Unde şi ce este?

• Buckingham Palace a fost construit în 1702 pe locaţia unui fost… bordel! Şi cum ştiţi bine că englezii şi scoţienii îşi iubesc tare mult fantomele, ba mai şi profită de pe urma lor, se crede că palatul e bântuit de multe astfel de umbre (nostalgice fără îndoială) cum ar fi Henric al VIII-lea, Elisabeta I, Regele George (oare de ce nu s-a tradus în română Regele Gheorghe?!) şi Carol I (al lor, nu al nostru – adică Charles).
• London Eye este cea mai înaltă roată de observaţie (adică nu de parc de distracţie) din lume, fiecare rotaţie a sa durând 30 de minute. Şi trebuie să admiteţi, cei care aţi urcat în ea, că vederea asupra oraşului e spectaculoasă.
• Metroul londonez are peste 400 de scări rulante care „merg”, în fiecare săptămână, pe o distanţă care ar acoperi de câteva ori turul lumii.
• Marele incendiu din Londra din 1666 a adus foarte mari distrugeri oraşului (printre altele peste 1300 de case, 87 de biserici, Catedrala Sf. Paul) necesitând multe lucrări de reconstrucţie  – cu toate astea nu s-a înregistrat decât un număr mic de pierderi de vieţi omeneşti (după înregistrările oficiale doar 6, dar în epoca aceea anumite clase sociale nu erau înregistrate, plus că n-aveau statistici, recensăminte, Internet şi altele …).
• Cântecul Cade Podul Londrei (London Bridge is Falling) are o vechime de 1000 de ani datând din perioada în care podul a fost dărâmat de către saxoni cu bărci şi funii. Cel puţin aşa se crede.
• Londra este primul oraş din lume care a avut un mall de cumpărături (şi noi care dădeam vina pe americani!), construit de Lordul Burlington lângă Piccadilly Circus pentru soţia sa şi prietenele acesteia (mamă, ce răsfăţ!).
• Statuia lui Handel din Westminster Abbey are urechile unei domnişoare pentru că sculptorul Louis Francois Roubillac a considerat că urechile lui Handel, deşi muzicale, erau cam urâte. Şi uite cum se „scrie” istoria…
• Pe la mijlocul sec. al XVIII-lea, pentru că nu prea mai erau spaţii pentru cimitire în metropolă, s-a construit, vis-à-vis de Gara Waterloo, o gară pentru morţi. Adică o gară de unde se transportau morţii la cimitirul Brookwood din Surrey cu un singur peron, cu săli de aşteptare pentru participanţii la înmormântare şi o capelă care a fost închisă după bombardamentele din 1941. Dar e încă acolo.

• Podul Waterloo a fost construit în timpul celui de-al doilea Război Mondial în întregime cu forţă de muncă feminină, din beton armat şi granit.
• Bornele de la colţul străzilor au fost iniţial adaptate din tunurile capturate de la francezi în bătălia de la Trafalgar din 1805 şi pentru că au devenit foarte populare, când originalele s-au uzat, s-au făcut copii, ba chiar mai există încă şi originale.

Ar mai fi şi altele dar mai păstrăm informaţii şi pentru alte ocazii.

Londra este oraşul adoptat de Anca, în răspuns la campania noastră de adopţii.

Ce ziceţi?

PS. cumva ştiţi şi de unde este ?

BOJENTSI

După ce ne-am delectat cu Peştera Bacho Kiro ne-am continuat drumul către Bojentsi, un sat despre care auzisem că e un fel de muzeu locuit. De pe site-ul lor poţi afla că locaţia are o istorie de cel puţin 600 de ani, că la un moment dat a fost un important centru administrativ, comercial, cultural şi spiritual. În zilele noastre Bojentsi te aşteaptă cu aproximativ 100 de case având venerabilele vârste între 100 şi 250 de ani, excelent întreţinute. Uiţi de istorie, uiţi de legende şi te plimbi pe străzi pietruite descoperind o pace de care ai vrea să te bucuri mai mult. Încă un loc dintre cele 1001 în care îţi propui să revii la un moment dat, pentru a te odihni. Şi se poate face asta, pentru că o parte dintre casele din Bojentsi servesc turismului. Există şi restaurante, cafenele sau magazine cu suveniruri care functionează parţial, chiar şi când nu e full sezon (era pustiu când am ajuns noi).

Am ales să ne încălzim la soare pe o terasă plină de obiecte vechi şi să ne hrănim corespunzător cu o ciorbă de fasole (pe care bulgarii ştiu să o facă mai bine ca noi, alături de turism) şi pânie făcută pe loc la cuptor, unsă cu usturoi şi tot felul de mirodenii. Totul sub privirea atentă a unui Arpagic de Bulgaria. Cum, nu ştiţi cine e Arpagic?

 [paranteză]

“…Eu, oaspetele important
L-am tratat cu lapte cald;
Ca să-l conving să rămână,
I-am dat şi un pic de smântână
Şi, pentru că era mic,
L-am botezat Arpagic.” (Ana Blandiana)

[am închis paranteza]

Notă de final: Am greşit făcând plimbarea mai întâi şi lăsând masa la final, pentru că imediat după aceea am plecat şi am simţit cum trage mai greu motorul pe drumul şerpuind prin natură .

Şi poate că de aceea am ajuns cam târziu la Etara, un alfel de muzeul al satului despre care vă povestesc data viitoare. Până atunci vă las să vă mai bucuraţi de imagini:

Bine de ştiut

Cum se ajunge acolo

Pe acelaşi drum dinspre Veliko Tarnovo spre Stara Zagora, pe care am mers şi la peştera  de care v-am povestit data trecută, mergeţi mai departe şi înainte de a ajunge la Gabrovo veţi observa un indicator spre Bojentsi.

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/06/dincolo-de-veliko-tarnovo-2-bojentsi/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2012/02/03/pe-valea-loirei-langa-un-castel/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=pe-valea-loirei-langa-un-castel http://lumeamare.ro/2012/02/03/pe-valea-loirei-langa-un-castel/#comments Fri, 03 Feb 2012 11:33:00 +0000 Alex http://lumeamare.ro/?p=34185 … de vis pentru copii, ne preumblăm printre butoaie vechi, de vin.

Reţeta plăcintei spanakopita este moştenire de la bunica mea grecoaică… sper să vă placă. Kali Orexi! Poftă bună!

Ingrediente pentru a obţine o tavă de plăcintă – eu am folosit tava standard de dimensiunea cuptorului:

• 250 g foi de plăcintă proaspete sau decongelate  – 12 foi erau la mine
• 350 g telemea de vacă sau oaie – eu am folosit de oaie
• 500 g de spanac proaspăt, spălat şi curăţat
• 150 g iaurt gras şi dens
• 3 ouă
• o lingură bună de unt pentru a căli spanacul
• un căţel de usturoi zdrobit cu furculiţa
• 120 g de unt pentru a unge foile de plăcintă
• 2 linguriţe de mărar uscat sau proaspăt
• un vârf de praf de nucşoară (dacă vă place), sare, piper

 Întâi pregătim spanacul: punem lingura de unt într-o tigaie mare, când s-a topit adăugăm usturoiul zdrobit şi spanacul şi îl lăsăm să se călească 5-10 minute până se înmoaie (nu-l fierbeţi prea mult pentru că apoi oricum îl dăm la cuptor). După ce spanacul s-a răcit puţin îl strecuram bine printr-o sită pentru a elimina toată apa în execes (spanacul lasa o grămadă de apă). Eu l-am stors şi cu mâinile pentru a fi sigură că devine cât mai uscat, apoi mărunţiți-l (cu ajutorul unui cuţit sau foarfece de bucătărie) şi puneţi-l într-un vas încăpător.

Într-un alt vas mărunţim brânză telemea (cu mâinile sau cu răzătoarea), adăugăm iaurtul şi amestecăm puţin pentru a obţine un amestec cât mai omogen.

Într-o farfurie batem uşor ouăle cu o furculiţă, punem mărarul, nucşoara, piperul, sarea şi adăugăm ouăle peste brânză şi iaurt. Amestecăm bine din nou. Turnăm compoziţia peste spanacul mărunţit, amestecăm în continuare şi gata, am obţinut umplutura pentru spanakopita.

 Tapetăm tava cu hârtie pergament, încălzim cuptorul la 180°C, topim untul (120g) şi începem asamblarea plăcintei direct în tavă: punem în tavă o foaie de plăcintă, o ungem bine şi repede cu unt, adăugăm o altă foaie, o ungem cu unt şi apoi aşezăm a treia foaie de plăcintă şi ultima, o ungem cu unt  şi vărsam o treime din compoziţia de brânză cu spanac distribuind-o cât mai omogen pe suprafaţa foii. Adăugăm alte 3 foi de plăcintă cu acelaşi procedeu (fiecare unsă cu unt), o altă treime de umplutură, alte 3 foi, ultima treime de umplutură şi finalizăm cu 3 foi de plăcintă. Ungem bine suprafaţa cu unt şi cu ajutorul unui cuţit ascuţit şi cu lama lată tăiem plăcinta (inciziile trebuie să fie destul de profunde) în pătrate de aproximativ cinci cm… Nu staţi să măsuraţi, ideea e ca plăcinta se taie înainte pentru că aşa se coace mai bine şi apoi e mai uşor de servit. Dacă v-a mai rămas unt topit folosiţi-l pentru a stropi plăcinta.

Dăm la cuptor (180°C) pentru aproximativ 25 -30 de minute sau până când suprafaţa devine aurie.

Va rămâne doar să vă înfruptaţi şi unde mai puneţi că, dacă aveţi copii, aceștia vor fi încântaţi să mănânce o plăcintă şi nu doar inamicul verde sub formă de  spanac!

Notă: Cine n-are Ancutză, să-şi cumpere!

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/03/spanakopita-deliciu-din-grecia/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2012/01/31/in-vizita-la-nica-din-humulesti/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=in-vizita-la-nica-din-humulesti http://lumeamare.ro/2012/01/31/in-vizita-la-nica-din-humulesti/#comments Tue, 31 Jan 2012 06:00:40 +0000 Octavia Bortes http://lumeamare.ro/?p=33461 “Pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii din târg drept peste apa Neamţului; sat mare și vesel…”

Cred că oricine a citit Amintiri din copilărie a visat cu ochii deschişi la zilele pe care le-a petrecut Nică “la casa părintească din Humuleşti” şi la toate năzbâtiile, care, într-un fel sau altul, tot de aici porneau. Probabil fiecare dintre noi îşi imagina diferit aceste detalii. Lecţiile de la şcoală legate de viaţa lui Ion Creangă făceau ca toate aceste locuri să pară atăt de îndepărtate…

Şi iată că am reuşit să traversez “Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul” şi am ajuns în Humulești, “sat vechi răzăşesc”, despărţit de Târgu Neamț doar de un pod. Indicatoarele îşi fac treaba şi ne trimit bine pe un drum lăturalnic, chiar în faţa curţii Casei Memoriale Ion Creangă. Gardul este făcut din nuiele împletite. Înăuntru câţiva pomi înalţi lasă să se vadă doar frânturi din căsuţă. Plătim taxa de intrare.

Înaintăm spre construcţia modestă din mijloc. Este o casă mică văruită, cu acoperiş din şindrilă. Intrăm pe uşa veche din lemn. Ne aflăm în tinda strâmtă. De aici pătrundem în singura încăpere în care locuia familia si care obişnuia să adăpostească zece suflete. Păşim pe podeaua din lut, neschimbată de la 1830, când a fost ridicată clădirea.  În stânga vedem “stâlpul hornului”, ”prichiciul vetrei cel humuit” şi cuptorul în care se ascundea Nică când se juca cu fraţii lui. Câteva ceaune sunt înşirate acolo, parcă aşteaptă pe cineva să amestece o “măligă” în ele. Lipit de sobă este un pat, nu prea mare. Deasupra atârnă tot felul de haine. Aşternuturile sunt strânse la capăt. Pe el zace albia în care Nică trebuia să legene copilul. Lângă vedem un fus. O fi acelaşi pe care-l folosea Creangă în copilărie când, se ştia doar, “la cusut și sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors?” Pe două laturi ale camerei se întind bănci din lemn cu pături colorate peste ele. În mijloc vedem maşina de ţesut a Smarandei şi o masă mică. Pe ea stă bustul marelui nostru povestitor alături de celebrul ceaslov cu care prindeau copii muşte: “țineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată”. În colţul din dreapta, pe un dulăpior mic, stau trei farfurii de lut. Până acum totul pare să se potrivească, într-o oarecare măsură, cu ceea ce îmi imaginam, o casă foarte simplă şi, totuși, colorată. Însă urmează partea mai puțin plăcută. Nică, împreună cu cei şapte frați mai mici, trăiau cu toţii în această încăpere în care se afla un singur pat. Probabil că acesta era rezervat părinţilor, în timp ce copiii se luptau pentru un loc pe băncile de lemn, unii alegând să doarmă pe jos lângă sobă. De mâncat ce să mai zic… se adunau cu toţii în jurul mesei mici, unde împărţeau cele trei farfurii, fără tacâmuri. Cine reuşea să dea mai mult din coate în stânga şi-n dreapta se putea numi mulţumit. Restul puteau doar să spere la o performanţă mai bună data viitoare.

Înapoi în tindă ne îndreptăm spre cealaltă uşă. Reuşim să aruncăm doar o privire înăuntrul cămării unde se mai păstreză câteva butoaie de lemn în care păstrau mâncarea. Deci aici se furişa Nică la “smântânitul oalelor”. În spatele căsuţei, lipite de perete, sunt adăpostite vechile unelte folosite în gospodărie.

Amintirile din copilărie nu arată mereu cât de grea era viaţa acestor oameni. În ciuda condițiilor mai mult decât sărăcăcioase, Ion Creangă şi-a povestit viaţa aşa cum şi-a amintit-o, plină de aventuri, lipsită de griji, inocentă. După cum spunea el însuşi, el era doar “o bucată de humă însufleţită din Humulești”. Nu s-a plâns de cât de îngrămădiţi trăiau în singura lor cameră. La urma urmei, el mereu alegea să doarmă sub cuptor, poate cel mai confortabil loc…

Iar un festival care celebrează prin cromatismul lui tocmai această bucurie de-a trăi ce-ţi iese prin toţi porii, ca sucul dulce-acrişor al unei portocale stoarse, nu putea să nu mă atragă ca un magnet.

Legenda spune că Eva, izgonită fiind din paradis, a luat cu ea un fruct de aur pe care l-a ascuns însă apoi de frică într-un loc anume. Şi singurul loc pe care Eva l-a considerat demn de-a înlocui cu fertilitatea şi bogăţia lui paradisul ceresc a fost Menton. Orăşelul dedică lămâii ce creşte în acest colţ rupt din rai o sărbătoare pe cinste şi, ca să o pună şi mai mult în valoare, o combină cu verişoara ei, portocala, într-un amestec de culori şi forme sugestive.

Îmi plac deopotrivă şi oamenii întreprinzători, cei care au un dar de la natură şi cu muncă, dăruire şi clarviziune fac din el o artă. Desigur Menton, orăşelul medieval, nu a fost chiar abandonat de soartă: venind din Italia te întâmpină cu tot luxul şi farmecul tipic Coastei de Azur, pitoresc, solar şi colorat. Şi acest lucru e cu atât mai vizibil cu cât Festivalul Lămâii din Menton are loc din jumătatea lui februarie şi portocaliul/galbenul fructelor contrastează frumos cu cerul incredibil de albastru pentru această perioadă a anului.

Iar festivalul e fără îndoială o artă, dacă te gândeşti că ceea ce vezi sunt doar fructe, elastic şi oţel. Sau, mai exact, 145 de tone de lămâi şi portocale, 500.000 de bucăţi de elastic şi structuri de oţel pe care apoi migala, răbdarea şi munca titanică a 300 de persoane le transformă în acele capodopere efemere pentru bucuria miilor de turişti.

Fiecare an are o temă în jurul căreia apoi toate statuile şi structurile sunt construite şi eu m-am simţit tare norocoasă să particip la Marile Civilizaţii, nimic mai potrivit pentru a îmbina armonios călătoriile şi cultura în lumea asta mare. Menton îţi propune să-ţi îmbeţi privirea în diferite moduri şi la diferite ore: o grădină imensă împodobită toată cu cele mai impresionante statui ce pot ajunge până la 10 metri înălţime şi care poate fi admirată din nou noaptea, învăluită în jocuri de lumini şi efecte sonore, o paradă de caruri împodobite ce celebrează fructele soarelui cu dansuri, muzică, glamour, extravaganţă şi veselie şi care îţi va da apoi întâlnire la lumina lunii, un festival mai mic al orhideelor care rivalizează din penumbră cu primadonele evenimentului nu doar cromatic dar şi olfactiv; un carnaval pentru cei mici şi, nu în ultimul rând, o vizită la diferitele livezi de lămâi.

Deşi spectatorii sunt numeroşi, odată cu încheierea paradei Menton redevine ceea ce a fost dintotdeauna: un orăşel medieval liniştit în care te poţi plimba printre străduţe strâmte, cocoţate pe coasta de unde, mai ales când se lasă seara, poţi întrezări golful şi luminile orăşelului care încep să se aprindă şi să se oglindească în mare. Poţi admira căsuţele strânse una în alta şi dispuse în formă de amfiteatru, care mai de care mai îngrijite şi mai împodobite cu flori. Poţi parcurge centrul istoric unde diferite magazine îţi propun produse pe baza aceluiaşi ingredient galben şi parfumat.

Sau poţi face o plimbare în voie pe faleza de-a lungul marii unde restaurantele te aşteaptă deja cu meniuri care mai de care mai apetisante, semn că orăşelul ăsta, deşi micuţ şi pus în umbră de vecinătatea mai marilor şi mai celebrelor Monaco şi Nisa, a ştiut să-şi găsească acel mic element care să-l facă special şi pe care să-l transforme în artă şi în afacere.

Închei astfel spunându-ţi că experienţa m-a învăţat că, parafrazându-i pe englezi, if life gives you lemons, make a festival!

Bine de ştiut

Dacă vrei să vizitezi Riviera franceză pentru acest festival te sfătuiesc să te organizezi în aşa fel încât să prinzi şi carnavalul din Nisa, unul din cele mai mari din lume de acest gen. Poate ar fi mai bine să-ţi găseşti cazare la Nisa, pentru că Menton e micuţ şi, având în vedere numărul mare de vizitatori, posibilităţile de-a găsi un loc de cazare sunt extrem de reduse. La fel şi posibilităţile de parcare, aşa că cel mai bine ar fi să profiţi de trenurile frecvente de la Nisa şi apoi să faci pe jos cei câțiva 100 de metri care te despart de locul festivalului.

Deşi carnavalul de la Nisa poate fi văzut şi fără să-ţi cumperi bilet (cumpărarea biletului online e însă recomandabilă cu aproximativ două săptămâni înainte de ziua în care intenţionezi să participi), în cazul festivalului din Menton totul este îngrădit aşa că biletul e obligatoriu. Dacă l-ai cumpărat online îl retragi, o dată ajuns, de la oficiul de turism ce se află exact lângă grădinile Bioves. Iar dacă nu l-ai cumpărat o poţi face, fără coadă, de la una din numeroasele ghişee puse la fiecare intrare.

Aşa că avem zăpadă şi un pic de viscol şi un ceas. Toate din Bucureşti la kilometru 0, după o seară extrem de plăcută la o degustare marca Vinexpert despre care vom povesti foarte curând.