Multe capitale europene au beneficiat de geniile unor personalităţi care au contribuit în mare măsură la alcătuirea profilului lor – Roma l-a avut pe Bernini, Praga pe Paler, Parisul pe Haussman, Bacelona pe Gaudi, Berlinul pe Schinkel. I s-a dedicat un muzeu şi o statuie; portretul său este şi în Muzeul Provinciei. El a condus cele mai importante proiecte ale clădirilor importante din Prusia, începând cu 1820. Entuziasmul său pentru artă romană şi greacă a dat splendoare Berlinului şi Potsdamului.

Întorcându-ne la Schlossbruke, podul lui Schinkel, avem două posibilităţi:

La stânga, pe Insula Muzeelor, se află două mari muzee, Pergamonmuseum, ce evoca viaţa din antichitatea greacă şi babiloniană şi Bode Museum ce are drept tematică istoria veche, bizantina şi egipteană. Pe laga muzee sunt terase ale căror tematica te trage de nas – este vorba despre delicioşii cârnaţi nemţeşti şi a renumitelor beri, de neocolit când încerci să-ţi revii după cele văzute în muzee, unele de o mărime colosală (Templul zeiţei Iştar, Poarta din Milet) făcute parcă de giganţi.

Înainte, trecând peste pod, pe Karl Liebknecht, apare în toată măreţia şi splendoarea sa Berliner Dom, grandioasa catedrala protestantă şi criptă a familiei regale Hohenzollern, vecină cu Muzeul Vechi. În apropiere este Primăria Roşie, edificiul cărămiziu decorat cu frize din teracotă înfăţişând scene din istorie. În faţa ei, lângă fântâna lui Neptun ce domină patru fete frumoase şi puternice reprezentând Rinul, Elba, Oderul şi Weichsel-ul, lumea se poate odihni pe bănci şi admira în voie împrejurimile. Iarăşi se deschid două direcţii – spre Nikolaiviertel, cartierul  cu biserica Sfântului Nicolai, palate, statui în fata teraselor, piaţa cu statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe, sau, pe Rathausstrasse, spre Alexanderplaz unde sunt Fernsehnturm, turnul argintiu al televiziunii (365 m, restaurant rotitor aproape de vârf), moderna Fântână a Prieteniei, Orologiul Universal şi biserica Sfântă Maria.

Tot în Mitte, adică în centrul istoric, se afla Sinagoga şi Muzeul Provinciei situat într-unul dintre numeroasele parcuri proaspete; în spatele lui, urşi adevăraţi paşnici, cu blană auriu maronie mângâiată de soare , în  faţă, statuia lui Roland şi un fragment din zidul Berlinului. În acest muzeu diversitatea colecţiilor de la suliţe, unelte, armuri, tablouri, până la instrumente muzicale, mobiler şi căni de bere, machete, statui, (remarcabil – portretul lui Schinkel) expuse într-un  palat cu graţioase bolţi şi săli luminoase, poate fi un intermezzo foarte plăcut în parcurgerea Berlinului.

Berlin nu înseamnă numai Mitte; elegantul Kurfurstendamm (Drumul Prinţilor Electori), bulevard lat cât Champs-Elysees şi Via dei Fori Imperiali (Roma), mărginit de arbori, palate, magazine de lux, restaurante şi hoteluri, străbătut de autobuze cu etaj, duce la Breitscheidplaz (poftiţi de citiţi, dacă vă încumetaţi!) unde se află Biserica Spartă, (Kaiser – Wilhem – Gedachniskirche ), Europa–Center (centru comercial cu 100 de magazine şi restaurante, birouri, un cinematograf, un teatru, un cabaret, urcate pe vericală în jurul tuburilor cu lichid fluorescent în mişcare – Ceasul Timpului Trecător, terase interioare pline de verdeaţă) şi Fântâna Mapamondului (Globe Fountain), creaţie modernă cu oameni şi animale stilizate, loc de popas şi întâlnire. Biserica Spartă ( sec. XIX), cu turla retezată aproape la jumătate de o bombă, este nu numai o mărturie a cruzimii războiului ci şi o construcţie etrem de originală – mijlocul ei este de fapt un spaţiu mărginit de pereţi cu mari orificii circulare. După război, Egon Eirmann a proiectat o structură octogonală din sticlă albastră de Chartres care salvează şi pune în valoare vestigiile turnului şi unde reculegerea poate fi perfectă, în penumbră.

Cine iubeşte animalele poate vedea Grădina Zoologică, pentru cine preferă să se plimbe în natură este parcul uriaş Tiergarten sau  Botanischer Garten sau  Insula Păunilor (Pfaueninsel). Dacă iubiţi sportul, mergeţi să vedeţi Stadionul Olimpic. Dacă vreţi să faceţi cumpărături, mergeţi la magazinul foarte căutat Ka De We pe Tauentzienstrasse. Se poate face plajă la Wensee (cea mai mare plajă interioară din Europa). Pentru distracţii sunt teatre şi galerii de artă, cluburi şi cazinouri. Verkehrsamt Berlin editează lunar programul acestora.

Dacă vreţi să ştiţi mai multe despre zidul Berlinului căutaţi Haus am Checkpoint Charlie (la întretăierea dintre Friedrichstrasse cu Zimmerstrasse în direcţia Mehringplaz) pe locul unde a fost iniţial punctul vamal dintre cele două Germanii şi se înălţa zidul Berlinului, (40 de km/ 4m şi peste 100  de km de sârmă ghimpată şi garduri metalice) – veţi găsi evocate multe aspecte din anii întunecaţi şi fragmente din fostul zid. Hidoasa construcţie a fost demontata, demolată, distrusă, pictată etc. Păcat însă că ideea, lansată de enormul zid chinezesc, nu a dispărut complet de pe planetă; în Cipru, între America şi Mexic, există încă, din nefericire, ziduri despărţitoare.

În cu totul alt registru, Schloss Charlotteburg vă transpune în timpul monarhiei; în mijlocul cartierului muzeelor castelul are saloane somptuos decorate, mobilier elegant, tapiserii, o galerie de tablouri, porţelanuri, colecţii de artă preistorică şi antică (cu exponate din Troia); nu putea lipsi un parc, gândit că o combinaţie fericită între stilul franţuzesc şi cel englezesc.

Muzeele din zona conţin artă egipteană, tablouri de Picasso, artă aplicată, antichităţi greco – romane, istorie şi preistorie, artă indiană, asiatiacă, precolumbiană, indonezeiană (în Muzeul Etnografic). În Berlin există şi Muzeul Câinilor, Muzeul Frizerilor, Muzeul cârciumilor, s.a.m.d. M-am întrebat: oare berlinezii înşişi le-au vizitat? (86 de muzee în total!)

Noi nu ne puteam muta la Berlin ca să le vedem pe toate chiar dacă erau atât de tentante; aşa că lansez o invitaţie la poveste: cine a fost în capitala Germaniei să ne completeze. Oraşul, de o diversitate şi bogăţie artistică impresionante merită un sejur îndelungat. Aşa cum Potsdam, fratele lui mai mic, solicită mai mult decât o trecere de o zi.

Am văzut întâi Dresda cu toate comorile ei vechi şi noi în acelaşi timp. Aici trecutul valoros existent sub forma edificiilor distruse de război a reînviat odată cu muzeele, bisericile, teatrele, podurile şi opera, reconstruite. Îndreptându-ne apoi spre Berlin, capitala Germaniei, mi-am spus încă o dată: bine, bine, poţi ignora, la un moment dat capitole din vremurile trecute dar fără istorie nu se poate! Nu numai istorie îndepărtată ca la Roma ci una apropiată de timpul zbuciumat al mijlocului de secol XX, ale cărui consecinţe nu s-au stins toate nici până acum. Epidemii, invazii, războaie, alternând cu perioade de glorie, devastat cumplit şi renăscând apoi din moarte şi cenuşă ca întreaga Germanie, Berlinul a suferit în plus şi o fractură care a durat 27 de ani, certificată de zidul nefast care a despărţit familii, prieteni, sisteme sociale. A suferit dar nu a încetat să trăiască, să renască şi să se dezvolte.

Am stat în apropiere (în Ludwigsfelde unde, am avut o surpriză colosală – stâlcindu-mi limbă pentru a întreba despre un hotel a cărui reclama o văzusem pe autostradă, mi s-a răspuns în ruseşte! Am dedus că nu au plecat toţi băieţii acasă, ba chiar aveau ditai afacerea cu tiruri.) Am făcut naveta cu trenul până la gara Potsdam (cu Sony Center alături, într-un cartier – capodoperă de inginerie şi arhitectura modernă) în care totul funcţionează perfect, în legătură cu toate liniile subterane ale oraşului (o reţea imensă), punct de informaţii şi persoane care te pot îndruma în orice moment. Ne-am cumpărat cardul Berlinului şi am umblat lejer pe toate mijloacele de transport, inclusiv până la Potsdam. Ca şi în Defense sau în cartiere din Bruxelles, Haga, Rotterdam, Hanovra, Valencia, Benidor (Spania), oţelul şi sticla policromă alcătuiesc construcţii zvelte, îndrăzneţe, înalte, strălucitoare şi moderne iar Sony Center, un complex de magazine sub o magnifică cupolă, pare desprins dintr-un film fantastic.

În Paris, Turnul Eiffel te ademeneşte de departe şi, de cele mai multe ori, la el te duci mai întâi. La Berlin, primul drum l-am făcut direct pe Ebertstrasse spre Poarta Brandeburg (1789), simbolul oraşului, din Parizer Platz, înconjurată întotdeauna de  lume care făcea fotografii  şi se bucura de ambianţa să elegantă. De aici se dechideau două direcţii: la stânga, nu departe, era palatul Reichtagsgebaude, sediul dietei federale; până la el, am văzut, în dreapta, Holocaus Denkmal – Memorialul Evreilor asasinaţi ai Europei, un impresionant câmp de stele funerare din beton, iar vizavi, chipuri ale celor care au vrut să treacă peste zid şi şi-au pierdut viaţa. La Reichtag o coadă dreaptă şi disciplinata aştepta să intre şi să privească prin cupola de sticlă cum lucrează aleşii poporului german. Convinşi fiind că, după cum arată ţara, dânşii îşi fac datoria, ne-am continuat plimbarea.

Ne-am întors la Brandeburger Tor şi ne-am îndreptat spre a doua direcţie, pe Unter den Linden (Pe sub tei), artera lungă şi largă de-a lungul şi în jurul căreia sunt edificii remarcabile – ambasade, Biblioteca de Stat, Vechea Bibliotecă, Universitatea Humbolt, Operă de Stat, Palatul Prinţeselor, Catedrala Sfântului Edwig (catolică, de o frumuseţe sobră, mult mai puţin împodobită că bisericile din spaţiul latin), Muzeul de Istorie, Noua Gardă (Neue Wache ) unde grupul statuar al Mamei Germania sau al oricărei alte mame din lume care îşi plânge fiul fost soldat are întotdeauna în preajma flori proaspete. Statuia ecvestră a lui Frederic cel Mare şi Schlossbrucke, podul care leagă bulevardul de Insula Muzeelor, constituie importante puncte de interes.

Magazine, cafenele, ursul berlinez, în diferite reprezentări, restaurante elegante care primeau fără reproşuri şi bieţi călători în trecere spre locul unde şi regele merge singur, mult mai mulţi turişti decât localnici, dădeau viaţă şi culoare acestei zone unde solemnitatea stilului neoclasic predominant, sobrietatea şi măreţia marilor clădiri monocrome se impuneau arătându-ne că aici erau Preţuirea Valorilor create de generaţiile anterioare, Munca, Puterea, Gloria, Respectul faţă de om şi activitatea sa (exemplu – mijloacele de transport impecabile, confortabile, adaptate persoanelor cu nevoi speciale, mamelor cu copii – păpuşi cu ochi albaştri şi perişor blond în cărucioare sau persoanelor care fac naveta cu tot cu bicicletă, în orice gară pasaje subterane cu lift până la peroane, trenuri atât de rapide, pentru distanţe mari, încât auzi numai un fass şi gata, îl vezi trecut, etc.). Pe bulevard circulau trăsuri, din loc în loc se vindeau drept suveniruri caschete germane şi ruseşti, decoraţii, trese, din vremea războiului. (Hm! Hm! Am cârtit eu dar, dacă sunt în muzee armuri şi arme care, precis nu serveau la cine romantice sau plimbări sub luna plină, de ce nu, caschete?) Nu curgeau râuri de maşini, nu se stătea în picioare în autobuze, metrou sau tren, oraşul era ciudat de neaglomerat.

Pe la mijloc, bulevardul este traversat de Friedrichstrasse care duce spre galeriile Lafayette (în interior se afla o uriaşă pâlnie de sticlă ce poate sugera că într-un un asemenea loc irezistibil banii alunecă din buzunare spre buticuri, cu mare uşurinţă) şi Gendarmermarkt, o piaţă largă( unde mijloace de locomoţie uşurele şi drăguţe invită la plimbare economisind picioarele) cu cele două domuri, francez şi german faţă în faţă, Teatrul Muzical şi statuia lui Schiller în mijloc. (Berlinul are o activitate culturală prodigioasă – 27 de teatre şi 400 de trupe artistice). În spatele acestor  denumiri sunt arhitecţi, artişti, regi care le-au gândit, restaurări, reconstruiri. Ghidurile oferă date şi prezentări minuţioase necesare oricărui turist care vrea să înţeleagă rolul şi importanta acestora în cultura şi preocuparea de a instrui generaţii. Există centre de informare, poliţie din belşug, numai că nu poţi pronunţa cum trebuie denumirile locurilor care te interesează aşa că, numai scriindu-le şi arătându-le am ajuns uneori la destinaţiile dorite.

Va urma în partea a doua: Insula Muzeelor, Berliner Dom, Primăria Roşie, Biserica Spartă, Zidul Berlinului şi alte informaţii interesante!

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: 2008

]]> http://lumeamare.ro/2010/06/10/berlin-inima-franta-reinviata-1/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2010/05/28/germania-mereu-surprinzatoare-3/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=germania-mereu-surprinzatoare-3 http://lumeamare.ro/2010/05/28/germania-mereu-surprinzatoare-3/#comments Fri, 28 May 2010 06:00:18 +0000 Alina http://lumeamare.ro/?p=8298 Periplul german continuă… dacă până acum am vorbit de  Schwäbisch Hall şi de Munţii Pădurea Neagră, astăzi ne vom opri la Heidelberg. Nu mi-am propus să vă vorbesc neapărat de oraşele foarte mari din motive pur subiective : cele mici mi s-au părut întotdeauna mult mai fermecătoare…

Heidelberg e un amestec de cultură, romantism şi tradiţie. Peisajele magnifice oferite de malul Neckarului, muzeele, farmecului medieval al clădirilor, celebrul castel care domina înălţimile oraşului şi care a inspirat  nenumăraţi pictori germani, fac din acest oraş unul dintre cele mai vizitate din Germania.

Primul lucru pe care l-aş face dacă m-aş întoarce în Heidelberg ar fi să hoinăresc pe străzi, iar la amiază m-aş aşeza pe malurile pline de viaţă ale Neckarului şi m-aş bucura de atmosferă. Aici se află cea mai veche universitate din Germania iar oraşul are acea efervescenţă, acea atmosferă tinerească şi dinamica din orice oraş studenţesc. Şi  romantismul in plus.

Călătorul care nu a mai călcat pe aceste meleaguri va trebui să vadă neapărat castelul, simbol al romantismului german, unde se găseşte cel mai mare butoi de vin din Europa. Dacă îl interesează un muzeu mai puţin obişnuit, Muzeul Farmaciei e în imediata apropiere. Pentru cei cărora le plac plimbările lungi, Philosophen Weg, sau Drumul Filosofilor retrasează paşii lui Hölderlin, celebrul cărturar german. Odată ce aţi coborât de la castel spre oraşul vechi şi aţi trecut podul de piatră, care în treacăt fie spus e de o frumuseţe rară, veţi găsi acest drum care, de la 200 de m înălţime, vă oferă un peisaj de neuitat, precum şi şansa de a vedea nenumărate plante destul de rare, prezente aici datorită microclimatului din zonă.

La căderea nopţii cei mai curajoşi pot urca din nou, după ce au luat cina la una dintre numeroasele terase de pe Unteregasse (una din încântătoarele străduţe ale oraşului) sus la castel, pentru o plimbare care nu are cum să fie altfel decât romantică, sub privirea îngăduitoare a lunii. Căci aşa cum Goethe, unul dintre scriitorii îndrăgostiţi de oraş, spunea «Heidelberg are norocul să se afle într-o zonă ideală, bucurându-se astfel de o situaţie ideală ».

Impresii scrise de: Alina Danciu

Perioada călătoriei: august 2009

Foto: Alex Farca

Articole similare:

Germania mereu surprinzătoare – 1

Germania mereu surprinzătoare – 2

]]> http://lumeamare.ro/2010/05/28/germania-mereu-surprinzatoare-3/feed/ 3 http://lumeamare.ro/2010/05/12/germania-mereu-surprinzatoare-2/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=germania-mereu-surprinzatoare-2 http://lumeamare.ro/2010/05/12/germania-mereu-surprinzatoare-2/#comments Wed, 12 May 2010 06:00:13 +0000 Alina http://lumeamare.ro/?p=7939 Din Munţii Pădurea Neagră izvorăşte Dunărea, ştim cu toţii. Mai precis de la Donaueschingen, unde se întâlnesc râurile Brigach şi Breg . Cred că locul e extraordinar, şi abia aştept să îl văd. Voi aţi fost acolo?

Pentru mine însă Pădurea Neagră înseamnă ceasuri cu cuc, jambon şi prăjitura cu ciocolată şi vişine  (Kirschtorte). Le-am descoperit într-o zi de vară, într-o plimbare la 1036 de metri înălţime, la Mummelsee. Ziua, lacul e destul de liniştit, însă se spune că în nopţile cu lună plină împrejurimile prind viaţă. Nimfele lacustre şi regele lor se arata muritorilor. Aşa că aprovizionaţi-vă cu jambon de Pădurea Neagră şi cu Kirschtorte şi aşteptaţi, aşteptaţi, aşteptaţi…Vor apărea chiar atunci când vă veţi spune că v-aţi pierdut răbdarea şi veţi fi pe punctul de a pleca! Vara, în timpul zilei, puteţi face o plimbare cu barca pe lac, iar iarna nu uitaţi patinele!

Nu se ştie exact dacă ceasurile cu cuc sunt originare din aceste ţinuturi, însă nici nu e foarte important cine l-a fabricat pe primul. Cu adevărat importantă e tradiţia veche de sute de ani deja, dusă mai departe de alţi şi alţi meşteşugari care creează nu doar ceasuri, ci adevărate opere de artă. Le puteţi admira în toată regiunea, şi la Mummelsee existând bineînţeles un magazin de suveniruri unde eu am petrecut vreo oră. Aş mai fi stat, dar prietenii mei dădeau semne evidente de nerăbdare.

Regiunea e cunoscută de amatorii de drumeţii vara, şi de cei de sporturi de iarnă în sezonul rece. Nimic deosebit pentru un munte. Însă cu adevărat special e aerul misterios al pădurii, desimea brazilor pe culmi, de unde şi numele de Pădurea Neagră. Sunt locuri speciale, unde eu mă întorc oricând cu plăcere.

La coborâre, am luat-o pe alt drum decât cel pe care urcasem. Ne-am oprit să admirăm ruinele unei foste mănăstiri, iar după câteva minute de plimbare am descoperit un pârâu limpede cu păstrăvi şi chiar o cascadă. Asta e Germania, mereu surprinzătoare. Dacă v-a plăcut, data viitoare vă povestesc despre Heidelberg. Şi de ce nu, poate facem şi o Kirschtorte.

Impresii scrise de: Alina Danciu

]]> http://lumeamare.ro/2010/05/12/germania-mereu-surprinzatoare-2/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2010/04/22/schwabisch-hall/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=schwabisch-hall http://lumeamare.ro/2010/04/22/schwabisch-hall/#comments Thu, 22 Apr 2010 06:00:55 +0000 Alina http://lumeamare.ro/?p=7400 Germaniei îi lipseşte poate renumele turistic al Franţei sau al Italiei, însă se poate lăuda cu cel puţin la fel de multe locuri frumoase. Diferenţa e că, nefiind la fel de popularizate, puteţi pleca spre necunoscut pentru a le descoperi singuri. Şi… cui nu-i plac surprizele?

Schwäbisch Hall e unul dintre acele locuri unde te duci pentru o plimbare de câteva ore şi te trezeşti cu dorinţa de a rămâne măcar câteva zile. E un orăşel pitoresc, şi nu, nu-s doar vorbe-n vânt, din landul Bade-Wurtemberg. Ajungeţi aici foarte uşor cu maşina, dacă sunteţi pe lângă Heilbronn sau Baden-Baden, aşa cum eram eu vara trecută. Vă amintiţi poate de filmul lui Clint Eastwood, Podurile din Madison County. Ei bine, un astfel de pod acoperit puteţi vedea şi în Schwäbisch Hall. Imaginaţi-vă un râu care curge liniştit, câteva răţuşte care îşi continuă nestingherite plimbarea, fără să acorde nici cea mai mică atenţie  turiştilor nu foarte numeroşi care se opresc lângă pod pentru a admira malurile Kocher-ului… idilic, nu-i aşa?

Vorbea Roxana despre locul ei pereche… eu nu am aşa ceva, însă Schwäbisch Hall mi-a intrat în suflet de prima dată când l-am văzut. Poate şi pentru că eram cu oameni dragi, poate şi pentru că stilul caselor cu bârne (fachwerk sau colombage) îmi aminteşte de poveştile copilăriei, poate pentru că mi-a plăcut mult să mă pierd pe străduţele înguste, fără să mă gândesc la nimic,  profitănd doar de plimbare, ştiind că nu am cum să mă rătăcesc, pentru că oraşul e destul de mic…

Pentru că nu prezenta nici un interes strategic în timpul celui de-al doilea război mondial, Schwäbisch Hall nu a fost bombardat, păstrându-şi astfel cea mai mare parte a clădirilor istorice. Istoria oraşului e strâns legată de cea a izvoarelor sărate care l-au făcut cunoscut în trecut ; de altfel din 21 până în 24 mai are loc un festivalul Kuchen-und Brunnenfest, legat de aurul alb, cum e numită sarea aici. Festivalul cu adevărat deosebit este, din punctul meu de vedere, Sommernachtsfes, din 28 august, când 30 000 de lampioane împânzesc oraşul, celebrând sfârşitul verii.

Galeria de arta modernă din oraş e destul de cunoscută, fiind fondată de un industriaş german multimilionar, Reinhold Würth. Pasiunea sa pentru artă nu datează de ieri sau azi, ci din copilărie. Din câte am înţeles eu, părinţii l-au împins spre o meserie « solidă », care oferea un viitor, netolerându-i « mofturile » artistice. A ajuns multimilionar, şi a ales să îşi investească o parte din bani în galerii de artă, unele situate chiar în apropierea uzinelor pe care le deţine. Astfel, angajaţii pot profita de ele în pauză de masă, de exemplu. Accesul e gratuit. În vara 2009, când eu am fost la Kunsthalle Würth Schwäbisch Hall, erau expuse lucrările artistului englez David Hockney. Dupa cum declara chiar arhitectul muzeului, provocarea foarte mare a fost reprezentată de integrarea stilului modern al galeriei în peisajul tradiţional al oraşului.

Spuneam la începutul articolului că pentru mine Germania a însemnat mereu surpriză după surpriză. Şi toate au fost plăcute. Luam dimineaţa maşina şi plecam fără scop, pe o rază de 200 de km în jurul Heilbronn-ului. Data viitoare vă povestesc despre o zi cu soare, în care am ajuns la Mummelsee. Ziua, pădurea din jurul lacului e plină de turişti, însă în nopţile cu lună plină aici se reunesc, în jurul regelui, nimfele lacustre! Şi tot aici de aici sunt originare ceasurile cu cuc, prăjitura cu ciocolată şi vişine sau jambonul de Pădurea Neagră.

Articole similare:

Hameln, oraşul flautului fermecat

Impresii scrise de: Alina Danciu

Perioada călătoriei: august 2009

Kitzbuhel

Deseori când călătoresc pe motocicletă mă las furată de amintirile frumoase ale locurilor în care am fost, mici detalii din peisaj sau simplul zbor al unei păsări aducând în mintea mea asocieri cu momente trecute şi mai ales cu sentimentele intense pe care am avut ocazia şi fericirea să le trăiesc. Mă feresc totuşi să mă las prea mult în voia acestor gânduri, ştiind că în nici un moment de condus nu trebuie să îmi pierd din concentrarea asupra drumului, asupra traficului, asupra intenţiilor celorlalţi şoferi. De aceea prefer şoselele libere pe care îmi permit luxul de a visa şi nu îmi plac autostrăzile care îmi impun un ritm ce nu corespunde întotdeauna cu ritmul meu interior. Autostrada spre Kitzbuhel nu era totuşi foarte aglomerată iar peisajul din jur era în sine un motiv de visare. Îmi place să las uneori amintiri preţioase să completeze bucuria unui acum, prin felul în care mă ajută să trăiesc prezentul la valori mai mari decât dacă le-aş ignora. Stă în puterea noastră să ne alegem amintirile şi să le favorizăm pe cele care au această calitate.

Când am oprit pentru alimentare şi un scurt răgaz ne-am aruncat pe un pat de iarbă. Era cald iar umbra copacului şi respiraţia răcoroasă a pământului îmi reîncărca bateriile. Am stat aşa puţin rezonând cu petecul de natură. M-am ridicat apoi şi am început să mă echipez, cu aceeaşi plăcere şi satisfacţie pe care o am de fiecare dată. Am închis geaca plină de protecţii, am tras casca pe cap şi am avut grijă să o prind bine sub bărbie, am pus prima mănuşă, apoi a doua. M-am aşezat din nou pe motor cu sentimentul că sunt gata să salvez lumea, deşi la drept vorbind mă pregăteam să mai ard nişte combustibil şi să mai dau astfel o gaură, chiar dacă mică,  în stratul de ozon.

În jur de ora patru eram deja în Kitzbuhel căutând cazare. Multe dintre pensiuni erau închise şi întelegeam de aici că sezonul de vîrf e în lunile de ski, nu acum. Am găsit până la urmă un apartament minunat, cu două camere, o bucătărie dotată cu tot ce îţi doreai şi o terasă mare pe care deja ne făceam planuri să ne prindă orele tinere ale zilei următoare. De aceea primul obiectiv turistic a fost un magazin Billa, unde ne-am aprovizionat corespunzător pentru o masă în familie.

Apoi am pornit într-o lungă plimbare de împrietenire cu oraşul. Lucrurile au mers foarte bine, ne-am plăcut reciproc de la prima privire aruncată asupra străzilor cu case colorate până la atmosfera caldă pe care o adăuga soarele aflat în acel moment de maximă inspiraţie a zilei. Totul era atât de curat, atât de bine păstrat încât te întrebai pentru a suta dacă nu a mia oară cum pot astfel de locuri atât de încărcate de istorie să îşi păstreze, în ciuda timpului, un aspect atât de proaspăt, de actual. Dacă lumea de pe străzi nu ar fi purtat haine contemporane mai că aş fi crezut ca am intrat într-o buclă a timpului. Am cutreierat destul de mult, ajungând chiar şi în zone ce păreau a fi mai recente ca date de constucţie a clădirilor dar care nu sacrificau cu nimic spiritul locului, ştiind ca nu mărimea casei lui Hans faţă de cea a lui Frederic contează ci felul în care amândouă pot aduce un plus de frumuseţe oraşului, oferind turiştilor ceea ce ei caută.

Pe o stradă pustie Alex şi Adi s-au luat la întrecere abandonând în urmă conţinutul buzunarelor şi două neveste care abia mai puteau merge de râs. Am cules bănuţii împrăştiaţi în urma lor şi i-am găsit gâfâind, jurându-şi mai multe ore de antrenament şi o competiţie în „acelaşi loc, aceeaşi oră”, undeva în viitor. Am bătut palma şi am promis că vom mai reveni pe acolo, pentru a ne respecta jurământul şi nu în ultimul rând pentru a ne mai întâlni cu frumoasa staţiune de munte.

Konigsee

„Dacă vreodată vreţi sau trebuie să vă desprindeţi de viaţa cotidiană, treceţi pur şi simplu pe aici”.

Am recitit acum această propoziţie scrisă în română pe o foaie ce am primit-o la debarcader şi, chiar dacă sună banal, chiar dacă o să mai auzim asta despre multe locuri cu acest har din lume, nu e nimic care să descrie mai bine o plimbare cu barca pe Konigsee. După ce am părăsit cu greu Kitzbuhel am ajuns în zona Berchtesgarden în jurul prânzului şi ne-am petrecut în plimbarea pe lac poate că cele mai relaxante şi mai încântătoare patru ore de la Hallstatt încoace. Apele limpezi şi adânci clipoceau liniştite sub vaporaşul electric silenţios iar munţii ne înconjurau oriunde am fi privit, modelaţi de mâna unei naturi pe care nu ştiu ce tablou sau fotografie ar putea să o surprindă. Arta nu poate să reproducă decât o secvenţă sau o senzaţie, însă ceea ce nu poate fi imortalizat e tocmai puterea privirii de a se roti la cele 360 de grade şi a cuprinde totul într-o imagine ce nu poate fi imobilizată nici măcar pe film. Nici un suport din lume nu poate reda în acelaşi timp culoarea apei şi felul în care munţii o îmbrăţişează, pentru a se avânta apoi în formele lor neregulate şi frământate de timp către albastrul înalt al cerului. Un miniconcert la trompetă completează discret peisajul fără a tulbura liniştea, dovedind felul în care sunetul aleargă printre culmi plecând şi revenind pe mai multe glasuri, în joaca fascinantă a ecoului.

Mai întâlnisem o astfel de comunicare a apei cu muntele în Grecia, acolo unde culmile stâncoase coboară deseori în apa liniştită şi limpede, care, deşi vorbim de mare, în unele momente ai putea jura că nu cunoaşte fenomenul valurilor. Aşa era de multe ori marea din jurul insulei Samothraki, insula mică şi mai puţin frecventată pe care fusesem cu Alex şi Petra acum doi ani. Dar despre asta voi vorbi în altă zi, în altă poveste.

Vaporaşul ajunsese între timp la prima „staţie”: peninsula St Bartolomeu. După ce am admirat formele rotunjite şi armonioase ale mânăstirii albe cu acoperiş roşu, pofta şi curiozitatea ne-au atras la afumătoarea de peşte, veche de patru sute de ani. Aceasta era funcţională şi astăzi iar peştele proaspăt scos din afumătoare avea un gust divin, precum locul în care ne aflam. L-am devorat cu pâine neagră proaspătă şi unt şi am împărţit responsabil o bere la doi.

Ne-am aşezat apoi la coadă pentru a lua următoarea ambarcaţiune şi a merge mai departe spre Salet. Spuneau ei tot pe pagina scrisă în română că „Salet este partea cea mai frumoasă şi cu siguranţă cea mai liniştită din Konigsee” de parcă absolutul frumuseţii ce ţi se arăta de cum intrai pe lac mai putea suferi grade de comparaţie! Înr-adevăr, după ce coborai de pe vas, mergeai puţin spre Obersee, un alt lac mai mic dar adânc şi întunecat, închis la rândul lui de pereţi abrupţi de stâncă.

Afară era destul de cald şi cei mai motociclişti dintre noi ne cam încisesem în ghete şi pantaloni lungi căptuşiţi cu protecţii. Aşa că am zăbovit o vreme pe malul lacului, la umbra copacilor, până când ne-am simţit în stare să luăm căldura în piept. Ne-am îmbarcat din nou pe un vaporaş pentru a ne întoarce la punctul de plecare. Tot drumul dura acum aproximativ o oră şi eram atât de toropiţi încât am reunţat la privelişte şi ne-am aşezat în sir indian capul pe umărul celui din dreapta rămânând aşa, cu pleoapele grele apăsând peste atâtea imagini de neuitat.

Eram hotârâţi ca în aceeaşi zi să ajungem şi la renumitul cuib de vulturi ce i-a aparţinut cândva lui Hitler. După ce ne-am adunat de pe lac şi de prin magazinele din care cu greu am putut să aleg o singură rochiţă tradiţională pentru Petra (aş fi luat vreo 3-4), am aflat şi ceva indicaţii către noul obiectiv. Ne-am aşezat care pe ce am putut, şa încinsă sau scaun de maşină încins, şi am pornit. La un moment dat am pătruns pe un drum în urcare ce se tot ridica către înălţimi, în ace de păr sau curbe strânse şi frecvente. Sus am început să vedem semne dar toate parcările erau goale, moment în care ne-am dat seama că ceva nu era în regulă şi că probabil accesul publicului nu mai era permis. Trecuse de ora şase dar nu ne-am fi gândit nici o clipă că în plin sezon, atunci când lumina ţine până la zece, un punct turistic destul de interesant se închidea aşa de devreme. Eram destul de dezorientaţi şi cu greu am găsit un panou care ne-a confirmat că ultimul autobuz către renumita reşedinţă plecase deja. Ne-am resemnat iar eu m-am gândit cu puţină strângere de inimă la faptul că aveam atât de curând de făcut cale întoarsă pe acel drum minunat, dar aflat acum la vale. Alex şi Adi mi-au sugerat să plec deja – nu mă mai dezechipasem – aşa că am pornit şi m-am bucurat fără stres, spre marea mea mirare, de o coborâre pe care am lichidat-o mai repede decât mă aşteptam. Mai că mi-ar fi venit să urc şi să cobor din nou! I-am aşteptat totuşi şi pe ceilalţi care m-au privit cu uimire – nu se aşteptau să nu mă ajungă din urmă – şi am pornit spre locul în care ne propusesem să înoptăm: din nou pe malul unui lac, de data aceasta în Austria, lângă Attersee.

Attersee

Drumul a fost rapid, pe autostradă, partea cu adevărat frumoasă începând odată ce ieşeai spre Attersee şi străbăteai localităţile mici înşirate pe malul lacului. Şoseaua unduia vălurită şi aveai iarăşi senzaţia că ai nimerit într-un moment al zilei în care toată lumea e ascunsă în case. Adi reuşise să se piardă, ratând, într-un acces de viteză voios şi spontan, ieşirea de pe autostradă. Vorbisem la telefon şi îi spusesem să găsească o modalitate de a se întoarce, timp în care noi vom încerca să găsim cazare. Locurile erau destul de rare şi scumpe iar noi nu ne doream chiar ceva la drumul mare. Imediat ce am dat de o zonă ce semăna mai mult a staţiune am parcat şi am pornit pe jos până când, întrebând şi primind recomandări, am ajuns acolo unde am şi decis să rămânem. Între timp eram deja toţi patru aşa că nu a mai rămas decât să aducem şi mijloacele de transport, să facem o plimbare flămândă până când am descoperit cu greu singura terasă care mai servea ceva de mâncare. Ne-am retras apoi pe balconul uriaş al uneia din cele două camere pentru a degusta un vin, a depăna amintiri şi a privi cu tristeţe spre puţinele zile ce le mai aveam în faţă – încă patru nopţi şi eram acasă. Simţeam deja acea tensiune care începe să apară înainte de sfârşitul unei călătorii: îţi doreşti să profiţi de zilele care au rămas ca să vezi cât mai mult dar în acelaşi timp ai obosit de atâtea impresii şi ai vrea să mai zăboveşti puţin să le rumegi. Sau, să mergi pur şi simplu înainte, fără să mai doreşti nimic, să ajungi cât mai repede acasă, pentru că nu mai suporţi ideea că se termină. Cât de rău e că în aceste momente uităm că ceea ce trăieşti într-o zi poate supravieţui o viaţă, şi important este să te bucuri că eşti acolo fâcând un lucru minunat. Dacă ne vine uneori să ne plângem că nu avem timp, ar trebui să ne oprim şi să gândim altfel: nu avem vreme de pierdut pentru a ne plânge, atât timp cât fiecare clipă are motivele ei pentru a deveni un motiv de bucurie. Există multe teorii care spun că prezentul este cel mai important şi că dacă vrem să fim fericiţi trebuie să nu ne mai gândim atât de mult la trecut sau la viitor. Nu cred că ar trebui să se meargă în extrem cu interpretarea acestor afirmaţii, prezentul are rolul lui, dar la fel de important este şi trecutul în care păstrăm emoţii şi plăceri pe care nu are rost şi nu avem de ce să nu le mai retrăim de oricâte ori vrem – uite, aşa cum simt eu acum scriind – şi viitorul care ne oferă şansa de a spera, de a avea încredere, de a visa. Visele nu pot trăi exclusiv în prezent şi fără ele ne pierdem calitatea de a fi oameni şi de a aspira la autodepăşire şi cunoaştere. Pe de altă parte nu ar trebui nici să neglijăm tristeţea din trecut dacă putem învăţa ceva din ea sau frica de viitor care ne dă puterea de a prevedea şi a ne pregăti mai bine pentru noi provocări. Ce rămâne însă adevărat este că nu ar trebui niciodată să dăm clipa pe tristeţea sfârşitului ei!

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior

Episodul urmator>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Am ajuns la Garmisch odată cu nişte nori negri ce aduceau fără îndoială ploaie. Nu ştiam unde are loc evenimentul dar nu am făcut decât să urmărim grupurile de motociclişti care mergeau ca şi noi, în aceeaşi direcţie. La un moment dat pe stradă apăru o barieră de care doar cei pe două roţi puteau trece. A trebuit să ne rugăm de paznici să ne lase să trecem şi cu maşina pentru a nu fi nevoiţi să cărăm bagajele pe o distanţă considerabilă. Corectitudinea nemţească însă se lăsa greu zdruncinată iar norocul nostru a constat într-un român paznic care ne-a lăsat până la urmă să trecem, cu promisiunea că nu vom zăbovi prea mult cu maşina pe acolo. Eu cu Adi am parcat motocicletele în locurile special amenajate care la momentul sosirii noastre – să ţinem cont că ajunsesem cu o zi mai devreme – erau încă destul de libere. A doua zi era destul de greu să le mai vedem, mai ales că japonezele noastre părea pitici şi erau în minoritate faţă de majoritatea uriaşelor utilaje create de BMW.  Normal, evenimentul le aparţinea şi avea loc tocmai datorită acestei mărci şi fanilor acesteia.

Am pus cortul grăbiţi, sperând să nu ne prindă ploaia. Ceva mai târziu norii îşi ţineau cu prisosinţă promisiunea, iar frigul şi umezeala pătrundea peste tot. Lumea nu contenea să vină şi din ce în ce mai multe motociclete soseau în linişte, fără demonstraţii de zgomot sau paradă gratuită. Cu toţii îşi vedeau de treaba lor de parcă erau daţi pe „mute”, îşi desfăceau bagajele sau îşi montau corturile fără să derajeze pe nimeni. Mulţimea de oameni care, dacă ar fi fost români, ar fi provocat o hărmălaie de nu ne-am mai fi auzit între noi, se foia de colo colo de parcă ar fi fost la o întrunire secretă. Oamenii erau fericiţi că au ajuns iar eu constatam cu încâtare şi admiraţie că media de vârstă nu cobora prea mult sub 30-40 de ani. Îi admiram pe cei mai în vârstă care păreau să fie călători de când se ştiu, mă uitam cu drag la cuplurile care reuşiseră să îşi înghesuie în două sau trei cutii, atât cât pot să intre pe motor, toate lucrurile de care aveau nevoie.

Noaptea ne-a prins ascunşi în cort, la adăpost de ploaie dar nu şi de frig, trăgând cu nădejde la măsea direct dintr-o sticlă, fără să ne mai sinchisim de pahare sau de bunele maniere. Până la urmă am reuşit să ne încălzim şi ne-a răpus somnul, întrerupt de câteva ori de excursii nocturne la toaletă, momente în care iarba udă şi frigul reuşeau să te indispună destul de repede, dacă mai era nevoie de vreun motiv în plus faţă de trezirea pe care nu ţi-ai fi dorit-o oricum. Locurile sfinte, deşi un fel de barăci, reuşeau să rămână extrem de curate în ciuda numărului din ce în ce mai mare de corturi. Încă un lucru despre care un neamţ nu ar scrie pentru că l-ar găsi la fel de firesc precum respiraţia. Dar eu nu mă pot abţine să nu îl notez, fără a mai fi nevoie să explic de ce.

Dimineaţa se arăta ceva mai prietenoasă ca noaptea, iar primele voci pe care le-am auzit de afară se conversau în română. M-am dezmeticit şi m-am aliniat frumos la rândul de la duşuri, dorind să îndepărtez frigul adunat peste noaptea umedă. Când m-am întors Adi vorbea cu un prieten român, Pompi – a lui se pare că fusese vocea – despre drumul de până aici şi despre Stelvio. Auzeam din nou impresii nu tocmai îmbucurătoare. Bărbatul din faţa mea, un om a cărui experienţă pe motor îmi era serios superioară mie, îşi descria impresiile de la urcare şi senzaţia că nu va mai putea coborî înapoi atunci când s-a văzut sus. Mai povestea că altădată găsise pasul atât de aglomerat încât maşinile urcau bară la bară şi trebuise să facă cale întoarsă. Simţeam cum mi se înmoaie încet picioarele şi am tras un scaun pe care să mă aşez continuând să zâmbesc politicos fără să mai aud mare lucru din continuarea conversaţiei.

Ziua a fost atât de bogată în impresii încât am reuşit destul de uşor să îmi regăsesc starea mea naturală de entuziasm. Mai întăi ne-am plimbat pe la toate standurile admirând marca în toate formele ei posibile, apoi am privit cu respiraţia luată spectacolul lui Chris Pfeiffer. Mă uitam la uşurinţa cu care manevrează motocicleta de parcă aceasta nu ar fi avut decât 10 kilograme iar mersul pe o singură roată în diverse poziţii ar fi fost la fel de firesc ca gestul de a ridica mâna şi a saluta oamenii. La fiecare cascadorie îmi stătea inima şi, dincolo de admiraţie, îmi era foarte frică de ce s-ar putea întampla dacă ar pierde controlul. Nu am avut niciodata autografe sau plăcerea de a colecţiona aşa ceva, însă port şi acum semnătura lui pe şapca mea favorită, ca pe un trofeu şi o reamintire a acelor momente şi a ceea ce nu voi putea şi, slava domnului, nu voi dori niciodata să să devin.

Vremea era în continuare nehotărâtă, oscilând între nori, soare, picături răzleţe de ploaie şi apoi din nou soare. Ne trezisem cu norii aproape deasupra capului dar până la urmă se ridicaseră mai sus, la locul lor firesc. Ne era dor şi de casele pictate din Garmisch-Partenkirchen aşa că am părăsit tabăra pentru o plimbare prin oraş. Nu mi-a fost niciodată prea clar unde se termină Garmisch şi unde începe Partenkirchen şi nici nu mi-am bătut capul. Atunci când merg cu Alex am tendinţa de a mă lăsa total pe mâinile lui, el e căpitanul ce ţine harta iar eu sunt un fel de pasager ce se lasă purtat pe străduţe, fără să se gândească nici o clipă încotro merge şi care ar fi calea de întoarcere. Întotdeauna m-am amăgit spunând că stau foarte prost cu orientarea când, de fapt, ştiu că aş putea să mă descurc foarte bine dacă nu mi-ar plăcea să fiu puţin leneşă şi să mă bucur de povestea locurilor prin care merg fără să o amestec cu date exacte precum nume de străzi, direcţii pe hartă şi aşa mai departe. Iar Garmisch-Partenkirchen e o poveste ilustrată, aproape fiecare casă având o mică istorisire dezvăluită în imagini pe pereţii ei. Deşi toate clădirile au o istorie şi ani buni în spate, culorile sunt vii iar cei care ştiu că acestea au devenit o atracţie şi un element definitoriu al oraşului au grijă ca nuanţele lor să nu pălească niciodată, indiferent cât timp va continua să treacă peste ele. Când mergi pe străzi eşti atât de absorbit de arhitectura şi de atmosfera acestora încât aproape că uiţi să ridici ochii spre munţii din jur, un cadru ideal şi impresionant pentru ca povestea să nu se termine aici şi motivele pentru care vii în oraş să nu se limiteze doar la o trecere în viteză. Ştiam că împrejurimile ar merita şi ele explorate, ştiam că iarna Garmisch-Partenkirchen devine o agitată staţiune de ski, în timp ce vara se pot face frumoase drumeţii în natură, cu toate acestea trebuia din nou să renunţăm la multe pentru a putea merge mai departe.

După plimbare ne-am reîntâlnit cu Adi şi Ionela pentru a lua masa de seară împreună. Am căutat acelaşi restaurant în care cinasem şi cu un an în urmă, cu gândul la cel mai mare şi cel mai bun ciolan mâncat vreodată. Masa a fost pe măsura aşteptărilor iar atmosfera din restaurant neschimbată. Iarăşi aveam senzaţia că nu plecasem decât de puţin timp de acolo şi ca timpul trecuse prea repede pe lângă mine. În timp ce mâncam m-am uitat pe prognozele meteo şi am constatat că peste două zile, când aveam noi programată plecarea, urma să plouă. Brusc m-am fleşcăit, ca şi cum mi-ar fi turnat cineva o găleată cu apă în cap. În ziua respectiva urma să trecem Stelvio şi la cât stres purtasem tot drumul cu mine, exact vestea unei ploi îmi mai lipsea. Ne-am uitat pe mai multe situri şi nici unul nu se arăta mai optimist. Ne-a venit atunci ideea să verificăm vremea pentru a doua zi şi am constatat că urma să fie cald si soare. Nu ne-a luat mult să ne hotarâm: cum văzusem deja ce era de văzut, preferam să ne lipsim de o zi în plus la eveniment pentru a primi, la schimb, o plimbare frumoasă pe un drum ce merita gustat cu adevărat în lumina completă şi neştirbită a soarelui.

Ne-am petrecut seara perindându-ne printre corturile cu petreceri, am ascultat chitară în jurul unui foc de tabără sau concerte live în cel mai mare cort, locul în care toată lumea dansa, cânta şi se simţea bine. Nu ne-am culcat prea târziu gândindu-ne la ziua de mâine. Oricum am fost uimiţi de liniştea care s-a lăsat la ora unu noaptea şi de faptul că, deşi toată lumea din jur era mai mult sau mai puţin binedispusă, în funcţie de capacitatea fiecăruia de a stoca bere, tot nu am auzit de nicăieri strigăte sau scandal. Sau poate că am dormit eu prea adânc?

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Chemarea drumului îşi făcea auzită vocea dis-de-dimineaţă, încurajată de ziua ce se anunţa însorită, făcând despărţirea de Hallstatt mai puţin dificilă. Şi de data aceasta învingea dorinţa de a merge înainte, plăcerea de a căuta noi drumuri, noi frumuseţi. Ne aştepta în faţă Garmisch-Partenkirchen şi una dintre cele mai mari întruniri moto europene: BMW Mottorrad Days 2008. Cum nu participasem niciodată la un eveniment de o asemenea amploare – se adună în fiecare an cel puţin 30.000 de motociclişti – eram foarte curioşi şi nerăbdători. În plus, reîntâlnirea cu frumosul oraş şi ale sale case pictate era în sine un motiv de încântare.

Când am părăsit Hallstatt şi am luat-o pe drumul care îmi era deja cunoscut de anul trecut, m-am apucat să cânt de fericire în cască. Curentul cald de aer, soarele licărind printre copaci, lacul uriaş care îşi dezvăluia din când în când frumuseţea pe partea dreaptă a drumului, mi le aminteam pe toate, aşa cum ţineam minte şi frustrarea din anul anterior la întâlnirea motocicliştilor. Îi privisem cu invidie şi îmi dorisem atât de mult să fiu în locul lor încât iată, anul acesta eram şi eu unul dintre ei şi deodată timpul nu îmi mai părea un duşman atât de mare ci, aşa cum îi plăcea lui Adi să mă încurajeze, un aliat. Îmi spusese în repetate rânduri că e bine să aştept, că timpul va fi de partea mea, că nu trebuie să disper pentru că îmi voi vedea visul cu ochii şi voi putea călători pe motocicletă.

Poate că este momentul cel mai potrivit să las crestele stâncoase şi franjurate ale Alpilor să mă aştepte în zare şi, privind cu ochii amintirii, să povestesc de momentele aspre ale debutului meu pe motocicletă.

Mi-am dorit din copilărie să am motocicletă. Tatăl meu a fost primul care m-a pus în şa şi alături de care am simţit pentru prima dată fiorul. Timpul a trecut iar grija părintească a luat locul pasiunii pentru aventură, experienţa maturităţii a învins asupra spontaneităţii uşor inconştiente iar confortul celor patru roţi s-a instalat cu puterea unică a obişnuinţei şi rutinei. Nu am mai îndrăznit să vorbesc cu părinţii sau cu alţi oameni despre adevărata intensitate a dorinţei mele, care încă fierbea mocnit în adâncuri, ştiind că aceasta va părea ciudată şi absurdă. Tot tatăl meu a fost cel care m-a îndreptat imediat ce am fost majoră către şcoala de şoferi iar câţiva ani mai târziu a făcut tot posibilul să îmi ia prima mea maşină. Îi eram recunoscătoare şi intrasem în jocul şi viteza vieţii, uitând ceea ce îmi doream, supunându-mă la rândul meu convenţiilor şi unui mod de viaţa orientat mai mult către ceea ce trebuia să fiu decât către ceea ce eram cu adevărat. Au trecut mulţi ani până să capăt o adevărată independenţă financiară, mi-a venit rândul meu să fiu părinte şi în cele din urmă am reuşit să înlocuiesc maşina cumpărată de tatăl meu cu alta nouă.

Livrarea primei maşini nu a fost la mare distanţă de livrarea motocicletei lui Adi, detaliu care urma să mă surprindă şi să ma aducă pe negândite mai aproape de visul meu. Eram în sala de conferinţe şi la sfârşitul unei discuţii legate de un proiect pe care îl făceam pentru firma la care lucra Adi, am continuat cu subiecte generale, dintr-una în alta ajungând la maşina mea cea nouă şi la motocicleta pe care el tocmai o aştepta. Îmi reveneam cu greu din şoc şi mă uitam la domnul din faţa mea, îmbrăcat în haine convenţionale de birou, fiindu-mi aproape imposibil să mi-l imaginez în costum de piele. La momentul acela îmi era încă dificil să îi vorbesc cu „tu” în loc de „dumneavoastră” şi aş fi putut jura că nu cunoaşte alte aventuri decât cele provocate de telecomanda televizorului. De aceea îl ascultam uluită, încercând să-mi ascund o reacţie care ar fi putut fi interpretată ca impoliteţe, cum vorbea despre noua sa achiziţie, cum privirea începea să îi strălucească şi întreaga expresie să capete o satisfacţie pe care puteam doar să o intuiesc în acea perioadă. Mi-a transmis un entuziasm pe care l-am adoptat fără ezitare şi m-am trezit aşteptând cu tot atâta nerăbdare sosirea motorului alb pe care mi-l arăta în poze, visând la o plimbare deja promisă.

De aici şi până când am început eu însămi şcoala pentru carnet categoria A nu a durat decât puţin. La prima plimbare ca pasager mi-a fost la început teribil de frică, aveam senzaţia permanentă de nesiguranţă, credeam mereu că o sa cad şi mă încleştam cu mâinile de mânerele din spate. Spre sfârşitul plimbării nu eram mai puţin încordată dar microbul îşi făcea deja simţite efectele şi pe faţa mea începuse să se lăţească un zâmbet enorm, prietenii ştiu de care. Singura supărare pe care o aveam era că nu puteam să fiu eu aceea care conduce şi ca sa rezolv „problema” nu rămînea decât să îmi ascult pornirea şi să am în curând propria mea motocicletă. Şcoala am făcut-o în secret şi a fost una dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea. Alex ştia dar părinţii mei, alături de care şi locuiam de ceva timp, au aflat cu o săptămînă înainte de a mi se livra un Suzuki GS 500F nou nouţ în curte. Iniţial, când au văzut pozele şi entuziasmul meu, nu s-au speriat prea mult, dar din momentul în care a coborât fierul de pe remorcă şi s-a aşezat mirosind a vopsea nouă în curte n-au mai avut linişte. O găseau prea mare şi prea grea pentru mine şi realizaseră că a o conduce înseamă mai mult decât o joacă sau o toană.

Începusem şcoala la sfârşit de sezon şi aveam emoţii că se va instala zăpada şi nu voi apuca să mai dau examenul. Dupa un prim eşec la sală, am reuşit cu greu să mă reprogramez şi să ies cu succes din a doua încercare, în ziua de 13 decembrie, o zi friguroasă dar cu mult soare.  Avusesem numărul 13 în sală şi credeam deja că acest număr îmi aduce noroc. La exact o lună după examen aveam deja şi plasticul în buzunar, cel pe care alături de categoria B purtam cu mândrie şi litera A, aşa că am decis că în ziua norocoasă de sâmbătă, 13 ianuarie, voi ieşi prima dată cu Suzuki a mea. Adi a ales un bulevard mai puţin aglomerat pentru a face o tură care se dorea liniştită şi a venit echipat pentru a-mi trece motorul de zona aglomeată în care locuiam. Alex s-a hotărât în ultima clipă să mă însoţească cu maşina iar cum părinţii mei nu erau în oraş, Petra a completat şi ea alaiul. Mă stresa cumplit toată situaţia. Ştiam că nu am învăţat mai nimic în şcoală şi că va trebui să descopăr chiar şi cum se schimbă vitezele mai sus de treapta a doua. Şi în plus mai trebuia să mă afişez în toată stângăcia în faţa a trei perechi de ochi fixaţi în dosul meu, gata să îmi repereze orice greşeală ba chiar gata să mă vadă făcând cine ştie ce boacănă gravă.

Drumul era aşa cum am sperat, destul de liber, iar atunci când se anunţa vreun isteric venind din spate Alex avea grijă să îi blocheze calea până când considera că acesta nu mă va pune în pericol depăşind din scurt. Mai întâi am făcut câteva plecări şi opriri pentru a învăţa cum se simt frânele şi cum trebuie să plec de pe loc ca să nu mă bâlbâi la vreo intersecţie. Am ajuns încetişor pe un bulevard mai larg unde mersul uşurel pe banda mea din dreapta nu mai încurca pe nimeni. Şi totuşi în faţă se apropia încet încet o parte mai aglomerată a oraşului aşa ca am tras pe dreapta şi am decis să facem stanga pe celalalt sens de mers, spre autostradă. Într-un moment de inspiraţie Adi m-a întrebat dacă vreau să mă ajute să întorc însă momentul lui de inspiraţie nu a fost să fie şi al meu, iar mândria de a reuşi singură a fost mai puternică decât perspectiva de a mă face de râs făcând vreo manevră greşită. Am să regret întotdeauna că nu am acceptat şi am să ştiu mereu de acum înainte că o mână de ajutor nu se refuză niciodată. Trebuie să fii conştient de limitele tale, chiar dacă ţi se pare simplu ceea ce ai de făcut. Mă temeam de viraje pentru că nici asta nu învăţasem în şcoală, iar toate opturile acelea nu simţeam că m-ar fi făcut să înţeleg cum stă treaba cu înclinarea. Am pus semnal stânga şi am schimbat încet benzile ajungând până la una din trecerile peste liniile de tramvai care străbăteau centrul bulevardului. Iar mai departe nu mai ştiu ce s-a întâmplat pentru că din şocul căzăturii nu am mai reţinut nimic şi pot spune că mi-a luat ceva chiar şi până când să realizez că sunt în viaţă şi că ieşisem în ziua aceea cu motorul. Acest lucru se întampla mai târziu, în ambulanţă, locul din care încep să am vagi amintiri. Până acolo am însă relatarile celorlalţi. Se pare că în loc să încetinesc şi să fac ferm stânga la 90 de grade, am accelerat şi am luat o traiectorie la vreo 45 de grade care m-a scos rapid în afara pasajului asfaltat, aruncându-mă direct între liniile înalte de tramvai. Roata din faţă s-a opintit iar eu am aterizat nemişcată pe stânga, cu motorul căzut peste picior. Alex si Adi au oprit imediat şi au alergat să ridice namila de pe picior, temându-se că aş putea păţi ceva la acesta. Ce i-a speriat mai mult în secundele următoare era faptul că eu nu răspuneam în nici un fel la strigătele lor, în cele din urmă afişând un zâmbet năuc pe o faţă albă ca varul. Apoi au reuşit să mă aşeze în maşină iar eu în tot acest timp păream că m-am trezit. Nu mai ştiu nimic din toate acestea, îmi aduc doar aminte că atunci când cei de la salvare mi-au pus un guler în jurul gâtului am încercat să mă mişc ca să verific cât de grav e. Corpul părea să îmi răspundă şi după această confirmare m-am mai liniştit, am încercat să nu mă panichez şi să înţeleg ce căutam acolo. Alex pe de altă parte era cuprins de o spaimă cumplită, pierduse urma salvării şi nu ştia unde voi fi dusă. Cum necum am ajuns în aproximativ acelaşi timp la acelaşi spital. Eram înconjurată de oameni în halate şi devenisem conştientă, iar când au apărut Alex cu cea mică de mânuţă am zâmbit şi am încercat să ignor durerile pentru a nu speria copilul care părea de altfel destul de amuzat de situaţie. N-am putut să îl ignor pe Alex care îmi repeta într-una: „Ce-ai făcut? Eu nu vreau să te mai văd vreodată aşa” la care eu răspundeam la fel de repetitiv: „nu ştiu ce am făcut dar se întamplă, toată lumea mai cade” şi mă gândeam cu groază că nu poate toată pasiunea mea să se înfunde aici şi că nu poate Alex, cel care îmi fusese mereu alături, să ajungă să îmi impună să renunţ. Între timp eram plimbată la radiografii, un poliţist mă anunţa triumfător că am zero alcoolemie, iar ecografia nu spunea prea multe atât de curând. După ce m-au anunţat că am două coastre rupte şi am văzut că piciorul, deşi lovit, era întreg, am fost o vreme abandonată cu tot cu masă în sala de urgenţe. Alex a fugit să o lase pe cea mică cu mama lui iar eu am încercat între timp să ronţăi ceva şi să prind curaj pentru a mă ridica, lucru care îmi ieşea dar nu pentru mult timp. Nu mă simţeam tocmai în formă dar micile reuşite m-au convins că nu mai am ce căuta pe acolo şi că ar fi bine să plec acasă. Fiind accident, lucru care implica poliţia, medicii s-au arătat însă mult mai prevăzători decât ar fi făcut-o în mod obişnuit şi după ce m-au dăscălit că trebuie să mă întorc de urgenţă înapoi dacă simt orice fel de dureri în zona abdominală, au reuşit să mă sperie şi să mă convingă să mai stau câteva ore pentru a repeta ecografia şi a mă asigura că nu e nici urmă de hemoragie internă datorată vreunui organ afectat. Eram plină de încredere şi convinsă că nu va fi nimic mai mult decât coastele care şi aşa îmi dădeau de furcă. Aveam totuşi o durere în abdomen care nu avea o explicaţie prea clară. La a doua ecografie deja optimismul medicilor scăzuse şi mă uitam la ei cu dispreţ, neînţelegând de ce au feţele acelea lungi dacă eu nu aveam nimic. Şi uite aşa, păstrandu-şi o mină serioasă, m-au luat în sala de operaţii pentru a-mi introduce un „spion” în abdomen. Cele câteva ore în care fusesem conştientă de soarta mea erau deja prea mult pentru că de data aceasta am fost adormită după ce mi s-a spus, fără menajamente, că dacă găsesc lichid mă taie pe loc. Sau atât mai ţin eu minte, împreună cu un puternic tremur al picioarelor; se pare că îmi cam pierise şi mie încrederea. M-am trezit vomitând într-o sală ce am bănuit a fi reanimarea. Nu ştiam ce e cu mine şi instinctiv, aşa cum văzusem eu în filmele de război am întins mâinile să îmi verific picioarele. Am adormit din nou înainte să îmi dau seama ce lipsea. Când am deschis din nou ochii supriză! Două feţe palide şi familiare stăteau la capătul patului: erau părinţii mei care, după o noapte în care traversaseră ţara pentru a se întoarce de urgenţă în Bucureşti, mă întrebau ei pe mine, de parcă aş fi avut cum să ştiu, ce am păţit. De la ei am aflat că nu mai aveam splină. Nu m-am speriat şi mi-am zis că totul e ok atât timp cât trăiesc şi cât am încă toate membrele la locul lor pentru a mă bucura de pasiunea care nu mă părăsise nici acum.

A urmat o perioadă lungă în care privirea mea către motociletă a fost definită de o tristă melancolie şi un nespus dor. Alex era foarte ferm în a-mi nega orice relaţie viitoare mai apropiată de atât iar eu îmi acuzam deseori soarta şi greşeala care tăiase din mine nu doar splina ci şi speranţa de a mai conduce vreodată. Degeaba îmi spunea Adi că trebuie să am răbdare şi că timpul este aliatul meu, eu nu îl credeam şi continuam să fiu tristă şi pesimistă.

Că avea dreptate nu mai este cazul să spun. Că Alex a cedat în cele din urmă şi a acceptat să revin pe motor, pe o motocicletă mai mică – o Honda CBR 125 – a fost deja un prim semn că exageram. Iar dacă la aproximativ un an jumătate de atunci mă îndreptam pe prima mea iubire, Suzuki sau Loona cum îmi place să o alint, cu ochii aproape în lacrimi de bucurie către Alpi deja nu mai era meritul meu, ci meritul unei frumoase iubiri şi înţelegeri care ne leagă şi sper că ne va lega mereu. Iar în acea zi ne îndreptam împreună către locul de întâlnire a 30.000 de oameni purtaţi de aceeaşi pasiune pe care eu o trăiesc din plin iar Alex, cu sufletul său uriaş, nu încetează să o înţeleagă, uimindu-mă zi de zi.

În episodul următor vă voi povesti cum este la Garmisch în perioada uneia dintre cele mai mari întruniri moto.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Tragica intamplare povestita si raspovestita a devenit legenda. Fratii Grimm i-au dat o forma literara. Durerea cuiva care isi pierde copilul in neant fara a sti daca mai traieste sau nu, a trecut prin secole. Pe strada Burgelosenstrase, locul prin care flautistul ar fi iesit din oras insotit de copii, este interzisa si acum orice muzica. Episodul continua sa traiasca in statui – fantana cantaretului din fata primariei, in spectacole – pe scena Casei Casatoriilor (Hochzeithaus) duminica, din mai pana in septembrie, la ora 12:00, are loc reprezentatia legendei urmata de o defilare prin oras iar, in aceeasi perioada, miercurea, la 16:30 se prezinta comedia muzicala Sobolanii. Parasind orasul calci pe sobolani in fuga, desenati pe asfalt.

Casa cantaretului din flaut este cea mai somptuasa cladire din localitate; pe una din grinzile ei este scrisa in versuri povestea. In urma unui extraordinar efort al cetatenilor sai, incepand cu anul 1974, centrul a fost adus la stralucirea lui de alta data; predomina casele in stil colombaj, cu barnele puternice, patinate de vechime, contrastand cu tencuiala zugravita in alb a umpluturilor din caramida sau chirpici. Incepand cu secolul al treisprezecelea veritabile bijuterii arhitectonice in stil Renastere, Bidermeier, Art Nouveau, cu cel mult trei etaje impodobite cu ornamente de piatra sau lemn aurit, colorat, perfecte pana la cel mai mic amanunt, stau mandre la marginea stradutelor pietruite, inguste, marginite de piete incantatoare impodobite cu statui de dansatori.

Au fost reconstruite catedrala si primaria, singurele bombardate in cel de-al doilea razboi mondial. Cand o moara nu a mai fost functionala s-a transformat in biblioteca, iar in gradinile publice se fac expozitii florale. Pe Casa Casatoriilor un aranjament de clopotei canta la anumite ore. Sa regaseste aici atmosfera din Strasbourg, Colmar, Alzacia si Burgundia. Plimbarea prin oras echivaleaza cu o calatorie in alte timpuri, intr-o carte de povesti din care nu lipsesc mici restaurante, magazine si o clatitarie linistita. Retrasa, decorata cu barne, flori la ferestre si mobilier vechi, aceasta te intampina cu muzica interpretata de Richard Clayderman, in surdina.  Clatitele sunt fenomenale: dulci sau nedulci, se acompaniaza perfect cu o delicata si savuroasa bere. Prietena noastra Daniela, aproape germana dupa patruzeci de ani traiti in Hannover, ne-a aratat acest orasel minunat ce farmeca si delecteaza in ciuda tristei sale legende.

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada calatoriei: Iunie, 2008

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!

De dimineata inca mai cred ca am putea pleca devreme, in asa fel incat sa nu fie nevoie sa mergem pe autostrada. Visez de cateva zile la drumul spre Koflach si Judenburg, cu virajele, pantele si peisajele sale uluitoare. Insa operatiunea trezit – hranit – strans cort – curatat si uns lant – impachetat copil – dureaza pana pe la 12, asa ca decid resemnata sa urmam calea cea mai dreapta si sa reusim sa ajungem pe lumina in Garmisch.
Daca timpul nu e de partea noastra, vremea e. Avem soare ca sa strangem cortul uscat. Miracolul nu dureaza prea mult si tot drumul ii dau bice urmarita de un nor negru uracios. La un moment dat chiar incepe sa se scuture in capul meu si e destul de rece (imi spune Alex mai tarziu ca erau 14 grade). Nu am chef sa opresc si am dreptate, in curand ies din ploaie si intru intr-un tunel lung in care aerul cald ma incalzeste si ma usuca.
De pe autostrada iesim spre Bad Ausee si avem parte iarasi de drumuri asa cum ne plac. Norul ma ajunge din urma si simt ca nu va mai dura mult pana sa ma ude corespunzator. Caut un loc in care sa opresc si ma las in voia impulsului de a intra in oraselul St Gilgen. Totul arata foarte bine pe acolo si nu ne pare rau ca ne-am abatut putin de la sosea. Oprim pe malul lacului si apucam sa mancam o supa excelenta la terasa unui restaurant foarte cochet. Din nefericire norii intuneca peisajul si il impiedica pe Alex sa surprinda frumusetea locului in imagini, asa cum ar fi meritat.
Apuc sa ma echipez si pornim spre iesirea din oras. Scap de impactul cu o duba care da sa plece din locul in care era parcata, fara sa ma vada. O evit la milimetru si ma uit in spate: duba ramane intepenita de-a curmezisul drumului, soferul fiind evident surprins si speriat de ce era sa faca. Merg mai departe multumindu-le in gand lui Victor si Razvan si cursurilor de la Amkart. Iar ploaia care incepe sa se verse din abundenta mi se pare un fleac fata de perspectiva de a-mi fi adunat mobra si poate nu numai atat de pe jos.
Restul drumului o tine intr-o ploaie, mergem incetisor pentru ca e ud pe curbe iar vizibilitatea e mica. Macar atat timp cat trec prin padure apa e curata si nu trebuie sa ridic mana spre casca cu frecventa unui stergator la viteza mare. Nu scap insa de sportul acesta imediat ce intram din nou pe autostrada. Apa de sus nu mai curge dar e destul de multa pe jos pentru ca masinile sa o arunce in spate in panze fine ce imi acopera viziera cu o pacla jegoasa. Am mai spus ca urasc autostrazile?

Cu toata scurtarea drumului pe autostrada ajungem destul de tarziu la Garmisch. Orasul e plin de indicatoare directionale catre BMW Motorrad, indicatoare care la un moment dat separa clar masinile de motoare. La un semafor ne sfatuim cum sa procedam si Alex hotaraste sa se joace de-a motorul si sa negociem la intrare. Dam de acelasi roman ca anul trecut la bariera care separa din nou motocicletele de masini si ne intelegem destul de usor cu ei. Intram amandoi ca sa putem duce bagajele. Parchez provizoriu in spatele unor standuri, Alex la fel.
Incepe partea grea a expeditiei: caram bagaje, Alex pune cortul in graba, sub amenintarea unor picaturi, apoi fugim pentru a aduce si al doilea rand de bagaje. In zona a plouat deja binisor si continua sa ploua imediat ce terminam operatiuna campare. Locul pe care l-am gasit cu greu e la o bifurcatie intre doua alei de acces catre corturi si catre toalete, deci ne e clar ca ne vom simti calcati pe cap de fiecare persoana si motocicleta care va trece pe acolo. Noroi exista din plin peste tot si punem la cale strategii ingenioase de intrat in cort pentru a nu ne umple si restul lucrurilor cu aceasta materie pretioasa. Ne e foame si sete, asa ca nu ne grabim sa mutam masina si motorul. La cortul mare totul e bine organizat si chiar daca sunt foarte multi oameni, cozile se misca repede. Mancarea se alege separat, apoi berea sau sucul si cu toate te duci la o casa pentru a le plati. Un fel de autoservire nemteasca, bazata pe corectitudinea participantilor. La casa ti se dau biletele pentru fiecare obiect: te simti obligat de aceea sa duci toate instrumentele pe care le-ai folosit la mancat si baut, chiar daca sunt de unica folosinta, pentru a-ti recupera o suma importanta de bani. In acest fel se asigura nu numai corectitudinea dar si curatenia tipic nemteasca.
Ne inghesuim si noi la o masa si ne amuzam de Petra care musca cu pofta dintr-un wurst lung sub forma de hot dog. In cort incep concertele si ne-ar placea sa intram dar avem inca treaba. Mergem mai intai sa imi gasesc un loc de parcare si am bafta sa gasesc liber chiar la intrarea in parcarea principala, in care am stat si anul trecut. Petra ma convinge sa o iau pe motor si o plimb putin pe acolo, pana cand ajungem la parcare. Urmeaza apoi sa ne plimbe Alex pe amandoua cu masina destul de departe, la o parcare de masini situata in afara camping-ului. E deja tarziu si suntem franti, abia asteptam sa ne aruncam in noroi… hm, pardon, in cort. La baie Petra cerceteaza zona si descopera dusurile pe care bineinteles ca vrea sa le incerce. De parca nu ne-ar fi plouat suficient, facem dus ca sa fim si noi curate si civilizate la intalnirea cu noroiul.
Din cortul nostru se aude petrecerea de parca am fi acolo. Noi, adultii, ne uitam unul la altul oftand si facem remarci vis a vis de selectia foarte reusita de muzica ce se canta pe acolo. Luam pozitia de sardele, convingem copilul sa se cufunde in sacul de dormit si cel putin ea adoarme pe loc. Pe la unu noaptea se da stingerea la petrecere si auzim cum se scurge printre corturi omenirea aflata in diverse faze ale consumului, cu certitudine excesiv, de bere. Mai oftam odata si adormim si noi.

A doua zi incepe cat de cat luminoasa. Alex tasneste din cort si se duce sa faca poze, tratament de dimineata pe stomacul gol. Are si el dreptate pentru ca restul diminetii e un amestec de soare cu ploaie si momentele bune sunt pretioase. Ne plimbam pe la standuri, vedem motoare si accesorii, cautam pliante cu trasee moto. Petra trage la roata norocului si castiga o gramada de cadouri. Si ploua. Mai bem un suc, ne mai invartim pe acolo. Si ploua. Se apropie ora la care va incepe spectacolul lui Pfeiffer. Nu ploua, ce bine! Ne ducem spre zona de freestyle unde e un show cu biciclete. Constatam cu tristete ca e deja multa lume stransa si ca nu vedem nimic. Se pare ca posesorii de BMW sunt toti inalti, pe masura motoarelor. O ajutam pe Petra sa se strecoare in fata si ramanem undeva in spate zgariindu-ne pe ochi. Incepe spectacolul „maestrului”. Eu imi gasesc un loc in alta parte, pe niste trepte de unde vad ceva. Alex face poze cum poate, incercand sa ocoleasca umeri si capete care stau cu incapatanare in cale. Chris cade si de data aceasta in timp ce isi incalzeste in extrem cauciucurile. In rest … magie, galagie si fum mult, pot sa pariez ca Petra va abandona dar ma uimeste, rezista pana la capat si mai e si incantata pe deasupra.

Ne mai plimbam putin si comentam asupra numarului de vizitatori: e vizibil ca sunt mai multi ca anul trecut. Ce mai incolo si incoace, e clar ca e criza in Germania! Ziua trece fara sa fi apucat sa fac si eu un test drive, imi pare rau dar ma simt impacata ca nu i-am lasat singuri pe Alex si Petra, ca am intalnit cunoscuti din Romania si ca ne-am facut prieteni noi. Ne facem cinste reciproc cu bere in cortul mare … in timp ce afara ploua. Spre seara mergem in oras sa mancam ceva la restaurantul pe care il frecventam de doi ani, acum fiind al treilea. La noi se simte criza, preturile ni se par pentru prima data mari. Ne rasfatam totusi si ne oferim o masa calda.
La ora sase orasul e de mult in repaos, magazinele s-au inchis iar Petra e distrusa ca nu isi gaseste o jucarie de plus. Ne intoarcem in camping si ii iau un steag al Germaniei drept consolare si apoi ne dam amandoua pe o roata fara sa ne riscam viata, cu ajutorul unui mecanism ingenios. Mai vrea o data si inca o data. O smulg cu forta de acolo, ca sa mai lasam si alti copii mari sa se joace.
In scurt timp incepe din nou o ploaie torentiala. Lumea incearca sa se inghesuie in cortul mare insa se pare ca si capacitatea acestuia este depasita. Stam o vreme in picioare sub o umbrela mare, printre bancute, ploua prea tare ca sa ne incumetam sa mergem mai departe. Lumea deja nu se mai sinchiseste, toti stau pe bancile ude si isi vad de distractie. Balti uriase au depasit chiar si grilajele puse pe aleile dintre corturi, iar pe straduta de langa locul in care am campat s-a format un fel de parau. Evenimentul isi urmeaza si el cursul, incep concertele, dar ne vedem pusi in situatia de a ofta din nou si a ne retrage la somn odata cu gainile.

Citeste si:

Ziua 3

Ziua 6