Ce ziceţi?

PS. cumva ştiţi şi de unde este ?

Iar un festival care celebrează prin cromatismul lui tocmai această bucurie de-a trăi ce-ţi iese prin toţi porii, ca sucul dulce-acrişor al unei portocale stoarse, nu putea să nu mă atragă ca un magnet.

Legenda spune că Eva, izgonită fiind din paradis, a luat cu ea un fruct de aur pe care l-a ascuns însă apoi de frică într-un loc anume. Şi singurul loc pe care Eva l-a considerat demn de-a înlocui cu fertilitatea şi bogăţia lui paradisul ceresc a fost Menton. Orăşelul dedică lămâii ce creşte în acest colţ rupt din rai o sărbătoare pe cinste şi, ca să o pună şi mai mult în valoare, o combină cu verişoara ei, portocala, într-un amestec de culori şi forme sugestive.

Îmi plac deopotrivă şi oamenii întreprinzători, cei care au un dar de la natură şi cu muncă, dăruire şi clarviziune fac din el o artă. Desigur Menton, orăşelul medieval, nu a fost chiar abandonat de soartă: venind din Italia te întâmpină cu tot luxul şi farmecul tipic Coastei de Azur, pitoresc, solar şi colorat. Şi acest lucru e cu atât mai vizibil cu cât Festivalul Lămâii din Menton are loc din jumătatea lui februarie şi portocaliul/galbenul fructelor contrastează frumos cu cerul incredibil de albastru pentru această perioadă a anului.

Iar festivalul e fără îndoială o artă, dacă te gândeşti că ceea ce vezi sunt doar fructe, elastic şi oţel. Sau, mai exact, 145 de tone de lămâi şi portocale, 500.000 de bucăţi de elastic şi structuri de oţel pe care apoi migala, răbdarea şi munca titanică a 300 de persoane le transformă în acele capodopere efemere pentru bucuria miilor de turişti.

Fiecare an are o temă în jurul căreia apoi toate statuile şi structurile sunt construite şi eu m-am simţit tare norocoasă să particip la Marile Civilizaţii, nimic mai potrivit pentru a îmbina armonios călătoriile şi cultura în lumea asta mare. Menton îţi propune să-ţi îmbeţi privirea în diferite moduri şi la diferite ore: o grădină imensă împodobită toată cu cele mai impresionante statui ce pot ajunge până la 10 metri înălţime şi care poate fi admirată din nou noaptea, învăluită în jocuri de lumini şi efecte sonore, o paradă de caruri împodobite ce celebrează fructele soarelui cu dansuri, muzică, glamour, extravaganţă şi veselie şi care îţi va da apoi întâlnire la lumina lunii, un festival mai mic al orhideelor care rivalizează din penumbră cu primadonele evenimentului nu doar cromatic dar şi olfactiv; un carnaval pentru cei mici şi, nu în ultimul rând, o vizită la diferitele livezi de lămâi.

Deşi spectatorii sunt numeroşi, odată cu încheierea paradei Menton redevine ceea ce a fost dintotdeauna: un orăşel medieval liniştit în care te poţi plimba printre străduţe strâmte, cocoţate pe coasta de unde, mai ales când se lasă seara, poţi întrezări golful şi luminile orăşelului care încep să se aprindă şi să se oglindească în mare. Poţi admira căsuţele strânse una în alta şi dispuse în formă de amfiteatru, care mai de care mai îngrijite şi mai împodobite cu flori. Poţi parcurge centrul istoric unde diferite magazine îţi propun produse pe baza aceluiaşi ingredient galben şi parfumat.

Sau poţi face o plimbare în voie pe faleza de-a lungul marii unde restaurantele te aşteaptă deja cu meniuri care mai de care mai apetisante, semn că orăşelul ăsta, deşi micuţ şi pus în umbră de vecinătatea mai marilor şi mai celebrelor Monaco şi Nisa, a ştiut să-şi găsească acel mic element care să-l facă special şi pe care să-l transforme în artă şi în afacere.

Închei astfel spunându-ţi că experienţa m-a învăţat că, parafrazându-i pe englezi, if life gives you lemons, make a festival!

Bine de ştiut

Dacă vrei să vizitezi Riviera franceză pentru acest festival te sfătuiesc să te organizezi în aşa fel încât să prinzi şi carnavalul din Nisa, unul din cele mai mari din lume de acest gen. Poate ar fi mai bine să-ţi găseşti cazare la Nisa, pentru că Menton e micuţ şi, având în vedere numărul mare de vizitatori, posibilităţile de-a găsi un loc de cazare sunt extrem de reduse. La fel şi posibilităţile de parcare, aşa că cel mai bine ar fi să profiţi de trenurile frecvente de la Nisa şi apoi să faci pe jos cei câțiva 100 de metri care te despart de locul festivalului.

Deşi carnavalul de la Nisa poate fi văzut şi fără să-ţi cumperi bilet (cumpărarea biletului online e însă recomandabilă cu aproximativ două săptămâni înainte de ziua în care intenţionezi să participi), în cazul festivalului din Menton totul este îngrădit aşa că biletul e obligatoriu. Dacă l-ai cumpărat online îl retragi, o dată ajuns, de la oficiul de turism ce se află exact lângă grădinile Bioves. Iar dacă nu l-ai cumpărat o poţi face, fără coadă, de la una din numeroasele ghişee puse la fiecare intrare.

După însă, mi-am dat seama că deşi sunt deja acolo de două luni, nu prea ştiu nici eu exact care sunt exponatele cele mai cunoscute. În afară de Mona şi Venus, evident. Aşa că într-o seară am plecat la vânătoare, cu gândul la tine, cel/cea care vei citi acum acest articol. Ipoteza e următoarea: o să vii la Paris anul acesta. Că majoritatea turiştilor, o să ai câteva ore pentru Luvru. Ce să vezi, ce să vezi mai întâi?

Ştiai oare ca faimosul Cod al lui Hamurabi e la Luvru? Emblemă a Mesopotamiei, anterior Bibliei, redactat în scriere cuneiformă (ştiu că n-ai uitat orele de istorie!) e dovada vie că istoria, cea pe care noi am învăţat-o din cărţi, pe de rost, există! E vie, e printre noi, trebuie doar să deschidem larg ochii şi să vrem să învăţăm.

Cine nu a văzut măcar o dată în viaţa lui carpeta îngrozitoare cu Răpirea Sabinelor să ridice mâna. Ştii tu, carpeta aia care era atârnată la loc de cinste pe un perete al sufrageriei, în general. Originalul e la Luvru, da. Luigi Omodei, autorul, a pictat o primă versiune care se afla la Metropolitan Museum of Art. Met, mai pe « româneşte ».

Un alt kitsch pe care l-am văzut cu toţii e Nunta din Cana. Tabloul cu Isus şi apostolii, ăla. Opera lui Veronese este la…ştiu că ştii…la Luvru! Nu cumva să înţelegi că aş considera tabloul kitsch. Mă refer strict la copii.

Ai visat să vezi un diamant? « Regentul », descoperit în secolul XVII în India, e tot aici. Se spune că e cel mai frumos din lume: are 135 de carate, iar puritatea pietrei şi forma sunt unice. Cel mai bine ar fi însă să îl vezi cu ochii tăi, ca să îmi dai dreptate.

Foarte cunoscute sunt şi apartamentele lui Napoleon. Nu că Napoleon ar fi trăit vreodată la Luvru! A locuit însă nu departe,  în Palatul Tuilleries, distrus într-un incendiu.

Informaţii practice: intră neapărat pe la Caruselul Luvrului şi nu pe la Piramida Mare.Vei trece de detectoarele de metale şi după îţi vei putea lua bilete de la automate. Nu uita să îţi iei bilet gratuit de la automat dacă ai sub 26 de ani. Luvrul e împărţit în patru aripi: Denon, Richelieu, Sully şi Porte des Lions. Cea mai vizitată e Denon, pentru că acolo sunt cele mai cunoscute opere. Cei care ajung acolo sunt şi cei care se plâng în general de aglomeraţie. Ai fost aşadar avertizat(ă). Miercurea şi vinerea e deschis până la ora nouă, în rest până la ora şase, iar cel mai ieftin bilet costa zece euro.  Bilete online ai aici. Ai de gand să vezi mai multe muzee? Sigur ieşi mai ieftin cu Paris Museum Pass. Dacă nimereşti în prima duminică a fiecărei luni, intrarea e gratuită pentru toată lumea. Dar şi aglomeraţia e serioasă.

Data viitoare te duc la colecţia egipteană, să vedem mumiile! Dar până atunci, te îndemn să nu uiţi că şi tu ai, în locul în care te afli, ce vedea. Te asigur că de când stau în Paris am văzut mai puţin decât atunci când nu stăteam aici şi eram simplu turist. Nu ştiu de ce avem tendinţa să considerăm că dacă stăm într-un loc vom fi mereu acolo şi nu are rost să îi vizităm obiectivele.

Un ultim îndemn: poate ai nevoie de o idee de vacanţă pentru perioada Paştelui, care nu-i chiar aşa departe cum pare. Am două sugestii pentru tine: Portugalia şi traseul care urmăreşte viaţa Ioanei d’Arc. Inspiraţionale, crede-mă pe cuvânt! Sau nu mă crede, convinge-te singur(ă).

PS : De data aceasta nu am nevoie de un număr minim de comentarii pentru a continua această serie de articole. Am încredere că dacă îţi plac, îmi vei lăsa un mic semn al trecerii tale pe aici. La fel dacă nu îţi plac sau ai vreo sugestie. Îndrăzneşte!

]]> http://lumeamare.ro/2012/01/23/bucura-te-de-ce-ai/feed/ 7 http://lumeamare.ro/2012/01/19/fecioara-regele-si-rugul-v/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=fecioara-regele-si-rugul-v http://lumeamare.ro/2012/01/19/fecioara-regele-si-rugul-v/#comments Thu, 19 Jan 2012 09:00:12 +0000 Ghiocel(a) http://lumeamare.ro/?p=33534 Troyes - Oraşul vitraliilor

Vă spuneam în episodul anterior că Ioana d’Arc l-a convins pe Carol al VII-lea că el este singurul rege de care Franţa are nevoie. În drum spre Reims Delfinul Carol, fiul regelui Carol al VI-lea, Jeanne d’Arc, armata, curtenii, alaiul încoronării au fost primiţi de Troyes (li s-au deschis porţile şi oraşul a beneficiat ulterior de protecţie regală).

Oraşul de pe malurile Senei era cunoscut în Evul Mediu pentru târgurile sale de vară (în iulie) şi de toamnă (în noiembrie), care durau aproximativ două luni. Negustori din multe ţări europene veneau aici cu mărfurile lor, iar oraşul avea de câştigat de pe urma oaspeţilor.

La curtea Mariei de France a trăit şi a creat poetul medieval Chretien de Troyes.

Arta construirii şi împodobirii catedralei şi a celor nouă biserici, mărimea, mulţimea şi frumuseţea vitraliilor din Troyes i-au adus denumirea de „oraşul sfânt al vitraliilor”.

Fondat de romani, invadat de franci, burgunzi şi vandali, prădat de normanzi, devastat de incendii, ciumă şi foamete, Troyes a continuat să existe şi, în perioadele de linişte, să prospere. Până astăzi el este cunoscut pentru fabricarea şi comerţul cu tricotaje. Cum nu a fost bombardat în timpul războaielor oraşul şi-a păstrat centrul vechi numai că era mult mai bine ascuns ca în alte oraşe franţuzeşti. Odată intraţi în suburbii, deoarece indicatoarele de centru lipseau, am început a întreba şi am primit nişte explicaţii atât de încâlcite şi contradictorii încât eram în pericol de a pierde mai mult timp căutându-l decât prevăzusem. Mai fusesem în situaţii grele: când detaliile despre hotelul unde trebuia să dormim erau insuficiente şi nu îl găseam, în zilele de sărbătoare cu străzi goale, goale şi nu aveam pe cine întreba, când un indicator ne păcălea şi o luam pe calea cea mai lungă spre o destinaţie. Aşa am traversat parcul natural Gerarmer de două ori pe două artere diferite şi de fiecare dată s-a ivit un ajutor care ne-a scos din impas (eu îl numeam “mâna lui Dumnezeu”). De data aceasta a fost un înger travestit într-un tânăr pe o motoretă hârbuită şi pârâitoare. Ne-a spus să îl urmăm şi ne-a condus prin nişte şerpuiri de străduţe până la primărie, (lângă ea era parcare subterană) în faţa căreia în grădină, un frumos nud din marmură albă m-a făcut să-mi chinui mintea pentru a înţelege ce rol joacă sau, ce vrea să spună.

Am făcut apoi cunoştinţă cu centrul vechi atât de bătrân încât o parte din numeroasele construcţii din lemn (colombaje) de pe marginea unei largi pieţe erau şleampăte (înclinate total sau numai câte o porţiune). Obişnuitul contrast dintre bârnele la vedere, maro închis şi umplutură de zidărie zugrăvită în alb sau culori calde ce face farmecul acestui tip de construcţii aici era prezent în mică măsură iar lipsa lui genera un aer vetust şi obosit (a se citi trist şi ponosit). Una era evul mediu al satelor (Rochefort – en terre, Rocamadour, Sarlat) castelelor şi cetăţilor (Carcassonne) construite din piatră, altul cel al colombajelor de aici, unele în stare de ebrietate. Atmosfera altor timpuri ne-a învăluit totuşi treptat iar când soarele apunea ne-a plăcut plimbarea pe străduţele înguste şi umbrite ce dădeau în piaţa centrală.

.

Acolo se aduna lumea. Era sâmbătă. Un grup  cobora din maşini elegante. Bărbaţi în costume, doamne voluminoase în mătăsuri viu colorate şi papuci aurii sau argintii tălăzuiau în jurul unei maşini pe care era expusă (aşezată pe capotă) o tânără şi subţire negresă, în rochie verzuie, sclipitoare. Logodna sau nuntă, oricum, o gălăgioasă, cântătoare şi veselă mulţime ilustra pe deplin dictonul “Liberte, egalite, fraternite”. Am părăsit centrul şi îndrumaţi de vesele familii franceze în vârstă îmbrăcate elegant în vedea unor petreceri, am ieşit mult mai repede decât am intrat şi am mers spre Reims.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV

Orléans, oraşul eliberat

Ne-am plimbat prin Orléans într-o zi de duminică: în centrul vechi, pe străzile largi şi drepte, în pieţele aerisite, pe lângă reşedinţele elegante cu un etaj sau două, de culoare gri deschis. Oraşul în care se află cinci statui ale Ioanei d’ Arc părea pustiu, iar francezii, bine ascunşi sau plecaţi, se bucurau de odihnă în weekend. Doar mierlele fluierau voioase în copaci.

Locuit din sec. al V-lea î.d.H. de gali, într-o regiune cu pământ fertil, bogată în vânat şi peşte, oraşul de pe malul Senei a participat alături de Vercingetorix la răscoala galilor şi a fost ars de Cezar. Sub stăpânire romană a prosperat devenind un important punct de trecere şi comerţ. A ţinut piept hunilor (sec. al V-lea) dar a fost cucerit de francii conduşi de Clovis. Sub Charlemagne Orléans a cunoscut o renumită înflorire culturală. Invadat de normanzi şi ars în 865 oraşul a fost reconstruit şi s-a dezvoltat. Devenit ducat, el era dăruit celui de-al doilea fiu al regelui Franţei. După cei 40 de ani ai războaielor religioase (catolici cu protestanţi, sec. al XVII-lea), datorită Universităţii şi comerţului fluvial, Orléans a devenit unul dintre cele mai înfloritoare oraşe ale Franţei, cu arhitectură veche şi nouă.

În Orléans, pe urmele Ioanei d’Arc

În Piaţa Martroi este statuia ecvestră a Ioanei.

În Piaţa Charles de Gaulle a fost reconstituită casa în care a stat Ioana d’Arc. Era închisă, va putea fi vizitată în 2012.

Aproape de catedrală, am intrat în alte timpuri adică în Hotel Groslot, edificiu renascentist (sec. al XVI-lea) făcut din cărămidă roşie şi piatră alb – gălbuie (ca şi piaţa Vosges din Paris), locuinţă a regilor în trecere prin oraş, primărie în sec. al XVIII-lea, muzeu gratuit acum. În Salonul de Onoare, fosta Sală a Consiliului Municipal, fostul birou al primarului, fosta sală a căsătoriilor, sunt tapiserii, tablouri, mobiler sculptat, statuete, obiecte ce o evocă pe Ioana d’Arc. Imaginea se completează cu plafoane din bârne de lemn pictat, un interior ca de castel, puţin ponosit, nu i-ar strica o uşoară renovare. În Curtea de Onoare statuia Ioanei, aceeaşi din casa natală, dar în mărime naturală de data aceasta, sculptată în sec. al XIX-lea de Marie d’Orleans, fiica regelui Ludovic Filip. Îngândurată, cu mâinile încrucişate pe spada ţinută la piept, Ioana are capul aplecat întrebându-se parcă dacă vitejia ei o va feri de ceea ce va să vină.

Fecioara în istoria oraşului

Când Ioana d’Arc a auzit vocile celeste, oraşul era încercuit de englezi care îi tăiaseră toate căile de aprovizionare şi sperau ca prin înfometare să-l cucerească. Ioana a intrat la căderea serii cu câţiva oameni şi a fost găzduita de Jacques Boucher, vistiernicul oraşului (29 aprilie – 29 mai 1429). Apoi, cu Dunoi în fruntea armatei regale, Ioana a ieşit la luptă cu oamenii ei şi cu locuitorii oraşului, au luat cu asalt forturile ocupate de englezi. Ioana a fost rănită şi retrasă de pe câmpul de luptă dar, conştientă de prezenţa ei electrizantă, s-a întors şi englezii au fost obligaţi să se retragă.

Pe 8 mai 1429 Ioana a intrat în catedrada Sfintei Cruci şi a participat la procesiunea de recunoştinţă pentru eliberarea oraşului. Festivalul Ioana d’Arc (ce are loc între 1 şi 8 mai în fiecare an) demonstrează că trecutul rămâne viu, recunoştinţa deasemeni.

Ne-am apropiat de catedrală, în jurul ei era în desfăşurare o asfaltare, acum în pauză. De culoare alb-gălbui, ca untul,  Sfânta Cruce are o faţadă cu două turnuri şi trei portaluri fin decorate ca şi Notre Dame din Reims, Notre Dame din Paris, Notre Dame din Amiens, Notre Dame din Laon. Construcţie neogotică (sec. XVII-XVIII) pe locul unor vestigii precedente, ea se deosebeşte de celelalte prin multe detalii dar mai ales prin capelele discret colorate, cu tot cu plafoanele lor bineînţeles. M-au copleşit dimensiunea impresionantă, luminozitatea şi sobrietatea interiorului, frumuseţea vitraliilor care înfăţişează momente din viaţa Ioanei,  monumentul dedicat Ioanei şi cel al prelatului care i-a obţinut sanctificarea (1920).

După victoria de la Orleans ea l-a convins pe Carol al VII-lea că el este singurul rege de care Franţa are nevoie, consecinţa fiind  încoronarea acestuia la Reims. De ce acolo aflăm în episoadele următoare.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III

Într-o perioadă de foc, sânge şi molime, Franţa divizată îşi împărţea o parte din provincii cu englezii şi era la un pas de integrare în Anglia prin acceptarea unui rege de peste mare, Henric al VI-lea, în timp ce moştenitorul de drept al lui Carol al VI-lea, Delfinul, nu era băgat în seamă. La 13 ani, Ioana d’Arc devine comandant de armată şi îl încoronează pe rege la Reims. Se găsesc duşmani care se coalizează şi este arsă pe rug, la 19 ani (citeşte mai mult în episodul II).

După 580 de ani ne întrebăm dacă a meritat, răspunsul este afirmativ. Domnia lui Carol al VII-lea a fost hotărâtoare pentru Franţa. După încheierea războiului de 100 de ani (1461) ţara era slăbită (cu excepţia Burgundiei): sate depopulate şi pustiite, oraşe vlăguite, toate clasele ruinate. Regele uns la Reims a revenit în Paris, şi-a creat o armată permanentă a cărei artilerie devine prima din Europa, i-a alungat pe englezi de pe aproape tot teritoriul Franţei, a răscumpărat de la burgunzi teritorii importante, a scăpat tara de “jupuitori”, bande de soldaţi înarmaţi care prădau satele (i-a “fixat” în Alsacia).

În plan politic, Carol al VII-lea a înfiinţat primele parlamente regionale, a stabilit impozite permanente, a slăbit autoritatea bisericii şi a nobililor, ceea ce i-a favorizat pe ţărani, a opus marilor familii care se considerau piramida pe care monarhia trebuia să se sprijine cu “oamenii regelui”, înnobilaţi şi depinzând direct de el. Prin toate aceste măsuri se pune temelia unui stat unitar, Franţa căpăta prestigiu şi putere.

Da! A meritat!

Numai că, atunci când mă gândesc la ce a simţit Ioana în timpul procesului, părăsită de toţi cei care au susţinut-o şi apoi pe rug, până când a murit, învăluită de flăcări lumea îmi apare insuportabil de crudă… Ioana ar fi putut să rămână în viaţă, dar a avut tăria să-şi susţină nevinovăţia şi ca martirii deveniţi sfinţi, a sfârşit în mari chinuri. Spânzurătoarea şi rugul în Evul Mediu erau cele mai răspândite mijloace punitive, pe lângă sofisticate şi diabolice mijloace de tortură. Inchiziţia suprima aproape tot ce ieşea din comun (Giordano Bruno este un exemplu grăitor) şi nu permitea abaterea de la dogmă.

Spânzurătoarea şi ghilotina lucrau scurt. Rugul însă era tot atât de chinuitor ca şi fierberea în ulei încins.

Dintre toate eroinele întâlnite în literatură şi istorie numai Mica Sirenă a preferat să  moară decât să-l înjunghie pe prinţ. Dacă Ioana d’Arc ar fi recunoscut acuzaţiile aduse de biserică ar fi însemnat că şi încoronarea ar fi fost ilegitima, deci Delfinul era “înjunghiat”, iar Franţa devenea colonie engleză. Numai că Mica Sirenă este un personaj fictiv, în timp ce Ioana Fecioara a fost “de-adevăratelea” şi a cunoscut ceea ce astăzi numim o situaţie-limită, ilustrată în multe tragedii greceşti antice (“Antigona”  de exemplu) din care nu se poate ieşi decât prin sacrificiul suprem.

Poze: la Alise Saint-Reine 27.05  şi Laon 24. 06.

După aproape şase secole

Dacă Ioana d’Arc ar fi avut un mormânt acesta ar fi devenit loc de pelerinaj. Numai că din ea a rămas o moviliţă de cenuşă, aruncată în Sena. Am mers atunci pe urmele ei, prin locurile pe unde a trecut. În satul natal, Domremy – la Pucelle, casa natală a devenit muzeu. De aici a plecat pentru a nu se mai întoarce niciodată. Mai întâi la Vaucouleurs, este primită de seniorul de Baudricourt. Apoi, trece prin Auxerre în drum spre Chinon (1429), pentru a-l întâlni pe Delfin şi a-i spune că el este adevăratul rege al Franţei. La cererea ei, Ioana primeşte comanda unei armate şi pleacă din Blois spre Orleans şi îl eliberează, urmează încoronarea de la Reims, victorii, înfrângeri, cade prizoniera la Compiegne, trece printr-un proces odios şi este arsă pe rug la Rouen (1431).

Despre Domremy am scris.

În Auxerre, oraş liniştit traversat de răul Yonne, Ioana a intrat în Catedrala Saint-Etienne şi s-a închinat. Statuia ei din frumoasa catedrala este dedicată acestui moment.

Chinon

Istoria este scrisă nu numai în cărţi, ci şi în piatra castelelor şi catedralelor, martori ai evenimentelor, au trecut prin ruină, incendii, bombardamente dar nu au fost lăsate să moară, au fost renovate, reclădite, curăţate de patina vremii şi poluării, pentru a da viaţa amintirilor.

Punct strategic ocupat din Antichitate, Castelul fortăreaţă de la Chinon (construit de Henric al II-lea Plantagenetul în 1154) se înălţă pe stâncă, dominând oraşul şi răul Vienne. În 1308 aici a fost întemniţat Jacques de Molay şi alţi înalţi demnitari templieri înainte de a fi judecaţi şi arşi pe rug la Paris. În 1427, Delfinul (viitorul Carol al VII-lea) s-a instalat aici şi a primit-o pe Ioana D’Arc.

Castelul a cunoscut o lungă perioadă de declin. L-am văzut în 1984, mai mult scări şi ziduri ruinate. În ultimii cinci ani a fost renovat şi se pot vedea în prezent (7 euro intrarea) sala în care a avut loc întâlnirea dintre rege şi Ioana, două săli dedicate reprezentărilor eroinei din secolul al XV-lea până în prezent, colecţii arheologice şi iconografice, locuinţele regale, turnul orologiului. De pe metereze, o splendidă privelişte panoramică.

Blois

Din Blois Ioana a plecat să elibereze Orleans-ul. În Blois, oraş de artă şi istorie în prezent, caleşti îi plimbă pe vizitatori prin oraşul elegant, la palatul episcopal, Muzeul de Istorie Naturală şi Casa Magiei (8 euro intrarea). Reşedinţa a şapte regi şi zece regine, castelul care domina oraşul (9,50 euro intrarea) este cunoscut pentru stilurile sale (gotic, renascentist, clasic) prezente în cele patru corpuri unite în jurul unei curţi, scara în spirală a lui Francisc I, săli prestigioase magnific decorate şi mobilate, colecţii de obiecte preţioase, şemineuri luxoase cu însemnele regilor, muzeul de piatră. Aur, mătase, lemn pictat, lemn sculptat, marmură, faianţă, porţelan, sticlă, metal, forjerii, mărturisesc despre rafinamentul şi bogăţia unor timpuri apuse. Am petrecut câteva ore minunate în oraş şi în castel, vizitat a doua oară. În 1984 l-am fotografiat pe Michel sub poarta de la intrare. Am repetat gestul. Poarta era neschimbată, ba chiar mai frumoasă. Dorinţa lui Michel de a călători era aceeaşi, ba chiar mai mare!

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul IV.

Domremy la Pucelle (la pucelle = fecioară) este un sat loren liniştit cu livezi şi lanuri. Aici s-a născut Ioana d’Arc ( sec. XV) într-o familie de ţărani. Chiar lângă biserică se află un mic complex muzeistic: în faţa bileteriei o statuie albă o înfăţişa pe Ioana în momentul revelaţiei; lângă un pârâiaş se aflau o căsuţă veche  şi modestă (3 euro de persoană intrarea) cu patru camere mici, parter şi mezanin, cu şemineuri, bârne de lemn mâncate de timp, fără mobilier, cu inscripţii, două statuete, un bust în grădină, piatra pe care stătea Ioana când a auzit vocile care o îndemnau să-şi abandoneze viaţa de până atunci, să-şi taie părul, să îmbrace haine bărbăteşti (un sacrilegiu în acele timpuri) şi să salveze Franţa. Casa a fost vândută de familie şi transformată în cămară şi hambar, în faţa ei construindu-se o locuinţă. În 1818 a fost cumpărată de stat, s-au demolat celelalte construcţii şi s-a renovat. Cămăruţele întunecoase şi mirosul de vechi ilustrau o mare modestie ca să nu spun sărăcie. Cu atât mai mare mirarea că aici s-a născut copila curajoasă şi perseverentă în convingerile ei care a pus identitatea unei popor (încă nu o ţară) mai presus de viaţa ei.

Biserica Saint-Remy, veche, micuţă, în care fost botezată eroina, povesteşte prin vitraliile ei moderne despre faptele şi viaţa Ioanei. În apropiere, se poate admira statuia Maicii Domnului îndrumând-o pe Fecioară şi dedicată eroilor comunei, iar în direcţie opusă se află o expoziţie permanentă şi  gratuită a portretelor Ioanei, care include şi proiecţii privind viaţa şi faptele sale. La mică distanţă de casă este centrul de interpretare: am fost conduşi prin semi-întuneric într-o mare încăpere împărţită în două culoare devenite spaţii expoziţionale şi o scenă. Istoria a năvălit în mintea noastră prin portrete ale personalităţilor din secolele al-XIV-lea şi al XV-lea şi imagini având ca subiect viaţa în Evul Mediu, iar pe scenă un grup de manechine din ceară îmbrăcate în costume de epocă şi luminate pe rând, întruchipau personaje cheie din timpul războiului de o sută de ani, nobili şi regi (şi diplomaţi turci). Într-un spectacol static de sunet şi lumină se reconstituia situaţia politică a Franţei, Angliei, Europei chiar, ameninţată de expansiunea imperiului otoman. Două voci le prezentau pe rând, subliniind că în realitate aceştia nu s-au întâlnit  niciodată în asemenea „formaţie”. Ioana era prezentă în postere din filme, statui şi un tablou. Într-o atmosferă plină de mister, teatrală şi tragică totodată, este evocată eroina care alături de Vercingetorix a devenit cel mai îndrăgit simbol naţional. Destinul ei s-a topit în cel al Franţei, este necesară o incursiune în trecut pentru a-i înţelege rolul şi importanta.

Franţa şi Anglia în războiul de o sută de ani

Am învăţat multe la istorie, dar am şi uitat multe. Această disciplină a devenit atrăgătoare datorită unei singureprofesoare (care ţinea locul alteia). Datorită dumneaei am urmărit evenimentele de la 23 august 1944 cu sufletul la gură ca pe un film poliţist (bun!). Deci se poate!

Cum anii de şcoală au trecut demult, am pus mâna pe carte: Istoria Franţei de Jacques Madaule.

Ioana d’Arc a trăit în timpurile nefericite ale războiului de o sută de ani (1337-1461). Două perioade întrerupte de o scurtă înseninare (domnia lui Carol al Vl-lea) au fost extrem de tulburate. Căsătoria unei fiice de rege francez cu un rege englez a făcut ca urmaşii lor să revendice tronul Franţei, cel mai bogat, întins şi râvnit regat al Europei acelor timpuri. Paralel cu conflictul franco-englez (teritoriile disputate fiind Flandra, Bretania şi Burgundia) au avut loc bătălii între regi şi feudali, jafuri, tratative, tratate, legături de vasalitate făcute şi desfăcute, căsătorii politice, intrigi şi trădări, regi prizonieri şi susţinătorii lor măcelăriţi, regi eliberaţi, răscoale violente (pariziană, ţărănească, flamandă), epidemie de ciumă, cuceriri şi restituiri de cetăţi, crime, un rege care a înnebunit lăsând loc disputelor aprige pentru regenţă, război civil (burgunzii cu armagnacii), anarhie, pustiiri de teritorii, o criză socială, politică şi religioasă internaţională, biserica şi Universitatea din Paris angrenate în politică şi pactizând cu inamicul în speranţa unei păci îndelungate, o populaţie rurală ruinată, oraşe strivite de o grea povară fiscală şi o nobilime decăzută.

Peste toate, expansiunea turcilor ameninţa Occidentul.

În acest context, Henric al V-lea al Angliei cucereşte Normandia, îl dezmoşteneşte pe delfin, Carol al VII-lea, iar într-un sat din Lorena (Domremy – la Pucelle astăzi) o copilă auzea voci divine care o îndemnau să elibereze oraşul Orleans, îşi tăia părul şi pornea o acţiune incredibilă, schimbând destinul unei naţii în formare. S-au căutat şi dat nişte explicaţii în legătură cu vocile, cu faptele ei şi cu hotărârea de a-şi susţine credinţa cu preţul vieţii, la numai 19 ani. Cum a fost posibil ca o copilă de ţăran care îşi lucra pământul să dovedească un simţ politic extraordinar, să mobilizeze armate, să lupte, să învingă, rămâne un mister şi un miracol totodată!

În timp ce o parte dintre francezi şi Universitatea din Paris susţineau, în numele unei posibile păci durabile, că dubla monarhie ar fi benefică, stopând un război între creştini, Ioana cea fără şcoală, titluri sau interese personale se opune pacifismului unificator pentru simplul motiv că cele două regate sunt deosebite şi nu se pot uni. Ea consideră că Delfinul este adevăratul rege, moştenitor legitim al coroanei Franţei. Drept care se întâlneşte cu el la Chinon (1429) şi îl recunoaşte chiar dacă acesta se deghizase şi amestecase printre curteni. Miracolul începe: la numai 13 ani i se încredinţează conducerea unei armate nu cine ştie ce pregătită de luptă, dar însufleţită de prezenţa ei vitează, iese din Blois, merge spre Orleans şi după ce reuşeşte să îl elibereze de englezi (8 mai 1429) curăţă malurile Loarei mijlocii de inamici, cucerind Jargeau, Beaugency şi Patay.

Henric al V-lea murise, Henric al VI-lea fusese recunoscut drept rege al Franţei, însă nu fusese uns la Reims, după cum se cuvenea. Datorită Ioanei, Delfinul este încoronat la Reims (17 iulie 1429) şi devine Carol al VII-lea, regele Franţei. Ioana şi-a considerat misiunea încheiată şi a vrut să plece, regele nu a fost de acord. Înnobilata Ioana mai este un timp comandant de oaste şi are parte de înfrângeri (la Paris), cade prizonieră în mâinile burgunzilor la Compiegne, din cauza podului care s-a ridicat prea devreme, şi este predată englezilor. Aceştia înţeleg însemnătatea excepţională a Ioanei şi se spală pe mâini asemenea lui Pilat din Pont, adică o dăruiesc episcopului Cauchon (francezilor). Oamenii bisericii o declară vrăjitoare sub influenţa diavolului, are loc un proces care ar fi trebuit să umbrească măreţia încoronării şi a faptelor sale de o vitejie fără seamăn. Pentru politicieni şi biserică o victorie care nu era meritul lor, deci nu puteau obţine foloase materiale de pe urma ei, le submina autoritatea. Ei, împreună cu alţi duşmani ai Ioanei dirijează un proces. Fecioara este condamnată la moarte prin ardere pe rug. După un sigur moment de slăbiciune când se reneagă pe sine, îşi înfruntă cu simplitate soarta.

Pe 30 mai 1431 Fecioara din Orleans este arsă pe rug în Piaţa Târgului Vechi din Rouen.

Un cult catolic şi o legendă se nasc, începând din 1881. Pe valea râului Meuse (în le Bois Chenu) se începe construirea unei bazilici ale cărei vitralii, mozaicuri şi picturi murale glorifică viaţă scurtă, dar extraordinară a unei copile curajoase, statui în biserici şi în aer liber, muzeificarea locului în care a trăit, sanctificarea în 1920, cărţi, filme, refac scurta, emoţionanta şi brava ei existenţă.

În această poveste de dragoste dintre un om simplu şi Franţa zicerea „nimeni nu e profet în ţara lui” se verifică în subtextul „nimeni nu este crezut/înţeles în ţara lui” (ba mai rău, este chiar pedepsit pentru faptele lui bune). În biserica din Domremy la Pucelle portretul din marmură al Ioanei are o cunună de spini drept colier, nu întâmplător. Sacrificiul ei seamănă cu cel pe care s-a întemeiat creştinismul, iar profeţia ei manifestată prin încrederea într-un rege apatic, şovăielnic, aparent fără personalitate, s-a adeverit în sensul că în timpul regelui Carol al VII-lea s-au pus bazele unui stat unitar şi independent.

Eram în Lorena, îi cântam lui Michel cântecelul “En passant par la Lorraine” şi trecând pe lângă Nancy, văzut altă dată, ne-am amintit de minunata Piaţă Stanislas; arhitectură barocă, feronerii monumentale aurite, fântâni cu subiecte mitologice, un arc de triumf ridicat în cinstea lui Ludovic al-XV-lea spre eleganta Piaţă Cariere. Statuia ducelui de Lorena, polonezul Stanislas Leszczynski (socrul Ludovicului de mai sus) trona într-un tablou ce evoca personalitatea sa luminată.

Oraşul este renumit şi pentru felul în care stilul Art Nouveau şi-a pus amprenta pe locuinţe, bănci, instituţii, cafenele; această artă interdisciplinară ce se inspiră din natură şi combină sticla, metalul, ceramica, lemnul, materialele textile, a înflorit aici şi este reprezentată de nume de seamă – Galle, Majorelle, Daum. Decoraţiuni interioare, corpuri de iluminat, vitralii, mobilier, bijuterii create de Şcoala de la Nancy se găsesc în cele mai frumoase palate şi locuinţe bogate din lume.

Intrasem şi în oraşul Metz cu gara lui spectaculoasă, dar când am întrebat la oficiul de turism situat chiar în incinta-i super modernă ce se ştie despre ea  mi s-a spus “nu ştim!”.  Am citit ulterior că a fost construită la comanda lui Wilhem al II-lea al Germaniei, ca şi clădirea poştei şi construcţiile din granit roz din apropierea gării. Catedrala St. Etienne din piatră aurie, cu trei rânduri de vitralii pe înălţime (6 500 metri pătraţi), unele pictate de Chagall, Şcoala de Artă, modernul muzeu Georges Pompidou, fac mândria oraşului care, pentru a nu uita grozăviile războiului şi sacrificiile eliberării, a aşezat lângă catedrală monumentul generalului Patton, înmânând cheile oraşului primarului de atunci. Tot lângă catedrală era un târg de carte pentru copii.

Nu numai oraşele, ci şi relieful, apele şi pădurile Lorenei merită văzute, aşa că am luat drumul Vosgilor (cu “baloane” = munţi rotunjiţi) şi al lor Parc Natural Regional, o adevărată încântare căci nici Micul Balon, nici Marele Balon nu sunt de speriat. Forma lor tocită de vechime este completată de păduri dese şi foşnitoare de foioase şi conifere, lacuri (Longemer şi Retournemer) cu campinguri în apropiere şi Stânca roşiatică a Diavolului, străpunsă de şosea.

Văile îmbrăcate în blănită de iarba deasă nu sunt primejdioase, râul Vologne e limpede şi strălucitor, un şir de cascade (Le Saut des Cuves) saltă aproape de staţiunea Gerardmer, modernă şi plăcută, cu un mare lac călduţ pe lângă care cresc narcise galbene. Satele şi oraşele liniştite, curate, confortabile, maşinile parcate oriunde (nu oricum) cu proprietarii plecaţi la drumeţie pe poteci, restaurantele numeroase, şoseaua excelentă, şerpuind calmă prin aerul înmiresmat al pădurilor, ambarcaţiunile de pe lacuri, creau împreună o plăcută atmosfera de tihnă şi relaxare.

Numai în căutarea cascadei Tendon nu ne-am încumetat să coborâm cu maşina pe o pantă cam abruptă şi am făcut o drumeţie (cu scos limba la întoarcere) spre o înaltă cădere de apă înspumată (30 de metri), ingrată (nu s-a lăsat fotografiată), aproape de o cabană însorită. Dacă nu am fi avut camerele rezervate din timp pentru tot traseul ne-ar fi plăcut să gustăm o bună porţie de lene în acel loc, precum uriaşul Guliver confecţionat din materiale oferite de natură, tolănit în faţa unui magazin cu tot felul de pietre. Am întâlnit pretutindeni familii de pensionari slăbuţi, cu pas elastic şi avântat şi la vale şi la deal. Agilă naţie!

Apele fac parte din farmecul Lorenei, iar cele de la Contrexeville şi Vittel sunt foarte cunoscute, valorificate şi intens frecventate, oraşele devenind staţiuni balneare celebre cu palate şi cazinouri. În Vittel, termele şi unele clădiri luxoase au fost proiectate de Charles Garnier, autorul operei Garnier din Paris. Ne-au încântat aceste Baden Baden-uri franţuzeşti şi ne-a înţepat (adânc) ideea că nicidecum nu am putea depăşi faza privitului, un sejur ar fi imposibil (la mijloacele financiare mă refer). Aşa că ticăloasa invidie şi-a arătat ghearele.

Lorena a fost şi teatrul unor bătălii sângeroase cu mii de morţi a căror amintire nu s-a alterat (Verdun). Am lăsat acest subiect deoparte, pentru altă scriere.

Mângâind cu privirea lanurile, livezile, grădinile, păşunile, satele sărbătorind mereu câte ceva, fie la madeleine (prăjiturică ce a pus în funcţiune memoria lui Proust, inventată în 1755 de o tânără bucătăreasa din Commercy pentru ducele Stanislas), fie băuturile din corcoduşe, (mirabelle – Maison de la Mirabelle, Casa Corcoduşei este la Roselieur în Meurte-et-Moselle, distilerie, proiecţii, degustări), bogăţia de imagini, stampe şi ilustraţii de la Epinal şi pământul roditor, am apreciat hărnicia, bună dispoziţie,  bucuria de a trăi a localnicilor şi… am pierdut drumul spre Alsacia.

O familie de francezi lua o gustare din punga (surpriză, nu toţi mănâncă la restaurant!), pe o masă aşezată într-o parcare cu acest scop şi cum capul familiei lucrase un timp în U.R.S.S. am avut o discuţie furtunoasă despre orânduiri, avantaje şi dezavantaje, şi despre criza prezentă. După care s-au scos hărţi, s-a analizat situaţia şi ne-am despărţit fără a ne lumina complet când, tot întrebând şi bâjbâind pe încâlcitele drumuşoare regionale (tot bune!) ne-a ieşit deodată în cale Domremy la Pucelle ( la pucelle = fecioară).

 Am sărit în sus:

-E satul în care s-a născut Ioana d’Arc! (Jehanne în dialect loren).

Vom povesti aşadar, în episoadele următoare, despre război, o încoronare şi un sacrificiu.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV

A fost o dată ca niciodată, pe la sfârşitul secolului al 18-lea, un abate pe nume Fouré, puternic şi plin de energie. Acest abate însă, la doar 54 de ani, a fost lovit de un ictus ce l-a făcut să-şi piardă treptat capacitatea de-a auzi si de-a vorbi. Fiind nevoit să-şi abandoneze parohia, s-a retras pe stâncile din Rothéneuf , un mic port aproape de Saint-Malo, în regiunea Bretagne. In ciuda bolii, sacerdotul îşi menţinu voinţa sa de fier şi fizicul robust şi, luând in chirie o căsuţă cu o grădină nu prea mare, fu aproape bucuros că problemele sale de sănătate îl opriră din îndatoririle sale inainte de vreme.

Surdo-mut deja, îi plăcea să facă lungi plimbări pe malul mării şi rămânea ore in sir să viseze aşezat pe stânca lui cu privirea deasupra valurilor. A fost probabil unul dintre apusurile minunate cu care se mândreşte Côte d’Emeraude ce i-au scos la iveală dintr-o dată nişte forme ciudate ascunse printre stânci. Deja săpate de valurile mării, acele stânci aveau nevoie doar de intuiţia unui visător ca să facă să iasă la iveală formele ascunse.

Cu ceva timp în urmă ascultase legenda lui Rothéneuf, ce povestea despre piraţi şi boieri de-ai locului care cu două secole inainte dominară acele mări şi locuri. Incepu aşa dialogul său cu piatra şi ‘tipărirea’ unei legende transmisă oral, despre care nimeni nu mai scrisese până atunci.

O ‘povesteşte’ pe o stâncă largă de 500 m², creând în 16 ani de muncă titanică mai mult de 300 de figuri de granit: o epopee pietrificată, un incredibil muzeu in aer liber. Impărţit în două părţi mari, Paradisul şi Infernul, e străbătut de scări ce divid povestirea în capitole aşa că e de ajuns să urmezi coborârea pentru a admira de aproape fiecare episod pe care piatra ţi-l povesteste.

Personaje ciudate cu faţa către mare te fixează reci, martori muti a familiei care a fost stăpână îndelung pe acele locuri şi care şi azi ‘traieşte’ în legende.

Noi am ajuns aici într-o după-masă târziu, lăsasem Saint-Malo de puţin timp, dar două rânduri din ghidul de călătorie îmi atraseseră atenţia că era cazul să ne oprim din nou căci pe aproape era ceva interesant: cui nu-i plac piticii şi creaturile mitologice, fie ele chiar şi de piatră?

Aşa că ne-am ţinut de indicatoarele către Stincile Sculptate până când am dat de rue de l’Abbé Fouré, la capătul căreia ne aştepta o parcare largă şi un restaurant cu terasa spre mare. In stânga restaurantului se afla intrarea la acest muzeu în aer liber, dar era închis deşi era de-abia 6 seara. Cum eram deja curioasă tare pentru că stâncile de pe plajă in formele lor ciudate îmi treziseră imaginaţia, ne-am întors a doua zi de dimineaţă. Tânărul de la ghişeu, dându-ne biletele, ne-a dat şi nişte indicaţii despre ceea ce urma să vedem şi parcursul pe care sa-l facem.

După primii paşi printr-o grădinuţă, am inceput să coborâm pe o potecă străjuită de căpăţâni de piatră. Stânca a aparut dintr-o dată, plină de o gramadă de sculpturi ce coborau vertiginos până la mare. Prima impresie a fost un pic sub aşteptările noastre, ni se părea că ne aflam în faţa unei opere cam lăsate de izbelişte, pe care timpul şi vremea îşi puseseră amprenta, rotunjind, deformând şi murdărind cu pete albicioase figurile de piatră.

Am fost mulţumiţi totuşi că nu era multă lume, probabil atrasă mai mult de celebrele localităţi din apropiere, aşa că ne-am bucurat oricum de această oază de linişte. In timp ce coboram treptele săpate în piatră, ochiul a început să observe mai cu atenţie marele puzzle de figuri fantastice şi groteşti ce ieşeau din stâncă.

Aşa că am văzut mai întâi Golful Paradisului şi capela sfântului Duboc, patronul de Rothéneuf, unul dintre primii creştini bretoni, foarte venerat în zonă. Am ajuns apoi la abisul infernului ce se întindea de-a lungul întregii scări spre mare.

Am dat apoi de reprezentanţii Rothéneuf în partea centrală: cinci figuri cu faţa de clown. Lângă ei l-am găsit pe egipţian, pe luptătorul roman, pe patriarh, Rothéneuf, cu picioarele ce apăreau ca nişte monştri marini. Mai jos erau sculptate în piatră soţiile, marinarii, dulgherii, negustorii ce primeau fără scrupule bunurile furate de la pirati, cămătarii, bucătarii, micii contrabandişti, piticii, corsarii nemiloşi, dracii şi alţi monştri marini, vreo cincizeci de personaje, toate prinse parcă într-o luptă disperată. O sculptură centrală ne povestea şi despre sfârşitul dinastiei: un monstru marin atras de cadavrele acumulate pe plajă, masacrate de către alte familii rivale, îl devora pe ultimul representant al familiei Rothéneuf, agăţat încă de averea lui.

Nu ai nevoie de mult timp ca să vezi totul, până la urmă locul e destul de micuţ şi într-o oră ai timp berechet să te plimbi, să te uiţi la fiecare sculptură şi să te minunezi de câtă răbdare a avut şi cu câtă migală abatele s-a dedicat acestui hobby terapeutic, merită însă timpul dedicat pentru că te transportă într-o lume legendară, unde bunii erau buni şi răii erau răi şi erau până la urmă pedepsiţi, unde totul era alb sau negru şi alegerile de viaţă categorice. Şi aceste delimitari te fac să te intorci în lumea copilariei, să te simţi într-un fel protejat şi fără dubii existenţiale.

Dar lumea dezlănţuită e doar de cealaltă parte a portiţei de la intrare şi, dacă stai să te gândesti, figurile de piatră sunt de fapt toate gri şi mincate de timp…

Şi-am incalecat pe-o şa

şi v-am spus povestea aşa

Iară tu de nu mă crezi

Du-te acolo ca să vezi!