Bad Blumau, Austria

O fi din cauza ierbii de un verde atât de puternic încât trebuie să-ţi pui ochelarii de soare, o fi din cauza temperaturilor răcoroase atunci când în Italia ţi se topeşte îngheţata de la mână până la gură, o fi numărul mare de castele şi ruine cenuşii atât de diferite de splendoarea arhitecturii italiene, o fi veselia petrecăreaţă  a irlandezilor şi ale lor păduri pline de zâne, spiriduşi, pitici şi alte arătănii magice sau o fi berea Guinness.
Cert e că Irlanda îi atrage ca un magnet pe toţi din jurul meu aşa că mi-a fost imposibil să-i rezist tovarăşei şi prietenei mele de călătorii, deşi doar cu o vară înainte fusesem împreună în Cornwall, în sud-vestul Angliei, unde există exact acelaşi tip de climă şi de peisaj dar unde, ciudat, nu am dat de picior de italian… Aşa că m-am gândit că toată vina  o fi a acelui “cheeky leprechaun”, roşcatul spiriduş buclucaş şi pus pe şotii.

Cine ajunge în Irlanda pentru prima dată şi vrea să vadă şi altceva pe lângă capitală, de obicei alege o vizită în semicerc, înconjurând astfel ori partea de sud a Irlandei şi vizitând printre altele Kilkenny, Killarney, ring of Kerry, Cliffs of Moher şi Galway cu ale ei insule Aran, ori semicercul înspre nord către Belfast, Londonderry, Donegal şi Connemara, ori dacă e curajos sau grăbit sau norocos să aibă atâta timp la dispoziţie, toată Irlanda de jur împrejur. Noi nu aparţineam ultimei categorii aşa că am fost nevoite să alegem un tur al sudului, sperând nu doar într-o temperatură mai blândă dar şi având intenţia să petrecem vreo 2 zile pe bicicletă  pe insule sau prin parcurile naţionale.

Unul din acestea e şi Killarney National Park şi dacă ai doar 2 zile timp să-l vizitezi, dintre care una călare pe bicicletă, vei vedea că e alegerea perfectă: vârfuri muntoase printre care şi cel mai înalt al Irlandei, păduri stufoase, lacuri, insule, râuri, cascade, păşuni, poteci, castele vechi şi noi, ruine, biserici, poduri şi poduleţe, peisaje şi panorame de-ţi tăie răsuflarea.

Noi, care ajunseserăm seara în Killarney, ne-am trezit de dimineaţă şi – bucurându-ne că timpul ţinea cu noi – am luat-o înspre un magazin de închiriat biciclete pe care-l ochiserăm cu o zi înainte şi mare ne-a fost bucuria să vedem că, împreună cu bicicleta, ne-au înmânat şi o hartă a parcului cu toate potecile pe care puteam pedala. Am ales un tur de vreo 25 de km care avea 2 mari avantaje: era un “loop”, ceea ce înseamna că ne aducea la punctul de pornire fără să fie nevoie să refacem traseul în sens invers, şi era aproape tot drept, fără prea multe urcuşuri.

Aşa că am încălecat pe-o şa, sau mai bine zis pe două, şi trecând pe lângă frumoasa catedrală  St. Mary am luat-o către intrarea în parc. E minunat să treci de la zumzetul traficului la zumzetul insectelor şi de la cenuşiul asfaltului la verdele sălbatic al pădurii!

Prima oprire a fost la Ross Castle, un castel din secolul al XV-lea ce aparţinuse unui cap de-al clanului  O’Donoghue, chiar pe malul lacului Lough Leane. Se zice că deşi a fost cucerit de armata lui Cromwell în secolul al XVII-lea a reuşit totuşi să-şi apere reputaţia sa de fortăreaţă necucerită  dinspre pământ – trupele lui Cromwell îl atacaseră dinspre lac. Noi ne-am plimbat doar în jurul castelului, ne-am uitat prin câteva încăperi şi am vizitat turnul, restaurat de curând. Pe malul lacului e plin de bărci care îţi propun un tur al lacului sau te ajută să treci pe partea cealalaltă. Cum asta însă ar fi însemnat urmarea unui alt fel de parcurs care ne-ar fi dus în vârful muntelui, ne-am luat rămas bun de la bărcuţe şi am continuat pedalatul.

Păşuni şi canale de apă molcome ne-au însoţit până am ajuns la ruinele lui Muckross Abbey, o abaţie din care se găsesc într-un foarte bun stat de conservare biserica, un turn şi nişte arcade. Nu e greu să-ţi imaginezi o lume plină de zâne şi spiriduşi, natura năpădeşte peste tot, murul creşte printre pietrele pline de muşchi şi printre arcadele golaşe copacii îşi întind crengile noduroase.

Ceea ce ne-a lăsat cu gurile căscate a fost însă  Muckross House, o vilă victoriană şi ale ei grădini:  am avut norocul să o vedem de departe chiar când soarele ieşea de după nori, o clădire cu linii rigoroase, în tipica nuanţă  gri ce ieşea şi mai mult în evidenţă, înconjurată cum era de o peluză de un verde şi mai strălucitor din cauza picăturilor de apă ce reflectau razele soarelui. O peluză tăiată în tipic stil englezesc dar înconjurată cât vedeai cu ochii de hortensii, rododendri şi de rugi de mure neagre şi zemoase. Am râs şi ne-am simţit copii, ne-am plimbat din floare în floare şi ne-am bucurat de toate culorile lor, ne-am umplut pumnii şi gurile de mure până ni s-a înnegrit limba şi apoi ne-am aşezat fericite pe iarbă, cu profilul sever al vilei în spate şi lacul Mackross la picioare si cu ochii mângâind culmile împădurite ale munţilor ce se oglindeau în apă clipocită.

Vila însăşi e tare interesantă de vizitat, căci găzduieşte un muzeu plin de mobilier şi obiecte ale unei lumi aristocratice de mult apuse.

Când ne-am hotărât să o luăm din nou la drum era deja după-masă dar pedalarea nu a fost lungă, cascada Torc e destul de aproape, a trebuit să lăsăm bicicletele la poalele muntelui şi să o luăm pe jos agale pe o potecă largă ce urca însă abrupt până la apa ce cădea asurzitor de la o înălţime de 18 metri. Dacă reuşeşti să urci până deasupra cascadei te poţi bucura de o splendidă panoramă asupra parcului şi ale lacurilor sale.

Ca să încheiem cercul am luat-o apoi către Meeting of the Waters. Ghidul nostrul şi harta ne indicau să parcurgem partea asta de stradă doar în direcţia asta şi nicidecum în sens invers şi, în sălbăticia în care eram, ni se părea o indicaţie inutilă. Încercaţi însă să vă imaginaţi un fel de rollercoaster pe bicicletă, o străduţă strâmtă care o ia abrupt la vale ca după 5 metri să o ia abrupt la deal. Nici nu ne-am mai chinuit să folosim frânele, viteza pe care o căpătam la coborâre o exploatam la urcare, aşa că această ultimă parte din traseu de fapt s-a pedalat singură. Noi a trebuit doar să fim destul de atente să nu ieşim de pe potecă, să sperăm că şi alţii au fost la fel de înţelepţi să urmeze indicaţiile şi să admirăm, foarte în treacăt, micile plaje pe care lacul le îngăduia din când în când printre stânci.

Killarney National Park poate fi vizitat şi pe jos însă e nevoie de mult mai mult timp, cu barca sau cu maşina, dar se văd doar anumite unghiuri, prea puţine faţă de câte are acest colţişor irlandez de oferit aşa că, dacă ajungeţi prin zonă, vă recomand călduros să închiriaţi o bicicletă, nici nu v-aţi dat seama când aţi “mâncat” kilometrii iar peisajele merită toată oboseala. Iar ploaia – “ei mare scofală, e doar un pic de apă!”, ar zice prietenul meu irlandez -  îţi oferă magnifica ocazie de-a fi spectatorul uimit a zeci de curcubee.

Şi te-aş ruga frumos, dacă eşti norocos şi dai şi peste spiriduşul Giumbuşluc, nu uita să culegi un pumn de mure şi pentru el că tare-i pofticios!

El este Chris Pfeiffer.

Bucureşti, 20.05.2012

De altfel, lemon drizzle cake, este o prăjitură cu lămâie şi mac tipică englezească, gustoasă, niţel însiropată şi cu un gust foarte pronunţat şi parfumat de lămâie. Dacă ar fi s-o descriu aş zice că pare o limonadă cu consistenţa unei torte. Seminţele de mac sunt facultative, nu se prea simt la gust dar  estetic adaugă o notă de bună dispoziţie.

Prăjitura este foarte simplă şi repede de preparat, practic se mixează toate ingredientele, se dă la cuptor şi apoi se însiropează. Însă ingredientul secret al prăjiturii sunt lămâile: trebuie să fie cât mai parfumate şi bio – netratate întrucât se foloseşte şi coaja lor.

Deci ne-am înţeles “when life gives you lemons…make a Lemon drizzle cake”:).

Reţeta lemon drizzle cake

Ingrediente pentru o formă rotundă de 20-22 de cm

225 g faina 00

225 g unt proaspăt nesărat

225 g zahăr alb (de preferat un zahăr foarte fin, nu tos)

coaja răzuita de la o lămâie mare şi sucul ei (dacă sunt mici puneţi două)

4 ouă mari şi proaspete

1 plic de praf de copt pentru dulciuri

2 linguri cu vârf de seminţe de mac

Ingrediente pentru sirop

90 ml suc proaspăt de lămâie (din lămâie stoarsă)

60 ml apă

coaja rasă de la două lămâi netratate

120 g zahăr alb

Cum preparăm prăjitura

Tapetam cu hârtie de copt o formă de tort de 20/22 de cm.

Lăsăm untul la temperatura camerei până devine foarte moale şi cremos (nu topit). Punem untul într-un recipient încăpător şi începem să-l batem cu mixerul, adăugăm şi zahărul şi mixăm bine până se obţine o cremă spumoasă. Adăugăm ouăle pe rând, unul câte unul, amestecând bine cu mixerul după ce adăugăm  fiecare ou. Adăugăm şi seminţele de mac, coaja rasă de lămâie şi sucul de lămâie şi continuăm să amestecăm cu mixerul pentru a le încorpora cât mai omogen. Separat, într-un recipient, amestecăm  faina cu praful de copt şi apoi le turnam printr-o sită peste restul compoziţiei. Amestecăm bine pentru a omogeniza aluatul, îl turnăm în forma de copt şi nivelăm bine suprafaţa .

Punem prăjitura în cuptorul preîncălzit la 180°C şi o coacem cam 40 de minute, verificând dacă s-a copt introducând o scobitoare de lemn în mijlocul prăjiturii, dacă iese curată înseamnă ca prăjitura e gata.

O scoatem din cuptor, îndepărtăm cu grijă inelul fără a o scoate din formă, o lăsăm să se răcească doar 2-3 minute timp în care pregătim siropul.

Punem într-o crăticioara ingredientele pentru sirop: apa, sucul şi coaja de lămâie, zahărul şi dăm la foc mic pe aragaz până zahărul se topeşte complet şi se obţine un sirop (2-3 minute).

Cu o scobitoare sau o furculiţă înţepăm toată suprafaţa prăjiturii apoi turnam siropul pe toată suprafaţa, cel mai bine cu ajutorul unei linguri pentru a îl distribui uniform. Prăjitura trebuie să fie caldă şi siropul fierbinte pentru a se însiropa cât mai bine. Aşteptam să se răcească complet apoi o scoatem  cu grijă din formă şi o punem pe platoul de servire.

După gust se pudrează prăjitura cu zahăr tos.

Note:

- înainte de folosire lămâile se spală bine cu apă şi bicarbonat şi se usucă

- eu am folosit o formă rotundă de 20 de cm cu inelul detaşabil pentru a facilita scoaterea prăjiturii

- am pregătit prăjitura asta de două ori, o dată folosind 50 ml de zeamă de lămâie în compoziţie, altă dată 90 ml, în ambele situaţii a ieşit bine variind doar gustul acidulat al prăjiturii

- atenţie când scoateţi prăjitura din formă, este destul de fragilă

- în timp coacerii suprafaţa prăjiturii se bronzează foarte mult, este normal să fie aşa, nu deschideţi uşa cuptorului mai devreme de 30 de minute altfel se dezumflă iremediabil.

- în unele versiuni prăjitura lemon drizzle cake se acoperă cu o glazură din zahăr şi suc de lămâie

Aşa că hai să ne apucăm de treabă şi să te ajut puţin să te organizezi pentru vizita la Disneyland Paris.

Poţi să alegi un pachet oferit de o agenţie de turism, anul acesta fiind aniversar sunt tot felul de oferte, care s-ar putea chiar să te scutească de prea multe bătăi de cap. Cum noi suntem căpoşi de felul nostru şi ne place să ne organizăm pe cont propriu, hai să îţi spunem ce mai ştim, din proprie experienţă, ca să poţi face o comparaţie corectă.

În primul rând trebuie să îţi cumperi biletele, ieftin! Şi cum pe mine m-a ajutat Alina să aleg cea mai bună opţiune, tot de la ea am primit următorul sfat:

“În primul rând, pentru că în 2012 se împlinesc 20 de ani de când Disneyland Paris există, ai posibilitatea să ceri un bilet gratuit de ziua ta, care va fi valabil pentru o intrare în ambele parcuri timp de şapte zile după această dată. Adică ai opt zile să îl foloseşti. Dacă ziua ta a trecut, îl poţi cere şi pentru 2013. Oferta e valabilă o singură dată în viaţă. Bine de ştiut, dacă ai copii: şi pentru ei va fi gratuit de ziua ta, va trebui doar să precizezi asta când completezi formularul. Vei primi în 24 de ore un bilet electronic pe mail, dar ai grijă să îţi verifici şi spam-ul, în caz că nu îl primeşti în 24 de ore.

În caz că nu poţi să ajungi la Disneyland în perioada în care e ziua ta, încearcă site-ul următor, unde vei găsi bilete care pornesc de la 37 de euro. Pentru Disneyland nu e mult, te asigur. Dupa cum poti vedea, preţul biletelor de pe site-ul oficial e destul de mare.

Nu uita, înainte să pleci către marea aventură să îţi printezi rezervarea, cu care îţi vei putea cere biletul fizic odată ajuns la Disneyland. În unele cazuri vei fi lăsat chiar să intri cu aceea rezervare.”

Cum ajungi şi unde te cazezi

Chiar dacă eu nu mi-am permis asta, ar fi frumos, mai ales dacă ai copii, să stai la unul dintre hotelurile din parc. Oricum îţi va fi imposibil să combini vizita la Disney cu altceva în aceeaşi zi, aşa că nu prea are sens ca la 11 noaptea, când se închide, să mai mergi nu ştiu cât şi cu metroul până în centru. Deşi aş putea spune că până şi această încercare a fost o experienţă deosebită, să priveşti copiii rupţi de oboseală dar cu zâmbetul larg pe buze, însoţiti de părinţii mai veseli şi mai jucăuşi ca de obicei.

Mult mai multe detalii despre cât ne-a costat pe noi şi alte idei utile legate de transport şi cazare, poţi găsi în articolul ”Cât costă o vacanţă la Disneyland Paris“

Tot de la Alina, mai avem un sfat:

“Dacă îţi doreşti să stai câteva zile la unul dintre hotelurile din parc, te sfătuiesc să încerci să rezervi un sejur pe lastminute.com. Ofertele sunt destul de tentante uneori; recent un prieten a plătit 800 de euro/patru nopţi pentru patru persoane. E drept că intrările în parc nu au fost asigurate dar hotelul era de patru stele şi s-au simţit foarte bine. Iar în această perioadă există chiar  pe site-ul oficial Disneyland o ofertă cu cazare gratuită pentru copiii sub 12 ani si o zi suplimentară gratuită pentru toată familia.”

Cât de detaliat îţi planifici vizita

În primul rând e irealist să crezi că vei putea vedea şi încerca totul într-o zi. Ai nevoie de minim două şi tot nu va fi suficient. Dacă ai un copil mic şi o singura zi poţi să te opreşti doar la Disneyland Park, dacă e mai mult de atât, merită să ajungi şi la Walt Disney Studios Park (care e alături). Poţi studia o hartă interactivă înainte de a ajunge acolo, ca să îţi faci o idee. Dar oricât de bine ţi-ai face planul nu uita că atât de multe atracţii la un loc pot bulversa şi cel mai bun strateg. Aşa că sfatul meu preferat, pe care ţi l-am dat şi cu alte ocazii: lasă loc de surpriză, lasă loc de neprevăzut. Eu nu am apucat să studiez hărţi decât după ce am trecut de porţile parcului şi abia mai târziu în zi am început să folosim fast passurile (un bilet pe care îl iei de la anumite intrări pentru a reveni la o oră exactă şi a sta la o coadă mult mai scurtă). Dar nu am simţit că am pierdut prea mult timp iar copiii am văzut că rezistau nesperat de bine pe la cozi, în circumstanţele date.

Tot legat de fast pass-uri, la roller coastere (rock’n roller coaster-ul cu muzica celor de la Aerosmith e chiar fantastic!) te vor scuti de o grămadă de timp! Să nu mai spun de Turnul terorii sau de crush coaster-ul Nemo, unde e mereu plin. Atentie, atracţiile acestea sunt pentru adulţii FĂRĂ probleme cardiace.

Mâncarea la restaurante nu e chiar pentru toate buzunarele, aşa că noi ne-am dotat cu sandvişuri pentru toată ziua, lucru care ne-a fost de folos din două puncte de vedere: am cheltuit mai puţin şi nu am pierdut timp la masă – de multe ori le-am halit în timp ce aşteptam pe la o coadă. Copilul ne-a fost recunoscător pentru asta, oricât de atractive ar fi fost restaurantele tot n-ar fi avut linişte să stea locului pentru o activitate atât de plictisitoare cum e mâncatul! Precizare importantă: există restaurante unde poti lua masa cu personajele Disney, pentru copii poate fi interesant.

Cam atât îmi vine mie în cap acum, te rog şi te las să admiri amintirile noastre vizuale şi apoi să mă completezi sau să îmi pui întrebări!

“Prefer să ofer divertisment oamenilor şi să sper că vor învăţa ceva, decât să îi educ şi să sper că vor avea parte de divertisment.” – Walt Disney

Village Troglodyte / Rochemenier – Franţa

unde?

View Larger Map

Cei care au creat imperiul Disney şi parcurile de distracţie Disneyland au crezut în poveşti, au crezut în zâne şi vrăjitoare, în pitici sau uriaşi, în iepuraşi care vorbesc sau jucării care prind viaţă.

“Dacă poţi visa înseamnă că poţi realiza acel vis” spunea Walt Disney

Şi pentru că ei au visat, pentru că ei au crezut, noi astăzi putem să ne bucurăm de magie la orice vârstă şi să le oferim nu doar banii ci şi aplauzele noastre sincere.

Până nu ai propria ta experienţă la Disneyland nu ştii cum e cu adevărat. Poate trăieşti cu teama că va fi aglomerat, ca e sclipitor şi kitch, că eşti prea mare şi prea serios pentru asta sau… poate că te aştepţi într-adevăr la ceva minunat.

Dacă tu vezi o pălărie în locul şarpelui care a înghiţit un elefant s-ar putea să ai nevoie de un copil pe lângă tine, să te ajute să faci deosebirea. Dacă tu te emoţionezi că o vezi pe Albă ca Zăpada poate că ai nevoie de un copil care să treacă indiferent pe lângă ea, lăsându-te indignat în mijlocul mulţimii. Dacă te temi că cel mic se va speria în trenuleţul ce se aruncă trosnind, în maximă viteză, în tunele întunecate, vei vedea că ai avut dreptate. Dar vei avea poate surpriza, ca mine, să auzi după: “mai vreau o dată!”.

La Disneyland îţi poţi duce copilul din tine sau copilul care creşte alături de tine, unul neînlocuindu-l pe celălalt. Asta pentru că, aşa cum spuneam mai sus, experienţa Disneyland este unică şi personală şi nu prea poate fi anticipată. S-a creat ceva atât de frumos şi atât de bine pus la punct încât orice aşteptare îţi este depăşită. Şi trebuie să fii unul dintre încuiaţi ca să te apuci să cârcoteşti şi să spui că nu e adevărat, că e naşpa.

Cine nu a înţeles mare lucru până aici şi nu a priceput care e lagătura dintre zâne, aplauze, pălării, şerpi şi încuiaţi, e rugat să pună mâna să mai citească nişte poveşti şi să revină apoi cu temele făcute!

Cine a priceput poate să se uite mai departe pe fotografii, pentru că va şti foarte bine ce va vedea acolo, fără prea multe explicaţii. Eu mai multe nu vă spun pentru că vreau să vă las să vă bucuraţi de surpriză, la faţa locului.

Iar cine vrea mai multe detalii şi sfaturi despre cum să îşi organizeze excursia la Disneyland, este aşteptat şi mâine pe LumeaMare, pentru a citi continuarea şi a vedea al doilea set de fotografii.

DisneyLand, Paris, Franţa

Cu cât ne apropiam cu atât mi se părea mai frumos oraşul. Şi pentru că mi-a plăcut în mod deosebit am să vă povestesc tot ce am văzut, implicit recomandările mele pentru când ajungeţi acolo.

Înainte de toate harta cu centrul Veronei. E bine că majoritatea locurilor importante sunt exact în centru la distanţă mică de mers pe jos (mie mi-a prins bine căci deja „Samburica” din burtică îşi făcea simţită prezenţa).

Ce e de văzut?

Am parcat maşina aproape de Castelul San Pietro (nr. 1 pe hartă) pe care l-am văzut doar de la distanţă –erau scări de urcat şi deşi priveliştea panoramică asupra Veronei ar fi meritat nu am făcut efortul până sus (ruşine mie).

Am lăsat castelul în spate şi după colţ la stânga am dat de Teatrul Roman (nr. 3 pe hartă) care este cel mai vechi monument roman din Verona. Alături este şi un Muzeul Arheologic, dar era închis nu ştiu din ce motive.

Am continuat explorarea per-pedes a Veronei şi am ajuns Biserica Sfântul Stefan (nr 2 pe hartă) care era şi aceasta închisă aşa că habar n-am cum arată pe dinăuntru.

După ce ne-am lămurit cu biserica am luat-o spre centru trecând Ponte Pietra (nr.4 pe hartă), în traducere Podul de Piatră, care trece peste Aldige şi îţi oferă o panoramă foarte frumoasă. Podul are structura clasică a podului roman în arc iar prima dată a fost construit în anul 100 iHr. Să nu uităm că istoria Veronei începe din anul 1iHr.

Apropiindu-ne de centru am observat că majoritatea turiştilor erau tineri (16-22 ani). Treceau pe lângă noi ţinându-se de mână, uitându-se pierduţi unul în ochii celuilalt. Eram fericită pentru ei şi bineînţeles că şi noi făceam acelas lucru. După pod am văzut un indicator spre Duomo Di Verona (nr. 5 pe hartă) şi evident-hai şi noi să îl vedem. Superb.

După ce am admirat Domul am vizitat Bazilica Sant’Anastasia (nr.6 pe hartă). Aceasta este cea mai mare biserică din Verona, construită în stil gotic: acolo am admirat şi picturi ale unor importanţi pictori italieni. Apoi ne-am îndreptat spre Piazza del Erbe (nr. 9 pe hartă) pe drum admirând şi Pallazo della Ragione (nr.7 pe hartă) şi Torre dei Lamberţi (nr. 8 pe hartă). În Piazza del Erbe am băut un espresso “Italian style”. Din păcate al meu era decaf dar ce era să fac? Eram în oraşul Juliettei cu Romeo al meu şi deşi tânjeam după un espresso tare m-am resemnat şi mi-am sărutat soţul cu pasiune – să simt espresso de pe buzele lui. Că aşa se poartă la Verona. Am mai cercetat harta până ne-am băut cafelele şi mi-am dat seama că am suntem foarte aproape de Casa Julietei, aşa că ne-am intreptat înspre ea.

Casa di Giulietta (nr. 11 pe hartă), balconul şi statuia sunt puncte de reper pentru oricine ajunge la Verona. Cum spunea cineva, Casa di Giulietta e Turnul Eiffel al Veronei. Implicit, când am ajuns şi noi, am găsit o mare lume care se perinda în jur. Unii scriau biletele şi le introduceau în crăpături, alţii legau lacăte cu numele lor inscripţionate. Iar pe balconul Juliettei era bătaie, fiecare domnişoară dorea să se pozeze acolo, evident, n-am ratat ocazia şi m-am pozat şi eu. Am vizitat casa, dar cum era foarte multă lume nu prea am reuşit să o facem în stilul lent. Vă spun sincer atâţia tineri pe metru pătrat sărutându-se şi făcându-şi declaraţii n-am mai văzut nicăieri în lume. Mi-a plăcut foarte mult încrederea lor, iubirea şi sper să li se îndeplinească dorinţele şi să fie fericiţi toată viaţa. La mormântul Juliettei n-am ajuns dar tot prin centru pe undeva e, la o mănăstire. V-aş povesti mai multe despre iubirea dintre Capulet şi Montague dar vă las pe voi să mergeţi să o descoperiţi.

Unde mănânci?

După atâta iubire ni s-a făcut foame şi ne-am orientat spre un restaurant. Am ajuns la 12 Apostoli, unde am mâncat la superlativ (vă recomand restaurantul). La masa ne-am dat seama că deja e trecut de ora 2 şi ar fi bine să ne hotărâm ce o să facem în continuare – daca mai rămânem la Verona sau plecam mai departe. Gândindu-ne că mai avem de văzut multe în zona ne-am decis să mai rămânem o seară. Am terminat prânzul, am plecat după maşină, am găsit cazare la un hotel unde ne-am şi odihnit puţin.

Unde faci cumpărături?

Spre seară am ieşit la plimbare şi cumpărături. Cumpărăturile la Verona se fac pe Via Mazzini unde găseşti de la haine de firmă la magneţi pentru frigider. A tot acolo găseşti şi renumitele bomboane „Baci di Giulietta” (Sărutul Juliettei) şi „Sospri di Romeo” (Suspinele lui Romeo). După tura de shopping am mers la Arena di Verona (nr. 15 pe hartă) – celebră pentru luptele de gladiatori în trecut dar şi concertele susţinute acolo în vremurile prezente. Iar după aceea ce crezi? Ni s-a făcut iar foame. Am ales un restaurant aproape de Piazza Bra (nr. 16 pe hartă), am mâncat iar apoi ne-am relaxat, cum spun italieni „dolce far niente”.

Şi să nu mai lungesc povestea noastră veroneză, un rezumat la ce am mai văzut după cină:

12. Porta Leoni

13. Ponte Navi

14. Biserica di San Fermo

17. Ponte Scaligero

18. Castelvecchio

Verona este un oraş care cere să fie vizitat, asta este recomandarea mea de final.Am ajuns târziu la hotel şi cred că am adormit instant. A fost o zi obositoare dar superbă. Pe unde ne-a mai tăiat capul să plecăm în dimineaţa următoare, voi spune în episodul viitor. Stay tuned!

Articol şi fotografii de Maria T.

  La noi stâncile gândesc iar izvoarele doinesc.

  Florile sunt cântătoare şi cu vorbe chemătoare”

LEGENDA BRANULUI- din vorbele lui Sirnea-Bran-Rogozeanu

Când pleci din Bucureşti n-ai încotro şi ieşi pe cele mai hâde şi mai urâte drumuri posibile. Aşa mi-a zis un prieten şi cum am fost şi eu pe niscaiva drumuri prin ţară, m-am văzut nevoită să-i dau dreptate. Autostrăzile? Dacă nu-s îngrozitor de aglomerate, sunt plictisitoare ca naiba. Deneu’? Horror, accidente şi-un cârnat de maşini lung cât o zi de lucru. Şi colac peste pupăză, ce-aveam să descopăr: Bucureşti-Urziceni-Buzău, unde mergi cu toţi istericii, te suflă vântul printre tiruri şi prin şanţuri, şi-n plus e plat şi trist ca un fund de broască.

Cu această introducere irezistibilă, mă văd nevoită să ajung şi la mobilul acestei povestiri. Şi anume dorul de ducă, nevoia de a fugi dintre trotuarele şi clădirile cunoscute şi de a te lăsa purtat de drum încotro vezi cu ochii. Mi-era dor să simt senzaţia de libertate pe care ţi-o dă motorul, de plutire, de armonie.

Ingredientele poveştii sunt: două mobre, o mână de prieteni, ceva aparat foto şi nişte zile libere. Eu patru, ei două. În două zile, nu prea aveam cum să vizităm mânăstirile din Bucovina… Poate ajungem la Iaşi? Hmm.. Dar la Vulcanii noroioşi? Nu, că am mai fost. (Apropo, dacă nu i-ai văzut, îs musai de vizitat: nişte băltuţe simpatice de pe Lună care scot bulbuci. Adorabili.) Atunci? Unde mergem?

Nu ştiu mă, ne vedem la 9 şi plecăm. Cred că singura destinaţie clar stabilită fusese Siriu. Şi dup-aia cumva spre Moldova.

Cu chef de ducă şi benzină în rezervor, era totul planul care ne trebuia.

Prejmer

Deşi pe Siriu e frumos, cum nu mi-am revenit complet din alergătura pe drumul de o bandă jumate până în Buzău, nu facem pauză până la Prejmer. Noroc cu Roxana că ne-a spus unde trebuie să ne oprim. Ne-a sunat să ne întrebe dacă putem să-i zicem programul de vizitat de la cetate, că tot era cu Ancuţa prin zonă. N-am reuşit să ne întâlnim, asta apropo de planificat călătoria.

Cetatea e de fapt ditai biserica fortificată în mijlocul oraşului, atestată de pe la 1240 după cum am aflat ulterior. Are ziduri groase şi un aer misterios şi o răcoare de nu vrei să te mai dai dus, mai ales după căldura drumului. Însă doamna de la intrare ne-a spus clar: maxim 10 minute. Că se închide la ora 3!

Aşa că, dragă Roxana, programul e:

Vara (1 mai – 31 octombrie) de marţi până vineri de la 9 la 17, iar sâmbăta de la 9 la 15.

Iarna (1 noiembrie – 30 aprilie) de marţi până sâmbăta de la 9 la 15.

Duminică şi luni închis. De preţ nu ştiu nimica, pentru că doamna de la intrare nu ne-a luat nimic pentru 10 minute.

Prietena mea Geo a ieşit cântând: o lume minunată/ în care veţi găsi/ numai copii/ o lume cu mult soare şi mii de jucării…

Doamna de la intrare a întrebat-o: „Unde?”

 Eu cred că lumea asta e în jurul meu, dacă mă uit mai atent. Cât mă uitam eu atent împrejur, pe sus o barză căra în cioc o creangă mai mare decât ea către un cuib.

 Ţara cu asfaltul bun şi penuria de gunoaie

 …e tot la noi în ţară. În Harghita şi Covasna, din motive care mă depăşesc şi care nu fac deloc, dar deloc subiectul nostru azi, în aceste două judeţe, zic, asfalt din cel mai bun, nepresărat deloc cu peturi şi ambalaje pe marginea drumului. Cu liniuţe albe proaspăt desenate pe mijlocul benzilor din asfaltul cel mai bun, iar la fiecare capăt al liniuţelor, câte un con de semnalizare. Jaloane, cum ar veni, întinse pe mai mulţi kilometri. Intri pe stânga, ieşi pe dreapta, dacă vrei, că maşinile sunt toate oprite la stop, departe.

O plăcere să conduci pe acolo, către şi dinspre Băile Tuşnad,  printre dealuri de reclamă, pe răcoare. Ai timp să vezi în stânga şi-n dreapta, ba un hambar de cartofi, cu pământul şi iarba crescute pe el, să ţină cartofii la răcoare, ba un izvor cu apă minerală naturală, şi un pic sulfuroasă, cam mirositoare ea, ba mai tragi cu ochiul prin grădinile oamenilor şi vezi oameni gospodari şi case frumoase.

Nu ştiu unde am lăsat drumul urât de mai devreme, a dispărut, e din altă poveste.

 Lacul Sfânta Ana

Pe la Bixad, facem dreapta pe un drum unde e un indicator de Lacul Sf Ana, 17 km. Teoretic, trebuia să găsim un han unde să mâncăm, practic, am vorbit împreună şi ne-am înţeles separat, aşa că ne-am despărţit un pic la răscrucea respectivă. Numai că vezi tu, de la răscrucea respectivă s-a schimbat un pic treaba: asfaltul cel bun a rămas în urmă, aici ne aşteptau gropi, nisip, încreţituri, praf, şi o hurducăială până sus, de să pomeneşti! Că d-aia e viaţa mişto, îţi dă când una caldă, când una rece, ca să te bucuri înzecit când scapi de greu. Nu ştiu cum să explic mai bine senzaţia pe care o ai pe motor pe un astfel de drum, decât că… am luat bătăiţă la fund cu şaua toţi cei 34-36 km, dus şi întors.

Ei, şi continuăm noi mintenaş până la… era să zic lac. Nu, până la barieră, unde ne-a taxat un nene: 10 lei motorul, 20 maşina, că deh, dacă vrem să parcăm şi să poluăm în rezervaţia naturala, aşa păţim. Mă întreabă nenea de la barieră de cât e motorul „şi nu-i prea greu pentru o fată?”. Nu-i prea greu, dar sigur nici uşor nu-i.

Într-un final, ajungem şi la lac, ne regrupăm, ne descălţăm, încercăm apa, ne lungim pe iarbă. O linişte, o senzaţie de pace şi de preaplin. Circulă multe legende în legătură cu lacul ăsta, ce ştiu eu sigur e că e singul lac de origine vulcanică din România, iar legendele şi le face fiecare după gust.

Pentru mine, linistea de-acolo a părut că era comparabilă cu cea de la Mânăstirea dintr-un lemn. Sigur, mai erau alţi oameni în jurul apei, sigur vorbeau, râdeau, făceau zgomot, dar parcă îi acoperea într-un strat gros, matlasat… liniştea.

 Lacul Roşu era verde

Ne-am întors cu bateriile încărcate, am zdruncinat şi sufletul din noi până jos şi, minune! am găsit şi hanul. Fac o mâncare ăştia de se duce pe pustii orice dietă. Musai de încercat gulaşul, cu sau fără fasole.  Ca să păstrăm cronologia poveştii, de dormit am dormit pe lângă Băile Tuşnad, undeva unde era semn de „pericol de urşi”. Singurul regret pe care l-am avut a fost că n-aveam costum de baie pentru că pensiunea era cu piscină.

A doua zi, după uitătura stânga-dreapta pe hartă, am hotărât că lacul Roşu o să fie următoarea oprire, aşa că dă-i nenică bătaie pân’ la destinaţie. Am părăsit ţara cu asfalt proaspăt, am intrat pe d-ăsta mai obosit.

De data asta, când am ajuns la lac.. ia liniştea de unde nu-i. În schimb, turişti, bărcuţe, târg, acadele, muzică, mici, grătare, soare, copii, motoare (altele, nu noi), scandal. Ca să păstrez ideea de mai sus, pe ăsta l-aş compara cu Mânastirea Cozia: extraordinar de frumos, dar sufocat de turişti. Peisajul e magnific, lacul nu e deloc roşu, sau nu l-am prins noi în culoarea lui de sărbătoare, iar trunchiurile de copaci care înţeapă suprafaţa apei dau o atmosferă deosebită locului. Atâta că e o gălăgie şi o aglomeraţie de nu-ţi auzi nici gândurile în cap.

 Cheile Bicazului

Cheile astea sunt doar o trecătoare şi prin povestea noastră, ca şi prin munţi. Pe mine mă duc către Piatra Neamţ, către baraj şi către lungul şi obositorul drum de întoarcere spre casă, pe istorisirea noastră o mână către final şi către ce-am învăţat de aici, iar pe călători îi vântură care-ncotro prin ţară şi prin lume.

Cât de spectaculoase sunt sau ce senzaţie am avut pe acele de păr cu înclinaţia aia nu o să mai zic pentru simplul motiv că am aflat de la Roxana la ultima ediţie de poveşti că e bine să mai laşi loc şi pentru surprize. Eu am înţeles de ce, pentru că acolo am rămas efectiv cu gura căscată. Norocul meu că se mergea încet.

Însă dacă ţii morţiş să ştii de toate înainte, uite aici o descriere destul de completă.

 Morala

 Nu pleca la drum fără să îţi faci un plan, dacă n-ai prieteni care să te sune şi să te anunţe să nu ratezi ceva frumos de pe drum, sau dacă n-ai prieteni cărora le place la fel de mult ca şi ţie să se ducă unde i-o purta drumul.

Nu pleca fără o destinaţie bine stabilită, că poate te trezeşti că vrei să vezi mai mult decât din ţara asta decât îţi permit cele două zile libere.

Şi mai ales, nu te duce în călătorie fără un traseu bine calculat. Că poate n-ai o hartă pe care s-o studiezi seara la o bere împreună cu cei dragi ca să stabiliţi, următoarea oprire, oare unde o fi?