impresii din lumea mare » Bulgaria

Dincolo de Veliko Tarnovo (2) – Bojentsi

Roxana — Mon, 06 Feb 2012 08:48:13 +0000

3 ATRACŢII ÎN APROPIERE DE VELIKO TARNOVO – EPISODUL 2

BOJENTSI

După ce ne-am delectat cu Peştera Bacho Kiro ne-am continuat drumul către Bojentsi, un sat despre care auzisem că e un fel de muzeu locuit. De pe site-ul lor poţi afla că locaţia are o istorie de cel puţin 600 de ani, că la un moment dat a fost un important centru administrativ, comercial, cultural şi spiritual. În zilele noastre Bojentsi te aşteaptă cu aproximativ 100 de case având venerabilele vârste între 100 şi 250 de ani, excelent întreţinute. Uiţi de istorie, uiţi de legende şi te plimbi pe străzi pietruite descoperind o pace de care ai vrea să te bucuri mai mult. Încă un loc dintre cele 1001 în care îţi propui să revii la un moment dat, pentru a te odihni. Şi se poate face asta, pentru că o parte dintre casele din Bojentsi servesc turismului. Există şi restaurante, cafenele sau magazine cu suveniruri care functionează parţial, chiar şi când nu e full sezon (era pustiu când am ajuns noi).

Am ales să ne încălzim la soare pe o terasă plină de obiecte vechi şi să ne hrănim corespunzător cu o ciorbă de fasole (pe care bulgarii ştiu să o facă mai bine ca noi, alături de turism) şi pânie făcută pe loc la cuptor, unsă cu usturoi şi tot felul de mirodenii. Totul sub privirea atentă a unui Arpagic de Bulgaria. Cum, nu ştiţi cine e Arpagic?

[paranteză]

“…Eu, oaspetele important
L-am tratat cu lapte cald;
Ca să-l conving să rămână,
I-am dat şi un pic de smântână
Şi, pentru că era mic,
L-am botezat Arpagic.” (Ana Blandiana)

[am închis paranteza]

Notă de final: Am greşit făcând plimbarea mai întâi şi lăsând masa la final, pentru că imediat după aceea am plecat şi am simţit cum trage mai greu motorul pe drumul şerpuind prin natură .

Şi poate că de aceea am ajuns cam târziu la Etara, un alfel de muzeul al satului despre care vă povestesc data viitoare. Până atunci vă las să vă mai bucuraţi de imagini:

Bine de ştiut

Cum se ajunge acolo

Pe acelaşi drum dinspre Veliko Tarnovo spre Stara Zagora, pe care am mers şi la peştera de care v-am povestit data trecută, mergeţi mai departe şi înainte de a ajunge la Gabrovo veţi observa un indicator spre Bojentsi.

Dincolo de Veliko Tarnovo (1) – Bacho Kiro

Roxana — Mon, 16 Jan 2012 09:00:31 +0000

3 ATRACŢII ÎN APROPIERE DE VELIKO TARNOVO (1)

Au trecut aproape nouă luni de când am petrecut câteva zile frumoase în Bulgaria, în zona Veliko Tarnovo - Arbanasi.

Pentru că ne cazaserăm în Arbanasi, iar Veliko Tarnovo era deja bătut de câteva ori bune la picior, ba mai mult, pentru că eram şi doi motociclişti în mica trupă, ne-a mânat dorul de ducă spre alte atracţii din apropiere. Într-o singură zi am făcut un tur care a cuprins peştera Bacho Kiro, vechiul sat Bozhenci/Bojentsi şi muzeul etnografic în aer liber Etara.

Ideal ar fi fost ca într-o zi să le facem doar pe primele două pentru că, negrăbindu-ne noi prea tare, la Etara am ajuns spre finalul zilei, când nu mai mişca nimic pe acolo. Astăzi vă voi duce în peşteră, urmând ca într-un episod viitor să vă povestesc despre partea autentică sau… frumos păstrată a Bulgariei.

UN TRASEU ÎN APROPIERE DE VELIKO ŞI CUGETĂRI CU TENTĂ EROTICĂ DESPRE PEŞTERI – BACHO KIRO

După ce am revăzut fotografiile lui Alex şi mi-am adus aminte cât de cât de vizita în peşteră, m-am gândit că îmi va fi greu să nu dau o tonalitate erotică acestui articol. Peşterile sunt incitante, trebuie să recunoaşteţi. Sunt ascunse, întunecoase, secretoase, cu tot felul de pliuri, rotunjimi şi forme alunecoase, veşic umede, stârnind imaginaţia speologilor – ştiţi şi voi cu ce nume vin pentru a denumi numeroasele formaţiuni calcaroase (un exemplu: toboganul urşilor)! Când intri în ele te simţi privilegiat, explorator, te încearcă o emoţie şi o bucurie pe care o putem compara cu aceea a unui preludiu, cu tatonări şi o uşoară frică, cu senzaţia neprevăzutului.

După ce am terminat de explicat toată chestia asta minunatului meu soţ la ceas de seară, replica a fost lipsită de poezie: da măi, da’ e rece! Aşa că nu ştiu, poate că nu e chiar atât de erotic pe cât mi se pare mine. Ba mai rău, de cele mai multe ori peşterile renumite şi amenajate se vizitează în cârduri mari de oameni, aplecaţi de spate, cu nasul inevitabil în fundul celor din faţă. Acum depinde de fund, dar care o fi şansa?

La Bacho Kiro am avut totuşi noroc. Nu mai era nimeni şi a trebuit să plătim ceva mai mult ca să intre ghidul doar cu două familii, cât eram noi, dar a meritat! Nu am reuşit să înţelegem mare lucru pentru că omul nu ştia engleză, a încercat să o dea pe rusă, dar nici pe asta nu o ştia bine! Aşa că m-am mulţumit cu văzutul, cu experimentarea sentimentelor de mai sus, iar Alex şi-a făcut de cap cu fotografiatul. O să vă las să decideţi singuri cu ce seamănă interiorul pământului! Sau să vă bucuraţi pur şi simplu de privelişte, atât din interior cât şi din împrejurimi.

Mai multe detalii practice şi câteva completări găsiţi la finalul galeriei foto.

Superstiţii şi obiceiuri proaste:

Data viitoare poate o luăm pe jos:

Citeşte şi episodul 2.

BINE DE ŞTIUT

Unde este

La Peştera Bacho Kiro se ajunge pe drumul dinspre Veliko Tarnovo (sau Ruse, dacă veniţi direct) spre Stara Zagora şi se află în regiunea Dryanovo. În acelaşi loc se află şi mânăstirea Sf. Arhanghel Mihail.

Este prima peşteră electrificată din Bulgaria (1938) şi se spune că în ea s-au găsit cele mai vechi urme de viaţă din Peninsula Balcanică. Poartă porecla profesorului şi revoluţionarului Kiro Petrov Zanev despre care am aflat şi eu ulterior şi puteţi citi mai multe la o simplă căutare pe Google.

Când este deschisă

Programul oficial spune că e deschisă zilnic, de la 10:00 la 16:00, din noiembrie până în martie, şi până la 18:00 în restul lunilor. 4 leva de adult şi 2 leva de copil pentru ruta lungă – cu nota că în aprilie am plătit mai mult ca să intre ghidul doar cu noi.

Ce se mai poate vedea în zonă – citeşte pe situl municipalităţii (Da, voilà de vezi că au aşa ceva).

Alte poveşti despre peşteri

Despre Peştera Muierilor în articolul Weekend în România: Horezu

Peştera de la Meziad

Dalboka: mare, soare şi scoici

Lorena — Tue, 08 Nov 2011 06:00:57 +0000

Întrucât luna septembrie ne‑a răsfăţat cu temperaturi de vară şi soare din plin, am profitat de oferta generoasă şi am dat o raită în ţara vecină şi prietenă, pe numele ei Bulgaria. Aşadar, şapte oameni pe cinci motoare au pornit voioşi la drum cu gândul la weekend‑ul însorit pe care urmau să‑l petreacă lenevind pe plajă şi la bunătăţile pe care urmau să le deguste.

Planul era foarte simplu: după ce ne cazam, ura şi la plajă, urmând ca seara să mergem să dăm iama în scoicile de la deja celebra fermă. Vrum şi făcut! După o călătorie „fără incidente” (aşa îşi urează motocicliştii când pleacă la drum) am ajuns la Balgarevo (Kavarna), sătucul în care urma să ne petrecem noaptea. Hotelul: curat, spaţios, liniştit. Însă la capitolul mâncare pare‑se că nu stă tocmai bine şi spun asta pentru că o parte din grup a luat prânzul acolo, iar părerea unanimă a fost nefavorabilă. Porţii mici dintr‑o mâncare aşa şi aşa nu cred că sunt pe gustul nimănui. Mai bine mergeţi „în centru” la unul dintre birturi, unde oferta este mai variată şi porţiile mai generoase. Am mâncat salată bulgărească şi sirene po shopska, adică brânză, ou şi roşii la cuptor, şi am fost foarte mulţumiţi.

După masă, relaxare la plajă. Drumul ne poartă în golful Bolata spre marea noastră încântare. Golful, încadrat de stânci roşii, este decretat, de comun acord, locul perfect pentru plajă. Nu există semne indicatoare, dar te îndrumă localnicii. Plaja este micuţă, curată, poţi închiria şezlonguri şi îţi poţi lua ceva de băut de la minibarul din apropiere. Mare, soare, veselie, prieteni. Ce ţi‑ai putea dori mai mult de la viaţă? Tot în zonă se află capul Kaliakra, Tyulenovo cu faimoasele sale stânci, lacul Durankulak şi ferma de midii de la Dalboka.

Către aceasta din urmă ne‑au purtat pe noi roţile la ceas de seară pentru că ne rodea curiozitatea în legătură cu preparatele pescăreşti ale restaurantului de aici. Drumul de acces este asfaltat, dar foarte abrupt şi îngust. Privit de sus, chiar ai impresia că o să te duci direct în mare. Aşadar, atenţie maximă la condus! Jos sunt două restaurante, cel din dreapta este al fermei. Cel din stânga, v‑aţi prins, este concurenţa. Fiind sâmbătă seara, ne aşteptam să găsim cu greu o masă liberă, însă n‑a fost cazul. Restaurantul era plin pe jumătate, așa că am ales o masă de la care am fost mutaţi la una alăturată, pe motiv că masa la care ne aşezaserăm prima dată era rezervată. Nu era niciun semn că masa respectivă ar fi fost rezervată, dar să trecem peste acest aspect.

Meniul conţine, în afara salatelor şi garniturilor, doar preparate pe bază de peşte şi fructe de mare. Prin urmare, dacă vă place să vă uitaţi la peşti şi scoici, dar nu să le şi mâncaţi, vă sugerez să mergeţi într‑un acvariu, să vă uitaţi la prietenii voştri cum mănâncă sau să admiraţi priveliştea (care merită, vă asigur!). Lăsând gluma deoparte, am avut o alegere dificilă de făcut când ne‑am trezit cu meniul în faţă. Scoici preparate în diverse feluri (supă, musaca, sarmale, frigărui, pane, natur şi chiar desert: midii cu mere, frişcă şi stafide), melci, crevete şi diverse sortimente de peşte. Ne‑am hotărât cu greu, deh, aşa e când oferta e bogată. Spre dezamăgirea noastră nu aveau ~~raci~~ crabi şi melci (rapane pentru cunoscători), dar poate vom avea mai mult noroc data viitoare. Mi‑au plăcut cu deosebire scoicile pane, salata de icre şi scoicile cu sos picant. Guvizii erau cam prea uscaţi pentru gustul meu, la fel şi scoicile la grătar. Pentru toate astea, plus o Kamenitza şi o apă plată am plătit aproximativ 20 leva.

A, să nu uit: să nu vă faceţi probleme legate de limbă, meniul este inclusiv în română, iar printre angajaţi mai sunt şi vorbitori de română, aşa că vă veţi face înţeleşi cu siguranţă. Ca să nu mai spun că nota poate fi achitată inclusiv în lei. Şi încă ceva, restaurantul este deschis tot timpul anului, aşa că dacă v‑am stârnit curiozitatea nu trebuie să aşteptaţi vara ca să mergeţi acolo. Eu una de‑abia aştept să revin, mai sunt multe feluri de scoici de încercat, plus ~~racii~~ crabii şi melcii pe care i‑am ratat.

De ce să mergi mâine la Veliko Tarnovo

Roxana — Thu, 22 Sep 2011 09:04:28 +0000

23 septembrie 2011 – Noaptea meşteşugurilor şi artelor pe Samovodska Charshia + alte două motive

La Veliko Tarnovo am fost de multe ori şi am scris despre asta de prea puţine ori. Şi de fiecare dată când am ajuns acolo am făcut o plimbare pe strada veche cu ateliere de meşteşugari, numită Samovodska Charshia. Un fel de poartă în timp, prin care pătrunzi în început de secol 19, cu ateliere şi meşteşugari pe care poţi să îi vezi la lucru, folosind tehnici tradiţionale. De la Infobulgaria.ro am aflat că mâine seară, între ora 17:00 şi 23:00, are loc „Noaptea pe Samovodskata Charshia”, un fel de noapte a muzeelor adaptată la viaţa acestei străzi. Se va lăsa cu muzică, degustări şi manifestări artistice. Dacă nu aş fi avut deja prea multe de făcut mâine, aş fi dat o fugă să văd cum e. Dar poate măcar unul dintre voi va putea să ajungă şi ne va povesti şi nouă cum a fost şi dacă a meritat plimbarea.

Poate vă inspiră imaginile de mai jos, cu nota că sunt făcute într-o zi liniştită, fără multă agitaţie.

Şi dacă tot ai ajuns în Veliko Târnovo e păcat să nu dai o fugă şi până la cetate, pe care ţi-o recomand să o vezi când soarele mai coboară, spre seară.

Şi încă un motiv pentru a da o fugă chiar şi de o zi până la Veliko Tarnovo îl reprezintă felurile copioase şi generoase de mâncare, la preţuri de care nu poţi să nu fii încântat.

Iar dacă vrei să rămâi peste noapte urcă sus spre Arbanasi, nu vei regreta! Găseşti mai multe idei în Casă şi masă în Arbanasi.

Drum bun şi apropo, tu ai fost până acum la Veliko Tarnovo?

Tyulenovo, un ţărm diferit

Octavia Bortes — Thu, 25 Aug 2011 05:00:55 +0000

Foarte aproape de Vama Veche, țărmul bulgăresc este diferit de ceea ce știm. Aici lipsesc plajele, faleza cade direct în apă, săpând peșteri, găuri, arcade și mici golfuri. Pare neprimitor. Privești în jos și te întrebi cum o să ajungi acolo. Simplu, ori sari, ori ocolești până găsești o cale de acces. Odată ajuns în apă, n-o să vrei să mai pleci.

Tyulenovo poate fi descris în câteva cuvinte:

Apă limpede. Acesta este motivul pentru care foarte multă lume vine aici pentru a observa fundul Mării Negre, cu crabii ce aleargă caraghios într-o parte, meduzele mari, cum n-am mai văzut până acum, peștișori și tot felul de scoici. Există chiar și un centru de scufundări aici.

Cliff-jumping. Este cea mai reușită metodă de a intra în apă. Dar pentru unii nu este neapărat și cea mai rapidă. În mijlocul strigătelor de încurajare, îți poate lua ceva timp să te desprinzi de colțul de stâncă pe care te afli, privind apa de la câțiva metri deasupra ei. La Tyulenovo, apropiindu-te de marginea falezei, vei auzi frecvent câteva expresii nemuritoare. ”Nu acum”, ”Mai stau puțin”, ”Am așteptat să sari tu ca să sar și eu”, ”Stai să mă concentrez” sau ”N-ar trebui să mă mai gândesc?” sunt doar câteva. Dacă nu ești Orlando Duque, noi te sfătuim totuși să nu iți riști viața inutil.

Deep Water Solo. Acesta este un tip de cățărare care se practică pe stâncile surplombate deasupra apei, fără echipament tehnic. Căderea se face direct în mare. Fiind un sfârșit de săptămână călduros, Tyulenovo a fost plin de cățărători, dintre care jumătate erau români.

Liniște. Tyulenovo este un sat foarte mic, un loc în care chiar vezi marea. Spre deosebire de celebrele țărmuri de la noi, în care nu poți vedea apa de oameni, aici nu poți vedea oamenii de formele ce-ți fură ochii. Tyulenovo are puține case locuite, restul par părăsite. Nu este o stațiune. Aici sunt vreo două hoteluri, cu restaurant, și mai sunt și câteva pensiuni. Un platou pescăresc sau o porție de hamsii mergeau întotdeauna după baie. Sunt două locuri prin care se poate intra ușor în apă. Unul este Golful Pescarilor, din fața hotelurilor. Aici sunt trase bărcile pe țărm. Este un fel de plajă în miniatură, destul de înclinată, cu un covor de pietricele albe. Alt loc este în extrema sudică a satului, unde o potecă ne coboară într-un alt golfuleț, de unde intrăm în apă de pe bolovanii de la mal. Aici, de îndată ce ne dăm drumul, nu mai putem atinge fundul. În zilele în care mare este liniștită se pot vizita înot numeroasele peșteri inundate de apă.

Grotele încărcate cu istorie. Faleza aceasta stâncoasă ce se întinde până la Kamen Bryag este plină de grote săpate în stâncă. Unele sunt ușor accesibile și pot fi vizitate, altele mai greu, pot fi privite doar din depărtare. Altele sunt ascunse și greu de găsit. Au mărimi variate, de la încăperi foarte spațioase, la găuri foarte mici, care comunică între ele. Acestea au fost adăposturi și morminte ale tracilor. Cele mai vechi datează dinaintea erei noastre. Într-o plimbare de dimineață la sud de Tyulenovo, am găsit o gaură în stâncă, chiar la marginea falezei. Nu vedeam ce e sub noi. Am coborât cu ajutorul unei scări de fier și a unor trepte în piatră. Jos am ajuns într-o încăpere săpată. Aici eram deja izolați. Se vedea doar marea și puțin din stâncile colorate ce cădeau în ea. Și am început să trecem dintr-o cameră în alta prin ceea ce păreau a fi vechi ușițe săpate, sau prin mici arcade, sau chiar pe trepte pe o brână îngustă chiar deasupra golului. Am vizitat o serie de camere, mai mici, mai mari. În unele se puteau deosebi și mici rafturi săpate în pereți. Era liniște. Auzeam doar valurile ce se spărgeau sub noi.

Cormorani. Prima oară nu am știut ce sunt păsările acestea dolofane care lenevesc pe bolovanii izolați din golfuri, îngrămădite, urmărindu-ne la rândul lor cu interes. Apoi am aflat că sunt o specie pe cale de dispariție, care se împerechează doar în peșterile falezei ce se întinde din Tyulenovo până în Cap Kaliakra.

Nopțile luminate. Când vine seara, încet, încet, pescarii se adună jos, pe bolovanii de lângă apă. Conturul mării este trasat de lumina lămpilor și lanternelor până târziu. Am ales cea mai bună cazare din zonă, la un hotel de mii de stele. Am dormit pe faleză, la câțiva metri de abrupt, în sacii de dormit, în bătaia brizei, sub spectacolul cosmic.

Tylenovo fie îți displace, fie te îndrăgostești de la bun început. Zilele pline rămân o amintire răcoroasă și o parte din tine rămâne aici, așteptându-te să revii pentru a o lua de la capăt.

Casă şi masă în Arbanasi

Roxana — Fri, 06 May 2011 05:00:42 +0000

Titlul ăsta e puţin cam pretenţios, dat fiind că am stat în Arbanasi doar 4 nopţi şi nu am avut ocazia să încercăm decât prea puţin din oferta sa de cazări sau din toate deliciile culinare disponibile. Şi totuşi, pot să vă dau câteva idei, sperând să completez astfel articolul în care v-am oferit impresii generale de acolo – Ploaie, soare şi primăvară în Arbanasi.

Noi ne-am făcut rezervare prin booking.com la Complexul Izvora. Costa puţin mai mult faţă de alte variante din zonă (39 Euro / noapte camera dublă) dar ne-au atras mai mult pozele. Când am ajuns acolo am fost foarte entuziasmaţi de spaţiul vast, de curtea plină de hamace, de animalele care au făcut deliciul copiilor (deşi pe noi ne-a cam durut sufletul să vedem păunii închişi într-un spaţiu destul de limitat sau căprioara priponită şi cu un aspect destul de nesănătos, scoasă la un moment dat la aer pentru că începeau să apară oaspeţii). În fine, după entuziasmul de la exterior interiorul nu ne-a încântat la fel de mult. Mici probleme la detalii şi o baie neîncălzită (nu avea niciun fel de calorifer) dar să nu fim cârcotaşi, în mare totul a fost cât se poate de ok şi am avut tot ce ne-am dorit, inclusiv internet şi parcare. Într-o noapte s-au gîndit ei că ar putea face economie la căldură şi ne-am trezit când temperatura ajunsese la 18 grade. Ne-am plâns şi au dat drumul imediat la centrală. Au încercat să găsească soluţii la orice, ne-au oferit chiar şi un radiator pentru baie pe care l-am folosit la sprijinit uşa, pentru că priză în baie nu aveam decât dacă scoteam boilerul.

Micul dejun era destul de lipsit de imaginaţie, cu produse ce îmi aminteau de vremurile comuniste. Şi de la bufet suedez aşa cum era promis s-a trecut delicat la servit la masă în zilele în care am fost mai mult singuri pe acolo. Din nou, ne-au adus orice am cerut în plus, nu au fost probleme.

In schimb tot ce am mâncat acolo de prânz sau seara a fost foarte bun şi deloc scump, putem să recomandăm fără grijă restaurantul.

Ne-au plăcut în mod special burta de vită cu unt şi caşcaval şi iepurele în stil vânătoresc. Petra a devenit fan ciorbă de fasole, pe care a cam mâncat-o de fiecare dată.

Costul unei mese pentru trei persoane, care a inclus de cele mai multe ori bere, tărie sau vin, a fost între 28 – 35 leva.

Iată şi câteva poze.

Într-una din plimbări, chiar a doua zi după sosire, am descoperit Casa Hadjihristov / Hanul Arbanashki - observaţi cum toate site-urile au şi varianta în română! O casă construită în 1646, un loc cu istorie dar care a aparţinut în timpurile mai recente comuniştilor, cu interioare impresionante. Când am dat cu ochii de mobilierul sculptat şi de atmosfera de conac a acelor camere aş fi decis pe loc să mă mut, dar am promis că altădată sigur vom dormi acolo. O doamnă foarte drăguţă ne-a deschis camerele, ne-a lăsat să facem poze peste tot (ok, i-am spus că avem un site de travel), ne-a povestit că au mai fost echipe de români de pe la nu ştiu ce televiziune să filmeze acolo şi alte detalii picante din vremea comunistă.

O cameră dublă e 30 de Euro, tripla 45 de euro iar apartamentul 75 de euro (şi vă spun că pot dormi 9 oameni!) – nimica toată, parol!

Într-o seară am revenit pentru a lua masa în restaurantul din subsol, la fel de pitoresc ca şi restul casei şi, deşi eram din nou singurii oaspeţi, am fost primiţi cum trebuie, ni s-a făcut foc în şemineu şi am mâncat extraordinar de bine.

Am ales să gustăm o salată uriaşă (cam pentru 2 persoane şi ceva – doar 8 leva !), din nou un iepure tradiţional vânătoresc şi nişte ficăţei de pui demenţiali, traşi în vin şi unt, aduşi în hot-pot-urile specifice bulgăreşti. La desert Petra a rămas profund ataşată de un iart cu nuci şi miere, desert pe care-l facem şi acum acasă .

Cina noastră însoţită de o carafă de vin de casă chiar reuşit a dus la aproximativ 35 leva.

Tot pozele vor dovedi mai bine decât vorbele.

Un alt loc în care ne-a făcut o deosebită plăcere să mâncâm a fost curtea unde se află şi biserica Sf Dumitru (închisă vizitării. De când am văzut mesele împrăştiate prin iarbă ne-am dorit să gustăm ceva acolo. Bucatele au fost mai puţin reuşite ca în alte părţi dar important e că ne-am simţit bine.

Cât am stat prin Bulgaria am încercat şi câteva vinuri, iar unul încă aşteaptă să fie băut. O să vă spunem concluziile într-un alt articol, special pentru secţiunea Lumea Vinurilor.

Dacă mai e cazul să o repetăm, recomandăm cu mare entuziasm o vacanţă liniştită în Arbanasi, mai ales dacă alegeţi ca noi un interval de timp în care numeri turiştii pe degetele de la o mână. Cât am savurat liniştea nici nu ştiţi!

PS: acest articol a fost scris cot la cot cu Alex, eu am povestit despre cazare el a adăugat notele culinare şi bineînţeles… pozele!

Ploaie, soare şi primăvară în Arbanasi

Roxana — Tue, 03 May 2011 05:00:18 +0000

Mie tot nu îmi este clar cum se scrie corect numele acesta: Arbanasi sau Arbanassi? Arbanasi apare cel mai frecvent în engleză iar în română am întâlnit ambele forme, şi cu un s şi cu doi de s. Dar ştiţi ceva? Indiferent cum se scrie locul acesta este la fel de frumos. Aşa cum e la fel de interesant pe ploaie sau soare, la început de primăvară sau în orice alt anotimp. Bineînţeles că orice aşezare e mai fermecătoare atunci când cerul e senin şi culorile sunt vii şi că am scâncit când ne-am trezit cu ploaie în prima dimineaţă acolo! Asta nu ne-a împidicat să o luăm la pas şi să ne plimbăm. Aşa cum, atunci când a ieşit soarele, am renunţat la planul acelei zile pentru a mai face o plimbare din care ne-am întors bronzaţi cu tricou.

Am ajuns în Arbanasi în formula magică 2 roţi + 2 roţi + 4 roţi. Alex a avut companie în maşină doi copii – din fericire, la fiecare drum copiii sunt mai mari şi mai uşor de suportat. Eu, pe motor, am avut companie la drum. Una peste alta toată lumea a fost fericită şi, chiar dacă gradele de afară mi-au mai zgâlţâit din când în când umerii, i-am făcut în ciudă costumului de ploaie care a rămas închis în geantă toată vacanţa.

Drumul până la Veliko Tarnovo (sau Turnovo, altă dilemă) a fost superb ca de obicei. Îmi era dor de el, aşa liber cum îl ştiam. Am ales să plecăm cu o săptămână înainte de Paşte, când lumea nu începuse încă a roi spre Bulgaria şi am prins pustiu peste tot, până aproape de revenirea în ţară. Vineri, când noi ne îndreptam liniştiţi spre România, banda opusă era, într-adevăr, mult mai populată cu maşini luxoase de pe plaiuri mioritice.

Fac o paranteză pentru a-mi exprima mirarea faţă de toţi cei care încă se mai tem să călătorească în Bulgaria cu maşina proprie. Vă garantez că şoselele nu sunt populate de hoţi şi nici de creaturi mitologice înfiorătoare dotate cu chipiu şi detector de radar. Şi spun asta ca şofer şi mai recent motociclist care traversează Bulgaria de cel puţin 10 ani încoace. Da, se mai fură câte o maşina. În România nu se întâmplă asta niciodată, e adevărat . Da, te mai opreşte un poliţist DACĂ ai depăşit banda continuă sau ai închis ochii la semnalele maşinilor care au grijă să te prevină şi da, s-ar putea să te coste 5 euro. Mare pericol mare! Vă amintesc că, deşi drumul este foarte liber uneori şi asfaltul într-o stare mult mai bună decât în România, nu e cazul să vă comportaţi ca pe autostrada din Germania. Pentru simplu motiv că nu sunteţi acolo. În rest păstraţi-vă bunul simţ, încercaţi pe cât puteţi să respectaţi regulile şi porniţi la drum! Bucuraţi-vă de această ţară frumoasă, pentru că aveţi multe de văzut în ea!

Am închis paranteza.

La doar 180 de km de Bucureşti se află Veliko Tarnovo – sau Turnovo, încă o dilemă! Nu mă opresc acum asupra oraşului, pentru că s-a mai scris pe aici despre el. L-am regăsit cu plăcere şi amintiri fel de fel, am trecut pe lângă cetate, am luat-o pe un pod la stânga şi am început să urcăm spre Arbanasi, un sat vechi şi pitoresc aşezat pe una dintre culmile din jurul oraşului.

Drumul e virajat şi trece pe lângă stânci cu forme ciudate, deschizându-se la vârf într-o panoramă superbă asupra cetăţii şi oraşului.

Arbanasi pune stăpânire pe tine imediat ce treci de zonele mai deschise şi începi să te strecori pe străduţe. Te uiţi în jur din mers şi pur şi simplu nu-ţi vine să crezi, totul pare încremenit în timp fără să fie trist sau decrepit. Poate că tocmai de aici vine farmecul lui: străzile pietruite şi zidurile fascinante din pietre mari ascund atât case vechi, aşa cum erau ele acum câteva sute de ani cât şi ditamai vilele frumoase care păstrează, dintr-un bun simţ ce lipseşte cu desăvârşire românilor, măcar aparenţa stilului de construcţie tradiţional.

Dacă satul de acum dovedeşte că proprietarii acestor vile nu suferă în niciun caz de foame, nici în trecut nu cred că au existat astfel de probleme. Centru comercial important prin secolele 17 – 18, Arbanasi avea legături cu România, Grecia sau Turcia iar nobili valahi au avut reşedinţe temporare pe aici. Aici a fost înfiinţată prima şcoală greacă din Bulgaria iar slujbele în ciudatele biserici se ţineau de asemenea în greacă. Spun ciudate pentru că în contrast cu aspectul lor simplu la exterior, precum nişte obişnuite case, interiorul era deosebit, abundând în picturi. În prezent cea care merită cu adevărat văzută este Nativity Church – nu ştiu cum se cheamă în bulgară, lucru care vă poate da puţin de furcă, noi nu am reuşit să o găsim din prima. Ambiţioşi am încercat să le vedem şi pe celelalte, nu am reuşit chiar pe toate însă din tot ce am mai vizitat niciuna nu se apropie măcar de abundenţa picturilor murale din Nativity Church. Am avut noroc şi de o vizită ghidată, alături de un grup de americani şi în paralel cu un autocar de francezi. Biserica e declarată muzeu, pentru conservarea picturilor. A doua pe lista ar putea fi mânăstirea The Assumption of Virgin Mary (iertaţi-mă că dau iar denumirea în engleză), a cărei icoană făcătoare de minuni (presupun, după felul în care se ruga cineva în faţa ei) e copiată pe post de suvenir în mici magazine.

Recomandarea mea cea mai serioasă este să vă plimbaţi aiurea pe străzi. Să abandonaţi drumul principal cu restaurantele şi magazinele lui şi să urcaţi către casele aşezate sus pe dealuri, pe alei neasfaltate, să trageţi cu ochiul prin curţi (acolo unde se poate, zidurile sunt groase şi porţile grandioase, în multe cazuri), să mâncaţi într-o grădină şi să mergeţi să vedeţi caii de la herghelie antrenându-se. Am cunoscut aici două doamne din Scoţia, mamă şi fiică, proprietare de cai de competiţie, mutate definitiv în Bulgaria de câţiva ani. Le-am întrebat de ce Bulgaria dar nu au vrut să îmi spuna adevărul. Pentru soare a fost răspunsul oficial, deşi iarna ne întrebăm şi noi cine bip ne-a pus! a venit şi completarea. Mai târziu deduc şi că impozitele mult mai mici ar conta… Unul dintre cai trage un vânt şi se sperie cumplit de propria sa faptă în timp ce noi ne lansăm într-o scurtă bârfă politico-economică. Concluzia e că nu sunt mari diferenţe între ceea ce se întâmplă pe acolo şi aiureala din România. Doar suntem vecini… În timpul ăsta Petra se fâţâie de colo colo pe un ponei, apoi îşi ia inima in dinţi şi, pentru 10 minute , merge pe un „cal adevărat”, cum ar spune ea. Premieră!

În Arbanasi te poţi caza în condiţii foarte bune şi mânca excelent, fie că o faci acolo, fie că dai o fugă până în Veliko Tarnovo. Din Arbanasi poţi pleca să vizitezi locuri minunate în natură, mânăstiri săpate în munte, peşteri, alte sate vechi dar şi un fel de muzeu al satului alcătuit din ateliere tradiţionale ce reînvie meşteşuguri vechi, pentru turişti. Vom reveni asupra acestor subiecte în articole viitoare, acum ne-a prins iarăşi noaptea povestind…

Vă lăsăm cu imaginile de mai jos, să vă plimbaţi şi voi prin Arbanasi pe ploaie sau soare, într-o preafrumoasă primăvară.

Bine de ştiut:

- Preţurile la cazare în Arbanasi pot varia între 50 şi 70 de leva (25-35 Euro) pentru o cameră dublă, cu mic dejun inclus. Copiii nu plătesc neapărat în plus decât dacă solicitaţi un pat. Nouă ne-au inlcus şi micul dejun al copilului fără bani în plus.

- Pentru o masă puteţi plăti între 10 şi 15 leva (5-7,5 Euro) de persoană, inlusiv ceva răcoritor sau alcoolic.

- Intrarea la Nativity Church este 6 leva de familie – nu mai ţin minte cât era de persoană.

- 10 de min de călărie pentru copii costă 5 leva

Articole similare:

Nessebar la început de vară

O descoperire întâmplătoare: mânăstirea Basarabovo

Aer de Arbanasi

Roxana — Tue, 19 Apr 2011 08:00:17 +0000

La Arbanasi am ajuns ieri după-amiază şi până ne-am dezechipat, până am mâncat, nu ne-a mai rămas prea mult timp pentru plimbare prin împrejurimi. Aşa că am ales o hoinăreală la plezneală pe străzile mai ascunse, străjuite de gardurile înalte făcute din pietre. Dincolo de garduri se văd deseori vile noi şi frumoase ce încearcă să respecte specificul construcţiilor din zonă, combinând piatră, lemn închis la culoare cu termopane de bun gust şi tencuială albă.

Aerul e proaspăt, ca la munte, iar liniştea e omniprezentă. Fiind luni nu era mai nimeni pe nicăieri aşa că ne-am delectat auzind păsărelele şi câinii ce-şi apărau destoinici curţile frumoase.

Vom povesti şi vom arăta mai multe din aceste locuri la întoarcere, până atunci vă arătăm câteva poze la întâmplare, din prima zi.

O descoperire întâmplătoare: Mânăstirea Basarabovo

Octavia Bortes — Mon, 22 Nov 2010 07:00:24 +0000

Am plecat într-o sâmbătă dimineaţă din Bucureşti. Am fost cinci suflete într-o maşină care se îndrepta spre graniţa de la Giurgiu. Urma să fie una dintre acele excursii de o zi în care indiferent cât te zbaţi să iasă totul cum vrei, cineva parcă îţi întoarce toate planurile pe dos. Şi le potriveşte atât de bine încât la finalul zilei poţi spune că ţi-au fost cu mult depăşite aşteptările.

Totul a mers bine până la podul de la Giurgiu. Obişnuiţi cu drumul spre Valea Prahovei, am fost uimiţi de cât de bine se circulă spre sud. Ajunşi la vamă am cerut şi noi un ”bilet” pentru a trece podul. Cum am ajuns pe partea cealaltă a Dunării, am vrut să cumpărăm o vignetă pentru Bulgaria. Ne căutăm cu toţii în buzunare şi scoate banu de unde nu-i. Aveam numai lei. Nicio leva, niciun euro. Interesant cum niciunul dintre noi nu s-a gândit să schimbe bani! Şi aşa începe aventura. Încercăm să negociem cu oamenii aceştia de pe lângă graniţă, care scot un curs de schimb mai mult decât fantastic. Îi lăsăm în lumea lor şi hotărâm să mai încercăm prin Ruse.

Aici mă simţeam tot ca în România. Aceleaşi feţe, aceleaşi blocuri şi parcă şi aceeaşi limbă. Nu ştiu cum se face dar eu mereu aveam impresia ca vorbesc cu unul de-al nostru cu un accent ceva mai ciudat. Am ajuns la o benzinărie, ne-au trimis la un Metro, aici era o casă de schimb care nu era deschisă, aşa că am continuat drumul, până ne-am văzut ieşiţi din oraş. Atunci, hai să mergem unde ne-am propus şi vom vedea noi la întoarcere ce facem.

Am hotărît să mergem la Basarabovo dintr-un singur motiv: escalada. Aici există o faleză deja celebră pentru noi românii pentru că este foarte aproape de Bucureşti şi pentru că, fiind mai la sud, este mai cald. Era perfect pentru o zi de februarie. După ce am făcut du-te vino cu maşina de vreo cinci ori pe 200m, căutând străduţa potrivită la stângă, am reuşit să ajungem nu unde am vrut, ci undeva unde nici nu ne aşteptam, la Mânăstirea Basarabovo. Cu câteva zile în urmă văzusem ceva pe internet cum că Bulgaria are foarte multe astfel de bisericuţe şi chilii săpate în stâncă, dar mai mult chiar nu mă interesasem. Astfel, bucuria a fost cu atât mai mare la descoperirea acestui loc.

Manastirea Basarabovo

Era încă devreme şi noi am parcat în faţa porţii mânăstirii. Nu mai era nimeni. De afară am putut vedea o faleză destul de mare plină de săpături, adică trepte, ferestre şi uşiţe. Ne întrebam dacă locul o fi deschis penru vizitare, sau dacă o fi cineva care taie bilete. Intrăm şi nu vedem pe nimeni. Ne plimbăm puţin prin curte şi iarăşi nimic. Nu vedem niciun ghişeu de bilete şi ne gândim că nu ne-o costa nimic. Observăm nişte trepte săpate în piatră şi începem să le urcăm. Dacă ne dă cineva jos, asta e. Imediat ajungem deasupra curţii şi putem vedea râul Lom care curge domol chiar lângă drum. Începem un fel de traversare a falezei, pe la mijlocul înălţimii acesteia, trecând pe rând pe lângă mai multe încăperi săpate în stâncă, unele deschise, altele închise. Sunt picturi, ferestre micuţe, iconiţe şi tot felul de elemente mânăstireşti. Cam tot ce am văzut era nou sau renovat recent. Însă sunt păstrate şi câteva colţuri cu inscripţii şi cruci din piatră foarte vechi. Cumva, noul şi vechiul se îmbină într-un mod plăcut aici. Ulterior am aflat că acest loc are o istorie foarte interesantă şi destul de lungă. Sunt documente ale unei vieţi monahale încă din secolul XII, iar mai târziu, soarta lăcaşului a fost strâns legată de ajutoarele din partea României. Prin secolul XVII, într-una din peşterile de aici, s-a retras singurul sfânt din această zonă, Dimitrie cel Nou Basarabov, după care şi numele locului. Se pare că acesta a murit chiar în apele răului care curge pe sub stânca în care a locuit. Moaştele acestuia au fost găsite în mod miraculos la malul apei, foarte aproape de chilii, de o fetiţă din satul Basarabovo. În prezent este singura mânăstire de acest fel încă locuită din Bulgaria, deci am avut noroc că am nimerit aici. Am intrat şi într-o încăpere nu prea mare, cu un altar simplu, care părea a fi chiar biserica. Poate dacă am mai fi stat am fi prins şi o slujbă aici. Între timp, apar şi unii călugări. Nici nu păreau să ne bage în seamă, pesemne că sunt obişnuiţi cu vizitatorii şi noi nu am încălcat nicio regulă. După ce am coborât înapoi în curte, am refăcut cu privirea traseul parcurs pe treptele săpate la mijlocul stâncii, apoi ne-am oprit în faţa unei fântâni. Era plină de leva… dacă am fi putut să-i schimbăm cumva cu leii noştri…

Restul zilei ni l-am petrecut la căţărare. A fost întocmai ca o zi de primăvară. Din fericire, aici ne-am întâlnit cu foarte mulţi bucureşteni printre care şi mulţi cunoscuţi. Am ”negociat” şi am ”cumpărat” euro, apoi ne-am liniştit. Acum ştiam că ne putem întoarce acasă. Grija noastră cea mai mare era de fapt legată de taxa de pod. Dacă nu acceptau lei, rămâneam în Bulgaria?

La întoarcere ne-am rătăcit prin Ruse. Şoferul nostru şi-a pornit GPS-ul şi rău a făcut. Ne-a trimis într-o zonă industrială la malul Dunării, moment în care ingeniosul aparat a început să tuşească. Până la urmă ne-am desurcat fără el. Înapoi pe meleagurile noastre, acelaşi şofer a dat drumul din nou la GPS. Şi, din nou, ne-am rătăcit pe lângă Giurgiu.

Concluziile trase în urma acestei scurte excursii sunt trei la număr. Una este că o greşeală de orientare îţi poate dezvălui locuri foarte frumoase şi totodată foarte interesante. Alta, foarte importantă de altfel, este că trebuie să ne amintim să luăm euro cu noi când mai plecăm peste hotar. Iar în final, am descoperit că GPS-urile nu sunt deloc mai deştepte decât omul.

Articole similare:

Templul ursitelor, locul unde spiritele ascultă dorinţele

Bisericuţa dintr-un lemn

Legendele capului Kaliakra

Roxana — Thu, 16 Sep 2010 12:00:55 +0000

Se spune că sfântul Nicolae, patronul pescarilor, fugea de otomani iar Dumnezeu lungea tot mai mult pământul de sub picioarele sale pentru a-l ajuta să scape. Aşa s-a format capul Kaliakra din Bulgaria. Un loc în care 40 de fecioare şi-au legat părul între ele şi s-au aruncat în mare, preferând să moară pentru a nu fi prinse şi convertite la islam de către temuţii otomani. Şi tot pe aici s-au ascuns şi averile lui Lyzimah, succesorul lui Alexandru cel Mare, sau s-a petrecut o mare confruntare navală în războiul ruso-turc.

Cam astea sunt legendele. La care se mai adaugă inspiraţia proprie, alimentată de vizita acolo în compania unui copil. Bineînţeles că ne-am transformat imediat în cavaleri şi domniţe, că am fost întâmpinaţi la intrarea în cetate cu urale şi muzică medievală, că ne-am luptat cu vântul duşman ce vroia să ne arunce de pe stânci în mâna inamicilor, că am salvat păsări rare. Chiar şi fără copil, e greu să nu inventezi poveşti odată ce intri prin poarta vechii cetăţi, în cel mai frumos loc întâlnit pe malul Mării Negre: capul Kaliakra.

Fosta fortăreaţă, ce ne-a adus imediat aminte de Capo Sao Vicente din Portugalia, e atât de bine poziţionată (chiar şi acum, pe promotoriu, veţi descoperi o unitate militară) încât ar fi fost imposibil să fi aparţinut unui singur popor. Printre zidurile ei au trecut tracii, romanii, bizantinii şi bulgarii. Când te afli acolo ai senzaţia că eşti invincibil dar istoria dovedeşte că orice poate fi cucerit!

Noi cel puţin ne-am lăsat cuceriţi de imaginea pereţilor stâncoşi abrupţi, de timpul încremenit ce contrastează cu mişcarea leneşă a morilor de vânt ce umplu orizontul. Există mulţi turişti, restaurant, un mic muzeu găzduit de o grotă în stâncă, rândunele înşirate ca mărgelele şi nelipsitele suveniruri.Dar lucrul care contează cel mai mult este priveliştea unică, şocantă pentru ochiul obişnuit cu ţărmurile blânde şi joase ale Mării Negre!

La Kaliakra se ajunge foarte uşor şi rapid atât dinspre Balcic cât şi dinspre Vama Veche, pe drumul de coastă. Dacă aveţi nevoie de mai multe detalii, vă ghidăm cu plăcere!

Taxa de vizitare: 3 leva de adult.