După succesul fulminant înregistrat cu Muzeul Jucăriilor din München , nemaipunând la socoteală creşterea nestăvilită a colecţiei sale, nu e de mirare că Ivan Steiger a simţit nevoia să deschidă un nou muzeu. Și uite-aşa, tot cercetând şi gândindu-se la un loc vrednic de a-i adăposti preafrumoasele jucării, a pus ochii pe Castelul Praga (Pražský hrad). Astfel că în 1989 a avut loc, la etajele superioare ale castelului – într-o zonă cunoscută sub denumirea de „The Old Count’s Chambers” – inaugurarea Muzeului Hraček. Colecţia, cuprinzând unele dintre cele mai valoroase jucării europene şi americane vechi, este etalată în şapte săli şi şaizeci de vitrine care se întind pe două etaje ale castelului. Multe dintre piesele expuse sunt unicate, cele europene provenind, la fel ca la muzeul din München, în principal din Franţa și Germania.

În cazul în care vă trecuse prin cap vreo secundă că n-are rost să mai vizitaţi şi acest muzeu de vreme ce l-aţi străbătut deja pe îndelete pe cel din Marienplatz, odată ajunşi aici vă veţi felicita că nu aţi dat ascultare gândului cu pricina. Vă veţi desfăta privind o (altă) mare varietate de păpuşi, ursuleţi, jocuri, carusele, leagăne, animale exotice, circuri, grădini zoologice, trenuleţe, instrumente muzicale de jucărie, ornamente de Crăciun antice, figurine mobile sau imobile de tinichea, roboţi, drăcuşori cu faţa stacojie şi multe alte surprize, iar iubitorii de “Star Wars”, “Planeta maimuţelor” sau “Vrăjitorul din Oz” îşi vor dori (în van, din păcate) să plece acasă cu reproducerile fidele, la scară mai mică, ale eroilor lor preferaţi dintotdeauna. Pariez că veţi râde cu poftă la vederea porcuşorului-bucătar care prepară cu sârg ouă ochiuri, a ursuleţului roşcovan cu cheiţă care desenează un căţel (!) ori, şi mai şi, a matahalei verzulii pe numele ei faimos de Frankenstein care, în prag de a comite o crimă, îşi pierde pantalonii și, roşind fâstâcit, se grăbeşte să şi-i adune de pe jos. Mari mucaliţi creatorii ăştia de jucării, ce sa zic!

Dacă principala atracţie a muzeului din München este colecţia de ursuleţi, piesa de rezistenţă a muzeului Hraček o reprezintă păpuşile Barbie. Nu m-a surprins deloc să aflu că acestea au fost adunate de-a lungul anilor de nimeni alta decât fiica soţilor Steiger, Johanna. La aşa părinţi colecţionari, era de aşteptat ca pasiunea să se transmită, nu? Colecţia familiei Steiger numără în jur de 4.500 (!) de exemplare – incluzându-i pe prietenul Ken, surioara Skipper, verişoarele Jazzie şi Francie şi mulţi alţii – dintre care în muzeul din Praga nu sunt expuse decât 900 de păpuşi. Şi chiar dacă, la fel ca mine, nu v-aţi dat niciodată în vânt după păpuşile Barbie în ciuda faptului că la un moment dat te ispiteau de peste tot cu hăinuţele lor colorate şi lucioase, coafurile lor cochete şi accesoriile deosebit de atrăgătoare, vă asigur că merită să străbateţi etajul dedicat acestora, fie şi numai pentru a înţelege mai bine fenomenul Barbie şi frenezia care a cuprins mapamondul de la lansarea păpuşii din vinil în 1959 şi până în zilele noastre. S-ar putea chiar să vă placă câteva exponate ori măcar să vă recunoaşteţi uimiţi în faţa nemărginitei inventivităţi de care au dat dovadă creatorii Barbie.

Ce nu ştiaţi despre Barbie

Se numeşte Barbara Millicent Roberts (slava Domnului că i-au dat şi numele de alint Barbie! ), are 29 cm şi şi-a făcut debutul în public pe 9 martie 1959, la Târgul de Jucării de la New York, purtând un costum de baie cu imprimeu alb-negru. A fost inspirată de păpuşa germană Lilli, apărută pe piaţă în 1955 ca urmare a succesului avut de protagonista cu acelaşi nume a seriei de caricaturi desenate pentru revista Bild de către Reinhard Beuthin. Creatoarea păpuşii, americanca Ruth Handler, a descoperit-o întâmplător pe Lilli în cursul plimbărilor ei prin Europa şi a avut ideea de a realiza o păpuşă similară, dar mult mai elaborată, pe care a numit-o la fel ca pe fetiţa ei, Barbara. Timp de mai bine de cincizeci de ani, Barbie a ţinut pasul cu vremurile şi a oglindit, prin ţinută, coafură şi accesorii, mai toate curentele importante: de la flower power, pop art, disco şi până la mişcarea punk. A fost, pe rând, asistentă medicală, balerină, creatoare de modă, chirurg, stewardesă, bucătăreasă, pompier, jucătoare de baseball, majoretă, prinţesă, candidat la preşedinţie, jucătoare de baschet, atletă, pilot, ba chiar şi astronaut. Pentru realizarea păpuşii cu alură de fotomodel au servit drept model mai întâi Audrey Hepburn şi Jane Fonda, ulterior Cher şi Farah Fawcett. Majoritatea numelor sonore din industria muzicală, a filmului şi a modei au fost întruchipate de păpuşi Barbie: Frank Sinatra, Elvis, Michael Jackson, Gina Lollobrigida, Brigitte Bardot, Audrey Hepburn, Twiggy, Jane Fonda, Robert Redford, Neil Diamond, Marilyn Monroe şi, mai recent, Spice Girls, Westlife, Cher, Lady Gaga, Robert Pattinson şi mulţi alţii. Iar în ceea ce priveşte ţinutele de multe ori de-a dreptul extravagante ale păpuşii, credeţi sau nu, multe dintre acestea au fost create în exclusivitate pentru Barbie de importanţi designeri internaţionali de modă precum Yves Saint Laurent, Kenzo, Nina Ricci, Bob Mackie, Millicent Roberts (ia te uită, o fi rudă cu Barbara din povestea noastră? ), Christian Dior, Christian Lacroix, Ungaro, Pierre Cardin, Thierry Mugler, Guy Laroche sau Oscar de la Renta. Vi se pare o desfăşurare de forţe prea mare pentru o “simplă” păpuşă? Se prea poate. Cert este că Barbie n-a dus niciodată lipsă de admiratori, dimpotrivă, a stârnit pasiuni peste pasiuni timp de generaţii întregi. Prima Barbie, cea care purta un costum de baie dungat alb-negru şi putea fi achiziţionată pentru doar 3 dolari, a împlinit între timp 50 de ani şi valorează printre colecţionari nici mai mult nici mai puţin decât… 8.000 de dolari!

N-aş vrea să închei fără a vă spune că pe lângă muzeele din München şi Praga vă mai recomand neapărat şi Muzeul Jucăriilor din Nürnberg, Children’s Museum din Tallinn, Doll & Toy Museum din Helsinki şi Museum of Childhood din Edinburgh . Iar dacă în preumblările voastre prin lumea mare mai daţi peste vreun muzeu cel puţin la fel de „toyrrific” ca acestea, chiar vă rog să ma anunţaţi şi pe mine!

Citeşte şi prima parte a articolului.

]]> http://lumeamare.ro/2011/05/02/copilarie-pusa-la-pastrare-in-munchen-si-praga-2/feed/ 10 http://lumeamare.ro/2011/04/29/copilarie-pusa-la-pastrare-in-munchen-si-praga-1/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=copilarie-pusa-la-pastrare-in-munchen-si-praga-1 http://lumeamare.ro/2011/04/29/copilarie-pusa-la-pastrare-in-munchen-si-praga-1/#comments Fri, 29 Apr 2011 06:30:10 +0000 Ioana http://lumeamare.ro/?p=19979 Ştim cu toţii că a-ţi dori ce nu (mai) poţi avea face parte din natura umană. Şi dacă nu cumva mă înşel, cel mai adesea principiul ăsta îşi găseşte aplicare în privinţa vârstelor. Nici nu ne înălţăm bine mai mult de-o şchioapă că şi începem să tragem cu ochiul la fardurile, rochiile şi bijuteriile mamei ori ne gândim cu jind că abia aşteptăm să ne dea şi nouă în fine tuleiele pentru a putea bea în mod oficial prima bere la pescuit cu tata. Ne necăjim, noi fetele, că vreun El cu alură  şi aere de om matur nu ne bagă în seamă pentru că suntem, vezi bine, atât de mititele încât nici pe vârfuri n-am ajunge să împărţim acelaşi aer preţios cu Dumnealui, consolându-ne apoi la gândul (mai matur decât ce le trece domnilor prin cap la vârsta cu pricina) că lasă, o să vină ea ziua când îi va ţipa şi lui buza după vreo domnişoară mai coaptă, însă ea îl va alunga fără milă facându-l să-şi încleşteze pumnii de ciudă că nu poate concura cu domnul grizonant căruia ea îi zâmbeşte galeş, ascunzând în privire promisiuni dulci. Şi anii trec şi iar trec, până ce într-o bună zi te trezeşti dimineaţa întrebându-te: „Hei, când am ajuns eu să nu mai am douăzeci de ani? Și mai ales, cum de mă simt de parcă încă i-aş avea?” Şi atunci povestea se reia, în sens invers. Şi începi să îţi doreşti să fii din nou o mânuţă de om care să n-aibă altă grijă decât ca nu cumva să plece iar la grădiniţă încălţat în pâslari, deşi afară zăpada e de-a dreptul… udă şi rece , sau măcar sa fii la liceu, fie şi numai pentru vacanţa aceea de trei luni în care huzureai cu câte o carte faimoasă într-un hamac improvizat ori sprijinit de trunchiul noduros al unui copac din spatele grădinii bunicilor, „uitând” de sarcinile casnice la adăpostul pretextului inventat chiar de părinţi cum că de, „Sufleţelul citeşte”, nu se face să-l deranjăm… deşi dacă stai să te gândeşti bine nici la facultate nu era rău deloc, în ciuda maldărelor de tomuri pe care le aveai de digerat pe nemestecate, ba chiar acolo te-ai distrat cel mai tare şi măiculiţă, cu ce chefuri îndrăcite se mai lăsa!

Şi uite-aşa mi-am dat eu seama (nu, de data asta nu că-mi stă bine-n cap năframa ) că nu sunt cu nimic mai brează decât atâtea şi atâtea alte generaţii care s-au perindat pe pământul ăsta de la început şi până în zilele noastre…Şi că şi eu tânjesc după perioada netulburată a copilăriei în care timpul avea răbdarea pe care i-aş dori-o şi acum dar el… nu şi nu. Drept pentru care ce-mi rămânea de făcut în condiţiile în care, după ştinţa mea, nu s-a inventat încă vreo licoare miraculoasă care să oprească ori chiar să inverseze curgerea timpului, decât să profit de orice ocazie pentru a mă teleporta cu gândul în anii primelor vârste şi a petrece acolo măcar câteva ceasuri.

Eva şi Ivan Steiger

Dar să nu vă mai ţin în suspans pentru că avem cale lungă înainte. Aş putea să încep cu „A fost odată ca niciodată…”, însă nu ar fi tocmai nimerit pentru că povestea mea nu se situează chiar aşa departe în timp. Mai mult decât atât, locul şi timpul sunt determinate iar protagoniştii cât se poate de reali şi neînzestraţi cu puteri supranaturale… mă rog, cel puţin nu în înţelesul tradiţional al cuvântului. Se numesc Eva și Ivan Steiger şi sunt proprietarii unora dintre cele mai frumoase muzee de jucării din Europa. Totul a început atunci când Ivan Steiger, scriitor, scenarist, regizor, producător, pictor şi caricaturist născut în 1939 la Praga, dar mai presus de toate colecţionar înrăit de jucării vechi, a avut ideea de a împărtăşi pasiunea sa cu lumea întreagă prin intermediul unui muzeu care să-i pună în valoare preţioasele colecţii. Zis şi făcut, în anul 1983 îşi deschidea porţile, în faimosul turn cu ceas al vechii primării din Marienplatz, München, primul muzeu de jucării al soţilor Steiger. Succesul răsunător de care s-a bucurat încă de la deschidere a făcut ca muzeul să fie inclus rapid pe lista obiectivelor turistice de neratat în München. Şi ca orice colecţionar respectabil care ştie că niciodată nu poţi avea prea multe obiecte de tipul celor pe care le aduni cu sârg şi înfrigurare de-a lungul anilor, şi Ivan Steiger şi-a dus mai departe pasiunea, astfel că în scurt timp au urmat alte două muzee: unul în Passau, Bavaria, la graniţa austriacă, iar celălalt în Praga. N-am călcat încă pragul muzeului din Passau, aşa că mă voi limita de această dată la a vă povesti despre celelalte două.

Spielzeugmuseum München

Cele patru etaje ale turnului gotic din centrul oraşului München cuprind o colecţie unică de vechi jucării europene şi americane. Liftul te duce la etajul al cincilea, de unde cobori cu grijă scara spiralată pentru a pătrunde în încăperi unde timpul pare a fi încremenit pentru totdeauna. Varietatea colecţiei şi imensa dragoste investită în amenajarea vitrinelor şi întreținerea jucăriilor va suprinde plăcut până şi pe cel mai cârcotaş vizitator. Unde mai pui că este imposibil ca vederea exponatelor să nu îţi reactiveze amintiri pe care le credeai uitate, este imposibil să nu afli acolo măcar o jucărie care să se fi regăsit întocmai şi în copilăria ta, o jucărie care ţi-a fost cândva prieten de nădejde ori care ţi-a alinat şi făcut mai suportabile micile tragedii din trecut. Vei găsi aici tot soiul de minunăţii: la etajul cinci jucării din lemn cioplit, dintre care unele vechi de peste 200 ani, cea mai mică păpuşă din lume, o colecţie de animale în miniatură din pâine frământată (!) care datează de dinainte de Primul Război Mondial, un altar de jucărie pentru viitorii preoţi, alte miniaturi din hârtie, ceară şi cositor, dar şi jucării din pene  şi bachelită; cele mai spectaculoase sunt însă jucăriile mecanice din America, Germania şi Franţa, pictate de mână, unele dintre puţinele exemplare de acest fel care s-au păstrat în lumea întreagă.

Pe măsură ce cobori treptele muzeului constaţi cu entuziasm că ceea ce urmează nu este cu nimic mai prejos decât ce ai văzut deja. Rând pe rând descoperi cu bucurie copilărească figuri din tablă, carusele, maşini cu abur, căsuţe de lemn, gospodării ţărăneşti, o grădină zoologică, o Arcă a lui Noe, figurine reprezentând soldăţei, pădurari, indieni, trapperi, ba chiar şi marţieni. Dai nas în nas cu Charlie Chaplin, Humpty Dumpty şi o sumedenie de jucării americane din lemn strunjit (completat sau înlocuit mai târziu de tablă), realizate după cărţi şi reviste de benzi desenate ori desene animate faimoase. Nu te poţi opri să nu cercetezi îndelung numeroasele trenuleţe cu cheiţă, electrice sau cu abur din diferitele epoci, dotate cu peroane, poduri, sisteme de semnalizare şi tuneluri, trenuleţe din care nu aveau cum să lipsească, desigur, tocmai călătorii. Treci cu un suspin nostalgic mai departe şi te adânceşti în contemplarea diverselor modele de maşini, vapoare, avioane şi zepeline, care mai de care mai atractive şi viu colorate. Şi dacă încă mai era nevoie de ceva care să te convingă că a meritat cu vârf şi îndesat să străbaţi micuţele, dar bogatele încăperi ale muzeului, când dai peste colecţia de jucării optice – caleidoscoape, laterna magica, cinematografe şi multe alte surprize – n-ai încotro şi te declari pur şi simplu vrăjit.

Dar staţi aşa că m-am luat cu vorba şi era cât pe-aci să uit să vă povestesc de urşi. Mai exact despre expoziţia specială găzduită de ceva timp încoace de Muzeul Jucăriilor din München, menită a celebra „100 de ani de ursuleţi de pluş”. Nu vă pot descrie multitudinea de astfel de ursuleţi pe care i-am întâlnit acolo, la fel cum n-aş putea să vă enumăr toate rolurile în care şi i-au imaginat creatorii jucăriilor. Am văzut regi ursuleţi, ursuleţi-muzicanţi, ursuleţi-bucătari, ursuleţi-clovni, ursuleţi-gospodine, ursuleţi îmbrăcaţi festiv în mire şi mireasă, ursuleţi suri, gălbui, roşcaţi, brun şi roz, ursuleţi peticiţi şi decoloraţi de la atâta amar de vreme care a trecut peste ei şi ursuleţi arătând ca scoşi din cutie, ursuleţi peste poate de fioroşi şi ursuleţi cu căutătura catifelată. Zeci sau chiar sute de ursuleţi cu vârste venerabile despre ai căror ochi sticloşi şi imobili poţi doar să ghiceşti că ascund, probabil, poveşti fabuloase şi pe care în final ajungi să îi invidiezi pentru că au supravieţuit cu mult micilor lor stăpâni de odinioară…

Citeşte şi partea a doua a articolului.

]]> http://lumeamare.ro/2011/04/29/copilarie-pusa-la-pastrare-in-munchen-si-praga-1/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2009/10/08/praga-au-revoire/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=praga-au-revoire http://lumeamare.ro/2009/10/08/praga-au-revoire/#comments Thu, 08 Oct 2009 20:08:45 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=390 (continuare la a treia parte pe care o poti citi aici)

Am ajuns si la ziua de 27 mai 2007, ultima zi plina pe care am petrecut-o in Praga. Dupa ce ne-am trezit simtindu-ne la fel de odihniti ca si cum am fi dansat toata noaptea, ne-am indreptat pasii catinel catre orasul vechi si am continuat procesul de inviorare / trezire pe terasa unei cafenele, tragand cu ochiul, pe masura ce privirea devenea mai limpede, intr-o mica galerie de arta. Surprinzator, aceasta incerca sa vanda cateva tablouri frumusele. Sa fie kitch-ul un fenomen mai putin raspundit in Praga sau eram cu adevarat obosita?
Am pornit spre Staromestske namesti pentru o sesiune de poze si impresii la lumina zilei. Chiar daca piata avea mai mult farmec pe intuneric, chiar si in lumina cam neprietenoasa a unui plafon de nori, era la fel de frumoasa si de agitata. Cantareti, clinchete de vase si pahare, turisti, multi turisti, toate ingredientele erau la locul lor. Am tras cu ochiul in Notre-Dame de Tyn – nu era deschisa publicului – am ascultat o secventa dintr-un concert coral in Biserica Sf Nicolae, apoi am pornit din nou spre cetate, unde aveam cateva obiective restante, pe care nu mai apucasem sa le acoperim in ziua precedenta.

Cum am ajuns in cetate, prima grija a fost sa intram pe Ulita de Aur, o straduta foarte mica si romantica, despre care am citit doua variante de povesti. Prima spune ca, in perioada in care nobilimea s-a mutat la Viena, aici au aparut casele modeste ale vechilor artizani si negustori sau ca aici locuiau arcasii castelului si mestesugarii. A doua are un aer de legenda si misticism si de aceea imi place mai mult, chiar daca nu o cred. Se spune ca aici se aflau atelierele alchimistilor care cautau piatra filosofala si incercau sa produca aur pentru imparat. In prezent casele nu mai gazduiesc arcasi si nici alchimisti, doar cochete buticuri, pline de obiecte interesante, care, daca stau sa ma gandesc, vor si ele sa faca aur… sau mai bine zis bani. In Turnul Alb se pot vedea armuri, instrumente de tortura, cutite, sabii, dupa care se poate trece fugar prin camera de tortura. Nu iti ofera o perspectiva prea optimista asupra bunatatii si blandetii umane dar nici nu te inspaimanta atat de mult pe cat te-ai fi asteptat.

De la ulita cu mestesugari am sarit la un registru mai nobil si am atacat plini de elan Palatul Regal. In afara de maiestoasa sala Vladislav, unde ne-am incercat pasii de vals si am reusit sa ne enervam, constatand ca am uitat tot,  nu pot spune ca am fost foarte impresionati. Dupa ce ne-am odihnit putin in gradinile de un verde neted, am iesit din cetate coborand pe langa Palatul Schwarzenberg, a carui fatada ne-a jucat feste vizuale pana cand am fost siguri ca blocurile de piatra romboidala ce se vedeau in relief pe el erau doar o iluzie optica. Am aflat ca procedeul se cheama sgrafitare – greu de pronuntat, bine ca trebuie doar sa il scriu!. Am ramas totusi in perimetrul sau teritoriul Hradcany, unde am mai vrut sa vedem Biserica Loreta, o bijuterie baroca pe care, din nefericire, nu am am avut voie sa o fotografiem la interior. Mare pacat, curtea interioara, fantanile, capela, confesionalele, toate meritau imortalizate, iar lumina era mai mult ca perfecta!

Restul zilei ni l-am petrecut hoinarind pe stradute si pe langa canale, cautand un restaurant care sa contribuie pozitiv la ultimele impresii din Praga. Pana la urma l-am ochit undeva pe malul Vltavei si am ajuns la el printr-o scara ingusta dotata cu semafor (doi oameni nu putea trece unul pe langa altul). Am lasat sa se scurga un timp frumos in timp ce privirea se tot indrepta catre podul Carol, catre apa pe care navigau nenumarate barcute si vaporase, catre acoperisurile portocalii. Eram putin tristi ca a trecut totul atat de repede si ca am apucat sa vedem atat de putin din Praga. Dar si atat de fericiti ca am putut sa ne petrecem aceste zile impreuna si ca putinul ala pe care l-am castigat ne-a adus Praga in suflet definitiv.

Creditul e mic dar nerambursabil.
Platim numai dobanda, sub forma de dor….

Pe curand Praga!

Dupa traversarea cetatii si vizita la Catedrala Sfantul Vit, dupa o masa copioasa la umbra verde a unei terase rustice, am decis sa investigam sursa unui zgomot ce ne intrerupsese la un moment dat reveria. Facusem pariuri: eu spuneam ca au fost elicoptere, Alex garanta ca sunt motociclete. Acceptasem ca e o sansa sa fie vorba de un grup urias de choppere dar ceva nu corespundea si simteam ca nu e chiar asa. Ma gandeam ca m-as simti umilita sa aiba dreptate si intr-un final, da, am fost umilita. Intr-un singur aspect avusesem dreptate: nu era vorba de Harley sau alte specii de chopper.

Intalnirea cu Bohmerland

In piata mare din fata Portii Gigantilor am facut cunostinta cu Bohmerland si cu o gasca de posesori pasionati, personaje pitoresti, unii din ei avand varste mai ridicate decat ale propriilor nostri parinti. Bunicii calare pe motoare erau extrem de mandri de jucariile lor si aveau si motive. Perfect intretinute, colorate in nuante vii, “jucariile” iti incantau ochii si te lasau cu gura cascata, intr-o admiratie zgomotoasa, pentru varsta, lungimea si design-ul lor original. Nici una nu semana cu alta, fiecare reusea sa iasa in evienta cu ceva: fie prin design si culoare, fie printr-o trusa se scule neobisnuita: un cos de rachita atarnat de un atas haios! Spre uimirea mea, majoritatea au plecat la cheie, cu mici exceptii care au avut nevoie de o mana de impins. Zgomotul era impresionant si aproape emotionant !

Din pacate istoria acestei marci a fost scurta : produse in Cehia intre 1923 and 1939, ofereau variante pentru trei persoane si unele modele puteau avea chiar doua rezervoare. Desi productia lor a fost intrerupta pentru totdeauna de razboi, posesorii sunt inca incantati si le promoveaza ca pe o mandrie nationala. Cel putin asa mi-au spus mie si la ce am vazt acolo, chiar ii cred!

Agitatie pe podul Carol

Dupa ce piata si-a recapatat linistea iar eu mi-am sters zambetul lat de pe fata, am amanat intoarcerea in cetate pe a doua zi si am pornit incet spre podul Carol. L-am gasit cu totul altfel fata de cum il cunoscusem in noaptea ce trecuse: aglomerat si plin de tarabe ale artistilor si artizanilor. Am intalnit muzicanti, o manifestatie sau un carnaval cu costume medievale destul de veridice – si asta doar cat l-am traversat si ne-am mai clatit ochii cu statuile sale, vazute acum pe lumina. In ciuda onorabilei sale varse, podul era atat de proaspat, se intamplau atat de multe lucruri pe el si intr-un ritm atat tineresc. Iar suvenirurile sau realizarile artistice ce se vindeau pe el nu erau chiar de speriat, si atat cat am apucat sa observ, le-am gasit decente, realizate cu mai mult bun gust decat in multe alte capitale din lume.

Cartierul evreiesc

Am facut apoi o plimbare prin cartierul evreiesc, am cautat strazi, combinand indicatiile unui ghid cu instinctul, am fost impresionati de arhitectura si de frumusetea fiecarei cladiri in parte.

Final de zi
Picioarele noastre mai aveau putin si intrau in greva, asa ca spre seara am luat calea metroului, unde ne-am asezat pe scarile rulante care, fiind atat de lungi, aveai timp sa te odihnesti putin. Ne-am schimbat si improspatat si cum necum, ora 11 noaptea ne prindea iarasi cu ochii in sus la ceasul astronomic – dezamagitor si de aceasta data, figurinele au refuzat din nou sa iasa. Si tot ca un facut, ora 1 noaptea ne prindea pe podul Carol, in placuta liniste a serii. Un tip imbracat in haine de mos Craciun se straduia sa obtina, de la noi fetele, sosetele. Era un fel de pedeapsa la petrecerea burlacilor si toata lumea radea si se amuza, inclusiv el. Sosetele nu le-am cedat dar am fost de acord sa ne punem si noi semnatura pe tricoul lui, alaturi de celelalte victime.
Un pahar cu vin a incheiat perfect o zi perfecta, in timp ce in jurul nostru Praga trepida de distractii: grupuri costumate in diverse forme treceau razand, lumea se plimba inca, se simtea bine, molipsindu-ne si pe noi cu energie. Si uite asa am ajuns sa ne inhamam la drumul spre apartament destul de devreme, la ora 2:30 dimineata!

Citeste mai departe

Praga are atat de multe de oferit incat 3-4 zile, si nici alea intregi, nu iti sunt suficiente. Cred ca 3-4 saptamani ar putea fi o varianta mai buna ca sa apuci sa cunosti cu adevarat orasul, si sunt sigura ca ar fi minunat sa le petreci acolo. Daca in prima dupa amiaza petrecuta acolo nu prea stiam ce e de capul nostru si preferasem sa ne plimbam, a doua zi am luat cartea in mana si am decis sa vedem Hradcany (cetatea sau castelul) si Zlata Unlicka (Ulita de Aur), sa ne plimbam prin Mala Strana (orasul mic) si Josefov (cartierul evreiesc) si sa nu lasam sa treaca ziua fara sa revedem Staromestske namesti si podul Carol. Stiam ca e mult dar ramanea sa decidem la fata locului cum le vom imparti în cele doua zile întregi disponibile.

Pe 26 mai 2007 era deja foarte cald, vara se instalase si soarele, plus oboseala, plus putinele ore dormite, dadeau un egal de cap semimahmur, virgula picioare lesinate. Si abia ajunsesem la vechile scari ale castelului care duceau, intr-o panta lina dar obositoare, la intrarea prin poarta estica. Muzeul jucariilor parea o idee tentanta dar nu mai tin minte de ce nu am intrat, cred ca era un mare afis cu Barbie care ne-a taiat entuziasmul si curiozitatea. Ulita de aur era si ea imediat pe dreapta, dar am decis sa facem mai intai un tur al cetatii si sa ne intoarcem acolo mai tarziu.

Catedrala Sfantul Vit
In piata Sfantul Gheorghe am privit cu incantare in jur, apoi ne-am asezat la coada lunga ce se formase pentru intarea in catedrala. Stateam acolo multumiti de umbra si “amenintati” de formele înfricosatoare ale garguielor, ce pot sa te duca cu gandul la dementorii din Harry Potter. Asteptarea insa a meritat, interiorul catedralei fiind coplesitor. Am fi putut petrece acolo ore pentru a descoperi toate detaliile si cele 19 capele insa stiam ca nu avem timpul acesta.

Mi-au ramas puternic intiparite in minte:
- capela Sf Vaclav, cea mai mare si cea mai frumoasa, capodopera gotica impodobita cu 1345 de pietre semipretioase;
- sarcofagul de argint al Sf. Jan Nepomucky, o bijuterie enorma din argint, incadrat de valurile grele ale unui imens baldachin;
- statuia cardinalului Schwarzenberg, rugandu-se intr-o lumina ce parea ca vine direct de la Dumnezeu.

Dupa ce am urcat in turnul cu clopote pentru a observa panorama orasului si podurile aliniate de pe Vltava, dominate bineinteles in frumusete de podul Carol (oglinda oglinjoara, care e cel mai frumos pod din Praga?), am iesit sa admiram fatada sudica si Poarta de Aur, cu minunatul sau mozaic. Piata laterala generoasa ca spatiu ne-a creat conditii optime pentru adoratie, fata de portalui vestic, unde nu ai suficient loc de pasit in spate pentru a reusi sa privesti relaxat in sus iar inaltimea catedralei te sufoca in spatiul mic ce ramane pana la urmatoarele ziduri.

Presupun ca am observat atunci, in plimbarea in jurul catedralei, si statuia Sfantului Gheorghe rapunand balaurul, bronz realizat in 1373 de mesterii aurari Martin si Gheorghe din Cluj, la comanda regelui Karel IV. Ma rusinez de ignoranta mea si de faptul ca am aflat acest fapt abia acum, asa cum nu am stiut nici ca o copie a acestei lucrari este langa Biserica Reformata Centrala din Cluj. Pe care am vazut-o deasemenea, fara sa fac vreo legatura si fara ca mintea mea sa imi traga macar un mic semnal de alarma, sa pot macar spune acum “mi s-a parut mie” in loc de “ce toanta sunt”! Ei bine, sunt toanta si nu mi s-a parut nimic familiar cand am revazut-o in Cluj, ba mai mult, am avut nevoie de ajutorul unei prietene ca sa o localizez in memorie. Multumesc Hera!
Dar sa trecem peste acest intermezzo autocritic si sa invatam din el ca “nu mai facem asa”. Ar fi trebuit sa petrecem intreaga zi in cetate, ar fi trebuit sa ne documentam cum trebuie, ar trebui in general sa acordam mai mult timp locurilor pe care le vizitam. Despre asta am vorbit deja in “Ne plimbam sau alergam?” si acest mic exemplu, cu riscul de a ma pune pe mine intr-o lumina proasta, poate va face macar o lumina mica in mintea celor mereu grabiti.

Am amanat si vizita la Palatul Regal pe mai tarziu si am trecut prin urmatoarele doua curti ale cetatii, ajungand la prima curte (curtea de onoare) si la Poarta Gigantilor, marcata de insemnele Mariei Theresia si doua grupuri statuare de proportii.

Intre timp ni se facuse cam foame, asa ca vom face o pauza de masa, va las cu amintirea unui pranz delicios luat intr-o gradina intima, cu aer rustic, usor frantuzit.

Pofta buna si povestea continua aici …

Intalnirea cu Praga

Praga nu este doar un oras, este o colectie de impresii atat de puternice si atat de memorabile incat ramai merel legat de ele, ca de o veche relatie. Imi amintesc sentimentul permanent de uluire pe care l-am avut de la primul contact cu orasul. Sentiment care nu m-a parasit pana la plecare si care mai persista si astazi. Ca un parfum bun care nu se duce atat de usor, pe care il redescoperi din cand in cand pe un guler sau o esarfa si te transporta instantaneu inapoi in timp.

Pe 25 mai 2007 am ajuns in Praga si ne-am cazat intr-un apartament de unde, ca sa ajungem in centru, aveam de mers aproximativ o ora. Ce vreau sa spun cu asta e ca nu ne aflam intr-o zona de interses turistic. Dar ce frumos era! Nici nu ne venea sa credem ca nu suntem in buricul targului si am pornit pe jos convinsi ca e doar putin de mers. Arhitectura si totul in jur e menit sa te introduca deja in spiritul perfectionist al orasului si sa nu te lase nici o clipa sa fii dezamagit. Aceasta a fost prima noastra impresie si in mai putin de o ora votam deja Praga ca pe unul din cele mai frumoase orase europene. Si asta nu pentru centrul sau vechi fermecator (in care nici nu ajunsesem inca), ci pentru faptul ca isi pastreaza fermecele intacte pe toate coordonatele sale! Desigur, vei observa de unde incepe sa se scurga teava cu turisti si unde se termina, dar ochii tai se vor putea uita in jur cu incantare, fie ca esti in Stare Mesto – orasul vechi -, fie ca esti la o ora distanta de aceasta.

Staromestske namesti
Cand am ajuns in centrul orasului vechi – Staromestske namesti – era deja intuneric. Trebuie sa ma corectez si sa explic mai bine: conform modificarilor survenite in urma disparitiei soarelui de pe cer se putea spune ca venise noaptea, dar, asupra pietii se revarsa o lumina magica, locul zumzaia si forfotea de oameni, fiecare piesa de arhitectura valoroasa era generos iluminata – adica toate cladirile de jur imprejur -, iar in departare si deasupra tuturor se ridica, profilandu-se pe fundalul albastru inchis al cerului, catedrala Notre-Dame de Tyn. Prooabil ca as fi uitat sa respir daca nu mi-ar fi atras atentia un grup compact de oameni ce stateau nemiscati, cu ochii ridicati spre cer, ca si cum s-ar fi rugat, in fata turnului ce gazduieste ceasul astronomic. M-am prins imediat ca nu piosenia tinea oamenii cu ochii in sus ci asteptarea orei exacte si a paradei de figurine reprezentand moartea si apostolii. Am luat si noi pozitia cu pricina. A batut ora fixa si nu s-a intamplat nimic. Hm, pacat, poate data viitoare!

In mod obisnuit m-ar fi deranjat atata foiala de oameni in jur, insa imaginile care imi intrau prin ochi imi tinea mintea si sufletul suficient de ocupate, iar ceea ce simteam plimbandu-ma pe acolo nu putea fi bruiat de nici un alt element, oricat de disturbator ar fi fost el. Ne-am asezat pe jos in mijlocul pietei, pe piatra cubica lustruita de pasi si ne-am acordat un ragaz, cat sa putem sa digeram a doua impresie puternica lasata de Praga. Dupa ce ne-am ridicat am decis ca avem nevoie de o bere, si nu de una obisnuita, ci de una la litru.

Ne-am asezat la terasa restaurantului Rott, in Piata Mica, alaturi de o frumoasa fantana protejata de un grilaj din fier forjat minunat executat. De la masa puteam admira fatada pictata a casei Rott si, chiar daca preturile includeau privelistea, nu am fugit fara sa platim si nici nu am spalat vasele. Am inceput sa radem in timp ce abia reuseam sa ridicam halbele grele cu gulere groase de spuma apoi, odata setea si foamea alinata, am hotarat ca suntem pregatiti pentru inca o intalnire cu frumusetea acestui oras. Asa ca am pornit incet, bucurandu-ne in continuare de frumusetea strazilor din ce in ce mai linistite, spre simbolul orasului: Podul Carol (Karluv Most).

Karluv Most
Cand am ajuns acolo era deja a doua zi, iar ceasul arata 1 noaptea. O ora perfecta pentru a-l vizita. Orasul nu dormea totusi, chiar daca era tarziu. Cateva cupluri se plimbau ca si noi, iar undeva in stanga podului una din cele mai renumite si mai mari cluburi forfotea de oameni, la toate etajele sale. Doar Vltava statea linistita, oglinda nearga si netulburata pentru luminile castelului de pe celalalt mal. Am inaintat cu emotie pe pod avand senzatia ca am intrat intr-un muzeu, privirea fiindu-mi coplesita cele 30 de statui atat de frumoase care il decoreaza. A treia impresie din ziua respectiva si iarasi, una de neuitat. Am atins mecanic basoreliefurile care aduc noroc, lustruite de atata amar de dorinte ce vor sa fie indeplinite.

Nu mai cred ca lucruri din afara ta iti pot indeplini visele si de aceea nu mai fac asta decat ca sa ma amuz. De altfel, chiar si atunci cand speram sa fie asa, uitam ce dorinta mi-am pus. Cum aveam sa aflu daca mi s-a indeplinit sau nu? In orice caz, si de data aceasta am uitat, dar daca mi-am pus cumva, din inertie, o dorinta, sunt sigura ca s-a referit la o revenire in Praga, cat de curand. Ma auzi norocule? Vreau sa revad la Praga si vreau acum, cum rezolvam treaba asta?

continuarea aici…

Imi aduc aminte de copilaria noastra, de felul in care eram nedeslipite de dimineata pana seara si uneori chiar noaptea. Am crescut impreuna de prin clasa a doua, am fost ca doua siameze ce nu se mai puteau desprinde una de alta. Orice pretext era bun: cand veneam de la scoala ne conduceam una pe alta, pe rand, de mai multe ori, pana cand reuseam sa terminam ce aveam de vorbit si epuizam toate motivele de amuzament. Insa noi surse de inspiratie ne loveau inca de la intrarea in casa si telefonul uneia sau alteia zbarnaia in scurt timp, pentru o noua repriza de rasete. Imi aduc aminte de chicotelile inabusite din timpul orelor si de faptul ca radeam atat de mult incat ajungeam uneori sa ne scapam pe noi. Eram copii, nu va uitati asa la monitor, se intampla si la case mai nobile! Impreuna am invatat, am crescut copii – da, aveam amandoua cate un bebe de jucarie si un sot fictiv, al meu era Elvis Presley, al ei era Alain Delon), am calatorit cu imaginatia si am campat in adevarate corturi create din paturi elaborat agatate intre obiectele de mobilier din casa. Eram tot impreuna cand am trait primele iubiri si am depasit razand si momentele in care s-a intamplat sa ni se puna pata pe acelasi baiat. Asa cum am ras impreuna am si plans impreuna, ne-am ascultat si alinat frustrarile, ne-am suparat impreuna pe lume, am imbracat haine negre de rockeri si am dat din cap pe la petreceri.

Facultatea ne-a adus in Bucuresti si dupa ce am stat un timp separat, am ales sa ne inghesuim in patul extrem de mic al aceleiasi gazde. Am infruntat impreuna prejudecatile bucurestenilor si ne-am bucurat amandoua de avantajele capitalei: teatre, parcuri mari numai bune de plimbari lungi, accesul la tot ce insemna cultura si nu in ultimul rand, independenta pe care o aveam! In curand insa aveam sa fim molipsite de virusul carierei si al unui stil de viata egocentric, raspandit in orice mare aglomerare urbana.

Ma intristez cand ma gandesc cum viata a pus o distanta intre noi chiar si cu mult inainte ca Dana sa plece din tara. Imi reprosez si acum ca m-am lasat luata de asa zise alte probleme sau “prioritati” si nu am mai putut petrece atat de mult timp impreuna asa cum nu imi voi ierta niciodata faptul ca atunci cand a avut probleme serioase nu i-am fost destul de aproape. Nu imi gasesc scuze pentru ca nu am. Iar acum, cand as vrea sa o am mai aproape, e atat de departe!
De aceea ii voi dedica acest articol, de ziua ei, ca un mic cadou al intalnirii noastre din Praga din vara anului 2007.

La multi ani draga mea prietena si imi va fi mereu dor de tine si … de Praga!

va urma povestea zilelor petrecute impreuna in Praga