Am ajuns si la ziua de 27 mai 2007, ultima zi plina pe care am petrecut-o in Praga. Dupa ce ne-am trezit simtindu-ne la fel de odihniti ca si cum am fi dansat toata noaptea, ne-am indreptat pasii catinel catre orasul vechi si am continuat procesul de inviorare / trezire pe terasa unei cafenele, tragand cu ochiul, pe masura ce privirea devenea mai limpede, intr-o mica galerie de arta. Surprinzator, aceasta incerca sa vanda cateva tablouri frumusele. Sa fie kitch-ul un fenomen mai putin raspundit in Praga sau eram cu adevarat obosita?
Am pornit spre Staromestske namesti pentru o sesiune de poze si impresii la lumina zilei. Chiar daca piata avea mai mult farmec pe intuneric, chiar si in lumina cam neprietenoasa a unui plafon de nori, era la fel de frumoasa si de agitata. Cantareti, clinchete de vase si pahare, turisti, multi turisti, toate ingredientele erau la locul lor. Am tras cu ochiul in Notre-Dame de Tyn – nu era deschisa publicului – am ascultat o secventa dintr-un concert coral in Biserica Sf Nicolae, apoi am pornit din nou spre cetate, unde aveam cateva obiective restante, pe care nu mai apucasem sa le acoperim in ziua precedenta.

Cum am ajuns in cetate, prima grija a fost sa intram pe Ulita de Aur, o straduta foarte mica si romantica, despre care am citit doua variante de povesti. Prima spune ca, in perioada in care nobilimea s-a mutat la Viena, aici au aparut casele modeste ale vechilor artizani si negustori sau ca aici locuiau arcasii castelului si mestesugarii. A doua are un aer de legenda si misticism si de aceea imi place mai mult, chiar daca nu o cred. Se spune ca aici se aflau atelierele alchimistilor care cautau piatra filosofala si incercau sa produca aur pentru imparat. In prezent casele nu mai gazduiesc arcasi si nici alchimisti, doar cochete buticuri, pline de obiecte interesante, care, daca stau sa ma gandesc, vor si ele sa faca aur… sau mai bine zis bani. In Turnul Alb se pot vedea armuri, instrumente de tortura, cutite, sabii, dupa care se poate trece fugar prin camera de tortura. Nu iti ofera o perspectiva prea optimista asupra bunatatii si blandetii umane dar nici nu te inspaimanta atat de mult pe cat te-ai fi asteptat.

De la ulita cu mestesugari am sarit la un registru mai nobil si am atacat plini de elan Palatul Regal. In afara de maiestoasa sala Vladislav, unde ne-am incercat pasii de vals si am reusit sa ne enervam, constatand ca am uitat tot,  nu pot spune ca am fost foarte impresionati. Dupa ce ne-am odihnit putin in gradinile de un verde neted, am iesit din cetate coborand pe langa Palatul Schwarzenberg, a carui fatada ne-a jucat feste vizuale pana cand am fost siguri ca blocurile de piatra romboidala ce se vedeau in relief pe el erau doar o iluzie optica. Am aflat ca procedeul se cheama sgrafitare – greu de pronuntat, bine ca trebuie doar sa il scriu!. Am ramas totusi in perimetrul sau teritoriul Hradcany, unde am mai vrut sa vedem Biserica Loreta, o bijuterie baroca pe care, din nefericire, nu am am avut voie sa o fotografiem la interior. Mare pacat, curtea interioara, fantanile, capela, confesionalele, toate meritau imortalizate, iar lumina era mai mult ca perfecta!

Restul zilei ni l-am petrecut hoinarind pe stradute si pe langa canale, cautand un restaurant care sa contribuie pozitiv la ultimele impresii din Praga. Pana la urma l-am ochit undeva pe malul Vltavei si am ajuns la el printr-o scara ingusta dotata cu semafor (doi oameni nu putea trece unul pe langa altul). Am lasat sa se scurga un timp frumos in timp ce privirea se tot indrepta catre podul Carol, catre apa pe care navigau nenumarate barcute si vaporase, catre acoperisurile portocalii. Eram putin tristi ca a trecut totul atat de repede si ca am apucat sa vedem atat de putin din Praga. Dar si atat de fericiti ca am putut sa ne petrecem aceste zile impreuna si ca putinul ala pe care l-am castigat ne-a adus Praga in suflet definitiv.

Creditul e mic dar nerambursabil.
Platim numai dobanda, sub forma de dor….

Pe curand Praga!

Dupa traversarea cetatii si vizita la Catedrala Sfantul Vit, dupa o masa copioasa la umbra verde a unei terase rustice, am decis sa investigam sursa unui zgomot ce ne intrerupsese la un moment dat reveria. Facusem pariuri: eu spuneam ca au fost elicoptere, Alex garanta ca sunt motociclete. Acceptasem ca e o sansa sa fie vorba de un grup urias de choppere dar ceva nu corespundea si simteam ca nu e chiar asa. Ma gandeam ca m-as simti umilita sa aiba dreptate si intr-un final, da, am fost umilita. Intr-un singur aspect avusesem dreptate: nu era vorba de Harley sau alte specii de chopper.

Intalnirea cu Bohmerland

In piata mare din fata Portii Gigantilor am facut cunostinta cu Bohmerland si cu o gasca de posesori pasionati, personaje pitoresti, unii din ei avand varste mai ridicate decat ale propriilor nostri parinti. Bunicii calare pe motoare erau extrem de mandri de jucariile lor si aveau si motive. Perfect intretinute, colorate in nuante vii, “jucariile” iti incantau ochii si te lasau cu gura cascata, intr-o admiratie zgomotoasa, pentru varsta, lungimea si design-ul lor original. Nici una nu semana cu alta, fiecare reusea sa iasa in evienta cu ceva: fie prin design si culoare, fie printr-o trusa se scule neobisnuita: un cos de rachita atarnat de un atas haios! Spre uimirea mea, majoritatea au plecat la cheie, cu mici exceptii care au avut nevoie de o mana de impins. Zgomotul era impresionant si aproape emotionant !

Din pacate istoria acestei marci a fost scurta : produse in Cehia intre 1923 and 1939, ofereau variante pentru trei persoane si unele modele puteau avea chiar doua rezervoare. Desi productia lor a fost intrerupta pentru totdeauna de razboi, posesorii sunt inca incantati si le promoveaza ca pe o mandrie nationala. Cel putin asa mi-au spus mie si la ce am vazt acolo, chiar ii cred!

Agitatie pe podul Carol

Dupa ce piata si-a recapatat linistea iar eu mi-am sters zambetul lat de pe fata, am amanat intoarcerea in cetate pe a doua zi si am pornit incet spre podul Carol. L-am gasit cu totul altfel fata de cum il cunoscusem in noaptea ce trecuse: aglomerat si plin de tarabe ale artistilor si artizanilor. Am intalnit muzicanti, o manifestatie sau un carnaval cu costume medievale destul de veridice – si asta doar cat l-am traversat si ne-am mai clatit ochii cu statuile sale, vazute acum pe lumina. In ciuda onorabilei sale varse, podul era atat de proaspat, se intamplau atat de multe lucruri pe el si intr-un ritm atat tineresc. Iar suvenirurile sau realizarile artistice ce se vindeau pe el nu erau chiar de speriat, si atat cat am apucat sa observ, le-am gasit decente, realizate cu mai mult bun gust decat in multe alte capitale din lume.

Cartierul evreiesc

Am facut apoi o plimbare prin cartierul evreiesc, am cautat strazi, combinand indicatiile unui ghid cu instinctul, am fost impresionati de arhitectura si de frumusetea fiecarei cladiri in parte.

Final de zi
Picioarele noastre mai aveau putin si intrau in greva, asa ca spre seara am luat calea metroului, unde ne-am asezat pe scarile rulante care, fiind atat de lungi, aveai timp sa te odihnesti putin. Ne-am schimbat si improspatat si cum necum, ora 11 noaptea ne prindea iarasi cu ochii in sus la ceasul astronomic – dezamagitor si de aceasta data, figurinele au refuzat din nou sa iasa. Si tot ca un facut, ora 1 noaptea ne prindea pe podul Carol, in placuta liniste a serii. Un tip imbracat in haine de mos Craciun se straduia sa obtina, de la noi fetele, sosetele. Era un fel de pedeapsa la petrecerea burlacilor si toata lumea radea si se amuza, inclusiv el. Sosetele nu le-am cedat dar am fost de acord sa ne punem si noi semnatura pe tricoul lui, alaturi de celelalte victime.
Un pahar cu vin a incheiat perfect o zi perfecta, in timp ce in jurul nostru Praga trepida de distractii: grupuri costumate in diverse forme treceau razand, lumea se plimba inca, se simtea bine, molipsindu-ne si pe noi cu energie. Si uite asa am ajuns sa ne inhamam la drumul spre apartament destul de devreme, la ora 2:30 dimineata!

Citeste mai departe

Praga are atat de multe de oferit incat 3-4 zile, si nici alea intregi, nu iti sunt suficiente. Cred ca 3-4 saptamani ar putea fi o varianta mai buna ca sa apuci sa cunosti cu adevarat orasul, si sunt sigura ca ar fi minunat sa le petreci acolo. Daca in prima dupa amiaza petrecuta acolo nu prea stiam ce e de capul nostru si preferasem sa ne plimbam, a doua zi am luat cartea in mana si am decis sa vedem Hradcany (cetatea sau castelul) si Zlata Unlicka (Ulita de Aur), sa ne plimbam prin Mala Strana (orasul mic) si Josefov (cartierul evreiesc) si sa nu lasam sa treaca ziua fara sa revedem Staromestske namesti si podul Carol. Stiam ca e mult dar ramanea sa decidem la fata locului cum le vom imparti în cele doua zile întregi disponibile.

Pe 26 mai 2007 era deja foarte cald, vara se instalase si soarele, plus oboseala, plus putinele ore dormite, dadeau un egal de cap semimahmur, virgula picioare lesinate. Si abia ajunsesem la vechile scari ale castelului care duceau, intr-o panta lina dar obositoare, la intrarea prin poarta estica. Muzeul jucariilor parea o idee tentanta dar nu mai tin minte de ce nu am intrat, cred ca era un mare afis cu Barbie care ne-a taiat entuziasmul si curiozitatea. Ulita de aur era si ea imediat pe dreapta, dar am decis sa facem mai intai un tur al cetatii si sa ne intoarcem acolo mai tarziu.

Catedrala Sfantul Vit
In piata Sfantul Gheorghe am privit cu incantare in jur, apoi ne-am asezat la coada lunga ce se formase pentru intarea in catedrala. Stateam acolo multumiti de umbra si “amenintati” de formele înfricosatoare ale garguielor, ce pot sa te duca cu gandul la dementorii din Harry Potter. Asteptarea insa a meritat, interiorul catedralei fiind coplesitor. Am fi putut petrece acolo ore pentru a descoperi toate detaliile si cele 19 capele insa stiam ca nu avem timpul acesta.

Mi-au ramas puternic intiparite in minte:
- capela Sf Vaclav, cea mai mare si cea mai frumoasa, capodopera gotica impodobita cu 1345 de pietre semipretioase;
- sarcofagul de argint al Sf. Jan Nepomucky, o bijuterie enorma din argint, incadrat de valurile grele ale unui imens baldachin;
- statuia cardinalului Schwarzenberg, rugandu-se intr-o lumina ce parea ca vine direct de la Dumnezeu.

Dupa ce am urcat in turnul cu clopote pentru a observa panorama orasului si podurile aliniate de pe Vltava, dominate bineinteles in frumusete de podul Carol (oglinda oglinjoara, care e cel mai frumos pod din Praga?), am iesit sa admiram fatada sudica si Poarta de Aur, cu minunatul sau mozaic. Piata laterala generoasa ca spatiu ne-a creat conditii optime pentru adoratie, fata de portalui vestic, unde nu ai suficient loc de pasit in spate pentru a reusi sa privesti relaxat in sus iar inaltimea catedralei te sufoca in spatiul mic ce ramane pana la urmatoarele ziduri.

Presupun ca am observat atunci, in plimbarea in jurul catedralei, si statuia Sfantului Gheorghe rapunand balaurul, bronz realizat in 1373 de mesterii aurari Martin si Gheorghe din Cluj, la comanda regelui Karel IV. Ma rusinez de ignoranta mea si de faptul ca am aflat acest fapt abia acum, asa cum nu am stiut nici ca o copie a acestei lucrari este langa Biserica Reformata Centrala din Cluj. Pe care am vazut-o deasemenea, fara sa fac vreo legatura si fara ca mintea mea sa imi traga macar un mic semnal de alarma, sa pot macar spune acum “mi s-a parut mie” in loc de “ce toanta sunt”! Ei bine, sunt toanta si nu mi s-a parut nimic familiar cand am revazut-o in Cluj, ba mai mult, am avut nevoie de ajutorul unei prietene ca sa o localizez in memorie. Multumesc Hera!
Dar sa trecem peste acest intermezzo autocritic si sa invatam din el ca “nu mai facem asa”. Ar fi trebuit sa petrecem intreaga zi in cetate, ar fi trebuit sa ne documentam cum trebuie, ar trebui in general sa acordam mai mult timp locurilor pe care le vizitam. Despre asta am vorbit deja in “Ne plimbam sau alergam?” si acest mic exemplu, cu riscul de a ma pune pe mine intr-o lumina proasta, poate va face macar o lumina mica in mintea celor mereu grabiti.

Am amanat si vizita la Palatul Regal pe mai tarziu si am trecut prin urmatoarele doua curti ale cetatii, ajungand la prima curte (curtea de onoare) si la Poarta Gigantilor, marcata de insemnele Mariei Theresia si doua grupuri statuare de proportii.

Intre timp ni se facuse cam foame, asa ca vom face o pauza de masa, va las cu amintirea unui pranz delicios luat intr-o gradina intima, cu aer rustic, usor frantuzit.

Pofta buna si povestea continua aici …

Intalnirea cu Praga

Praga nu este doar un oras, este o colectie de impresii atat de puternice si atat de memorabile incat ramai merel legat de ele, ca de o veche relatie. Imi amintesc sentimentul permanent de uluire pe care l-am avut de la primul contact cu orasul. Sentiment care nu m-a parasit pana la plecare si care mai persista si astazi. Ca un parfum bun care nu se duce atat de usor, pe care il redescoperi din cand in cand pe un guler sau o esarfa si te transporta instantaneu inapoi in timp.

Pe 25 mai 2007 am ajuns in Praga si ne-am cazat intr-un apartament de unde, ca sa ajungem in centru, aveam de mers aproximativ o ora. Ce vreau sa spun cu asta e ca nu ne aflam intr-o zona de interses turistic. Dar ce frumos era! Nici nu ne venea sa credem ca nu suntem in buricul targului si am pornit pe jos convinsi ca e doar putin de mers. Arhitectura si totul in jur e menit sa te introduca deja in spiritul perfectionist al orasului si sa nu te lase nici o clipa sa fii dezamagit. Aceasta a fost prima noastra impresie si in mai putin de o ora votam deja Praga ca pe unul din cele mai frumoase orase europene. Si asta nu pentru centrul sau vechi fermecator (in care nici nu ajunsesem inca), ci pentru faptul ca isi pastreaza fermecele intacte pe toate coordonatele sale! Desigur, vei observa de unde incepe sa se scurga teava cu turisti si unde se termina, dar ochii tai se vor putea uita in jur cu incantare, fie ca esti in Stare Mesto – orasul vechi -, fie ca esti la o ora distanta de aceasta.

Staromestske namesti
Cand am ajuns in centrul orasului vechi – Staromestske namesti – era deja intuneric. Trebuie sa ma corectez si sa explic mai bine: conform modificarilor survenite in urma disparitiei soarelui de pe cer se putea spune ca venise noaptea, dar, asupra pietii se revarsa o lumina magica, locul zumzaia si forfotea de oameni, fiecare piesa de arhitectura valoroasa era generos iluminata – adica toate cladirile de jur imprejur -, iar in departare si deasupra tuturor se ridica, profilandu-se pe fundalul albastru inchis al cerului, catedrala Notre-Dame de Tyn. Prooabil ca as fi uitat sa respir daca nu mi-ar fi atras atentia un grup compact de oameni ce stateau nemiscati, cu ochii ridicati spre cer, ca si cum s-ar fi rugat, in fata turnului ce gazduieste ceasul astronomic. M-am prins imediat ca nu piosenia tinea oamenii cu ochii in sus ci asteptarea orei exacte si a paradei de figurine reprezentand moartea si apostolii. Am luat si noi pozitia cu pricina. A batut ora fixa si nu s-a intamplat nimic. Hm, pacat, poate data viitoare!

In mod obisnuit m-ar fi deranjat atata foiala de oameni in jur, insa imaginile care imi intrau prin ochi imi tinea mintea si sufletul suficient de ocupate, iar ceea ce simteam plimbandu-ma pe acolo nu putea fi bruiat de nici un alt element, oricat de disturbator ar fi fost el. Ne-am asezat pe jos in mijlocul pietei, pe piatra cubica lustruita de pasi si ne-am acordat un ragaz, cat sa putem sa digeram a doua impresie puternica lasata de Praga. Dupa ce ne-am ridicat am decis ca avem nevoie de o bere, si nu de una obisnuita, ci de una la litru.

Ne-am asezat la terasa restaurantului Rott, in Piata Mica, alaturi de o frumoasa fantana protejata de un grilaj din fier forjat minunat executat. De la masa puteam admira fatada pictata a casei Rott si, chiar daca preturile includeau privelistea, nu am fugit fara sa platim si nici nu am spalat vasele. Am inceput sa radem in timp ce abia reuseam sa ridicam halbele grele cu gulere groase de spuma apoi, odata setea si foamea alinata, am hotarat ca suntem pregatiti pentru inca o intalnire cu frumusetea acestui oras. Asa ca am pornit incet, bucurandu-ne in continuare de frumusetea strazilor din ce in ce mai linistite, spre simbolul orasului: Podul Carol (Karluv Most).

Karluv Most
Cand am ajuns acolo era deja a doua zi, iar ceasul arata 1 noaptea. O ora perfecta pentru a-l vizita. Orasul nu dormea totusi, chiar daca era tarziu. Cateva cupluri se plimbau ca si noi, iar undeva in stanga podului una din cele mai renumite si mai mari cluburi forfotea de oameni, la toate etajele sale. Doar Vltava statea linistita, oglinda nearga si netulburata pentru luminile castelului de pe celalalt mal. Am inaintat cu emotie pe pod avand senzatia ca am intrat intr-un muzeu, privirea fiindu-mi coplesita cele 30 de statui atat de frumoase care il decoreaza. A treia impresie din ziua respectiva si iarasi, una de neuitat. Am atins mecanic basoreliefurile care aduc noroc, lustruite de atata amar de dorinte ce vor sa fie indeplinite.

Nu mai cred ca lucruri din afara ta iti pot indeplini visele si de aceea nu mai fac asta decat ca sa ma amuz. De altfel, chiar si atunci cand speram sa fie asa, uitam ce dorinta mi-am pus. Cum aveam sa aflu daca mi s-a indeplinit sau nu? In orice caz, si de data aceasta am uitat, dar daca mi-am pus cumva, din inertie, o dorinta, sunt sigura ca s-a referit la o revenire in Praga, cat de curand. Ma auzi norocule? Vreau sa revad la Praga si vreau acum, cum rezolvam treaba asta?

continuarea aici…

Imi aduc aminte de copilaria noastra, de felul in care eram nedeslipite de dimineata pana seara si uneori chiar noaptea. Am crescut impreuna de prin clasa a doua, am fost ca doua siameze ce nu se mai puteau desprinde una de alta. Orice pretext era bun: cand veneam de la scoala ne conduceam una pe alta, pe rand, de mai multe ori, pana cand reuseam sa terminam ce aveam de vorbit si epuizam toate motivele de amuzament. Insa noi surse de inspiratie ne loveau inca de la intrarea in casa si telefonul uneia sau alteia zbarnaia in scurt timp, pentru o noua repriza de rasete. Imi aduc aminte de chicotelile inabusite din timpul orelor si de faptul ca radeam atat de mult incat ajungeam uneori sa ne scapam pe noi. Eram copii, nu va uitati asa la monitor, se intampla si la case mai nobile! Impreuna am invatat, am crescut copii – da, aveam amandoua cate un bebe de jucarie si un sot fictiv, al meu era Elvis Presley, al ei era Alain Delon), am calatorit cu imaginatia si am campat in adevarate corturi create din paturi elaborat agatate intre obiectele de mobilier din casa. Eram tot impreuna cand am trait primele iubiri si am depasit razand si momentele in care s-a intamplat sa ni se puna pata pe acelasi baiat. Asa cum am ras impreuna am si plans impreuna, ne-am ascultat si alinat frustrarile, ne-am suparat impreuna pe lume, am imbracat haine negre de rockeri si am dat din cap pe la petreceri.

Facultatea ne-a adus in Bucuresti si dupa ce am stat un timp separat, am ales sa ne inghesuim in patul extrem de mic al aceleiasi gazde. Am infruntat impreuna prejudecatile bucurestenilor si ne-am bucurat amandoua de avantajele capitalei: teatre, parcuri mari numai bune de plimbari lungi, accesul la tot ce insemna cultura si nu in ultimul rand, independenta pe care o aveam! In curand insa aveam sa fim molipsite de virusul carierei si al unui stil de viata egocentric, raspandit in orice mare aglomerare urbana.

Ma intristez cand ma gandesc cum viata a pus o distanta intre noi chiar si cu mult inainte ca Dana sa plece din tara. Imi reprosez si acum ca m-am lasat luata de asa zise alte probleme sau “prioritati” si nu am mai putut petrece atat de mult timp impreuna asa cum nu imi voi ierta niciodata faptul ca atunci cand a avut probleme serioase nu i-am fost destul de aproape. Nu imi gasesc scuze pentru ca nu am. Iar acum, cand as vrea sa o am mai aproape, e atat de departe!
De aceea ii voi dedica acest articol, de ziua ei, ca un mic cadou al intalnirii noastre din Praga din vara anului 2007.

La multi ani draga mea prietena si imi va fi mereu dor de tine si … de Praga!

va urma povestea zilelor petrecute impreuna in Praga