprioara, să fim înţeleşi, da? Şi or venit cam toate cele 6 feluri de mâncare, câte erau incluse în meniul acela. Aici n‑o mai ţinut figura cu mai vreau o porţie de carne, căprioara aia trebuia să ajungă la o mie de oameni, cam aşa erau făcute şi porţiile: o farfurie imensă, pictată tătă‑tătă cu ceva sosuri, iar pe mijloc aşa, cam la 2 miligrame de urme de căprioară. Cred că umbra căprioarei cântărea mai mult decât porţia de carne din farfurii. Şi tot aşa o fost toată seara – fiecare porţie cam 50 de grame maxim, da’ pusă în nişte farfurii cât roata aia mare de la tractor.

Finalul o fost apoteotic: o să gustaţi o prăjitură cu brânză, specifică zonei, ne zice Ursula foarte mândră. Nu‑s io prea preten cu brânza, da’ no, nu era să supăr lumea. Da’ şi când o venit cu una bucată papanaş (un papanaş!) la 8 euro bucata, am cedat psihic şi m‑am apucat de hăhăit sănătos: ‑bă, da’ vă face mama o găleată de banii ăia. ‑Cum? Se face şi la voi aşa ceva? Păi dară, helăăău, imperiul austro‑ungar vă spune ceva, anyone?

Să vă mai zic că la 2 noaptea căutam un McDonald’s deschis să mâncăm ceva? După 6 feluri de mâncare?

La venirea spre casă ajungem noi fain‑frumos la gară. Zice Robert, ‑bă, hai că merem către Viena cu trenu’ ăla de diseară, mai frecăm şi noi menta p’acilea. No, vă vine să credeţi sau nu, unde ne‑am găsit noi să hăhăim şi să ne hlizim? În budă, of cors. Tot zicea Robert de nu ştiu ce pastile inventate de japonezi, când haleşti una de‑aia îţi miros frumos rahaţii, a vanilie parcă (nu, nu glumesc), dezbăteam subiectul cum ar veni, când zice ăsta ‑bă!, ia taci un pic. Am tăcut şi îl aud p‑ăsta: ‑no, rapid către tren! Am fugit disperaţi, abia am prins trenul, urcăm în el şi mă apuc să îl drăcui pe ăsta, ‑bă franzelă, ce draci te‑or apucat? El, ‑cică ăsta e ultimul tren spre Viena pe azi, că or găsit bombă în gară. Hm… bombă, fix în gară în Salzburg… noroc cu omu’ că vorbea germăneşte de rupea locu’, altfel acolo rămâneam.

În tren, băiatu’ de împingea căruciorul cu haleală, cafele şi beri era fix român, plecat din Alba să studieze conservatorul la Viena, însurat şi cu bebeluş care urla non‑stop, îl reclamaseră vecinii că îşi bate fetiţa, de‑aia urla aia mică într‑una, venise poliţia, ce mai, dramă românească în Austria. Ăsta lucra în minim două locuri să îşi poată plăti şcoala şi întreţinea cât de cât familia.
‑No, ce or păţit ăia in Salzburg, întreb.
‑Păi or găsit ceva bombă.
‑De‑asta de la terorişti?
‑A, nu, din al doilea război mondial (cum draci o stat aia ascunsă atâta vreme, îmi scapă şi azi).
‑No, şi?
La care el genial, ‑or dezamorsat‑o, or murit vreo 6.
Nu mai comentăm cum or dezamorsat‑o.

Pe trenul spre casă doar două faze super tari, ne‑o trezit nenea însoţitoru’ de vagon pe la 1 noaptea:
‑Bă, voi aveţi cafea?
Noi ‑păi nu prea, că ne‑am dus în delegaţie, n‑am avut vreme de cumpărături (pe vremea aia încă nu ştiam de shopping, numa’ de cumpărături).
La care el, bou cretin şi şmenar cum o fost toată viaţa (ne‑o luat bani pe cafelele şi berea de trebuia să le primim gratis pe tren, deşi eram la clasa 1) zice:
‑No, îmi treceţi şi mie 10 kile de cafea?
I‑am zis sec, ‑bă nene, lasă‑mă în viaţa mea, pune‑ţi unde vrei cafeiu’ şi dispari, dacă vine supracontrolu’, te priveşte.
O venit controlu’ la vamă, un nenea de maxim 1 metru şi‑un şniţel (Boc suferea de gigantism pe lângă ăsta de la vamă) şi latră scurt din faţa aia a lui de buldog pătrat:
‑Mueeei, aţi adus marfă de contrabandă de dincolo?
Noi, un bou‑vagon întreg (era şi ceva soprană pe lângă noi, e pe la televizor, nu dăm nume) de retardaţi împleticiţi de somn care nu se pot obişnui cu ideea de român, am glăsuit într‑un cor inventat de pe vremea cosorului lui Moceanu un nuuuuuuuu prelung.
‑Bine bă, aşa, să fiţi cuminţi şi să nu faceţi bişniţă, o mai lătrat buldogu’ şi dus o fost.
Dimineaţă, înainte de a ajunge la Alba Iulia, mă duc la însoţitor:
‑No, un cafei primim?
El, sec: ‑nu.
Io, ‑păi de ce? Îţi plătesc două cafele.
El, rău: ‑nu aţi vrut să‑mi treceţi cafeaua!
Să vă daţi seama de tragi‑comicul situaţiei, pusese jumate din cafea la mine în plasa cu mâncare de o luasem din gara din Viena şi ailaltă jumate în patul unde teoretic trebuia să doarmă Robert.

După‑masă am căutat de nebun la televizor pe Euronews să văz ce or păţit ăia în Salzburg, cu bomba lor. N‑am găsit nimica legat de asta şi multă vreme am crezut că am visat, dar nu, povestea e adevărată. Atâta că muriseră 2, nu 6 cum zicea băiatul de pe tren (Alex, parcă, nu mai reţin exact).

De tura următoare intrăm în fascinanta lume a delegaţiilor de la Business Logic Systems, dintre care vreo 2‑3 cu colegul Călin (el Cindre, io Coprea), om genial de altfel.