O oprire în Dubrovnik

Cu soarele în cap, marea în dreapta şi muntele în stânga, am cunoscut faţa de piatră şi pământurile cultivate între şosea şi mare. Din cauza vântului bora care deşertifică totul, micii fermieri din zona Splitului cultivă legume în solare acoperite cu pânză şi în grădini. Vegetaţia este mediteraneană: leandri cu flori albe, roz, roşii, grena, chiparoşi, palmieri, smochini, portocali. Kiwi pus pe spaliere face bolţi ca viţa de vie, proprietăţile sunt delimitate prin pietre suprapuse, netencuite, nişte zidulete grosuţe şi joase, hotare simbolice peste care se poate face un pas. Pini şi brazi s-au căţărat pe munţii ce coboară rânduri, rânduri, în mare. Ploile au scobit sau săpat crăpături adânci în stâncile izolate, aruncate parcă de un uriaş.

Toponimele fără vocale (Strnj)arată că însăşi limba croată are ceva de pietre rostogolite, în deplin acord cu relieful aspru al munţilor. Urmele sinistre ale războiului recent erau, când am trecut noi pe acolo, lăsate în picioare – schelete de case în sate distruse de bombardamente şi părăsite, pe versanţii munţilor. Am întâlnit şi mici plaje cu pietriş în golfuleţe pline de ambarcaţiuni. Serpentine, serpentine. Într-o peşteră era pictat un mare ochi cu iris albastru. Şoseaua este foarte sus faţă de mare. Într-o stâncă săpată o locuinţă! Campinguri, vile aproape de mare, înconjurate de conifere! Ce aer! La punctul vamal (intrare ieşire din Bosnia, cam 13 km.) camioanele ne-au ţinut în loc. Am trecut peste un viaduct de 65 de km şi un pod (Franio Trudmann) înrudit ca aspect cu cel al Normandiei. Pământ roşu, în bulgări mari, canale de apă pentru agricultură. Grupuri de motociclişti.

După cinci ore de mers (în medie cu 30 km/oră) am ajuns la Dubrovnik, oraşul cetate apărat de ziduri de piatră foarte groase. Ca orice cetate care se respectă oraşul vechi are străzi medievale înguste, o fântână cu cinci garguie, statui, lăcaşuri de cult, muzee, porumbei; deja trecuse jumătate de zi aşa că am hoinărit fără scopuri culturale, bucurându-ne de umbră şi atmosferă. De la debarcader am luat un vaporaş până la insula Cavtat. Marea devenea albastru închis, briza era răcoroasă.

Cunoscută din sec IV î.d.H. Cavtat  are construcţii vechi şi noi, în jur apa e clară că în toată Croaţia şi un monument alb, grandios, din calcar, se ridică pe o colină vizibilă de la mare distanţă – mausoleul unei familii, făcut de sculptorul Ivan Mestrovici în cimitirul insulei (cam sus,  căldură mare şi urcat cu gâf). Terasele şi restaurantele expuneau pe gheaţă homari, scoici şi tot felul de vieţuitoare marine comestibile. Ne-am luat pizza cu fructe de mare şi îngheţate italiene, sub marii palmieri.

Ne-am întors cântând la “casa noastră” şi ne-am pregătit cu regret de plecare; cel mai greu ne-am despărţit de apa aceea minunată în care aproape că pluteam şi priveam ce se mai întâmplă pe fundul mării.

Spre Rijeka vântul îşi făcea de cap; rafale puternice aduseseră norii şi acum, sub cerul gri, răvăşea violent apa. Spuma semăna cu zăpadă viscolită, nu erau aşezări omeneşti, muntele arid arunca câte o piatră din când în când (era semnalizat!); în stânga au apărut insulele Kornati. Defrişate pentru Roma, secate şi pieptănate de Bora, deşerturi de piatră în culori stinse, lipsite de viaţă, aveam sentimentul că trec pe lângă un peisaj lunar de o sălbatică şi rece frumuseţe. Şoseaua foarte bună trecea pe viaducte, prin chei, pe lângă coastele muntelui ţinut în frâu de plase dese. Ziduri de piatră protejau văile, întăreau taluzul şoselei, pe serpentine largi maşinile mergeau într-un şir cuminte; am suferit pentru că nu erau refugii, nu se putea opri şi fotografia. În stânga roci de diferite culori, unele alcătuite din straturi, cu peşteri, arcuri de triumf naturale, puţină vegetaţie în locurile unde se scurgea vreodată apă, în dreapte, stâncile golaşe cu nuanţe  de  bej, gri, vânăt şi marea albastru închis cu coame lungi albe! Volumul imens de piatră stătea bine la locul lui, marea la fel. Câte o vilă construită în locuri inaccesibile părea o casă de jucărie. Vântul aducea până la noi roiuri de picături sărate. Adio, ţară de piatră!

Am trecut prin Slovenia, am dormit o noapte aproape de frontiera cu Italia şi ne-am împotmolit la vamă din Triest.

Vama groazei

Era oarece codiţă de autoturisme, se înainta relativ repede; după ce s-au uitat în paşaportele noastre şi ne-au chestionat de unde venim am fost invitaţi să tragem maşina în lateral, pentru a ne controla bagajele. Nu ne-am făcut probleme, ştiam că nu aveam nimic ilegal cu noi. În portbagaj, primul lucru peste valize, ca să nu se spargă, era o cutie cu scoici şi corali cumpăraţi din Trogir, de la tarabe. Ni s-a cerut bonul de magazin, sau factura. La tarabele de suveniruri nu se dă aşa ceva. Ba da! au susţinut vameşii. Ba nu! am spus noi. Pe lângă noi treceau maşini gârlă, la care abia dacă se arunca o privire…

Am scos tot conţinutul msinii pe un fel de masă lungă. Nimeni, în cele câteva ore cât a durat tărăşenia, nu a mai fost oprit, o pradă pe zi era oare deajuns!?

Au dus scoicile şi un flacon de nitroglicerină (pe Michel îl durea câteodată în piept) la analiză. De ce? am întrebat noi miraţi. Ca nu cumva în ele să fie ascunse droguri!

Poate că eram înnegriţi de soare dar pe feţele noastre nu se citea oare că nu suntem mafioţi!? Ne-au înapoiat scoicile şi medicamentul, coralii nu. Ne-au chemat într-o încăpere. Micuţii noştri corali, alb, gri şi vernil-bleu erau pe un birou. Ne-au explicat cu documente în faţă ca aceştia fac parte din “pianti e animali proteggiati”, că ar face parte din marea barieră de corali din Australia jefuită mereu de diverşi bandiţi şi că a-i transporta / poseda fără un act este o infracţiune. Au! Dacă fără sandalele galoşi ne-am descurcat iată că necunoscând legea vamală internaţională, aveam surprize foarte neplăcute.

- Nu am ştiut, nu suntem infractori, i-am luat pentru copiii noştri etc. (În italiană)

- Nu contează!

- Şi ce facem?

- În primul rând vi-i confiscam!

- Nuuu!

- Ba da!

- Lăsaţi-ne măcar să-i fotografiem!

- Bine!

- Şi după acesta?

- Vă facem un dosar cu care veţi merge la giudice (judecător). Nu durează mult!

- Giudice? Padova? Altfel nu se poate?

- Amendă de … euro (mult); ne-au încurajat că nu durează mult!

Noi doream doar să trecem prin Italia spre Austria, dar ideea că am săvârşit o nelegiuire şi că vom fi judecaţi pentru asta era de-a dreptul catastrofală pe lângă timpul pierdut!

Sub această presiune mi-am amintit toată italiana pe care o învăţasem în facultate cu 28 de ani în urmă şi am vorbit, am scris o declaraţie cât de corect am putut. Un vameş mai în vârstă ori s-a uitat mai bine la noi ori ne-a crezut, că ne-a lăsat să plecăm fără giudice şi Padova specificând că totuşi se fac nişte documente, se trimit la Padova cu menţiunea că am greşit involuntar şi că vom primi acasă un înscris; ne-a dat chiar şi cartea lui de vizită pentru a-l contacta dacă avem neplăceri. Coralii însă, nu i-am mai primit. Nu ăsta a fost cel mai rău lucru, ci faptul că ne-am simţit ultimii oameni. Ne-am întrebat, mă întreb şi acum, ce aveau figurile noastre, înafară de bronzul căpătat la mare, de am fost opriţi şi pedepsiţi? Am aflat ulterior ca şi italienii evitau aceast punct vamal.

Abia cu această întâmplare ne-am luat cu-adevărat adio de la Croaţia.

În loc să vedem oraşul Triest, bătut şi el de vântul Bora, cu albul sau Castel Miramare, cafenele istorice, amfiteatrul roman, parcul populat de statui etc. am pierdut vremea şi buna dispoziţie în vama italiană…

Era în 2001…

Foto: Cornelia Florea

]]> http://lumeamare.ro/2012/04/17/traficantii-de-corali/feed/ 0 http://lumeamare.ro/2012/04/10/nisipul-e-pietre/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=nisipul-e-pietre http://lumeamare.ro/2012/04/10/nisipul-e-pietre/#comments Tue, 10 Apr 2012 05:00:27 +0000 Ghiocel(a) http://lumeamare.ro/?p=37124 ZECE ZILE ÎN CROAŢIA, PARTEA II

După umblătura fenomenală de la Plitvicka Jezera ne-am oprit înainte de Zadar, la o vilă cu etaj, locuită la parter de proprietari  şi o căţeluşă prietenoasă. În grădină cineva culegea caise, fructele mele preferate. Nici vorbă să cer, eram „om mare”, dar faţa mea şi privirea pofticioasă au spus mai mult decât doream aşa că acel cineva a venit spre mine cu un castronel şi aerul de “na şi ţie!”

Din periferia Zadarului ne-am cumpărat costume de baie apoi ne-am  întâlnit cu litoralul Marii Adriatice şi mulţimea de ambarcaţiuni în golfuri, cu soarele (300 de zile pe an) şi cerul albastru fără nor. Magistrala de lângă mare era bine păzită de munţi gri, abrupţi. Pe anemicul sol adunat între stânci o vegetaţie debilă nu indrăznea să se extindă.

La Slatine, (insuliţa legată printr-un pod de Trogir), ne-a întâmpinat un apartament într-o vilă elegantă cu terase, înconjurată de o grădină bine orânduită, cu grătar, mese, scaune şi gură de apă pe lângă alei, arbuşti şi tufe mari de flori. Ne-am instalat şi am căutat marea. Era aproape. Am coborât pe o străduţă şi ni s-a arătat, într-adevăr apă limpede şi albastră, avuţia naţională a Croaţiei, DAR cât vedeam cu ochii, între mare şi vile se întindea UN BOLOVĂNIŞ format din pietre încălecate peste alte pietre. Auzisem ceva, ne înarmasem cu salteluţe din izopren însă ca să ne întindem pe asemenea oaste puternică, de neurnit… mai bine nu! Nici la mers nu era prea grozav, d’apoi să te relaxezi! Mi-a venit în minte nisipul blând şi din belşug de la Marea Neagră împănat în sezonul estival de tot felul de reziduuri lepădate fără jenă de turiştii rozători aşa că am aruncat umbra de regret şi am icercat să mă acomodez, aşezând cumva pietrele. Contactul cu apa, minunea aceea de apă limpede ca într-un pahar, caldă, superbă, nu era mai uşor; bolovănişul cobora în mare! Îmbrăcat într-o mocheţică verde gălbui şi deasă de alge era numai bun să aluneci şi să-ţi zdreleşti bietele labe, până când atingeai nivelul necesar de apă ca să înoţi. Am mers şi “în mâini”,  pe pietre, până la o adâncime acceptabilă pentru înot.

Atunci era formidabil şi uitai de necazurile imediate; când o coteai spre mal bolovanii perseverenţi şi alunecoşi îţi aminteau că trebuie să plăteşti un tribut ca să te vezi ajuns pe ceilalţi, fierbinţi, încălziţi de soarele  puternic. La mai adânc creşteau nişte tufe de alge moi, ca o blană iar scoicile vii, vânjoase, bine încleştate de pietre, nu se lăsau culese. Apa era cristalină şi atât de sărată încât după două, trei băi se forma pe piele o crustă albicioasă. La începutul şi sfârşitul zilei aburii mării topeau baza munţilor de pe continent; aceştia pluteau fantomatici în depărtare.

Poteci în mare

Ne aşteptau aşadar nişte zile ciudate. Am privit mai bine în jur şi am descoperit o platformiţă de beton, în faţa unei vile, deloc solicitată (era iunie!) ne-am aşezat acolo salteluţele, nu ne-a alungat nimeni, până la ea mergeam încălţaţi şi o parte din suferinţă s-a atenuat. Nu de tot! Acolo locuiau crabi micuţi, negri, gri şi maronii, nici primejdioşi, nici atrăgători. Dacă te gâdila ceva şi presupuneai că e o muscă (nu există acolo aceasta insectă) o alungai cu mâna şi dădeai peste ceva mărişor, alergător într-o dungă, imagine ce nu-ţi “cădea” prea bine. În drum spre Trogir am văzut hoteluri cu platformă alăturată, suspendată peste apa adâncă, se plonja direct!

Paza de coastă era reprezentată de un cuplu de pescăruşi; veneau zilnic şi inspectau amănunţit malul, trăncănind neîntrerupt cu glas când de găină sau raţă, când de motan în călduri. Numai ei fisurau liniştea deplină. Nu chioşcuri, nu vânzători ambulanţi, parcă am fi fost şi singuri pe lume şi în plină civilizaţie!

Michel avu o mare surpriză: punându-se la mintea scoicilor, care e mai tare (să le smulgă adică din lenea lor, se ţineau bine!), scoase din apă una mai puţin îndârjită şi rămase stupefiat căci din ea ieşiră nişte lăbuţe negre! Era un crab care stătea în chirie! Cârduri de peştişori coloraţi sau dungaţi se fugăreau  inofensivi, arici de mare trăiau ascunşi prin vegetaţia de pe fundul mării şi printre pietre, normal că fără ele nu se putea!

Am observat că în apă, după bariera de pietroaie subacvatice, apărea nisipul! Atunci am inaugurat o nouă meserie: potecile în apă! În fiecare dimineaţă mutam pietrele ( de o greutate acceptabilă în lichid) şi făceam un culoar pe care să intrăm până la adânc. Marea nu stătea locului, lucra contra mea, noaptea. În zori însă, se prefăcea că e lac şi trebuia să o iau de la capăt. Nu m-am descurajat, ba chiar m-am calificat la locul de muncă şi făceam potecile din ce în ce mai repede…

În ultima zi ne-am dus la un supermarket să luăm câte ceva şi SURPRIZĂ! Am descoperit papuceii flexibili numai buni pentru astfel de plaje. Şi cât muncisem eu la poteci, mândrindu-mă chiar că descoperisem America! Şi, până la Slatine, văzusem vreo două golfuri cu nisip şi cazări alături, numai că am vrut să fim oameni de cuvânt, ne reţinusem apartamentul pe net! Ce înseamnă să nu fii complet informat!

Oricum, eram negri, săraţi şi veseli. Mergeam la Trogir, la piaţă, ne plimbam. Trogirul avea o parte foarte veche, cu dale (lustruite de paşii oamenilor) din vremea romanilor. Ziua te trăgeau de ochi magazinele şi micile restaurante; seara însă, luminat feeric, era mult mai atrăgător şi foarte animat. La Trogir se putea mânca cel mai proaspăt peşte din Adriatica, făcut la grătar şi acompaniat de un vin bun, roşu (Zlahtina). Grecii au făcut aici un canal cu apă (fossa) care a apărat oraşul până în secolul al-XV-lea. Veneţienii au construit turnul cu ceas şi alte edificii.

În bazinul portuar s-a lăfăit mai multe zile un iaht (din Nassau Bahamas) la care se producea un adevărat pelerinaj. Negru, alb şi auriu, catarge argintii, comenzi computerizate, spălat zilnic de un tânăr negru, îmbrăcat în alb, cu furtun auriu. Cu ocazia unei petreceri în picoarele goale (toţi musafirii s-au descălţat la intrarea pe punte, pe un covoraş) fiind în întregime luminat, s-au văzut oglinzi mari, candelabre şi aranjamente florale expuse pe măsuţe preţioase. Desprins parcă dintr-un film, cât a stat în port a fost văzut de multă lume. De atunci în multe locuri am umblat şi multe iahturi am văzut!

După câteva zile cuminţi la prăjeala şi baie ne-am dezlipit de plajă şi noile obiceiuri şi am dedicat o zi Dubrovnikului.

PS: nu vă speriaţi, în Croaţia există şi plaje cu nisip, vă va povesti la un moment dat Roxana.

Un deceniu de independenţă şi respectul pentru frumuseţe

Se făcea vara anului 2001, ceea ce însemna că trebuia să umblăm după albastru, cer şi mare; am iubit enorm Marea Neagră mulţi ani, încercasem şi după ’89 să o revedem numai că litoralul vieţuia într-o confuzie; nu se făcea privatizare, statul nu întreţinea sau renova, micii negustori sufocau plajele, aşa că, cine putea, fugea spre alte ţărmuri.

Ajutaţi de computer şi internet am optat pentru Croaţia; începea pe atunci să fie din ce în ce mai lăudată.

După ce a fost mult timp componentă a Iugoslaviei multinaţionale, după ce a trecut printr-un război, Croaţia a devenit independentă şi a început să-şi vindece rănile, să construiască intens şi să continue valorificarea frumuseţilor naturale începută acum două mii de ani. Identitatea ei a fost supusă unor influenţe numeroase: ilirieni, liburieni, romani, greci, slăvi, avari, veneţieni (au stat aici 600 de ani), habsburgi, francezi, italieni, sârbi, au trecut şi trăit în Croaţia, unii lăsând moşteniri importante, mai ales romanii, veneţienii şi habsburgii. A plătit tribut turcilor şi veneţienilor pentru a avea libertate dar abia acum este independentă. Cum au supravieţuit croaţii păstrându-şi limba şi fiinţă, învăţând de la toţi cotropitorii şi păstrând ceea ce a fost valoros? Cred că respectul faţă de frumuseţe şi lucrul bine făcut i-a împiedicat să distrugă ceea ce alţii au construit mai ales că acest “lucru” a dus la menţinerea turismului ca primă sursă de bunăstare. Au împrumutat de la piatra şi apa înconjurătoare tăria şi tenacitatea?

În drum spre Slatine, sat din apropierea Trogirului am avut câteva opriri: în faţa noastră, în Ungaria, s-a produs un accident “fericit”, adică dintr-o maşină ieşită din şosea şi răsturnată cu rotile la soare au fost scoşi de şoferii opriţi şi o salvare venită în goană mare, vii şi nevătămaţi, doi adulţi şi doi copii; la Balaton am admirat lebede şi iole, la fast-food ne-am hrănit, în parcări ne-am dezmorţit.

Intrarea în Croaţia a fost o plăcere. Vameşii erau numai zâmbete, lapte şi miere însă ne-au verificat rezervarea, şoselele şi autostrăzile excelente, la marginea lor puzderie de oferte – soba, zimmer, cameră, restaurante cu grătare mari şi ţepuşe în care se învârteau miei, vile cu interioare şi curţi puse la punct, case construite special pentru a fi închiriate, curăţenie şi amabilitate, mic dejun consistent, toate ne-au impresionat. Atunci nu ştiam cum se face turismul în alte ţări, experienţele noastre cu locuinţe particulare fuseseră nefericite aşa că am recunoscut, dormind într-o asemenea vilă o noapte, că am intrat în altă lume! A doua zi dimineaţă era răcoare, vegetaţia plină de rouă şi o ceaţă uşoară plutea deasupra copacilor; doar eram la munte! Am plecat în direcţia Zadar. Când a apărut indicatorul de Hotel Plitvice şi Bellevue am parcat.

Plitvicka Jezera, raiul de pe pământ

Aflasem din folclorul călătorilor că există în Croaţia parcuri naturale iar Plitvice ar fi cel mai frumos dintre ele. Accesul era direct din şosea, se plăteau trei trasee în funcţie de timpul de care dispunea omul; nu ne grăbeam aşa că ne-am ales şi bine am făcut, traseul cel mai lung; după parcurgerea lui (în şase ore) am hotărât că dacă ar trebui ales un loc pe pământ de comuniune deplină cu natura, pace cu susur şi vuiet de ape în care se văd peştii, cântec de păsări, pădure virgină, cascade şi peşteri, flori şi stânci, un rai compensator aici, pe pământ, Plitvice Lakes – Plitvicka Jezera ar fi primul.

Am mers pe malul unor lacuri de forme şi culori diferite, de la albastru ceruleum la cobalt, turcoaz (în Spania se mai găsesc lacuri de acumulare de asemenea culoare, la Guadalest, de exemplu), verde, kaki; am văzut izvoare, pâraie, căderi de ape fiecare cântând în felul ei, stropind, pulverizându-se, aruncându-se în coloană de pe stânci sau pe stânci, despletindu-se în perdele şi şuviţe, înspumate, neobosite. Ape târâtoare ieşeau din pamând şi pietre, dispărând vijelioase pe drumuri numai de ele ştiute. Pe lângă lacuri domnea liniştea. Trunchiurile de copaci prăbuşite în ape erau îmbrăcate în catifele verzui şi maronii. Clopoţei mov, mii de flori delicate colorau verdeaţa abundenţa de pe coline; în golfuleţe păstrăvii se jucau netemători, dacă întindeai o mână, îi puteai atinge. Sub un podeţ de lemn un păstrăv tată serios şi autoritar îşi aliniase soldăţeşte familia disciplinată, toţi în aceeaşi direcţie, primind în faţă şuvoaie repezi. Alţi peşti se ridicau la suprafaţă (“să ia o gură de aer ca de apă sunt sătui”, zise Michel), se jucau sărind şi plescăind. Libelule albastru închis zbârnaiau printre trestii viguroase, bine înfipte în locuri umbroase, puţin adânci, peste care treceau aleile de lemn. Fluturii fâlfaiau deasupra florilor.

Vuietul ne anunţa că urmau cascadele (mai mult de 90!) ce făceau legătura dintre cele 16 lacuri. Izvoarele  veneau din ţinutul muntos Mala Kapela se adunau şi despărţeau, apa modela relieful carstic, prin depunerile permanente de calcar se formau baraje, apa trecea peste ele sau, întâlnind obstacole care le deviau cursul, creau noi albii. Pe treptele născute dintr-o perpetuă mişcare la niveluri diferite şuvoaie limpezi saltau înspumate de la fire, până la mari şi răspândite căderi de apă.

Pe bănci la umbră, populaţia (în lungi şiruri, adulţi, copii, bătrâni, perechi sau grupuri mari) îşi trăgea sufletul iar cine era avizat rodea diverse chestii din pungi căci la cele şase ore de mers nu te dor numai picioarele ci te pârleşte şi foamea. Noi am intrat pe traseu ca nişte habarnami, fără apă sau provizii, ni s-au lipit burţile de spate! Coşurile de gunoi incăpătore, cu saci negri de plastic, primeau toate ambalajele (vai! ale altora! ziceau flămânzii) nimic nu întina frumuseţea neprihănită a naturii.

Cu un fel de bac am traversat un lac după care a apărut, ura!, un restaurant, destul de scump dar de neocolit! Am înghiţit foarte repede doi cârnaţi cu cartofi prăjiţi, o plăcintă cu măr, am băut coca-cola, am uitat complet de “mâncarea sănătoasă” şi ne-am înscris în clubul fraierilor căci din toată lumea aceea care mărşăluia prin parc foarte puţini intrau în restaurant. Toţi umblau harnici, orientaţi de săgeţi, tineri, părinţi cu copii mici căraţi în diferite moduri, profesori cu clase numeroase, câini în lesă, nimeni nu încurca pe nimeni, era loc, slavă Domnului! (300 de km pătraţi)

Pe scări abrupte am urcat într-o grotă (din al cărui plafon şiroia apă), cu ieşire la o coastă de unde se vedea panorama lacurilor. Marea Cascada  (Sastavci) de 80 de metri ne-a tăiat respiraţia; îmi venea să mă aşez în faţa ei şi să mă închin: fire subţiri de apă coborau de la mare înălţime, unele saltau pe denivelări, altele ajungeau jos sub formă de pulbere, o ţesătură mişcătoare şi fragilă ca o perdea în cântec de păsări şi zumzăit de insecte.

Acum pot aşeza această plimbare alături de altele din Spania (parcurile Torcal, Ordesa şi Piedra), din Portugalia (parcul castelului de la Sintra) din Franţa (Cheile Tarnului şi ale Jontei, Gerardmer).

Plitvice a fost numit vestul sălbatic al Europei; datorită excepţionalelor sale peisaje aici s-a turnat ecranizarea cărţii lui Karl May, Winnetou cu alt titlu, Comoara din lacul de argint.

Contactul cu frumuseţea te acaparează în asemenea măsură încât îţi spală pentru un timp toate petele negre din suflet şi te purifică. Am ieşit din acest parc încărcaţi de energie pozitivă şi cu sentimentul că am câştigat pentru totdeauna un tablou viu şi unic.

Fotografiile din perioada aceea nu sunt cine ştie ce, aşa că am împrumutat câteva din Cum să convingi copilul să se bucure de o drumeţie în natură.

Va urma!

Cum spuneam şi în articolul Cum să convingi copilul să se bucure de o drumeţie în natură, odrasla mea nu face parte din specia sportivă şi ambiţioasă când vine vorba de folosirea propriilor picioare. Şi preferă clar să stea cu fundul în apă decât să transpire la urcuş. Însă copilul meu are ghinion de nişte părinţi la fel de neantrenaţi dar cu dragoste de verde şi ambiţia nemăsurată de a târî progenitura după ei pe oriunde ar merge.

Îmi plac foarte mult locurile unde marea e în imediata apropiere a muntelui, locuri în care poţi combina zăcutul la plajă cu puţină mişcare la umbra copacilor. Prima dată am făcut asta pe Samothraki, în căutarea unor cascade minunate, cu apă rece şi limpede de munte, în care LumeaMică s-a băgat fără ezitare, deşi avea doar 3 ani pe atunci.

Ba mai mult de atât, la vârsta aia a parcurs traseul până acolo cu mult mai multă uşurinţă decât ar face-o acum. Şi era o zi foarte caldă şi umedă, o ţin şi acum minte. Iar ea ia uitaţi ce mândră păşea!

De aceeaşi combinaţie te poţi bucura şi în Croaţia, dacă o iei pe coastă şi te aşezi undeva în zona Parcului Naţional Paklenica. Noi ne-am oprit la Starigrad Paklenica, la aproximativ 50 de kilometri înainte de Zadar. De acolo poţi explora două canioane: Velika Paklenica şi Mala Paklenica. Nu aveam decât o zi la dispoziţie pentru asta aşa că am ales să vedem pe cel mai mare, Velika Paklenica.

Am studiat traseele (vezi aici), am văzut că nu e dificil şi că drumeţia pe care puteam noi să o facem cu doi copii după noi, unul al nostru, al doilea de împrumut, era mai mult decât posibilă într-o zi. Pe site traseul Velika Paklenica – Anića luka -  Lugarnica – Paklenica Mountain Hut era estimat la două ore, nu eram noi aşa de optimişti dar am zis că în patru ore tot o facem. Nu au fost nici patru, ne-am cam întins pe toată ziua, bine măcar că nu ne-a prins întunericul la coborâre, pe o zonă cu pietre destul de alunecoase.

LumeaMică bineînţeles că s-a plictisit repede de mers. Aşa că am început să apelăm la diverse tehnici de derutare a inamicului.

• Am pus-o să ne înveţe cântece şi am cântat cu toţii, pe porţiunile destul de uşoare care nu prespuneau decât să pui un picior înaintea altuia.
• Am folosit cronometrul şi am făcut pariuri legate de cât timp ne va lua de la un popas cu izvor la altul (şi sunt destule!)
• Am scos câte ceva de mâncare sau câte un premiu dulce.
• Ne-am jucat de-a fotomodelele şi am pozat pe rând lui tati (mă rog, mai mult ea decât restul!)
• Am făcut multe, chiar multe popasuri, eu una obosisem de atâta stat.

Traseul nu este deloc dificil, e poteca mare şi bătută, cu porţiuni destul de scurte de urcare şi multe bucăţi drepte. Dar cum spuneam şi mai sus, la întoarcere chiar se impunea puţină grabă, pentru că nu aveam lanterne la noi seara se apropia vertiginos. Aşa că s-a lansat un concurs cu tema: cine nu se mai opreşte până jos!

Important e ca am ajuns cu bine înapoi printre stâncile care la sosire erau pline de alpinişti, acum se mai goliseră. Iar o baie în mare la apus, ca să dăm jos rândurile de transpiraţie, a fost cum zice reclama: nepreţuită! Cam aşa arăta:

Închei cu mai multe fotografii şi cu aceeaşi întrebare ca data trecută: tu cum îl mai motivezi pe micul sau mica mofturoasă să îşi mişte picioarele?

Astăzi am să vă povestesc despre drumeţia de la Plitvice Lakes, Croaţia. Odată ajunşi acolo aveam posibilitatea de a alege între mai multe trasee, după cum puteţi vedea aici. Nu mai ţin minte pe care l-am ales noi, ştiu doar că nu era cel mai scurt şi ne-a ţinut ocupaţi aproape toată ziua.

LumeaMică a făcut mai întâi “woooow” în faţa uluitoarelor cascade. Apoi “woooow” la peşti. Şi după câteva “woooow” am auzit ceea ce nu îmi doream să aud: “mai avem mult?”. Să vă spun că eram abia la începutul traseului?

Care este soluţia când copilul e, de fapt, nu obosit ci plictisit şi lipsit de motivaţie? Poţi să îl ameninţi. Da, va funcţiona câteva minute după care va inventa o durere iremediabilă la genunchi. Poţi să îi promiţi un premiu pentru care se va strădui o vreme, până când va obosi cu adevărat şi îşi va da seama că nu merită. Poţi să îl iei în braţe… nu, de la o anumită vârstă în sus nu mai poţi să îl iei în braţe.

Ca în orice facem noi în viaţă, nu trebuie decât să sapi în puţul creativităţii şi imaginaţiei şi să scoţi de acolo ideea care îl va implica pe cel mic.

În cazul nostru soluţia a fost POVESTEA!

Am început să inventăm o poveste din care noi făceam parte, ca personaje. Lacul ne despărţea de pădurea vrăjitoarelor, eram deseori urmăriţi, podeţele de lemn se puteau oricând rupe sub noi, aruncându-ne în capcanele apelor verzi, culoarea diferită a lacurilor era semnal că apa era otrăvită sau bună de băut, peştii ne transmiteau mesaje secrete iar prinţesele erau captive în stâncă, cu pletele revărsându-se în cascade. Iar noi, bineînţeles, aveam o misiune!

În cele din urmă am ajuns la capătul traseului, alegând o scurtătură pe ultima bucată, nu de alta dar de data aceasta misiunea era să ne salvăm pe noi de ameninţarea unei ploi înspumate de vară.

Ştiu că nu suntem întotdeauna pregătiţi cu idei geniale şi că ne simţim copleşiţi de toate problemele pe care cei mici le invocă pentru a ne atrage atenţia, de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să ne strice momentele de contemplare sau de relaxare, dar curaj! Nu e chiar atât de complicat dacă încecăm ca, în loc să ne enervăm, să ne canalizăm aceeaşi energie în a ne aminti ce stimulează imaginaţia şi ambiţia copilului. Iar în Parcul Naţional Plitvice Lakes (sau Plitvicka Jezera) totul este atât de frumos încât imaginaţia voastră chiar va înflori!

Seara puteţi să vă bucuraţi în continuare de natură, în zonă sunt campinguri foarte bune, curate şi cu mult spaţiu, o plăcere!

Data viitoare vă voi povesti despre o drumeţie pe munte, tot în Croaţia.

Până atunci, îmi spuneţi ce soluţii găsiţi voi în aceste situaţii? Iar cât vă gândiţi vă las în compania imaginilor dintr-un loc pe care, însoţiţi de copii sau nu, trebuie să îl vedeţi!

Am asteptat cu nerabdare plecarea, dupa ce mi-am luat cu doua luni inainte biletul de avion (Tarom, 160 euro cu taxe, dus-intors) si cazarea (un apartament chiar la intrarea in cetate). Pana la Dubrovnik am zburat cam doua ore, dar am ajuns cu o ora mai tarziu fata de plecarea din Romania (diferenta de fus orar intre Romania si Croatia este de o ora).

Inca de la sosire ne convingem (Ana si cu mine) ca Dubrovnikul ne astepta: bagajele vin primele si iesim repede sa vedem cum ajungem in oras (sunt 20 de km de la aeroport pana in oras si nu aveam nimic stabilit pentru transfer; lasasem ca ultima varianta un taxi). Un autocar de la Atlas (compania de transport particulara a Dubrovnikului) ne astepta cu ultimile doua locuri libere. Nu era problema ca nu aveam kune la noi (moneda lor) ca am putut plati biletul si in euro (5 euro sau 35 de kune). Urmatorul autocar venea peste o ora. Un taxi ne-ar fi costat 28 de euro.

Ma simt ca un copil plecat pentru prima oara in vacanta! Si stiti bine ca nu e asa!

Din statia centrala – de la intrarea in cetate – de unde ne lasa autocarul, dupa ce ne minunam de frumusetea de Adriatica si de curatenia din jur, mergem cam 10 minute pana la apartamente, pe strazi in panta ce ne storc litri de transpiratie. Apoi vom descoperi ca accesul se putea face urcand 204 de trepte ce se terminau fix in poarta noastra.

DALMATIA DE SUD se mandreste cu orasul-fortareata Dubrovnik, cel mai frumos oras din Adriatica, iar in largul coastei se afla unele dintre cele mai incantatoare insule ale Croatiei, Mljet, cu lacurile sale gemene, si Korcula, locul de nastere al lui Marco Polo. Dalmatia isi are numele de la un trib de iliri – dalmatii – ce au trait pe aici prin anul 1200 I. Chr.

Lumina calda de pe zidurile reci ale cetatii este ceva unic. Lemnaria verde – in toata cetatea – creaza o combinatie misterioasa cu zidurile sterse ale cetatii. Este cel mai frumos oras-cetate la mare pe care l-am vizitat! Si ganditi-va ca in 1991 era un oras distrus de razboi. Este incredibil cat de repede a sters urmele razboiului si a renascut.

Credeam ca frumusetea Cretei nu poate fi depasita, dar Dubrovnikul este castigator. Nu as gresi daca as spune ca Dubrovnikul a luat locul Sibiului si Sighisoarei in inima mea. Mai ales ca aici este si marea… o mare superba care nu primeste norii deasupra ei (cel putin nu cat am fost eu pe acolo). Adriatica mi-a oferit cea mai frumoasa combinatie de albastru de mare cu albastru de cer. O mai vazusem si chiar ma scaldasem in ea de pe malul celalat, al Italiei, dar se pare ca a fost dragoste la a doua vedere.

O data pasind prin Poarta Pile, te intampina Fantana Onofrio ce de secole aduce apa proaspata intre zidurile cetatii. Deasupra acestei porti, dar si a celorlalte porti de acces in cetate, se afla statuia Sf. Blaise – patronul spiritual al Dubrovnikului.

Nu poti spune ca ai fost in cetate daca nu te-ai plimbat pe Strada Prijeko ce duce la vechiul port – poarta comerciala a cetatii – si nici nu ai cum sa ratezi de fapt acest lucru. Vei admira cu siguranta si Bisericile Franciscana si Dominicana. Tot in Dubrovnik se afla si cea mai veche farmacie din lume.

Fortaretele Sf. Luka si Sf. Ioan sunt importante puncte de belvedere asupra marii si a acoperisurilor de case seculare, toate rosii. Catedrala, Palatul Parohilor, Palatul Sponza, Columna lui Orlando sunt alte cateva embleme ale cetatii.

Tot aici gasesti si una dintre cele mai vechi sinagogi din Europa – evreii au ajuns in Dubrovnik prin secolul XV.

Gradina Verde este o frumoasa gradina in care descoperiti bijuterii si alte minunatii croate de vanzare (la preturi destul de mari). Artistii sunt prezenti peste tot in cetate: pictori, graficieni, dar mai ales muzicanti. Ia aer se simte un miros mai mult sau mai putin discret de peste. Pesemne aceasta explica prezenta a numeroase pisici.

Palatul Pucic, Primaria, Teatrul Marin Drzic, Piata Gundulic, Muzeul Maritim, Acvariul sunt repere unde sigur vei poposi. Fort Bokar, Fort Minceta, Fort Lovrijenac si Fort Revelin au fost vreme de secole puncte de “intampinare” a celor nepoftiti.

Corabia de razboi – Galionul Argosy – a fost mentionat in doua piese ale lui Shakespeare: “Negutatorul din Venetia” si “Imblanzirea Scorpiei”.

Dubrovnikul ara un sistem de canalizare din 1296. In 1377 aici a fost declarata prima carantina din Europa. Republica Dubrovnik a fost prima care a recunoscut SUA ca stat suveran.

Restaurantul Pescarija, pe care Ana si cu mine l-am descoperit intamplator – pe motiv de foame – este unul dintre cele mai renumite din Dubrovnik. Am avut noroc ca am gasit imediat o masa libera si nu am asteptat si o ora, cum aveau rabdare cei care doreau sa incerce fructele de mare – o minune – gatite aici. Nu o sa uit niciodata gustul calamarilor inecati in sosul mediteranean cu rozmarin si busuioc, sos pe care l-am lins de pe oala in care mi-a venit uriasa portie.

Dupa Bulgaria, Croatia este prima tara in care simt ca vreau sa ii invat limba (dintre tarile frumoase si cu limbi complicate) deoarece as vrea sa revin pe aici in fiecare an.

Diminetile ni le petreceam nu pe nisipul fierbinte pentru ca nu exista asa ceva in Dubrovnik, ci pe pietrele rotunjite de pe mal. Apa calda si curata a marii, fara alge sau meduze, iti da prilejul sa inoti printre pestisori lunguti si agili. Nu se lasa prinsi. Ce nu mi-a placut era ca aerosolii erau combinati cu mirosul de motorina de la sutele de barci/vapoare/salupe/vase de croaziera acostate sau in trecere. Valuri nu sunt aproape deloc. Un singur val razlet m-a invaluit in cele cateva zile.

Dimineata de croaziera o incepem cu o cafea la Jazz Troubadour Cafe, asezata perfect incat sa observi o dimineata in catate.

Planuri de croaziera fac sa navigam exact in ziua in care mai aniversam o Miscare de Revolutie. Croaziera o dorim de o zi – nu numai de cateva ore – si o alegem pe cea la Insulele Elafiti (250 kune ~ 35 euro), avand inslus si pranzul constand din unul sau doi pesti – depinde cum iti era norocul – si o slata de varza, precum si bautura (racoritoare, vin alb si vin rosu) toata ziua. Evident ca am profitat, deoarece aveam si de sarbatorit.

Vedem intre orele 11 si 18 insulele Elafiti: Kolocep, Sipan si Loput. excuria oricat de mult a fi tinut tot mi s-ar fi parut acurta. Cele trei insule fac parte din cele 50 locuite ale Croatiei, din totalul se peste 1100. In primele doua poposim cate jumatate de ora si aproape doua pe ultima, prilej sa ma mai balacesc putin in apele marii.

Nu mai zic ca intr-una din dupa-amieze soarele ne-a dat gata si am tras si un pui de somn. Nu mai facusem aceasta activitate de luni bune. Serile ni le animau cei de la Fiori Musicali: o mica orchestra formata dintr-un violonist, un flautist, un chitarist si un…sticlar sau cum se numeste nenea care canta la sticle. Si canta bine!

Printre lucrurile importante pe care le stiam despre Croatia inainte de a ajunge aici, era “bunatatea” lichiorului de nuci incarcat de Sofia si recomandat ca de neratat. L-am incercat si este… delicios!

Dintre lucrurile pe care nu le voi uita niciodata in Dubrovnik se numara inghetata: cea mai buna ever. De fiecare data eu aleg inghetata de ciocolata, dar… nu erau de dat la o parte nici cea de lamaie sau de cirese… cu cirese. Mmmmmmmmm! La cele in jur de 40 de grade Celsius, inghetata chiar era remediul cel mai bun sa te mai ravoresti. A, si poate ai noroc sa vezi si cand se schimba garda. Nu stiu cum reuseau baietii aia sa stea nemiscati atata timp si imbracati pe caldura aproape insuportabila.

In fiecare zi se facea intrecere: cine reuseste sa stea in echilibru pe bucatica aceea de piatra si sa isi dea tricoul jos, plus pus la loc, fara sa cada. Copii ieseau de fiecare data castigatori si erau aplaudati cu entuziasm. Nu, doamnele nu incercau sau… cadeau (vrut sau ne vrut ) inainte de a-si da tricoul jos!

Apa de baut ni s-a parut foarte scumpa, asta pana ne-am prins noi ca nu cumparam de unde trebuie. Am descoperit un magazin DM – poreclit de noi Depeche Mode – de unde luam pana la urma 1 litru de apa cu 4 kune (in loc de 12 – 14 cum facusem pana atunci:) ).

Imi place mirosul de mancare – nu de cantina – dintre zidurile cetatii, mirosul asta de fructe de mare, misterios gatite. Doar de un an sunt fana fructe de mare (caracatita si calamar, mai putin scoici), iar calamarii de aici sunt pe primul loc inaintea caracatitei din Rethymnon. Fiecare straduta din Dubrovnik – din cetate – este o terasa. Cu greu le vei alege pe cele cateva la care vei manca in cele cateva zile de popas. Mai recomand Pizzeria Mea Culpa (sunt trei pizzeri cu numele asta, dar au aceeasi bucatarie).

Ne-am nimerit in timpul Dubrovnik Summer Festival Libertas – 10 iulie – 25 august – aflat la a 60-a aniversare

Zidurile cetatii – Gradske Zidine – au1960 m lungime, 25 inaltime si pana la 6 grosime. Te costa 50 de kune sa le strabati la pas.

Dubrovnik a fost nominalizat in acest an la World Travel Awards. In iulie 2008 a avut record de vizitatori: 141000. In 2006, Dubrovnikul a fost vizitat de 11 milioane turisti. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO din 1979. Alte obiective UNESCO din Croatia sunt: Complexul istoric din Split cuprinzand Palatul lui Diocletian, Catedrala Sf. Iacob din Sibenik, Parcul National Plitvice.

In NV cetatii se alfla Fortareata Minceta construita de familia Mencetic, al carei nume il si poarta.

Pana la aceasta calatorie nu stiam ca Croatia este “mama cravatei“. Numele de “cravata” vine de la “a la croate”, modul in care isi tineau legate esarfele la gat soldatii croati.

In apropiere:

CAVTAT se afla la doar 20 km de Dubrovnik si este totodata cel mai sudic punct al Croatiei.A fost intemeiata in 689 i Chr de catre colonia greceasca Epidaurum. Are relativ putine obiective culturale din cauza distrugerii acestora in urma ocuparii franceze, sub conducerea lui Napoleon.

PENINSULA PELJESAC. Orasul Orebic, care a fost cel mai important bastion al Republicii Dubrovnik, se gaseste in nord-vestul peninsulei si ne incanta prin vegetatia sa mediteraneana. Se recomanda mai ales familiilor cu copii mici, datorita plajelor sale.

DUBROVNIK – ” Cine cauta raiul pe pamant, trebuie sa viziteze orasul Dubrovnik” – spunea Bernard Shaw, dupa o vizita in centrul cultural si turistic al Dalmatiei de Sud. Si eu am avut senzatia ca l-am gasit aici…raiul!

Impresii scrise de: Cornelia Florea

Articole similare: Croaţia văzută de pe 6 roţi

]]> http://lumeamare.ro/2010/03/25/dubrovnik-cel-mai-frumos-vis/feed/ 8 http://lumeamare.ro/2009/09/26/croatia-pe-6-roti/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=croatia-pe-6-roti http://lumeamare.ro/2009/09/26/croatia-pe-6-roti/#comments Sat, 26 Sep 2009 17:10:32 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=180 Se stie deja ca o calatorie pe soselele Croatiei este un vis frumos de vara pentru orice motociclist. Se mai stie si ca treaba se complica atunci cand apare nevoia de a calatori cu familia si copiii. Totusi, a combina o vacanta moto cu una in familie nu este imposibil. Ai nevoie de cateva ingrediente: motor, masina, copil si la sfarsit, dar nu in cele din urma, un partener de viata care sa iti inteleaga pasiunea. Ma numar printre norocosii carora reteta le-a iesit. Vara aceasta am fost calatori pe 6 roti si am vazut sau revazut in aceasta formula locuri extraordinare. Unul dintre ele este Croatia, o tara ce are atat de multe de oferit incat e greu sa cuprinzi totul in cateva cuvinte. Asa ca voi incerca sa cuprind ceea ce am experimentat in cateva categorii.

Croatia pentru motociclisti

Am intrat in Croatia venind dinspre Austria. Aproape ca imi vine sa ma lansez in elogierea drumurilor superbe austriece dar, ca sa nu ma abat de la subiect, pot spune ca nici cele croate nu sunt mai prejos. Atat pe autostrada cat si pe soselele mai mici, asfaltul este bun iar semnalizarea impecabila. Ma legan de pe stanga pe dreapta si tot asa pe drumul virajat inspre Plitvice iar la lasarea intunericului nu imi vine sa cred ochilor atunci cand observ de la distanta semnalizarile electronice, de dimensiuni considerabile, ce indica urmatoarea curba si limitarea de viteza pe care bineinteles ca nu o respect decat daca am un camion in fata. Dar cel putin nu pot reprosa nimanui ca nu m-a avertizat! Dupa vizita de neratat la Plitvice si un somn bun la aer, in unul din cele trei campinguri din apropiere, pornesc spre coasta, traversand munti si vai, prin sate rare ce combina case noi si tarabe de miere cu ceva rani ale razboiului. Soseaua insa nu are nimic in comun cu gaurile din casele ciuruite iar fantomele trecutului nu ma afecteaza prea rau cand roata se invarte asa de lin si peisajele din jur imi neutralizeaza orice gand negativ. O singura semnalizare lipseste de pe soselele lor: „atentie peisaj!”. Nu simt cand ma apropii de coasta. Sunt inca la inaltime, un drum inconjurat de stanca si pini, cand deodata frana sau rapa! In fata mea apare albastra Adriatica, cu insulele sale albe, curatate parca de Ariel. De fapt in limba lor nu cred ca se chema Ariel, ci Bura, si voi vorbi si despre aceasta mai tarziu. Trecem mai intai de Senj, fostul temut oras de pirati si pornim pe renumita sosea de coasta, catre Jablanac. Pe aici deja tin cont de limitarile de viteza si trebuie sa fiu complet insensibila sa nu o fac. Uneori chiar si 40 la ora mi se pare cam mult, atunci cand privirea vrea sa mi se imparta intre acul de par, golful cu apa limpede de sub ochi, crestele din departare, peretii stancosi de pe o parte a drumului si lipsa de parapeti de pe alta. Ma intreb cum de s-au construit atatia kilometri sosea pe toata coasta si nu s-au putut pune si niste margini mai solide, nu de alta dar riscul de a te lasa furat de peisaj e destul de mare. Am noroc si nu e aglomerat, am auzit ca sunt perioade in care se merge bara la bara si ma bucur ca nu am prins acest fenomen. Ne indreptam spre Rab, una din insule. In portul mic din Jablanac feriboturile vin frecvent si desi nu incap prea multe masini pe ele, nu trebuie sa asteptam prea mult. Dupa o pauza de cateva zile de odihna pe insula ne intoarcem pe feribot si pe soseaua de coasta, pornind catre Starigrad Paklenika.Din nou liber, curbe, stanci, apa albastra, vis, realitate, nu mai stiu, mi-as da palme ca sa ma trezesc, noroc ca am casca pe cap. Lasam rotile deoparte ca sa curteieram muntii, poposim in zona doua nopti, dupa care ne pregatim de calea intoarsa, ponind pe costa spre Rijeka si Opatija. In dimineata plecarii constat ca s-a pornit un vant destul agresiv, ma uit cum se scutura copacii si ma intreb timid daca nu cumva ni se pregateste un Bura. Investigam local si ni se spune ca e „baby bura”, dupa care decid totusi ma echipez, cu inima stransa, de drum. La sosea incep sa inteleg de ce e atat de faimos vantul asta si de ce, atunci cand vine tata lui baby bora apar semnele alea care ne arata destul de clar ca motociclistii, rulotele si alte mijloace de stransport instabile nu au voie sa circule. In mers vantul ma scutura si ma impinge haotic in directii care nu coincid cu ceea ce imi propun. Intre doua suturi de stanga la roti si un croseu de dreapta la ghidon nu imi ramane decat sa ma bucur ca circul pe partea dreapta a drumului, adica destul de departe de marginea fara parapeti. Rafale cele mai puternice sunt  greu de controlat dar din fericire nu dureaza foarte mult. Am momente in care am senzatia ca merg pe gheata. Nici opririle nu sunt foarte placute, motocicleta devenind si mai greu de tinut cu saua in sus atunci cand stau pe loc. Bura a curatat vazduhul si a limpezit peisajul iar deasupra marii panze de stropi zboara putrate de curent, asa ca merita totusi cateva pauze in care sotul meu face poze, tinandu-se, la randul lui, cu greu, pe cele doua picioare. Aha, deci asa au ajuns coastele insulelor atat de albe! In apropiere de Rijeka vantul incepe sa mai vina de acasa, adica intra in sfera unei puteri ce imi e cunoscuta. La intrarea in oras ma apuca un ras incontrolabil in casca atunci cand vad doua indicatoare unul sub altul: catre Pula si catre Vezica. Reusesc astfel sa gresesc drumul pe care il regasesc atunci cand ma opresc din ras. Ne odihnim pentru o noapte in Opatija si apoi o ne intoarcem acasa pe clasicul drum Zagreb – Belgrad, Belgrad – Bucuresti. Autostrada din Croatia trece prin zone foarte frumoase, vantul continua sa bata si apar mereu avertizari de vant si reducere a vitezei. Si de data aceasta tin cont de ele, am priceput deja ca nu te pui cu vantul. Belgrad e un popas bun de seara, orasul e plin de viata, ne-ar placea sa mai zabovim cateva zile. Dupa plecarea din Belgrad reusim sa nu ratam iesirea de pe autostrada, spre Pozarevac. Distantele fiind calculate pana in oras nu pana la iesire am fi putut trece linistiti de semnul care si asa e cam ciudat pozitionat. Parcurg cu placere drumul liber din Serbia, imi clatesc ochii pe la Cazanele Dunarii, imi clatesc si casca cu ajutorul unei ploi. Romania o regasim surprinzator de libera si exceptand drumul prost de pana la Drobeta, restul merge ca uns si iata-ne acasa, dupa aproximativ 3300 de kilometri. Cam putin, un drum in Croatia ar fi meritat mai mult de atat. Dar aceasta ma duce la urmatoarea categorie, nu am plecat doar pentru placerea mea de motociclist ci si pentru bucuria copilului.

Croatia pentru copii
E vara, e soare, ce poate fi mai incantator pentru un copil decat o balaceala in mare? Insula Rab are o plaja ideala pentru familiile cu copii. „Paradise beach” se afla in statiunea St Marino, langa Lopar. Dupa toate povestile cu plajele pietroase din Croatia, am avut surpriza sa descoperim o intindere enorma acoperita de nisipul cel mai fin, o apa calda si mica pe o distanta foarte mare si o gramada de tentatii costisitoare: barcute, tobogane, aqua parc (asezat original chiar pe apa), trambuline, jocuri. Campingul St Marino (http://camping.imperial.hr/autocamp-san-marino) e urias si totusi, la sfarsit de august, e inca plin. Preturile variaza in functie de locul pe care il alegi, cele mai scumpe fiind cele din apropierea plajei, unde poti pune tabara chiar pe nisip, ramanand totusi la umbra placuta a pinilor si fiecare parcela are propria sa chiuveta. Venind dupa o sedere pe la campingurile din Austria nu ni s-a parut la fel de curat bec – ceea ce dovedeste inca o data ca omul cinsteste sau nu locul – dar in general sunt conditii bune, gasesti umbra sub copaci batrani, magazine, restaurante, inghetata, masinute, si tot ce poate face fericit un copil. Minusurile se pot deduce din ceea ce am scris: in apa mica te plictisesti mergand pana reusesti sa ajungi la o adancime in care sa poti inota, iar diversele tentatii pot face fericit sau nefericit un copil, in functie de bugetul si modalitatea in care fiecare parinte isi poate amagi odrasla pusa pe distractie. Ca exemplificare o singura alunecare pe toboganul cu apa costa 4 kune, 5 minute de sarit la trambulina 20 de kune. Daca mergeti acolo fiti pregatiti cu instrumente pentru construirea celor mai frumoase castele de nisip.
Nici plajele de pietre nu sunt de neglijat. Daca noi ca adulti le-am preferat pentru apa mai adanca si pentru limpezimea si culoarea ireal de albastra a apei, un copil va gasi intotdeauna placere in a se juca cu pietrele rotunjite de apa, sau de diferse culori si compozitii. Daca stati pe astfel de plaje fiti pregatiti sa duceti acasa o parte din depozitul de pietris si feriti-va de pietrele broscute.

Pana la mare, lacurile din Plitvice merita si ele o vizita. Cascadele numeroase si spectaculoase, lacurile turcoaz, pestii care se inghesuie curiosi la mal, pesterile, toate pot fi motiv de incantare pentru un copil suficient de mare. Nu cred ca un copil sub 5-6 ani se poate bucura cu adevarat de plimbare si atentie, traseul C ne-a luat in pas de pici aproape o zi intreaga. Peisajul este unic ca si felul in care s-au format cele 16 lacuri. De la intrarea principala poti alege mai multe tipuri de trasee, in functie de timpul disponibil si dorinta de plimbare. Podete de lemn care se incadreaza firesc in peisaj te duc peste lacuri si aproape de cascade, aproape ca ai sentimentul ca ai fost atins de gratia divina si ca poti merge pe apa. Natura este respectata peste tot, semnele directionale sunt la randul lor din lemn iar pe traseu nu exista decat restaurantele de la intrari sau din locul in care se trece cu vaporasul. Am avut norocul sa stim asta si sa avem la noi sandvisuri si apa. Dupa traversarea cu vaporasul se mai merge inca destul de mult si simteam ca intram in panica la gandul ca vom fi nevoiti sa facem tot drumul inapoi. Am descoperit totusi ca exista autobuze ce pot transporta vizitatorii catre iesiri.

Croatia pentru amatorii de camping
Exista foarte multe campinguri. Daca insulele sunt mai putin generoase, coasta dalmata este plina de acestea. Se gasesc campinguri mari, mini campinguri, sau chiar locuri de campat in curtea unor pensiuni, locuri in care sunt asigurate toate conditiile. Preturile variaza si ele in functie de locatie, o familie cu masina, motor, cort si copil putand plati intre 15 si 25 de euro pe noapte. Nudismul este si el respectat si privit cu relaxare asa ca amatorii se pot simti ca la ei acasa in locuri ce le sunt dedicate.

Croatia pentru pasionatii de munte si de drumetii
Am vrut sa vedem si aceasta fata a Croatiei. Velebitul face parte cu cinste din patrimoniul Unesco iar Parcul National Paklenica e un loc in care se pot intalni atat pasionatii de alpinism cat si amatorii de simple drumetii montane. Se poate intra prin Velika Paklenika sau prin Mala Paklenica, doua canioane din care noi l-am ales pe cel mai mare, adica Velika. Stancile se ridica de o parte si de ala a drumului si nu te poti abtine sa nu admiri alpinistii care ataca curajos stanca dura, urcand pana la inaltimi ametitoare. Dupa aceea iti poti continua drumul spre o pestera sau spre cabane. Trasee sunt foarte multe, depinde de timpul si de disponibilitatea fiecaruia. Drumul nu este dificil dar nici nu l-as recomanda celor care nu au incaltari adecvate. Noi venisem pregatiti dar am vazut multi turisti care confunda muntele cu o alee de promenada. Chiar daca in general poteca prin padure este dreapta, exista portiuni de urcari si coborari pe pietre unde o talpa antiderapanta si o glezna bine tinuta fac peisajul mult mai placut la admirat. Te uiti in jur si te simti ca un pitic printre bolovani uriasi pravaliti la vale in cine stie ce epoca, iar albiile raurilor secate pe timpul verii iti prezinta la randul lor roci de o dimensiune demna de istorisirile lui Guliver in tara uriasilor. Dupa o zi intreaga de drumetie am revenit la malul marii si am facut o baie in apa linistica precum un lac, pictata in nuantele rosiatice ale apusului. In timp ce inotam ne-am uitat din nou spre munti, atat de aspri si totodata atat de frumosi, si am invidiat Croatia pentru bogatia naturala pe care o are, bogatie care o impartaseste cu draga inima tuturor celor care vor sa o descopere.

Croatia pentru gurmanzi
Soarele, apa, aerul de munte, toate la un loc fac o pofta de mancare de zile mari. Croatii stiu asta si de aceea portiile sunt generoase si copioase in majoritatea restaurantelor. Mancarea este gustoasa, mandria lor nationala fiind gratarele, cevapcici (un fel de mititiei), sau feluri gatite pod peku, un mod specific si traditional de a coace carnea de orice fel, fie ca este miel sau caracatita. Fructele de mare sunt la mare cinste, vinul este bun, poti sa regreti ca nu ai un stomac de schimb, parca ai vrea sa mai incerci ceva din meniu daca nu ai fi asa de plin!

Croatia de lux
Pentru cei care nu sunt amatori de dormitul in sac sub folia subtire a cortului, exista nenumarate cazari, de la cele mai accesibile pana la cele mai sofisticate. Am ajuns in Opatija cu dorinta de a vedea si alta latura a Croatiei. Statiunea impartilor si a aristocratiei austriece raspunde cu brio asteptarilor. Hoteluri de lux gazduite in cladiri ce te duc cu gandul la Viena, o riviera superba pentru plimbari lungi la malul marii, mai multe terase si restaurante ale caror preturi nu sunt totusi mai mari ca in alte parti, parfumuri fine, tinute de promenada, motociclete custom lucioase si cromate si … aceleasi targuri cu suveniruri kitch ca peste tot. Peste mare s-a ridicat luna plina si stralucesc luminile orasului Rijeka. In locul unui hotel de patru stele am ales o camera la o familie de italieni de unde avem aceasta imagine. Imaginea face mai mult decat 5 stele pe fatada unei cladiri frumoase. E ultima noastra privire spre Adriatica in timpul noptii, a doua zi ridicam ancora si plecam spre casa.

Plecam cu dorinta de a reveni si cu bucuria ca am cunoscut un taram atat de generos, care ne-a facut pe toti fericiti. Motociclista, copil, fotograf, fiecare a avut ceva de castigat si de adaugat la patrimoniul personal de amintiri!