MUZEUL ETNOGRAFIC ÎN AER LIBER – ETARA

Aceasta este ultima oprire din cele trei pe care am încercat, la modul boem, să le condensăm într-o singură zi. Am fost mai întâi la Peştera Bacho Kiro, apoi în minunatul sat Bojentsi, pentru a ajunge într-un final la Etara, la o oră în care numai un paznic amabil ne-a mai lăsat să facem câteva poze la atelierele frumoase şi… închise. Afară era încă lumină dar ora de închidere era nemiloasă*

Etara este un muzeu etnografic în aer liber, superb aşezat pe malul unui râu şi în apropierea pădurii, foarte aproape de Gabrovo**. Locul nu e atât de pustiu pe cât l-am prins noi, în timpul zilei sau în anumite ocazii  este plin de viaţă, atelierele oferă cursuri de meşteşuguri tradiţionale, se fac şi văd o grămadă de lucruri faine. Cel puţin aşa zice toată lumea. Noi ne-am plimbat doar puţin pe acolo şi tot ne-a plăcut arhitectura veche dar îngrijită a caselor, morile de apă şi ideea în sine. Am mai tras cu ochiul pe un geam, ne-am mai urcat într-un cerdac şi… cam atât.

După cum se vede sunt în stare să scriu şi un articol scurt. Dar sper că aţi fost voi pe acolo şi că îmi puteţi povesti mai multe, poate mă voi bucura pe deplin de acest original muzeu al satului în aer liber.

Închei periplul sau “trilogia” cu o imagine “tradiţională” care ne înrudeşte cu aceste meleaguri:

BINE DE ŞTIUT:

Unde este:

Din ce îmi aduc eu aminte ne-am învârtit puţin prin Gabrovo, dar cred că dacă urmăriţi indicatoarele spre Kazanlik sunteţi pe calea cea bună. La ieşirea din oraş nu urmaţi drumul cu prioritate, care urcă, ci mergeţi tot înainte. Dacă mă înşel aştept corecturi. Ştiu eu pe cineva care ar putea să ma ajute… Adi, eşti pe recepţie?

Când este deschis:

În timpul iernii 9:00 – 16:00

În timpul verii: 8:30 – 18:00

Un calendar interesant al manifestărilor pe 2012, dar şi mai multe detalii despre Etar sau Etara, găsiţi aici.

Ei bine, tot aşa şi eu, pe sub cele două tuneluri, ba spre sudul ba spre nordul Bulgariei, ba spre mare ba spre Bansko, ba spre Ruse: „veli…koooo” la dus. „Veliii…koo…” la-ntors.

Până când mi-am zis gata: mergem până acolo şi stăm şi vizităm, nu numai pe sub oraş aşa tura-vura.

Unde stai?

Zis şi făcut, căutat hotel, studiat pe net, ales: Bolyarski, multe stele. Pe motivul că vremea nu era cine-ştie-ce, şi am vrut să împletim vizitatul cu ceva relaxare la „spa”. Adică să fie rost de-o piscinuţă, un jacuzzi mic, o saună, o vrăjeală…  O să revin la aceste aspecte.

Despre Veliko noi am mai scris, nu vreau să insist cu date pe care poate le cunoaşteţi sau pe care le găsiţi în orice ghid…

Însă:

Dacă tot aleg un hotel de 4 stele, poate ar fi bine data viitoare să mă informez mai bine despre el: piscina nu avea decât apă rece, iar jacuzzi-ul, mic, nu prea încălzit nici ăla, şi aglomerat. Sauna a fost ok, pentru cine suportă, că eu n-am rezistat prea mult înăuntru. Iar recepţionerele, deşi vorbeau engleză, ne-au lăsat un pic nedumeriţi: când am întrebat preţul am aflat o sumă, iar când am plătit am găsit altă sumă pe factură (cu o diferenţă de la 220 la 260 de leva pentru vreo două nopţi, parcă).

Atât am de zis de rău despre hotel. În rest fain, camera, panorama, mâncarea, curăţenia – toate au fost la înălţime. Sau la…cum să-i zic eu? Dedesubtime? Nu de alta, dar eu n-am mai văzut ’otel cu etajul minus 9 (-9).  Intrai pe o parte la parter şi te duceai cu liftul la cameră la etajul minus 3. Sau, tot la parter, te duceai până în partea celalaltă la geam, te uitai în jos şi –magie! – erai minim la nivelul doi faţă de stradă.  Şi în bar şi în magazin la fel am păţit.

De ne-făcut în Veliko: chiar dacă aveţi GPS la purtător, să nu-l credeţi întotdeauna. Pe noi ne-a înfipt într-o străduţă atât de strâmtă şi de în pantă încât am zis că acolo rămânem, încastraţi pentru posteritate între zidurile oraşului. No, nu daţi cu pietre că nu ne-am dus la plimbare cu maşina, era la venire când căutam hotelul! Am ieşit, am găsit, am parcat în garajul de la subsolul hotelului. De notat: trebuie şofer priceput pentru manevrele astea, mai ales dacă ai o barcă de maşină, pentru că toate manevrele  sunt foarte din scurt. De ce? Păi trebuie să bagi şi să scoţi maşina din liftul garajului.  Altfel e destul de dificil să găseşti parcări, şi oricum cam toate sunt cu plată.

straturi

Ce să vezi?

Păi… tot. Adică ieşi din hotel, te plimbi pe străduţe, în special pe strada Gurko, te uiţi la casele suprapuse, oriunde te învârţi ai ce vedea. Aspectul condensat, stratificat al oraşului se dezvăluie încet-încet pe măsură ce o iei alene printre casele vechi, mici surprize te încântă la fiecare colţ de străduţă, mereu un nou unghi din care poţi privi tabloul ăsta, pentru că, până la urmă asta e senzaţia: că te plimbi într-un tablou.

Noi ne-am dus până la monumentul Asenilor,  pe care îl vedeam de la fereastra hotelului, şi acolo am făcut prima greşeală.  Cumva, privind pe hartă, ni s-a părut că putem să trecem uşor  în partea cealaltă de oraş, ca să nu ne mai întoarcem peste acelaşi pod şi pe aceleaşi străzi, pentru că voiam să ajungem în cetatea Tsarevets. Adică am ajuns exact pe sub oraş, prin tunelurile prin care cântam eu refenul cu „ Veli…kooo” şi am ajuns la cetate pe „ulitsa Tsar Ivan Asen II”.  Cam lunguţ drumul. Dar nu ăsta-i baiul. Cele două tuneluri pe care le tot traversam din maşină sau pe moto în preumblările mele spre sudul sau spre nordul Bulgariei nu sunt deloc făcute pentru plimbat pe jos prin ele. E ca şi cum ai trece pe jos, la picior, prin pasajul Unirii, ăla pentru maşini. Ca să înţelegi, ia un film de groază, de-ăla de joasă speţă, şi imaginează-ţi doi năuci plimbându-se prin praful şi mizeria de sub un pod. Dup-aia, după cum doreşte regizorul: vine camionagiul-ucigaş- în-serie şi ne aleargă şi ne lipeşte de pereţii tunelului. Sânge.  Vine sceleretul cu târnăcopul şi ne crapă ţeasta. Sânge şi creier. Vine camionul condus de zombi şi ne lipeşte de pereţii…

…ah, am ieşit la soare, s-au terminat tunelurile, suntem pe malul râului Yantra, se vede cetatea, s-au terminat şi filmele proaste din capul meu. N-o luaţi pe acolo pe jos, zău.

Cetatea Ţareveţ / Tsarevets

Cum ziceam, am ajuns la cetate pe cel mai lung drum posibil, cred. Am stat o după-amiază acolo, am fotografiat frunze, pietre şi vestigii visând la momentul când o să ştiu şi eu care-i secretul pe care îl ştiu alţii care apasă ca şi mine pe un buton, dar scot apoi o capodoperă de imagine…

intrare cetate

 Revenind la cetate, nu vreau să intru în istoria locului, că nu am timp şi loc acuma să vă povestesc. Cred că e de-ajuns să spun că Veliko este un oraş medieval care a fost pe vremuri capitala Bulgariei. Eu una am citit despre dinastia Asenilor şi despre cetate – culmea, într-un pliant luat chiar de la Veliko, pentru că vecinii noştri sunt tare bine organizaţi când vine vorba despre turism şi ştiu să-şi pună ţara în valoare. Nu ca noi.

Cetatea oferă o privelişte superbă asupra oraşului, a râului, are porţiuni foarte bine conservate, şi amănunte pitoreşti de genul „stânca execuţiilor” de unde, ghici ciupercă, pe vremuri erau aruncaţi oameni care nu mai erau de folos locuitorilor cetăţii: hoţi, trădători, criminali şi alţii asemenea.

Dacă ajungeţi până acolo cică n-ar fi foarte indicat să vă aplecaţi prea mult ca să vedeţi priveliştea. Nu ştiu de ce, dar aşa zice şi la panourile de avertizare.

De mâncat şi de băut

De mâncat în principiu cam pe oriunde se serveşte mâncare de-a lor, bulgărească, că nu prea ai cum să dai greş. Dar cum propoziţia asta nu vă ajută, vă dau un pont, unde m-a dus şi pe mine cineva şi unde a fost bine. Pizzeria Tempo, se află la la doi paşi de punctul de informare turistică din Veliko, se intră de pe bd. Hristo Botev. Să nu vă speriaţi nici de nume (eu n-am mâncat nici o pizza acolo), şi nici de cum arată restaurantul (nu mă refer la curăţenie, ci la aspectul general). Însă merită încercate acolo preparatele lor tradiţionale. O să vă lingeţi pe degete.

tablou de toamna

De băut, toate bune, mai ales berile bulgăreşti. Numa’ să vă ferească- sfântul să încercaţi Zagorka Rezerva 2011. Bere neagră. Acuma, eu sunt de vină, că ştiam că Zagorka e bere bună, mie personal  îmi place berea neagră, ce putea să meargă prost? Primul moment de panică a fost când am mirosit-o… apoi când am gustat, m-a lovit: bere cu aromă de fructe de pădure!!! Afine sau aşa ceva. Bate la fund toate berile cu aromă de lămâie, alea încă se pot bea! Pentru cei care în mod dubios ar agrea o asemenea combinaţie, vă rog să încercaţi. O să o adoraţi.

Cam asta a fost. Vă las cu pozele şi cu îndemnul: dacă aveţi drum pe sub Veliko, opriţi-vă un pic şi în oraş. Merită. Aş mai merge? Sigur că da, dar mă aşteaptă atâtea locuri pe care încă nu le-am văzut…

BOJENTSI

După ce ne-am delectat cu Peştera Bacho Kiro ne-am continuat drumul către Bojentsi, un sat despre care auzisem că e un fel de muzeu locuit. De pe site-ul lor poţi afla că locaţia are o istorie de cel puţin 600 de ani, că la un moment dat a fost un important centru administrativ, comercial, cultural şi spiritual. În zilele noastre Bojentsi te aşteaptă cu aproximativ 100 de case având venerabilele vârste între 100 şi 250 de ani, excelent întreţinute. Uiţi de istorie, uiţi de legende şi te plimbi pe străzi pietruite descoperind o pace de care ai vrea să te bucuri mai mult. Încă un loc dintre cele 1001 în care îţi propui să revii la un moment dat, pentru a te odihni. Şi se poate face asta, pentru că o parte dintre casele din Bojentsi servesc turismului. Există şi restaurante, cafenele sau magazine cu suveniruri care functionează parţial, chiar şi când nu e full sezon (era pustiu când am ajuns noi).

Am ales să ne încălzim la soare pe o terasă plină de obiecte vechi şi să ne hrănim corespunzător cu o ciorbă de fasole (pe care bulgarii ştiu să o facă mai bine ca noi, alături de turism) şi pânie făcută pe loc la cuptor, unsă cu usturoi şi tot felul de mirodenii. Totul sub privirea atentă a unui Arpagic de Bulgaria. Cum, nu ştiţi cine e Arpagic?

 [paranteză]

“…Eu, oaspetele important
L-am tratat cu lapte cald;
Ca să-l conving să rămână,
I-am dat şi un pic de smântână
Şi, pentru că era mic,
L-am botezat Arpagic.” (Ana Blandiana)

[am închis paranteza]

Notă de final: Am greşit făcând plimbarea mai întâi şi lăsând masa la final, pentru că imediat după aceea am plecat şi am simţit cum trage mai greu motorul pe drumul şerpuind prin natură .

Şi poate că de aceea am ajuns cam târziu la Etara, un alfel de muzeul al satului despre care vă povestesc data viitoare. Până atunci vă las să vă mai bucuraţi de imagini:

Bine de ştiut

Cum se ajunge acolo

Pe acelaşi drum dinspre Veliko Tarnovo spre Stara Zagora, pe care am mers şi la peştera  de care v-am povestit data trecută, mergeţi mai departe şi înainte de a ajunge la Gabrovo veţi observa un indicator spre Bojentsi.

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/06/dincolo-de-veliko-tarnovo-2-bojentsi/feed/ 3 http://lumeamare.ro/2012/01/16/dincolo-de-veliko-tarnovo-1-bacho-kiro/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=dincolo-de-veliko-tarnovo-1-bacho-kiro http://lumeamare.ro/2012/01/16/dincolo-de-veliko-tarnovo-1-bacho-kiro/#comments Mon, 16 Jan 2012 09:00:31 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=33199 3 ATRACŢII ÎN APROPIERE DE VELIKO TARNOVO (1)

Au trecut aproape nouă luni de când am petrecut câteva zile frumoase în Bulgaria, în zona Veliko Tarnovo - Arbanasi.

Pentru că ne cazaserăm în Arbanasi, iar Veliko Tarnovo era deja bătut de câteva ori bune la picior, ba mai mult, pentru că eram şi doi motociclişti în mica trupă, ne-a mânat dorul de ducă spre alte atracţii din apropiere. Într-o singură zi am făcut un tur care a cuprins peştera Bacho Kiro, vechiul sat Bozhenci/Bojentsi şi muzeul etnografic în aer liber Etara.

Ideal ar fi fost ca într-o zi să le facem doar pe primele două pentru că, negrăbindu-ne noi prea tare, la Etara am ajuns spre finalul zilei, când nu mai mişca nimic pe acolo. Astăzi vă voi duce în peşteră, urmând ca într-un episod viitor să vă povestesc despre partea autentică sau… frumos păstrată a Bulgariei.

UN TRASEU ÎN APROPIERE DE VELIKO ŞI CUGETĂRI CU TENTĂ EROTICĂ DESPRE PEŞTERI – BACHO KIRO

După ce am revăzut fotografiile lui Alex şi mi-am adus aminte cât de cât de vizita în peşteră, m-am gândit că îmi va fi greu să nu dau o tonalitate erotică acestui articol. Peşterile sunt incitante, trebuie să recunoaşteţi. Sunt ascunse, întunecoase, secretoase, cu tot felul de pliuri, rotunjimi şi forme alunecoase, veşic umede, stârnind imaginaţia speologilor – ştiţi şi voi cu ce nume vin pentru a denumi numeroasele formaţiuni calcaroase (un exemplu: toboganul urşilor)! Când intri în ele te simţi privilegiat, explorator, te încearcă o emoţie şi o bucurie pe care o putem compara cu aceea a unui preludiu, cu tatonări şi o uşoară frică, cu senzaţia neprevăzutului.

După ce am terminat de explicat toată chestia asta minunatului meu soţ la ceas de seară, replica a fost lipsită de poezie: da măi, da’ e rece! Aşa că nu ştiu, poate că nu e chiar atât de erotic pe cât mi se pare mine. Ba mai rău,  de cele mai multe ori peşterile renumite şi amenajate se vizitează în cârduri mari de oameni, aplecaţi de spate, cu nasul inevitabil în fundul celor din faţă. Acum depinde de fund, dar care o fi şansa?

La Bacho Kiro am avut totuşi noroc. Nu mai era nimeni şi a trebuit să plătim ceva mai mult ca să intre ghidul doar cu două familii, cât eram noi, dar a meritat! Nu am reuşit să înţelegem mare lucru pentru că omul nu ştia engleză, a încercat să o dea pe rusă, dar nici pe asta nu o ştia bine! Aşa că m-am mulţumit cu văzutul, cu experimentarea sentimentelor de mai sus, iar Alex şi-a făcut de cap cu fotografiatul. O să vă las să decideţi singuri cu ce seamănă interiorul pământului! Sau să vă bucuraţi pur şi simplu de privelişte, atât din interior cât şi din împrejurimi.

Mai multe detalii practice şi câteva completări găsiţi la finalul galeriei foto.

Superstiţii şi obiceiuri proaste:

Data viitoare poate o luăm pe jos:

Citeşte şi episodul 2.

BINE DE ŞTIUT

Unde este

La Peştera Bacho Kiro se ajunge pe drumul dinspre Veliko Tarnovo (sau Ruse, dacă veniţi direct) spre Stara Zagora şi se află în regiunea Dryanovo. În acelaşi loc se află şi mânăstirea Sf. Arhanghel Mihail.

Este prima peşteră electrificată din Bulgaria (1938) şi se spune că în ea s-au găsit cele mai vechi urme de viaţă din Peninsula Balcanică. Poartă porecla profesorului şi revoluţionarului Kiro Petrov Zanev despre care am aflat şi eu ulterior şi puteţi citi mai multe la o simplă căutare pe Google.

Când este deschisă

Programul oficial spune că e deschisă zilnic, de la 10:00 la 16:00, din noiembrie până în martie, şi până la 18:00 în restul lunilor. 4 leva de adult şi 2 leva de copil pentru ruta lungă – cu nota că în aprilie am plătit mai mult ca să intre ghidul doar cu noi.

Ce se mai poate vedea în zonă – citeşte pe situl municipalităţii (Da, voilà de vezi că au aşa ceva).

Alte poveşti despre peşteri

Despre Peştera Muierilor în articolul Weekend în România: Horezu 

Peştera de la Meziad 

Planul era foarte simplu: după ce ne cazam, ura şi la plajă, urmând ca seara să mergem să dăm iama în scoicile de la deja celebra fermă. Vrum şi făcut! După o călătorie „fără incidente” (aşa îşi urează motocicliştii când pleacă la drum) am ajuns la Balgarevo (Kavarna), sătucul în care urma să ne petrecem noaptea. Hotelul: curat, spaţios, liniştit. Însă la capitolul mâncare pare‑se că nu stă tocmai bine şi spun asta pentru că o parte din grup a luat prânzul acolo, iar părerea unanimă a fost nefavorabilă. Porţii mici dintr‑o mâncare aşa şi aşa nu cred că sunt pe gustul nimănui. Mai bine mergeţi „în centru” la unul dintre birturi, unde oferta este mai variată şi porţiile mai generoase. Am mâncat salată bulgărească şi sirene po shopska, adică brânză, ou şi roşii la cuptor, şi am fost foarte mulţumiţi.

După masă, relaxare la plajă. Drumul ne poartă în golful Bolata spre marea noastră încântare. Golful, încadrat de stânci roşii, este decretat, de comun acord, locul perfect pentru plajă. Nu există semne indicatoare, dar te îndrumă localnicii. Plaja este micuţă, curată, poţi închiria şezlonguri şi îţi poţi lua ceva de băut de la minibarul din apropiere. Mare, soare, veselie, prieteni. Ce ţi‑ai putea dori mai mult de la viaţă? Tot în zonă se află capul Kaliakra, Tyulenovo cu faimoasele sale stânci, lacul Durankulak şi ferma de midii de la Dalboka.

Către aceasta din urmă ne‑au purtat pe noi roţile la ceas de seară pentru că ne rodea curiozitatea în legătură cu preparatele pescăreşti ale restaurantului de aici. Drumul de acces este asfaltat, dar foarte abrupt şi îngust. Privit de sus, chiar ai impresia că o să te duci direct în mare. Aşadar, atenţie maximă la condus! Jos sunt două restaurante, cel din dreapta este al fermei. Cel din stânga, v‑aţi prins, este concurenţa. Fiind sâmbătă seara, ne aşteptam să găsim cu greu o masă liberă, însă n‑a fost cazul. Restaurantul era plin pe jumătate, așa că am ales o masă de la care am fost mutaţi la una alăturată, pe motiv că masa la care ne aşezaserăm prima dată era rezervată. Nu era niciun semn că masa respectivă ar fi fost rezervată, dar să trecem peste acest aspect.

Meniul conţine, în afara salatelor şi garniturilor, doar preparate pe bază de peşte şi fructe de mare. Prin urmare, dacă vă place să vă uitaţi la peşti şi scoici, dar nu să le şi mâncaţi, vă sugerez să mergeţi într‑un acvariu, să vă uitaţi la prietenii voştri cum mănâncă sau să admiraţi priveliştea (care merită, vă asigur!). Lăsând gluma deoparte, am avut o alegere dificilă de făcut când ne‑am trezit cu meniul în faţă. Scoici preparate în diverse feluri (supă, musaca, sarmale, frigărui, pane, natur şi chiar desert: midii cu mere, frişcă şi stafide), melci, crevete şi diverse sortimente de peşte. Ne‑am hotărât cu greu, deh, aşa e când oferta e bogată. Spre dezamăgirea noastră nu aveau raci crabi şi melci (rapane pentru cunoscători), dar poate vom avea mai mult noroc data viitoare. Mi‑au plăcut cu deosebire scoicile pane, salata de icre şi scoicile cu sos picant. Guvizii erau cam prea uscaţi pentru gustul meu, la fel şi scoicile la grătar. Pentru toate astea, plus o Kamenitza şi o apă plată am plătit aproximativ 20 leva.

A, să nu uit: să nu vă faceţi probleme legate de limbă, meniul este inclusiv în română, iar printre angajaţi mai sunt şi vorbitori de română, aşa că vă veţi face înţeleşi cu siguranţă. Ca să nu mai spun că nota poate fi achitată inclusiv în lei. Şi încă ceva, restaurantul este deschis tot timpul anului, aşa că dacă v‑am stârnit curiozitatea nu trebuie să aşteptaţi vara ca să mergeţi acolo. Eu una de‑abia aştept să revin, mai sunt multe feluri de scoici de încercat, plus racii crabii şi melcii pe care i‑am ratat.

La Veliko Tarnovo am fost de multe ori şi am scris despre asta de prea puţine ori. Şi de fiecare dată când am ajuns acolo am făcut o plimbare pe strada veche cu ateliere de meşteşugari, numită Samovodska Charshia. Un fel de poartă în timp, prin care pătrunzi în început de secol 19, cu ateliere şi meşteşugari pe care poţi să îi vezi la lucru, folosind tehnici tradiţionale. De la Infobulgaria.ro am aflat că mâine seară, între ora 17:00 şi 23:00,  are loc „Noaptea pe Samovodskata Charshia”, un fel de noapte a muzeelor adaptată la viaţa acestei străzi. Se va lăsa cu muzică, degustări şi manifestări artistice. Dacă nu aş fi avut deja prea multe de făcut mâine, aş fi dat o fugă să văd cum e. Dar poate măcar unul dintre voi va putea să ajungă şi ne va povesti şi nouă cum a fost şi dacă a meritat plimbarea.

Poate vă inspiră imaginile de mai jos, cu nota că sunt făcute într-o zi liniştită, fără multă agitaţie.

Şi dacă tot ai ajuns în Veliko Târnovo e păcat să nu dai o fugă şi până la cetate, pe care ţi-o recomand să o vezi când soarele mai coboară, spre seară.

Şi încă un motiv pentru a da o fugă chiar şi de o zi până la Veliko Tarnovo îl reprezintă felurile copioase şi generoase de mâncare, la preţuri de care nu poţi să nu fii încântat.

Iar dacă vrei să rămâi peste noapte urcă sus spre Arbanasi, nu vei regreta! Găseşti mai multe idei în Casă şi masă în Arbanasi.

Drum bun şi apropo, tu ai fost până acum la Veliko Tarnovo?

]]> http://lumeamare.ro/2011/09/22/de-ce-sa-mergi-maine-la-veliko-tarnovo/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2011/08/25/tyulenovo-un-tarm-diferit-2/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=tyulenovo-un-tarm-diferit-2 http://lumeamare.ro/2011/08/25/tyulenovo-un-tarm-diferit-2/#comments Thu, 25 Aug 2011 05:00:55 +0000 Octavia Bortes http://lumeamare.ro/?p=25443 Foarte aproape de Vama Veche, țărmul bulgăresc este diferit de ceea ce știm. Aici lipsesc plajele, faleza cade direct în apă, săpând peșteri, găuri, arcade și mici golfuri. Pare neprimitor. Privești în jos și te întrebi cum o să ajungi acolo. Simplu, ori sari, ori ocolești până găsești o cale de acces. Odată ajuns în apă, n-o să vrei să mai pleci.

Tyulenovo poate fi descris  în câteva cuvinte:

 Apă limpede. Acesta este motivul pentru care foarte multă lume vine aici pentru a observa fundul Mării Negre, cu crabii ce aleargă caraghios într-o parte, meduzele mari, cum n-am mai văzut până acum, peștișori și tot felul de scoici. Există chiar și un centru de scufundări aici.

Cliff-jumping. Este cea mai reușită metodă de a intra în apă. Dar pentru unii nu este neapărat și cea mai rapidă. În mijlocul strigătelor de încurajare, îți poate lua ceva timp să te desprinzi de colțul de stâncă pe care te afli, privind apa de la câțiva metri deasupra ei. La Tyulenovo, apropiindu-te de marginea falezei, vei auzi frecvent câteva expresii nemuritoare. ”Nu acum”, ”Mai stau puțin”, ”Am așteptat să sari tu ca să sar și eu”, ”Stai să mă concentrez” sau ”N-ar trebui să mă mai gândesc?” sunt doar câteva. Dacă nu ești Orlando Duque, noi te sfătuim totuși să nu iți riști viața inutil.

Deep Water Solo. Acesta este un tip de cățărare care se practică pe stâncile surplombate deasupra apei, fără echipament tehnic. Căderea se face direct în mare. Fiind un sfârșit de săptămână călduros, Tyulenovo a fost plin de cățărători, dintre care jumătate erau români.

Liniște. Tyulenovo este un sat foarte mic, un loc în care chiar vezi marea. Spre deosebire de celebrele țărmuri de la noi, în care nu poți vedea apa de oameni, aici nu poți vedea oamenii de formele ce-ți fură ochii. Tyulenovo are puține case locuite, restul par părăsite. Nu este o stațiune. Aici sunt vreo două hoteluri, cu restaurant, și mai sunt și câteva pensiuni. Un platou pescăresc sau o porție de hamsii mergeau întotdeauna după baie. Sunt două locuri prin care se poate intra ușor în apă. Unul este Golful Pescarilor, din fața hotelurilor. Aici sunt trase bărcile pe țărm. Este un fel de plajă în miniatură, destul de înclinată, cu un covor de pietricele albe. Alt loc este în extrema sudică a satului, unde o potecă ne coboară într-un alt golfuleț, de unde intrăm în apă de pe bolovanii de la mal. Aici, de îndată ce ne dăm drumul, nu mai putem atinge fundul. În zilele în care mare este liniștită se pot vizita înot numeroasele peșteri inundate de apă.

 Grotele încărcate cu istorie. Faleza aceasta stâncoasă ce se întinde până la Kamen Bryag este plină de grote săpate în stâncă. Unele sunt ușor accesibile și pot fi vizitate, altele mai greu, pot fi privite doar din depărtare. Altele sunt ascunse și greu de găsit. Au mărimi variate, de la încăperi foarte spațioase, la găuri foarte mici, care comunică între ele. Acestea au fost adăposturi și morminte ale tracilor. Cele mai vechi datează dinaintea erei noastre. Într-o plimbare de dimineață la sud de Tyulenovo, am găsit o gaură în stâncă, chiar la marginea falezei. Nu vedeam ce e sub noi. Am coborât cu ajutorul unei scări de fier și a unor trepte în piatră. Jos am ajuns într-o încăpere săpată. Aici eram deja izolați. Se vedea doar marea și puțin din stâncile colorate ce cădeau în ea. Și am început să trecem dintr-o cameră în alta prin ceea ce păreau a fi vechi ușițe săpate, sau prin mici arcade, sau chiar pe trepte pe o brână îngustă chiar deasupra golului. Am vizitat o serie de camere, mai mici, mai mari. În unele se puteau deosebi și mici rafturi săpate în pereți. Era liniște. Auzeam doar valurile ce se spărgeau sub noi.

Cormorani. Prima oară nu am știut ce sunt păsările acestea dolofane care lenevesc pe bolovanii izolați din golfuri, îngrămădite, urmărindu-ne la rândul lor cu interes. Apoi am aflat că sunt o specie pe cale de dispariție, care se împerechează doar în peșterile falezei ce se întinde din Tyulenovo până în Cap Kaliakra.

Nopțile luminate. Când vine seara, încet, încet, pescarii se adună jos, pe bolovanii de lângă apă. Conturul mării este trasat de lumina lămpilor și lanternelor până târziu. Am ales cea mai bună cazare din zonă, la un hotel de mii de stele. Am dormit pe faleză, la câțiva metri de abrupt, în sacii de dormit, în bătaia brizei, sub spectacolul cosmic.

Tylenovo fie îți displace, fie te îndrăgostești de la bun început. Zilele pline rămân o amintire răcoroasă și o parte din tine rămâne aici, așteptându-te să revii pentru a o lua de la capăt.

]]> http://lumeamare.ro/2011/08/25/tyulenovo-un-tarm-diferit-2/feed/ 3 http://lumeamare.ro/2011/05/06/casa-si-masa-in-arbanasi/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=casa-si-masa-in-arbanasi http://lumeamare.ro/2011/05/06/casa-si-masa-in-arbanasi/#comments Fri, 06 May 2011 05:00:42 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=20446 Titlul ăsta e puţin cam pretenţios, dat fiind că am stat în Arbanasi doar 4 nopţi şi nu am avut ocazia să încercăm decât prea puţin din oferta sa de cazări sau din toate deliciile culinare disponibile. Şi totuşi, pot să vă dau câteva idei, sperând să completez astfel articolul în care v-am oferit impresii generale de acolo – Ploaie, soare şi primăvară în Arbanasi.

Noi ne-am făcut rezervare prin booking.com la Complexul Izvora. Costa puţin mai mult faţă de alte variante din zonă (39 Euro / noapte camera dublă) dar ne-au atras mai mult pozele. Când am ajuns acolo am fost foarte entuziasmaţi de spaţiul vast, de curtea plină de hamace, de animalele care au făcut deliciul copiilor (deşi pe noi ne-a cam durut sufletul să vedem păunii închişi într-un spaţiu destul de limitat sau căprioara priponită şi cu un aspect destul de nesănătos, scoasă la un moment dat la aer pentru că începeau să apară oaspeţii). În fine, după entuziasmul de la exterior interiorul nu ne-a încântat la fel de mult. Mici probleme la detalii şi o baie neîncălzită (nu avea niciun fel de calorifer) dar să nu fim cârcotaşi, în mare totul a fost cât se poate de ok şi am avut tot ce ne-am dorit, inclusiv internet şi parcare. Într-o noapte s-au gîndit ei că ar putea face economie la căldură şi ne-am trezit când temperatura ajunsese la 18 grade. Ne-am plâns şi au dat drumul imediat la centrală. Au încercat să găsească soluţii la orice, ne-au oferit chiar şi un radiator pentru baie pe care l-am folosit la sprijinit uşa, pentru că priză în baie nu aveam decât dacă scoteam boilerul.

Micul dejun era destul de lipsit de imaginaţie, cu produse ce îmi aminteau de vremurile comuniste. Şi de la bufet suedez aşa cum era promis s-a trecut delicat la servit la masă în zilele în care am fost mai mult singuri pe acolo. Din nou, ne-au adus orice am cerut în plus, nu au fost probleme.

In schimb tot ce am mâncat acolo de prânz sau seara a fost foarte bun şi deloc scump, putem să recomandăm fără grijă restaurantul.

Ne-au plăcut în mod special burta de vită cu unt şi caşcaval şi iepurele în stil vânătoresc. Petra a devenit fan ciorbă de fasole, pe care a cam mâncat-o de fiecare dată.

Costul unei mese pentru trei persoane, care a inclus de cele mai multe ori bere, tărie sau vin, a fost între 28 – 35 leva.

Iată şi câteva poze.

Într-una din plimbări, chiar a doua zi după sosire, am descoperit Casa Hadjihristov / Hanul Arbanashki - observaţi cum toate site-urile au şi varianta în română! O casă construită în 1646, un loc cu istorie dar care a aparţinut în timpurile mai recente comuniştilor, cu interioare impresionante. Când am dat cu ochii de mobilierul sculptat şi de atmosfera de conac a acelor camere aş fi decis pe loc să mă mut, dar am promis că altădată sigur vom dormi acolo. O doamnă foarte drăguţă ne-a deschis camerele, ne-a lăsat să facem poze peste tot (ok, i-am spus că avem un site de travel), ne-a povestit că au mai fost echipe de români de pe la nu ştiu ce televiziune să filmeze acolo şi alte detalii picante din vremea comunistă.

O cameră dublă e 30 de Euro, tripla 45 de euro iar apartamentul 75 de euro (şi vă spun că pot dormi 9 oameni!) – nimica toată, parol!

Într-o seară am revenit pentru a lua masa în restaurantul din subsol, la fel de pitoresc ca şi restul casei şi, deşi eram din nou singurii oaspeţi, am fost primiţi cum trebuie, ni s-a făcut foc în şemineu şi am mâncat extraordinar de bine.

Am ales să gustăm o salată uriaşă (cam pentru 2 persoane şi ceva – doar 8 leva !), din nou un iepure tradiţional vânătoresc şi nişte ficăţei de pui demenţiali, traşi în vin şi unt, aduşi în hot-pot-urile specifice bulgăreşti. La desert Petra a rămas profund ataşată de un iart cu nuci şi miere, desert pe care-l facem şi acum acasă .

Cina noastră însoţită de o carafă de vin de casă chiar reuşit a dus la aproximativ 35 leva.

Tot pozele vor dovedi mai bine decât vorbele.

Un alt loc în care ne-a făcut o deosebită plăcere să mâncâm a fost curtea unde se află şi biserica Sf Dumitru (închisă vizitării. De când am văzut mesele împrăştiate prin iarbă ne-am dorit să gustăm ceva acolo. Bucatele au fost mai puţin reuşite ca în alte părţi dar important e că ne-am simţit bine.

Cât am stat prin Bulgaria am încercat şi câteva vinuri, iar unul încă aşteaptă să fie băut. O să vă spunem concluziile într-un alt articol, special pentru secţiunea Lumea Vinurilor.

Dacă mai e cazul să o repetăm, recomandăm cu mare entuziasm o vacanţă liniştită în Arbanasi, mai ales dacă alegeţi ca noi un interval de timp în care numeri turiştii pe degetele de la o mână. Cât am savurat liniştea nici nu ştiţi!

PS: acest articol a fost scris cot la cot cu Alex, eu am povestit despre cazare el a adăugat notele culinare şi bineînţeles… pozele!

Mie tot nu îmi este clar cum se scrie corect numele acesta: Arbanasi sau Arbanassi? Arbanasi apare cel mai frecvent în engleză iar în română am întâlnit ambele forme, şi cu un s şi cu doi de s. Dar ştiţi ceva? Indiferent cum se scrie locul acesta este la fel de frumos. Aşa cum e la fel de interesant pe ploaie sau soare, la început de primăvară sau în orice alt anotimp. Bineînţeles că orice aşezare e mai fermecătoare atunci când cerul e senin şi culorile sunt vii şi că am scâncit când ne-am trezit cu ploaie în prima dimineaţă acolo! Asta nu ne-a împidicat să o luăm la pas şi să ne plimbăm. Aşa cum, atunci când a ieşit soarele, am renunţat la planul acelei zile pentru a mai face o plimbare din care ne-am întors bronzaţi cu tricou.

Am ajuns în Arbanasi în formula magică 2 roţi + 2 roţi + 4 roţi. Alex a avut companie în maşină doi copii – din fericire, la fiecare drum copiii sunt mai mari şi mai uşor de suportat. Eu, pe motor, am avut companie la drum. Una peste alta toată lumea a fost fericită şi, chiar dacă gradele de afară mi-au mai zgâlţâit din când în când umerii, i-am făcut în ciudă costumului de ploaie care a rămas închis în geantă toată vacanţa.

Drumul până la Veliko Tarnovo (sau Turnovo, altă dilemă) a fost superb ca de obicei. Îmi era dor de el, aşa liber cum îl ştiam. Am ales să plecăm cu o săptămână înainte de Paşte, când lumea nu începuse încă a roi spre Bulgaria şi am prins pustiu peste tot, până aproape de revenirea în ţară. Vineri, când noi ne îndreptam liniştiţi spre România, banda opusă era, într-adevăr, mult mai populată cu maşini luxoase de pe plaiuri mioritice.

Fac o paranteză pentru a-mi exprima mirarea faţă de toţi cei care încă se mai tem să călătorească în Bulgaria cu maşina proprie. Vă garantez că şoselele nu sunt populate de hoţi şi nici de creaturi mitologice înfiorătoare dotate cu chipiu şi detector de radar. Şi spun asta ca şofer şi mai recent motociclist care traversează Bulgaria de cel puţin 10 ani încoace. Da, se mai fură câte o maşina. În România nu se întâmplă asta niciodată, e adevărat . Da, te mai opreşte un poliţist DACĂ ai depăşit banda continuă sau ai închis ochii la semnalele maşinilor care au grijă să te prevină şi da, s-ar putea să te coste 5 euro. Mare pericol mare! Vă amintesc că, deşi drumul este foarte liber uneori şi asfaltul într-o stare mult mai bună decât în România, nu e cazul să vă comportaţi ca pe autostrada din Germania. Pentru simplu motiv că nu sunteţi acolo. În rest păstraţi-vă bunul simţ, încercaţi pe cât puteţi să respectaţi regulile şi porniţi la drum! Bucuraţi-vă de această ţară frumoasă, pentru că aveţi multe de văzut în ea!

Am închis paranteza.

La doar 180 de km de Bucureşti se află Veliko Tarnovo – sau Turnovo, încă o dilemă! Nu mă opresc acum asupra oraşului, pentru că s-a mai scris pe aici despre el. L-am regăsit cu plăcere şi amintiri fel de fel, am trecut pe lângă cetate, am luat-o pe un pod la stânga şi am început să urcăm spre Arbanasi, un sat vechi şi pitoresc aşezat pe una dintre culmile din jurul oraşului.

Drumul e virajat şi trece pe lângă stânci cu forme ciudate, deschizându-se la vârf într-o panoramă superbă asupra cetăţii şi oraşului.

Arbanasi pune stăpânire pe tine imediat ce treci de zonele mai deschise şi începi să te strecori pe străduţe. Te uiţi în jur din mers şi pur şi simplu nu-ţi vine să crezi, totul pare încremenit în timp fără să fie trist sau decrepit. Poate că tocmai de aici vine farmecul lui: străzile pietruite şi zidurile fascinante din pietre mari ascund atât case vechi, aşa cum erau ele acum câteva sute de ani cât şi ditamai vilele frumoase care păstrează, dintr-un bun simţ ce lipseşte cu desăvârşire românilor, măcar aparenţa stilului de construcţie tradiţional.

Dacă satul de acum dovedeşte că proprietarii acestor vile nu suferă în niciun caz de foame, nici în trecut nu cred că au existat astfel de probleme. Centru comercial important prin secolele 17 – 18, Arbanasi avea legături cu România, Grecia sau Turcia iar nobili valahi au avut reşedinţe temporare pe aici. Aici a fost înfiinţată prima şcoală greacă din Bulgaria iar slujbele în ciudatele biserici se ţineau de asemenea în greacă. Spun ciudate pentru că în contrast cu aspectul lor simplu la exterior, precum nişte obişnuite case, interiorul era deosebit, abundând în picturi. În prezent cea care merită cu adevărat văzută este Nativity Church – nu ştiu cum se cheamă în bulgară, lucru care vă poate da puţin de furcă, noi nu am reuşit să o găsim din prima. Ambiţioşi am încercat să le vedem şi pe celelalte, nu am reuşit chiar pe toate însă din tot ce am mai vizitat niciuna nu se apropie măcar de abundenţa picturilor murale din Nativity Church. Am avut noroc şi de o vizită ghidată,  alături de un grup de americani şi în paralel cu un autocar de francezi. Biserica e declarată muzeu, pentru conservarea picturilor. A doua pe lista ar putea fi mânăstirea The Assumption of Virgin Mary (iertaţi-mă că dau iar denumirea în engleză), a cărei icoană făcătoare de minuni (presupun, după felul în care se ruga cineva în faţa ei) e copiată pe post de suvenir în mici magazine.

Recomandarea mea cea mai serioasă este să vă plimbaţi aiurea pe străzi. Să abandonaţi drumul principal cu restaurantele şi magazinele lui şi să urcaţi către casele aşezate sus pe dealuri, pe alei neasfaltate, să trageţi cu ochiul prin curţi (acolo unde se poate, zidurile sunt groase şi porţile grandioase, în multe cazuri), să mâncaţi într-o grădină şi să mergeţi să vedeţi caii de la herghelie antrenându-se. Am cunoscut aici două doamne din Scoţia, mamă şi fiică, proprietare de cai de competiţie, mutate definitiv în Bulgaria de câţiva ani. Le-am întrebat de ce Bulgaria dar nu au vrut să îmi spuna adevărul. Pentru soare a fost răspunsul oficial, deşi iarna ne întrebăm şi noi cine bip ne-a pus! a venit şi completarea. Mai târziu deduc şi că impozitele mult mai mici ar conta… Unul dintre cai trage un vânt şi se sperie cumplit de propria sa faptă în timp ce noi ne lansăm într-o scurtă bârfă politico-economică. Concluzia e că nu sunt mari diferenţe între ceea ce se întâmplă pe acolo şi aiureala din România. Doar suntem vecini… În timpul ăsta Petra se fâţâie de colo colo pe un ponei, apoi îşi ia inima in dinţi şi, pentru 10 minute , merge pe un „cal adevărat”, cum ar spune ea. Premieră!

În Arbanasi te poţi caza în condiţii foarte bune şi mânca excelent, fie că o faci acolo, fie că dai o fugă până în Veliko Tarnovo. Din Arbanasi poţi pleca să vizitezi locuri minunate în natură, mânăstiri săpate în munte, peşteri, alte sate vechi dar şi un fel de muzeu al satului alcătuit din ateliere tradiţionale ce reînvie meşteşuguri vechi, pentru turişti. Vom reveni asupra acestor  subiecte în articole viitoare, acum ne-a prins iarăşi noaptea povestind…

Vă lăsăm cu imaginile de mai jos, să vă plimbaţi şi voi prin Arbanasi pe ploaie sau soare, într-o preafrumoasă primăvară.

Bine de ştiut:

- Preţurile la cazare în Arbanasi pot varia între 50 şi 70 de leva (25-35 Euro) pentru o cameră dublă, cu mic dejun inclus. Copiii nu plătesc neapărat în plus decât dacă solicitaţi un pat. Nouă ne-au inlcus şi micul dejun al copilului fără bani în plus.

- Pentru o masă puteţi plăti între 10 şi 15 leva (5-7,5 Euro) de persoană, inlusiv ceva răcoritor sau alcoolic.

- Intrarea la Nativity Church este 6 leva de familie – nu mai ţin minte cât era de persoană.

- 10 de min de călărie pentru copii costă 5 leva

Articole similare:

Nessebar la început de vară

O descoperire întâmplătoare: mânăstirea Basarabovo

]]> http://lumeamare.ro/2011/05/03/ploaie-soare-si-primavara-in-arbanasi/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2011/04/19/aer-de-arbanasi/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=aer-de-arbanasi http://lumeamare.ro/2011/04/19/aer-de-arbanasi/#comments Tue, 19 Apr 2011 08:00:17 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=19721 La Arbanasi am ajuns ieri după-amiază şi până ne-am dezechipat, până am mâncat, nu ne-a mai rămas prea mult timp pentru plimbare prin împrejurimi. Aşa că am ales o hoinăreală la plezneală pe străzile mai ascunse, străjuite de gardurile înalte făcute din pietre. Dincolo de garduri se văd deseori vile noi şi frumoase ce încearcă să respecte specificul construcţiilor din zonă, combinând piatră, lemn închis la culoare cu termopane de bun gust şi tencuială albă.

Aerul e proaspăt, ca la munte, iar liniştea e omniprezentă. Fiind luni nu era mai nimeni pe nicăieri aşa că ne-am delectat auzind păsărelele şi câinii ce-şi apărau destoinici curţile frumoase.

Vom povesti şi vom arăta mai multe din aceste locuri la întoarcere, până atunci vă arătăm câteva poze la întâmplare, din prima zi.

]]> http://lumeamare.ro/2011/04/19/aer-de-arbanasi/feed/ 2