Palmengarten

Grădina botanică (Palmengarten) din Frankfurt este o adevărată oază de verdeaţă în inima oraşului şi o destinaţie extrem de populară atât pentru localnici, cât şi pentru turişti. Palmengarten este deschisă publicului din anul 1871 şi, datorită dimensiunii sale impresionante de 29 de hectare, este cea mai mare grădină botanică din Germania. Un aspect interesant este acela că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici se creşteau legume care serveau ca provizii pentru spitale.

Numeroasele sere adăpostesc specii de plante din aproape toate colţurile lumii. De exemplu, Tropicarium este un ansamblu de 14 sere unde se găseşte o varietate de plante tropicale şi subtropicale. Diferitele tipuri de climate sunt recreate pentru ca plantele să crească în condiţii asemănătoare celor din mediul natural. În grădinile exterioare se găsesc în permanenţă flori de sezon, prin urmare iubitorii de plante nu vor avea niciun motiv să se plângă.

Tot la Palmengarten sunt organizate diverse expoziţii (de orhidee, azalee, trandafiri, crizanteme, uleiuri aromate, produse cosmetice), concerte şi spectacole de teatru, dar şi evenimente cu scop educativ.

Dacă nu sunteţi pasionaţi de plante, vă puteţi plimba prin grădini, puteţi lua masa la unul dintre cele două restaurante sau puteţi juca minigolf. Nici cei mici nu vor avea timp să se plictisească pentru că au spaţii de joacă special amenajate.

Mie mi-a plăcut foarte mult grădina botanică, ca dovadă am mers acolo ori de câte ori s-a ivit ocazia. Pentru mine, primăvara din acest an a venit la Palmengarten, acolo am văzut în luna martie primii ghiocei, primele brânduşe şi primii copaci înfloriţi, pe când Bucureştiul se afla încă sub stăpânirea troienelor de zăpadă.

La Zoo

Grădina zoologică din Frankfurt este a doua din Germania ca vechime, fiind înfiinţată în anul 1858. Se întinde pe o suprafaţă de 13 hectare şi adăposteşte peste 4 500 de animale din 500 de specii. Este de înţeles curiozitatea umană cu privire la aşa-numitele animale exotice precum lei, tigri, crocodili, rinoceri, maimuţe, întrucât puţini dintre noi au ocazia să le vadă în habitatul lor natural. Eu, de exemplu, sunt fascinată de felinele mari, mă impresionează agilitatea pe care o posedă în pofida gabaritului mare. Nu-mi place să le văd în cuşti, dar nici nu cred că m-aş încumeta să le fac o vizită la ele acasă. Sau cine ştie? Experienţa unui safari nu-i de ici, de acolo. Până atunci, mă mulţumesc cu documentarele de pe Discovery şi National Geographic.

Mi-a plăcut bazinul amenajat pentru foci care se bălăceau nestingherite de zarva din jurul lor. Partea interesantă era că puteai vedea simpaticele animale înotând sub apă prin nişte geamuri special amenajate. O altă secţiune aparte este cea dedicată animalelor nocturne. Când intri în încăperea cu pricina e întuneric beznă, dar ochii ţi se obişnuiesc treptat şi începi să distingi animalele care duc o intensă viaţă de noapte.

În camera dedicată insectelor mi-a atras atenţia un tub transparent şi destul de lung în care trăia o colonie de furnici. N-am reuşit să-mi dau seama unde era baza armatei de furnici, însă am stat o vreme să privesc forfota harnicelor insecte care cărau tot felul de provizii în scopuri numai de ele ştiute.

Am mers şi la lemuri, îmi plac maimuţicile astea haioase şi pline de energie. Dar se pare că lemurii de aici aveau o zi mai proastă şi nu aveau chef să se tragă de coadă şi să facă giumbuşlucuri ca cei pe care i-am văzut la grădina zoologică de la Roma.

La un pahar de vorbă

După atâtea plimbări este cazul să ne relaxăm puţin, aşadar ce spuneţi dacă ne tragem puţin sufletul la o terasă sau la un restaurant? Ca în orice metropolă respectabilă, gastronomia se află la loc de cinste şi în Frankfurt. Restaurantele sunt numeroase şi pe toate gusturile şi, din cauza ofertei variate, te vei pierde cu siguranţă în peisajul gastronomic dacă eşti indecis.

Sachsenhausen este un cartier din Frankfurt, dar pe noi ne interesează partea veche şi pitorească a acestuia, unde se află un număr mare de restaurante şi baruri. Fie că eşti pasionat de bucătăria italiană, spaniolă sau orientală, fie că vrei să deguşti preparatele locale, fie că vrei să-ţi potoleşti setea cu o halbă de bere nemţească sau irlandeză sau cu un pahar de Apfelwein (vin de mere), fie că vrei să pufăi o narghilea, atunci te afli în locul potrivit. Eu am mâncat de multe ori la Borsalino, un restaurant italienesc cu mâncare foarte bună, şi nu mă refer aici doar la pizza, ci şi la paste, salate, supe sau rizoto. Preţuri accesibile, mâncare gustoasă, personal prietenos, ce ţi-ai mai putea dori? Nişte vinuri mai bune în meniu şi totul ar fi minunat.

Dacă doriţi să încercaţi bucătăria locală, nu veţi fi dezamăgiţi. Restaurantele cu specific nemţesc sunt numeroase şi mai tot timpul pline. Un mic avertisment în legătură cu porţiile: sunt mari. Aşadar, doamnelor, atenţie maximă: mâncarea nemțească atentează grav la silueta dumneavoastră. Dacă sunteţi curioase să încercaţi bucătăria nemţească, sfatul meu este să comandaţi porţii pentru copii. Nu toate restaurantele au această opţiune, dar merită să întrebaţi. La început nu înţelegeam cum pot germanii să mănânce porţii atât de mari şi totuşi să aibă o formă fizică de invidiat. Ulterior, am realizat că sunt foarte activi şi profită de orice ocazie ca să facă mişcare indiferent de vreme. La ei mersul pe bicicletă şi jogging-ul nu sunt activităţi sezoniere, ci parte integrantă a unui mod de viaţă.

O altă nedumerire de-a mea este legată de Apfelwein. Sincer, nu înţeleg pasiunea germanilor pentru vinul de mere. Am avut mai multe tentative de a mă împrieteni cu această băutură, toate eşuate. Evident, e vina mea: nu-mi place gustul, e acru de ţi se face gura pungă. Am încercat să-l beau simplu sau în combinaţie cu apă minerală sau suc. N-a mers dom’le, mai bine daţi-mi un pahar de vin normal.

Şi pentru că tot vorbim de specificul local, vă recomand să încercaţi celebrul Afpelstrudel sau ştrudelul cu mere. Dacă găsiţi un restaurant unde se face „în casă” cu atât mai bine. Servit cu îngheţată şi în compania unui sos de vanilie este absolut delicios!

Numeroase restaurante, cafenele și fast-food-uri se găsesc și în zona gării. Nu vă speriați, știu că gara nu este unul dintre cele mai recomandate locuri, dar atâta vreme cât nu vă aventurați noaptea pe-acolo, e în regulă. Iubitorii de mâncare arăbească vor găsi cu siguranță ceva pe gustul lor. Mie mi-au plăcut tarabele lor cu fructe și legume proaspete care mai de care mai colorate și mai îmbietoare. În zona gării am găsit un restaurant chinezesc de tipul “all you can eat” cu mâncare bună și prețuri rezonabile. Aici am încercat sushi pentru prima oară. Un mic paradox, nu? Am mâncat un fel japonez într-un restaurant chinezesc, dar ce mai contează. Am încercat și mi-a plăcut. Cu siguranță voi mai încerca sushi și în altă parte, măcar așa de dragul comparației.

În Frankfurt, festivalurile sunt la ordinea zilei. Desigur, exagerez puțin, dar cât timp am stat acolo m-am convins de popularitatea de care se bucură festivalurile organizate pentru … aproape orice: Festivalul sosului verde, Festivalul vinului de mere, Zilele Frankfurtului, Săptămâna italiană, Săptămâna spaniolă, etc. Prilej de distracție pentru toată lumea, care vine cu mic, cu mare să mănânce cârnați, friptură de porc, tarte flambate, dulciuri, să ciocnească halbe de bere sau pahare cu vin și să asculte muzică tradițională. Într-adevăr, atmosfera este foarte plăcută și nu prea ai cum să nu te simți bine cu atâta bună dispoziție în jurul tău.

La shopping

Pentru amatorii de shopping, Zeil este cuvântul magic. Înarmaţi-vă cu răbdare şi bani, căci veţi avea nevoie şi de una şi de alta. Pe lângă zecile de magazine, mai aveţi la dispoziţie şi două mall-uri: Galeria Zeil şi MyZeil. Un sfat: ideal ar fi să mergeţi la cumpărături în cursul săptămânii pentru că sâmbăta nu ai loc să arunci un ac și la cabinele de probă se formează cozi destul de mari, iar duminica, după cum probabil ştiţi, magazinele sunt închise. Cei interesaţi de articole de lux şi haute couture pot merge pe micuţa și eleganta Goethestraße, unde vor găsi tot ce le pofteşte inima, de la haine şi bijuterii până la tablouri şi obiecte decorative. Există variante şi pentru iubitorii de chilipiruri: târgul de vechituri pitoresc şi extrem de popular de pe Schaumainkai (lângă Main) sau Lindleystraße (în partea de est a oraşului).

Scurtă încheiere

Frankfurt este primul oraş „din afară” în care am locuit pentru câteva luni şi recunosc că mi-a plăcut această experienţă. Am îndrăgit oraşul, m-am familiarizat cu felul de a fi al locuitorilor şi n-am simţit atât de pregnant faptul că sunt un străin. Asta şi datorită faptului că mulţi dintre colegii mei de-acolo erau români. Trăind într-un mediu nou şi fiind expusă unei mentalităţi noi, perspectiva personală s-a modificat în mod inevitabil. Un lucru bun de altfel, până la urmă schimbarea este singura permanentă, parcă aşa se spune. Cu siguranţă că au mai rămas multe lucruri nespuse despre Frankfurt; să nu omitem totuşi faptul că v-am descris acest oraş într-un mod pur subiectiv. Poate că unora le-a plăcut într-o măsură mai mare sau mai mică sau poate că nu le-a plăcut deloc. Mie una mi-a plăcut şi sper ca cele scrise aici să vă facă măcar un pic curioşi în legătură cu acest oraş.

Muzeul de artă modernă.

No, dragii mei, cu arta modernă e simplu, sau pricepi, sau nu pricepi, sau îţi place sau nu îţi place. Eu în 90% din cazuri n-o pricep, dar am cu siguranţă un sentiment de „asta îmi place” „asta nu” şi „ce naiba a vrut să ne spună nouă poetul??”

Muzeul la care am fost este cel din Frankfurt, şi ce m-a mânat pe mine în luptă, pardon, înăuntru, a fost un anunţ văzut pe undeva că tocmai aveau o colecţie care cuprinde inclusiv lucrări de Andy Warhol . Ei, mi-am zis, asta trebuie să vadă ochiul. Am intrat, intrarea vreo 12 euro, iar muzeul… în formă de felie de tort. Aşa e construit. Pentru mai multe detalii puteţi intra şi aici.

Înăuntru… altă lume. O lume de culori, forme şi idei, care stârneşte simţurile sau stârneşte pofta de a o lua la fugă. (Am intrat la un moment dat într-o cameră unde rula o proiecţie cu nişte imagini tulburătoare şi nişte sunete de film de groază. Am ieşit. Artă, domnule!)

Mi-ar plăcea să avem vreun critic de artă printre cititori şi să-mi zică: măi domnişoară, păi ştii ce ai văzut ‘mneatale acolo?

În lipsa dânsului (criticului), să încerc eu să zic. Vă rog să nu uitaţi că nu vorbesc deloc din prisma cunoscătorului. Hai să zicem că vorbesc din prisma „simţitorului”, cel care intră şi experimentează fără să ştie despre curente, modernism, post-modernism, pop-art, etc.

Încăpere: pe un ecran, o proiecţie cu un elefant ce se întinde pe jos. Cumva, faci parte din ce se întâmplă acolo, proiectoarele sunt puse de aşa manieră încât îţi proiectează umbra pe pânză. Am stat un pic înăuntru. Sentimentul era unul bun, deşi nu ştiu ce făcea elefantul.

Încăpere: pe un ecran rulează filmul cu artistul creând. Minute în şir artistul se gândeşte. Apoi pune mâna pe ceva materiale, le răsuceşte. Se gândeşte. Camera filmează: mâinile. Şapca. Ochii. Cutele. Transpiraţia. Filmul are vreo 80 de minute. Ies.

Încăpere – mare, pe vreo două etaje, înăuntru o construcţie galbenă de plastic, pe care o poţi ochi din mai multe unghiuri. Sentimentul iar e bun, e cald, galben, copt. E bine, mai intru şi mai ies de câteva ori, că aşa mă duce traseul prin muzeu.

Exponat: un teanc de prosoape de masă. Pur şi simplu. Simt că aş avea nevoie de ceva explicaţii.

Exponat: pe ăsta era să-l ratez. O debara, sub scară (paranteză: fusesem înainte la grădina zoologică din Frankfurt, unde au o oarecare „transparenţă”, adică vezi camerele unde pregătesc mâncarea pentru animale, vezi camerele cu acvarii, etc. Jur că am crezut că despre asta e vorba şi cu debaraua noastră). Ei, nu, este o operă de artă, care chiar asta vrea să reprezinte, o debara „normală” dintr-un muzeu de artă. Mă duce cu gândul la „Inception”, să ştiţi.

Confuză, merg mai departe. Forme, culori, geometrie, dormitor, „n-aveţi voie să vă apropiaţi aşa tare de exponate”, fotografii, până şi arhitectura muzeului îmi place, e şi asta o operă de artă în sine.

Ajung la sala cu Andy Warhol. Nu vă pot descrie sentimentul, oricât aş încerca. Ştiu că nu înteleg, că mă depăşeşte, dar respir: sunt în prezenţa geniului. Descopăr o lucrare de Roy Lichtenstein  pe care o ştiam de ani, fără să am habar a cui e. Oftez (cu ignoranţă). Şi-apoi zâmbesc: aveam dreptate, arta modernă sau îţi place sau îţi displace, într-un mod de-a dreptul visceral. Dacă nu e nici una nici alta, te scarpini în creştetul capului şi zici: „ce-o fi vrut să ne spună nouă artistul??”

(Paranteză: gâsca din titlu, în caz că nu v-aţi prins, eu eram!

-Unde mergem, mă?

-La Nürburgring…

- Nur-burger-cum? (cred că mi-era foame) Şi ce-i acolo? Grăi blasfemiator gâsca…)

Am plecat cu maşina din Bonn, până la circuit, cam vreo oră dusul, într-un peisaj superb (aaa, deci aici era partea superbă a Germaniei, plus toţi motocicliştii pe care nu-i văzusem prin oraşele vizitate!). O zonă frumos virajată, cu căsuţe de pus în vederi şi cu vii aşternute peste dealuri – e zonă viticolă.

Fain e că şi înainte de circuit şi după el, până la o distanţă considerabilă, se aude zgomotul specific al curselor, uruitul-zumzăitul acela pe care îl ştiam de la TV. Un pic m-am dezumflat când am aflat că nu mergem la circuitul nou (asta după ce reuşisem să aflu şi eu de fapt ce vizitez), pe care tocmai se şi ţinea o cursă, parcă de Formula 1.

Nu, noi am mers la circuitul vechi, care are vreo 20 km de curbe si ace de păr prin pădure, la diverse grade de înclinaţie ale pistei… şi care la un moment dat a fost considerat totuşi prea periculos, de unde îi mai zice şi Green Hell (Grüne Hölle). Prin 1984 au construit unul mai nou, de Grand Prix (ăla la care nu am mers). Mai multe detalii, chiar interesante, iaca aici.

Ei, şi-aici a început distracţia. De fapt noi am mers să vedem turiştii care vin să se dea pe Nordschleife – iadul ăsta verde. Cu rezervări făcute cu câteva luni în urmă, până la un an, că altfel nu prinzi loc. Tehnica e aşa: vii ‘mneatale de-acasă cu ce-ai prin ogradă – mai un Aston Martin, mai un Renault, un Porche, preparat sau nu, vreun Jeep, sau chiar o furgonetă. Da, era şi-una de-aia pe acolo.

În plus, dacă tot eşti amator de senzaţii tari, poţi să vii cu motocicleta dumitale. Asta e, te înghesui printre maşini pe acolo, că e democraţie domnule: toată lumea cu toată lumea, de la Mercedes la Yamahă, e loc pentru toţi. Fiecare după puteri, aşa că erau teribil de amuzanţi: care mergeau ca la piaţă, care în goana mare, de nu apucam să-i mai fotografiez de când apărea maşina de după curbă până dispărea la următoarea curbă. Unii cu căşti, unii cu decapotabile, unii turaţi pân’ la Dumnezeu, alţii just cruising.

Ah, şi dacă nu deţineţi nici un fel de permis, nu-i bai, se poate şi în regim de taxi (ce-i drept, cel mai scump taxi în care v-aţi dat vreodata, pe la 200 sau 300 de euro), dar vă plimbă un pilot profesionist… după toate legile alergatului pe pistă. Boli de inimă să n-aveţi.

Cam asta fu Nürburgring de după gard. Poate vreodată am să ajung şi pe circuit. Mai ştii? Măcar acum ştiu despre ce e vorba şi nu mă mai fac de ruşine.

Partea asta n-are nici o legătură cu  Nürburgring-ul sau cu circuitele de viteză sau cu maşinile!

La întoarcere, după căscatul gurii la curse, ne-am oprit un pic într-un orăşel pe valea râului Ahr, unde vin pensionarii nemţi să soarbă o bericică, să mănânce un strudel sau să bea un vin, că tot eram în oraşul-vinului-roşu. Pe numele său Ahrweiler, este reprezentativ pentru ce vă spuneam mai sus cu căsuţele şi viile: un aer medieval, o piaţă colorată şi un aer boem şi relaxat, numai bun pentru o după-amiază de weekend. Cred că şi ideea de a te caza în zonă dacă tot ai treabă la circuit e una bună, că e ca şi cum ai locui într-o vedere. Poze mai jos.

Şi cu asta v-am nimerit pe toţi dintr-o lovitură: dacă nu vă plac maşinile şi cursele vă place vinul, dacă nici vinul, atunci arhitectura, dacă nici asta, apăi sunteţi prea pretenţioşi si mă duc să scriu altceva!

Deasupra tuturor în Main Tower

La o primă întâlnire cu Frankfurt eşti copleşit de imaginea zgârie-norilor care domină o bună parte a peisajului urban. Treptat însă, te obişnuieşti cu existenţa acestor giganţi de înălţimi ameţitoare, chiar dacă te simţi cât o furnică de fiecare dată când treci pe lângă ei. Deşi se află doar pe locul 4 cu înălţimea sa de 200 m, Main Tower a devenit, de la finalizarea sa în anul 2000, una dintre principalele atracţii locale, întrucât poate fi vizitat de turişti. Conform website-ului oficial, 300 000 de turişti urcă în fiecare an cele 56 de etaje pentru a admira panorama oraşului. Călătoria cu liftul durează mai puţin de 1 minut (45 de secunde, scrie pe afişul de la intrare) şi lăsând deoparte aspectul neplăcut cu înfundatul urechilor, vă asigur că priveliştea oraşului chiar merită văzută. Sus există mai multe panouri informative în care sunt evidenţiate principalele obiective istorice şi moderne din Frankfurt. Biletul costă 5 euro şi, pentru că programul permite, vă sugerez să veniţi şi în timpul zilei, dar şi mai pe seară, pentru a vă bucura de luminile oraşului.

Centrul istoric, primăria şi domul

Să le numim cele trei repere ale oraşelor germane. În Bavaria mai apare şi câte un castel ceea ce face lucrurile mai interesante. În general, primăria se află în centrul vechi. Frankfurt nu face excepţie: primăria, pe numele ei Römer (care înseamnă roman sau cetăţean al Romei), se află într-adevăr în centru şi a fost sediul administraţiei oraşului încă din secolul al XV-lea. Clădirea originală nu mai există, aceasta fiind distrusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, însă a fost fidel reconstruită mai târziu. Şi acesta nu este un caz singular. Römerberg, de exemplu, unul dintre cele mai importante locuri în care s-a scris istoria oraşului, a fost, de asemenea, distrus şi reconstruit ulterior. Se pare că Römerberg este unul dintre locurile populare atât în rândul locuitorilor, cât şi în cel al turiştilor. Şi nu este de mirare dat fiind că în această piaţă se află numeroase restaurante şi cafenele, dar şi magazine de suveniruri. Tot aici se află şi biserica Sf. Nicolae, care a deservit curtea imperială din anul 1290 până în secolul al XIV-lea. În apropiere de Römer se află biserica Sf. Paul, considerată simbolul democraţiei germane, deoarece aici s-au reunit cei 585 de reprezentanţi ai adunării naţionale în perioada 1848-1849. Cu turnul său înalt de 95 metri, Domul este imposibil de ratat. Denumirea de Kaiserdom (domul sau catedrala împăraţilor) este atribuită faptului că, în perioada 1562-1792, acesta era locul de încoronare a împăraţilor germani. Începând cu anul 1239, catedrala poartă hramul Sfântului Bartolomeu. Turnul poate fi vizitat contra sumei de 5 euro şi dacă aveţi avânt să urcaţi cele 324 de trepte, luaţi şi nişte prieteni cu voi ca să aveţi pe cine să întrebaţi sau care să vă întrebe din cinci în cinci trepte «Mai e mult de urcat?». Momente nepreţuite de care faci haz când îţi aduci aminte, mai ales dacă ai şi nişte poze relevante.

Pe malul Mainului

În zilele însorite, nu ai loc să arunci un ac pe malurile Mainului. Toată lumea iese la plimbare, la picnic, la alergat sau la o tură cu bicicleta. Vă mai amintiţi de Ordnung, da? Ei bine, am fost plăcut surprinsă să aflu că acest concept este aplicat chiar şi în locuri aglomerate. Nu tu muzică dată tare, fum înecăcios de grătar, gunoaie şi înjurături. Fiecare face exact ce îi place, fără să-i deranjeze pe ceilalţi. Deci se poate! Dintre cele 19 poduri care unesc malurile râului, cel mai popular este Podul de fier (Eiserner Steg), construit în perioada 1868-1869 cu fonduri obţinute din colectă publică. Personal, Podul de fier este preferatul meu pentru că de aici am putut admira şi fotografia în voie râul, zgârie-norii, domul, lăcăţelele, lebedele şi, în general, cam orice intra în raza mea vizuală.

Amatorilor de muzee le recomand să meargă pe Schaumainkai, o stradă paralelă cu râul, pentru că aici vor găsi muzee după placul inimii şi cu siguranţă nu vor avea timp să se plictisească. Muzeul de arte aplicate, Muzeul filmului german, Muzeul comunicaţiilor, Muzeul icoanelor sunt doar câteva dintre obiectivele care pot stârni curiozitatea celor pasionaţi de acest domeniu. Tot în Frankfurt se poate vizita casa lui Goethe, născut în acest oraş la data de 28 august 1749. O vom ruga pe Ina să ne dea mai multe detalii despre acest loc şi să ne arate fotografiile pe care le-a făcut acolo.

La Operă şi la gară

Dacă tot revenim în centru, profit de ocazie să vă spun câteva cuvinte despre Hauptwache sau clădirea corpului de gardă, construită în perioada 1729-1730. Corpul de gardă al oraşului, dar şi o închisoare funcţionau în acest loc. În prezent, aceasta a fost transformată într-una dintre cele mai renumite cafenele din Frankfurt. De la Hauptwache se ajunge imediat la Operă, care a fost inaugurată în 1880, bombardată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi restaurată între 1976 şi 1981.

Dacă în articolul precedent v-am povestit despre aeroport, acum o să vă spun câte ceva despre gară. În 1888 când a fost finalizată, gara centrală din Frankfurt era cea mai mare din Europa. A fost extinsă în perioada 1912-1924, iar în prezent este cel mai important nod de comunicaţii feroviare din Germania. Numărul de pasageri care tranzitează zilnic gara este de aproximativ 350 000, mai mare decât fluxul de călători din aeroport. Deasupra intrării principale se află statuia lui Atlas, titanul osândit de Zeus să poarte veşnic bolta cerească pe umerii săi.

Data viitoare vom da o raită la gradina botanică şi la gradina zoologică, mergem la un pahar de vorbă în Sachsenhausen şi neapărat la shopping!

Muzeul farmaciei

În incinta castelului se află şi un muzeu foarte interesant: Muzeul Farmaciei. Acesta a fost deschis la München în anul 1938, dar închis câţiva ani mai târziu pe fondul izbucnirii celui de‑al Doilea Război Mondial. O parte dintre exponate au fost distruse în timpul bombardamentelor. Ulterior, muzeul a fost găzduit temporar de reşedinţa episcopală din Bamberg. Muzeul a fost (re)deschis oficial în 1958 în aripa Otto Heinrich a castelului din Heidelberg, loc în care poate fi vizitat şi astăzi.

Muzeul reuneşte o amplă colecţie de echipamente de laborator, instrumente şi recipiente, cărţi de specialitate, plante medicinale, minerale şi organe animale folosite de medici şi farmacişti pe parcursul a două milenii până în secolul al XIX‑lea. Numărul exponatelor depăşeşte 20 000, ceea ce este cu adevărat impresionant. Încăperile redau atât de fidel atmosfera de epocă, încât ai impresia că toată acea recuzită se află încă în folosinţă. Mi s‑a părut interesantă încăperea în care materiile prime folosite pentru fabricarea medicamentelor sunt împărţite pe regnuri: mineral, vegetal şi animal, dar şi camera în care diferitele ierburi erau depozitate şi prelucrate şi care m‑a dus cu gândul la podul bunicii unde erau puse la uscat plantele medicinale culese în timpul verii.

Intrarea este liberă, iar muzeul merită văzut. Vă recomand să nu ocoliţi magazinul de suveniruri aflat la ieşirea din muzeu, veţi găsi multe lucruri interesante, inclusiv reproduceri ale unor exponate din muzeu, dar şi variantele miniaturale ale instrumentelor şi recipientelor sau chiar ale interiorului unei farmacii.

La pas prin grădina castelului

Ideea de a înzestra castelul cu o grădină s‑a concretizat în timpul domniei Prinţului elector Frederic al V‑lea (1610‑1623). Elisabeta, soţia acestuia, cunoştea omul potrivit pentru punerea în practică a acestei idei, astfel încât Salomon de Caus a intrat în istorie drept arhitectul acestei grădini. Proiectul a fost atât de reuşit încât această grădină a fost considerată o perioadă drept cea de‑a opta minune a lumii. Dar, ca în cazul tuturor minunilor, nici aceasta n‑a durat prea mult, fiind devastată în timpul Războiului de 30 de ani. Cum arăta grădina înainte de a fi distrusă, puteţi vedea aici.

În prezent, cu aleile îngrijit trasate, cu fântânile şi statuile sale, grădina castelului este locul perfect pentru o plimbare relaxantă în aer liber. În plus, de pe terasa din grădină vi se oferă o perspectivă minunată asupra oraşului, a râului Neckar şi a văii Rinului, privelişte care l‑a inspirat până şi pe Goethe în perioada de un an (1814‑1815) petrecută în Heidelberg. Cea mai mare statuie este o reprezentare a Rinului, cel mai important râu al Germaniei. Dacă nu sunteţi sigur cum arată, gândiţi‑va la Neptun, zeul mărilor, şi sigur o să‑l recunoaşteţi. Dacă n‑aveţi idee cum arată Neptun, atunci cu siguranţă o să vă sară în ochi statuia unui bărbat bărbos, pe jumătate dezbrăcat care se odihneşte în acest minunat cadru natural. De asemenea, Poarta Elisabetei, aflată la intrarea în grădină, merită şi ea văzută. Legenda spune că acest arc de triumf a fost construit în anul 1615 într‑o singură noapte la porunca prinţului elector Frederic al V‑lea cu ocazia zilei de naştere a prinţesei Elisabeta. Monumentul a avut de suferit de pe urma capriciilor vremii, fiind restaurat parţial în anul 1949.

Din câte am înţeles grădina este deschisă până seara târziu, oferind astfel celor interesaţi posibilitatea de a admira luminile castelului şi ale oraşului, asta în cazul în care rămâneţi peste noapte în Heidelberg.

Este momentul să părăsim castelul şi să ne îndreptăm spre Podul vechi, care ne trece peste râul Neckar în căutarea paşilor pierduţi ai filozofilor Nu putem totuşi să nu ne oprim să facem poze cu Amadeus, un militant convins pentru drepturile animalelor.

Pe pod spre Drumul filozofilor

Podul vechi sau Podul Carl Theodor nu este chiar atât de vechi de fapt şi o să vedeţi imediat şi de ce. Pe vremuri, podul făcea parte din zidul de apărare al oraşului. Primele sale versiuni erau din lemn şi, fiind în mod constant distruse de inundaţii, Carl Theodor a hotărât să construiască un pod de piatră, care a fost finalizat în perioada 1786‑1788. În martie 1945, toate podurile de pe râul Neckar au fost aruncate în aer de soldaţii germani. Cu toate acestea, în urma unei colecte publice, podul a fost reconstruit, inaugurarea acestuia având loc pe 26 iulie 1947. În prezent, podul este un monument arhitectural reprezentativ pentru Heidelberg, fiind înscris pe lista organizaţiei World Monument Fund, care promovează restaurarea monumentelor istorice la nivel mondial. Printre statuile de pe pod se numără cea a lui Carl Theodor şi cea care o înfăţişează pe Minerva, zeiţa înţelepciunii.

Ca să ajungi pe Drumul filozofilor urci o pantă şerpuitoare destul de abruptă vreme de aproximativ jumătate de oră în pas lejer. Dar vă asigur că merită efortul, nu pentru că intri automat în posesia adevărurilor esenţiale despre viaţă, ci pentru priveliştea care îţi încântă privirea: panorama oraşului văzută de cealaltă parte a râului Neckar, de pe dealul Heiligenberg de la o altitudine de 200 m. Drumul a fost denumit astfel datorită faptului că profesorii şi studenţii de la Universitatea din Heidelberg veneau frecvent aici pentru a se plimba şi a purta discuţii pe diverse teme. Din nefericire timpul nu mi‑a permis să zăbovesc prea mult şi să mă adâncesc în reflecţii despre fericire, libertate, adevăr sau sensul vieţii, aşa că am coborât spre oraş.

Am revenit pe Hauptstraße, este prea ademenitoare strada asta ca să‑i poţi rezista, iar forfota de aici îţi lasă impresia că întreaga viaţă a oraşului se desfăşoară în acest loc. Poate că o singură zi nu este suficientă pentru a descoperi toate tainele oraşului, însă ziua noastră a fost plină, căci Heidelbergul ne-a dezvăluit o parte dintre frumuseţile sale şi ne-a încântat cu poveşti despre vremuri demult apuse.

Nu vreau să închei totuși fără a vă spune câteva cuvinte despre funicular. Heidelberg se poate lăuda cu cel mai vechi, dar şi cu cel mai modern funicular. Partea de jos, adică cea cuprinsă între Kornmarkt şi Molkenkur a fost dată în folosinţă în anul 1890 şi a fost renovată recent, înzestrând oraşul cu cel mai modern funicular. Partea de sus dintre Molkenkur şi Königstuhl s-a deschis în 1907 şi a fost renovată, la rândul său, dar şi-a păstrat caracteristicile originale. În anul 2004, funicularul a fost înscris pe lista monumentelor regionale. Recunosc, pentru că vremea era cu adevărat superbă, n-am rezistat tentaţiei de a urca cu funicularul până sus pe Königstuhl pentru a admira panorama oraşului. Vă asigur că n-am regretat alegerea făcută şi cred că îmi veţi da dreptate dacă paşii vă vor purta vreodată prin Heidelberg.

]]> http://lumeamare.ro/2011/08/29/calator-in-heidelberg-ii/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2011/08/16/calator-in-heidelberg-i/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=calator-in-heidelberg-i http://lumeamare.ro/2011/08/16/calator-in-heidelberg-i/#comments Tue, 16 Aug 2011 05:00:17 +0000 Lorena http://lumeamare.ro/?p=25122 Situat în nord‑vestul landului german Baden‑Württemberg, pe malul râului Neckar, aproape de punctul de confluenţă al acestuia cu Rinul şi încadrat de dealuri împădurite (Königstuhl şi Heiligenberg), Heidelberg se poate lăuda cu frumuseţea peisajelor, dar şi cu o soartă mai blândă spre deosebire de numeroase alte oraşe din Germania. Şi asta pentru că Heidelberg a fost ocolit de raidurile aeriene din timpul celui de‑al doilea război mondial, reuşind astfel să‑şi păstreze aproape intacte clădirile din centrul vechi care datează din secolele XIV‑XVIII. Se spune că oraşul a fost ferit de bombardamente pentru că armata SUA intenţiona să transforme oraşul în garnizoană după terminarea războiului. Conform unei alte surse, ofiţerul american însărcinat cu atacurile aeriene ar fi studiat în Heidelberg şi, prinzând drag de acest oraş, ar fi refuzat să‑l vadă victima distrugerilor. Oricare ar fi adevărul, important este că oraşul a rămas aproape neatins, spre bucuria celor care vin să‑i admire frumuseţile.

Spre castel pe strada principală

Castelul din Heidelberg este, fără îndoială, punctul de atracţie al oraşului, iar istoria sa tumultuoasă stârneşte interesul tuturor. Însă, până la castel, mai sunt şi altele de văzut.

Mai întâi, o informaţie practică: există două centre de informare turistică – unul aflat chiar la ieşirea din gară, iar celălalt în Altstadt (centrul vechi), lângă primărie – de unde vă puteţi procura hărţi şi ghiduri şi unde puteţi cere diverse informaţii. De la gară se ajunge uşor în centrul istoric, practic din Bismarckplatz intri pe strada principală (Hauptstraße) care te conduce direct în Alstadt. Cu o lungime de aproape 2 km, Hauptstraße este cea mai lungă stradă comercială din Germania, două treimi din aceasta fiind închise circulaţiei rutiere. Aşadar, ce poate fi mai indicat decât o plimbare pe această, să‑i zicem, alee pietonală? „Animată” este puţin spus când vine vorba de atmosfera plină de energie a acestei străzi, unde se află zeci şi zeci de magazine de toate felurile, cafenele, restaurante şi baruri. Ca să nu mai spun că auzi toate limbile pământului vorbindu‑se în jurul tău. Pe Hauptstraße nu mai pridideşti uitându‑te în stânga şi în dreapta, sunt o grămadă de tentaţii la tot pasul. De exemplu, o mică prăvălie are vitrina plină cu sticle de culoare roşie: lichior de căpşuni. Domnii strâmbă din nas, ştiu, băuturile dulci sunt pentru fete. Poate, însă când am degustat licoarea dulce si parfumată, cât pe ce să mă ia cu ameţeală de tare ce era! Un alt mic magazin avea expusă o cutie cu bulgări de zăpadă: nişte prăjituri din aluat umplute cu diverse creme. Am gustat şi eu un bulgăre din ăsta că prea arătau bine, însă n‑am fost foarte impresionată de gust. Oricum, merita o încercare dat fiind că era ceva nou pentru mine. Altfel, după cum am zis, aici găseşti de toate pentru toţi, inclusiv un magazin unde se inscripţionează tricouri, asta în cazul în care v‑aţi îndrăgostit de Heidelberg şi vreţi ca suvenir un tricou personalizat la un preţ cât de cât rezonabil (între 12 şi 20 de euro).

Tot din Hauptstraße ai acces către alte obiective ale oraşului: universitatea, catedrala şi o serie de muzee. În Piaţa Universităţii, pe lângă Universitatea de care vă spuneam în teaser că este cea mai veche din Germania şi care anul acesta sărbătoreşte cea de‑a 625‑a aniversare, se găseşte un magazin mai puţin obişnuit. În magazinul Käthe Wohlfahrt spiritul Crăciunului îşi face simţită prezenţa pe parcursul întregului an: aici se găsesc brazi împodobiţi şi diferite alte ornamente specifice sărbătorilor de iarnă, dar şi o gamă variată de jucării, păpuşi şi suveniruri.

În centrul istoric se află şi Catedrala, care poartă hramul Sfântului Duh şi a cărei turlă impunătoare poate fi imediat recunoscută fie din grădina castelului, fie de pe Drumul filozofilor, două puncte de belvedere de unde poate fi admirată panorama oraşului. Catedrala a fost îndelung disputată de catolici şi protestanţi, aceştia ajungând într-un final la un compromis. Mai precis, au înălţat un zid care împărţea catedrala în două, astfel încât cele două culte creştine să îşi vadă nestingherite de obiceiurile sale. În 1936, zidul a fost dărâmat, iar catedrala a revenit protestanţilor.

La castel se poate ajunge uşor din Kornmarkt (piaţa cerealelor) pe jos (urcuşul durează aproximativ un sfert de oră) sau cu funicularul. Intrarea costă 5 euro pentru adulţi şi 3 euro redus, fără ghid. Dacă simţiţi nevoia unui tur cu ghid, atunci plătiţi 7 euro sau 3,50 euro redus, după caz. În Kornmarkt poate fi admirată statuia impunătoare a Madonei cu pruncul, datând din secolul al XVIII-lea. Tot aici se află Palatul Graimberg, numit după ducele Charles de Graimberg, care, în secolul al XIX-lea, a avut un rol esenţial în conservarea ruinelor castelului ce şi-au câştigat notorietatea la nivel mondial.

Castelul: scurt istoric

La castel, aglomeraţie mare, mon cher. Mulţi vizitatori de toate naţiile, dar şi cupluri care au ales să‑şi unească destinele în acest loc romantic, deşi castelul şi‑a păstrat doar o parte din gloria de odinioară.

Se spune că cele mai vechi părţi ale castelului datează din secolul al XII‑lea. Acesta a devenit reşedinţă regală în timpul lui Ruprecht al III‑lea (1398‑1410), păstrându‑şi acest statut şi pe parcursul următoarelor cinci secole. Istoria castelului nu a fost deloc liniştită, situaţia prezentându‑se, pe scurt, în felul următor: a fost atacat, cucerit, jefuit, incendiat, distrus (parţial, din fericire). Prima tentativă de restaurare a castelului si a grădinii devastate în timpul Războiului de 30 de ani (1618-1648) i‑a aparţinut lui Carol Ludovic (1649‑1680). Fără succes însă, căci trupele franceze au lăsat iar prăpădul în urma lor. Carol Teodor a încercat şi el, la rândul său, să restaureze castelul şi să‑l transforme din nou în reşedinţă, însă eforturile sale au fost zădărnicite de mama‑natură: un trăsnet a lovit castelul în 1764 şi acesta a devenit de nelocuit. În secolele următoare, pietrele castelului s‑au împrăştiat prin Heidelberg, întrucât localnicii le‑au folosit la construcţia propriilor case. Castelul şi‑a găsit totuşi salvatorul în persoana contelui Charles de Graimberg care a încercat să conserve ruinele acestuia şi, în 1934 i‑a adăugat Holul Regal. La finele secolului al XIX‑lea a fost ridicată problema restaurării castelului. Concluzia nu a fost tocmai favorabilă: restaurarea completă a fost considerată imposibilă, prin urmare s‑a hotărât conservarea acestuia în starea actuală. Şi pentru că nu vreau să vă încarc memoria cu prea multe detalii istorice, am să destind puţin atmosfera şi am să vă spun două istorioare.

Orchestra fantomelor din butoiul de vin

Perkeo, paznicul butoiului

V‑am povestit deja că la castel se află cel mai mare butoi de vin din lume. Deasupra uriaşului butoi încadrat de două rânduri de scări cu balustrade frumos decorate se află un ring de dans care, în trecut, a fost locul de desfăşurare a nenumărate petreceri. Atunci când prinţul elector Carol Ludovic a hotărât să‑şi mărite fiica, pe Liselotte, cu moştenitorul tronului Franţei, acesta a primit vizita unor înalţi demnitari francezi pentru a stabilii detaliile fericitului eveniment. Aşadar, la porunca prinţului a fost organizat un banchet în onoarea oaspeţilor francezi. Înainte de petrecere, în butoiul gol a fost ascuns un grup de trompetişti si toboşari. Festivităţile au început, mare veselie mare, vinul curgea râuri şi oaspeţii închinau în cinstea uniunii dintre contesa germană şi regele francez. În toiul petrecerii, oaspeţii au închinat încă o dată în cinstea evenimentului, dar au fost întrerupţi de un zgomot asurzitor, lumânările s‑au stins, iar bezna a pus stăpânire pe locul petrecerii. Cuprinşi de spaima că diavolul venise să le ia sufletele, oaspeţii au dat buzna pe scări, îmbrâncindu‑se să‑şi salveze pielea. Prăpădindu‑se de râs, prinţul şi‑a liniştit oaspeţii înspăimântaţi, deconspirând farsa care fusese pusă la cale şi eliberând muzicanţii din burta butoiului.

Perkeo, paznicul butoiului

O mică statuie a legendarului pitic Perkeo se află chiar în faţa marelui butoi de vin, piticul fiind considerat chiar paznicul acestuia. Perkeo, un împătimit băutor tirolez, ar fi fost măscăriciul curţii în timpul domniei prinţului elector Carol Filip. Legenda spune că piticul a murit pentru că a băut, din greşeală, un pahar cu apă în loc de unul cu vin. Numele său pare să fi fost dat de răspunsul invariabil al acestuia la întrebarea dacă nu doreşte ceva de băut „Perche no?” (adică „De ce nu?”).

O altă legendă spune că în vremurile de glorie ale castelului, printre curteni se afla şi un bufon, pe numele său Perkeo, mic de stat şi urât ca noaptea, dar care, prin giumbuşlucurile sale, îl înveselea pe stăpânul său şi pe oaspeţii acestuia. Măscăriciul mai era renumit şi pentru setea sa nemaipomenită care nu putea fi stinsă decât cu o cantitate apreciabilă de vin. Cunoscând slăbiciunea acestuia pentru vin, mai mulţi nobili tineri şi puşi pe şotii s‑au gândit să râdă puţin pe seama lui. Prin urmare, l‑au ademenit pe pitic în pivniţă, unde se afla un butoi imens plin ochi cu vin, şi l‑au lăsat acolo. Perkeo a fost atât de încântat la gândul că putea să bea după pofta inimii încât a hotărât să nu mai părăsească pivniţa. Însetat fiind, a dat cep butoiului şi a băut şi a tot băut până n‑a mai putut. Neavând cu ce să astupe gaura din butoi, vinul s‑a scurs şuvoaie, înecându‑l pe bufon. Tinerii nobili aşteptau nerăbdători să audă chiotele de veselie ale măscăriciului afumat de vin, dar nu se auzea nici cel mai mic zgomot. În cele din urmă, încolţiţi de teamă, aceştia s‑au întors în pivniţă şi l‑au găsit pe Perkeo plutind în râul de vin. Cam tragic sfârşitul piticului petrecăreţ.

Mai am de povestit despre castel şi despre Heidelberg, dar mai păstrez câte ceva şi pentru data viitoare când o să vă fac o scurtă prezentare a Muzeului farmaciei şi o să vă ofer o plimbare virtuală prin grădina castelului şi pe Drumul filozofilor.

• primele dovezi care atestă existenţa umană în Europa au fost descoperite la Heidelberg? În anul 1907 aici a fost descoperit un maxilar uman atribuit lui Homo heidelbergensis, strămoşul direct al lui Homo sapiens.
• aici se află cea mai veche universitate din Germania? În 1386, prinţul Ruprecht I înfiinţează Universitatea din Heidelberg, una din cele mai vechi instituţii de acest fel din Europa şi cea mai veche din Germania.
• prima bicicletă a fost inventată de un absolvent al Universităţii din Heidelberg? În 1818, Karl Drais a inventat „maşina de mers” (Laufmaschine) care a marcat începuturile mijloacelor mecanizate de transport. Poreclită şi Dandy Horse, aceasta a fost primul mijloc de transport pe două roţi, chiar dacă pe vremea aceea nu avea pedale. O astfel de bicicletă, fidel reconstruită după schiţele existente, a fost folosită de actorul Buster Keaton în filmul Our Hospitality a cărui acţiune se petrece în anii 1830.
• cea mai veche cafenea din Heidelberg datează din anul 1863? Această cafenea a devenit în scurt timp locul preferat de întâlnire al studenţilor şi se spune că aici a luat naştere „sărutul studentului”, un fel de turtă dulce cu glazură de ciocolată. Ideea se pare că i-a aparţinut lui Fridolin Knösel, cofetar şi patiser, martor al flirturilor dintre studenţii poznaşi şi tinerele domnişoare supravegheate de guvernante.
• aici se află cel mai mare butoi de vin din lume? Butoiul aflat în incinta castelului din Heidelberg a fost construit în anul 1751 la porunca Prinţului elector Karl Theodor pentru a colecta cotele de vin plătite ca impozit de producătorii de vin din regiune. Pentru construirea giganticului butoi care are un diametru de 8,5 m, o înălţime de 7 m şi o capacitate de 220 000 de litri au fost necesare 130 de trunchiuri de stejar.
• în castelul din Heidelberg se află Muzeul farmaciei, care se poate lăuda cu cea mai mare colecţie de instrumente medicale, echipamente de laborator, recipiente şi diverse ingrediente folosite pe parcursul a două milenii?
• înainte de izbucnirea războiului de 30 de ani, grădinile castelului din Heidelberg erau considerate cea de-a opta minune a lumii, datorită frumuseţii lor?
• acţiunea romanului „Cititorul” (The Reader) ecranizat în 2008, cu celebrii Kate Winslet şi Ralph Fiennes în rolurile principale, se petrece în Heidelberg?
• în 1878, Mark Twain a petrecut 3 luni la Heidelberg pentru a depăşi o criză de inspiraţie? Ulterior, scriitorul a publicat mult îndrăgitul roman „Aventurile lui Huckleberry Finn”.
• aici şi-a petrecut cea mai mare parte a exilului şi a decedat la 15 mai 1873 domnitorul Alexandru Ioan Cuza?
• Gabriel Liiceanu a petrecut doi ani în Heidelberg în calitate de bursier al Fundației Alexander von Humboldt?

Şi asta nu este tot. Dar o să vă povestesc eu mai multe. În curând! Numai pe Lumea Mare!

Parcul e plin de atracţii, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, trenuleţe de diferite dimensiuni, plimbări cu maşinuţe, autobuze, bărci sau plute prin zone tematice (cum ar fi Blestemul Cassandrei, Lumea Diamantelor, Piraţii din Batavia), cafenele, restaurante, magazine de suveniruri pline cu tot felul de nimicuri, spectacole impresionante şi zone în care poţi face plimbări relaxante prin copii fidele după sate din Elveţia, Grecia sau din ţările nordice.

Copiii se pot distra la cinematograful 4D, pot face o călătorie cu un covor fermecat, pot viziona spectacole la teatrul pentru copii sau se pot juca la Casa D’Aventura, un loc de joacă situat în zona spaniolă a parcului. Anul acesta a fost inaugurată şi o zonă care se numeşte Pădurea fermecată şi care cuprinde o galerie a basmelor, Oraşul Piticilor, Castelul frumoasei din Pădurea adormită şi Casa Vrăjitoarelor care nu existau în 2005 când am vizitat eu parcul. Tot atunci, un loc interesant era şi magazinul Milka unde se vindeau tot felul de bunătăţi ciocolatoase şi zeci de jucării cu văcuţe, şi care sper să mai existe.

De departe cele mai amuzante activităţi sunt cele care implică apă: rollercoasterul pe apă care include şi un Cal Troian, o plimbare cu pluta prin junglă sau sesiuni de rafting, aşa că e musai să aveţi la voi şi o pelerină de ploaie pentru a evita s-o cumpăraţi de acolo la suprapreţ, chiar dacă are pe ea simbolul parcului, şoricelul Euromaus care, de altfel, se găseşte mai peste tot. În funcţie de buget, eu vă recomand să veniţi şi cu sandvişuri şi sticle de apă în rucsac (mai ales pentru copii) pentru că gustările sunt destul de scumpe, însă nu vă privaţi de o felie de tartă cu căpşune şi migdale, o îngheţată, o clătită sau o cafea la una din multele terase ale parcului.

Dintre spectacole, nu trebuie să rataţi Gladiatorii, spectacolele de flamenco, numerele de acrobaţie sau piesele din Globe Theatre, o reproducere a teatrului lui William Shakespeare.

Şi dacă o singură zi nu este de ajuns pentru voi, puteţi opta să vă cazaţi la unul din cele patru hoteluri din interiorul parcului, dintre care, cel mai cunoscut, este Colloseo, care include o reproducere după Colosseumul roman, la pensiunea Circus Rolando sau în zona de camping a la Vestul Sălbatic care include cazare într-un cort indian, într-o cabană din buşteni sau într-o căruţă cu coviltir.

Intrarea este destul de scumpă, 36 de euro de adult, gratuit pentru copii sub 4 ani şi 32 de euro de copil intre 4 si 11 ani dar merită toţi banii pentru multitudinea şi diversitatea activităţilor pe care le poţi face într-o singură zi în Europa Park.

Articol scris de: Laura Frunză – Muţumim!

Articole similare: Futuroscope, templul multimedia

Hei, taxi!!!

Şi pentru că tot am ajuns la acest subiect spinos care ne provoacă tuturor dureri de cap când călătorim, să vă dau câteva detalii care v‑ar putea fi de folos: taxiurile fac parte din sistemul public de transport, iar sistemul tarifar este reglementat prin lege. Când mi s‑a spus că taxiurile sunt sigure nu prea mi‑a venit a crede, dar aşa este. La aeroport nu se ţine nimeni scai de tine cu replici de genul „Taxi la doamna? Ieftin şi bun!” şi nici nu rişti să îţi compromiţi bugetul după o cursă cu taxiul. Eu una n‑am avut nicio experienţă neplăcută cu taxiul în Frankfurt şi nici n‑am auzit pe cineva din cercul meu de cunoştinţe plângându‑se din acest motiv.

O cursă cu taxiul de la aeroport în centrul oraşului costă în jur de 30‑40 de euro. Poate părea scump după standardele noastre, dar nu mai scump ca la Roma, unde o cursă te poate costa şi 100 de euro dacă nu eşti atent. Dacă nu aveţi bani cash, plata se poate face şi cu cardul. În cazul în care o călătorie cu taxiul vi se pare totuşi prea scumpă, aveţi alternativa transportului în comun: metrou, autobuz sau tren regional.

O de la Ordnung

Am menţionat deja buna organizare. Nu este un mit, germanii chiar sunt foarte buni la asta. La prima mea venire aici primisem o listă cu instrucţiuni precise. Mă simţeam ca în filmele cu spioni, ştiam exact unde trebuie să ajung şi care îmi sunt obiectivele. De menţionat că totul a decurs conform planului, cu marjă de eroare zero, prin urmare prima mea „misiune” în Frankfurt a fost încununată de succes. L‑am întrebat pe profesorul meu de germană care ar fi cuvântul care îi caracterizează ca popor şi mi‑a răspuns fără să stea prea mult pe gânduri: Ordnung. Carevasăzică ordine şi disciplină. Oare cuvântul nostru definitoriu care este?

Nu vă închipuiţi totuşi că totul stă ca pe roze. Probleme există şi aici, ca oriunde în altă parte. Diferenţa ar fi că aici există disponibilitate pentru identificarea soluţiilor şi aplicarea acestora. De exemplu, PET‑urile sunt la mare căutare şi nu prea ai ocazia să le vezi aruncate pe stradă. De ce? Pentru că se încurajează reciclarea: în supermarketuri se găsesc automate care colectează sticlele de plastic şi dozele de aluminiu pentru contravaloarea cărora primeşti un bon ce se scade din valoarea totală a cumpărăturilor. Aşa să tot reciclezi, nu‑i aşa?

Sprechen Sie Deutsch?

Pentru că tot am adus vorba de limbă: pentru mine germana era un fel de chineză, nu pricepeam nimic din ea. Între timp am învăţat câte ceva, aşadar germana nu mai este o necunoscută absolută pentru mine. Vă spun sincer, este o limbă grea şi dacă n‑ai avut norocul s‑o înveţi de mic, îţi cam baţi capul cu ea, adult fiind. Oricum, demersul meu de a pătrunde tainele limbii germane este curajos, conform spuselor lui Mark Twain, care este binecunoscut pentru vorbele sale de duh referitoare la această limbă. Vă spun doar una dintre ele: o persoană talentată ar trebui să înveţe engleza în 30 de ore, franceza în 30 de zile şi germana în 30 de ani. Încurajatoare afirmaţie, nu? Totuşi, nu vă speriaţi dacă nu ştiţi germană pentru că Frankfurt este o metropolă cosmopolită unde se vorbeşte frecvent limba engleză.

Frankfurt, Bankfurt sau Mainhattan?

Frankfurt este un important centru financiar şi nod de comunicaţii, dezvoltarea sa fiind susţinută de activităţile financiare, comerciale şi de transport. Aici se află aproximativ 300 de bănci germane şi străine, precum şi sediul Băncii Centrale Europene şi cel al Deutsche Bundesbank (banca centrală a Germaniei), ceea ce i‑a atras oraşului porecla de Bankfurt. Bursa din Frankfurt este cea mai mare din ţară şi, totodată, una dintre cele mai importante la nivel internaţional. Mainhattan este o altă poreclă a oraşului (aluzie la râul Main şi la zgârie‑norii din Manhattan), deoarece Frankfurt este al treilea oraş european, alături de Paris şi Londra, care are un număr semnificativ de zgârie‑nori, mai precis 9 clădiri de peste 150 de metri în 2004, comparativ cu 12 în Paris şi 8 în Londra. În Frankfurt se află şi Turnul Commerzbank, construit în anul 1997 şi care, cu înălţimea sa de 259 m, a fost cea mai înaltă clădire din Europa până în anul 2005, când a fost detronată de complexul de apartamente de lux Triumph Palace din Moscova având o înălţime de 264,1 m. De asemenea, oraşul se poate lăuda cu un complex expoziţional (Messe Frankfurt) de dimensiuni impresionante (476 000 m²) care găzduieşte în fiecare an aproximativ 50 de târguri şi expoziţii din diverse domenii. Vă dau un singur exemplu: Târgul de carte (Frankfurter Buchmesse) de care cred că a auzit toată lumea.

V‑am povestit despre aeroport, taxiuri, reciclare, limba germană, zgârie‑nori şi târguri. Data viitoare vorbim despre obiectivele turistice din Frankfurt. Până atunci, spor la călătorii vă doresc!

PALATUL ŞI FÂNTÂNA SAU CE SĂ VEZI ÎN PRIMUL RÂND

Dar să revenim la subiectul nostru: Mainz. La ieşirea din gară, facem demersul obligatoriu de orientare. Ne uităm în dreapta, ne uităm în stânga şi decidem să mergem drept înainte, decizie care, dacă ar face obiectul unui studiu statistic, s‑ar dovedi a fi cea mai înţeleaptă în marea majoritate a cazurilor. Ca să vă demonstrez cele afirmate anterior, alegerea noastră ne‑a dus direct în Schillerplatz, piaţă care poartă numele poetului, dramaturgului, filozofului şi istoricului german, Schiller, prieten al nu mai puţin celebrului Goethe. Aici pot fi admirate Osteiner Hof (un palat în stil baroc construit în anul 1752 pentru episcopul Ostein) şi Fastnachtsbrunnen (fântâna carnavalului), finalizată în anul 1967 şi având o înălţime de 8,5 m. Cele aproximativ 200 de figurine din bronz reprezentând măscărici şi alte figuri carnavaleşti conferă aspectul inedit al acestei fântâni. A, ca să nu uit: în fiecare an, în luna noiembrie, de la balconul palatului de care v‑am spus se dă startul sezonului de carnaval care este foarte popular în Germania.

COCOŞUL ROŞU ŞI PIAŢA FERMIERILOR

Până să ajungem la catedrală, dăm o raită prin piaţa în aer liber unde fermierii şi producătorii locali vin să‑şi vândă marfa. Ca în orice piaţă găseşti de toate pentru toţi: de la fructe, legume şi flori până la brânzeturi, mezeluri, pâine, ouă şi miere. În lunile mai şi iunie este sezonul sparanghelului, o legumă foarte consumată în Germania. De altfel, în această perioadă, majoritatea restaurantelor locale dedică o pagină din meniu respectabilului sparanghel, care se serveşte sub formă de supă cremă sau garnitură cu diverse sosuri. Tot aici în piaţă am văzut cel mai mare cocoş din viaţa mea. Bunica mea, mândră posesoare de orătănii din astea, s‑ar grăbi să mă contrazică, spunând că nu era chiar aşa mare, ci doar avea penele înfoiate, dar eu ştiu sigur ce am văzut. Ei, şi cocoşul ăsta, care îşi curăţa penele extrem de relaxat de parcă era la el în ogradă, făcea reclamă la … la … aţi ghicit, la ouă! Mesajul suna în felul următor: Nu vă fie frică de salmonela, găinile noastre sunt vaccinate! Cocoşul părea sigur pe sine, aşa că i‑am dat crezare.

DE LA LUMEŞTI LA CELE SFINTE

Dar să trecem de la cele lumeşti la cele sfinte, adică să părăsim piaţa şi să intrăm catedrală. Ştiu, nu este o succesiune tocmai logică a unui itinerar, dar, piaţa aflându‑se exact în faţa catedralei, nu prea ai cum s‑o eviţi. Catedrala romano‑catolică din Mainz care poartă hramul Sfântului Martin se află în centrul istoric al oraşului, aşadar este uşor de găsit. Catedrala, care este şi sediul episcopiei de Mainz, a fost construită în anul 975 din ordinul arhiepiscopului Willigis. Aceasta adăposteşte mormintele episcopilor şi arhiepiscopilor diocezei (45 ca să fiu mai precisă, din numărul total de 84 de demnitari ecleziastici care au servit aici). De altfel, aceştia pot fi recunoscuţi în galeria de portrete care reprezintă unul dintre punctele de atracţie ale acestui obiectiv. Tot aici se găsesc numeroase monumente funerare din secolele XI‑XX. Cea mai veche parte a catedralei este cripta care a depăşit venerabila vârstă de un mileniu.

UNDE S-A NĂSCUT JOHANNES GUTENBERG?

În caz că nu ştiaţi, Mainz este oraşul natal al lui Johannes Gutenberg. Da, da, cel care este considerat inventatorul tiparului. De fapt, el a inventat presa tipografică cu litere mobile, pentru că presa fixă a fost atestată în China cu multă vreme înainte ca Gutenberg să se joace cu matriţele lui. Presa mobilă a lui Gutenberg a permis tipărirea rapidă a informaţiilor scrise, facilitând astfel răspândirea pe scară largă a acestora în Europa din perioada Renaşterii. Prin urmare, nu se putea să nu găsim în Mainz un muzeu dedicat lui Gutenberg. Aici am aflat că se găseşte una dintre Bibliile lui Gutenberg, o carte extrem de scumpă, deoarece a fost prima Biblie tipărită cu litere mobile în Occident şi este renumită pentru frumuseţea sa. N‑am intrat, dar vă pot spune că intrarea costă 5 euro şi nu ai voie să faci fotografii.

TO SHOP OR NOT TO SHOP?

Continuându‑ne plimbarea prin oraş, ajungem pe malul Rinului care curge vesel sub razele soarelui şi ne pierdem iar pe străduţe, de data asta în căutare de chilipiruri. Pe care nu le‑am găsit ori pentru că nu erau, ori pentru că n‑am avut noi ochi pentru ele. Să nu mă înţelegeţi greşit, în Mainz sunt o sumedenie de magazine şi magazinaşe din care chiar ai ce cumpăra dacă ai dispoziţia necesară de shopping. Fetele ştiu mai bine despre ce vorbesc! Şi dacă tot ne‑a lipsit inspiraţia la cumpărături şi ne‑a ajuns oboseala din urmă, am luat o binemeritată pauză de care am profitat să şi mâncăm ceva. Din păcate nu vă pot face recomandări despre gastronomia locală pentru că, în general, nu sunt mare amatoare de carne de porc, iar cârnaţii şi şniţelele nu se numără printre preferinţele mele. Sigur că fiecare are părerea lui, eu doar v‑am spus‑o pe‑a mea. După masă ne vine ideea să ne întoarcem în piaţa din faţa catedralei de unde ne făcuseră cu ochiul nişte cireşe bine coapte. Numai că până am ajuns noi acolo (în jur de ora 16), toate tarabele fuseseră strânse frumuşel şi nu mai era nici urmă de nimic. Aşa că dacă sunteţi în zonă şi vreţi ceva din piaţă, profitaţi de momentul în care vă aflaţi acolo, pe urmă puteţi avea surpriza să nu mai găsiţi nimic. Noi ne-am consolat cu îngheţată, deci n‑am ieşit chiar în pierdere.

Dragilor, eu cam atât am avut a vă spune despre Mainz şi dacă ajungeţi pe‑acolo, mergeţi musai să vedeţi cocoşul cel roşu din piaţă că e simpatic foc!