Fost la babă, plătit 24 de euro extra pe telefon (8 euro pe minut, răzbunarea ei), dat pe la Mihai să mă plâng ce m‑o futut baba, că plăteam banii ăia din buzunaru’ meu, nu se punea problema să acopere ferma alte cheltuieli decât cazarea, la care ăsta, păi hai să nu‑i rămânem datori. Îi lăsăm ciubuc, aşa, ca de mulţumire? Bă, ce ai, nu înţelegi că m‑o futut? La care ăsta, cu un surâs mefistofelic: păi nu tre’ să îi dăm bani. Io: ??? El: îi lăsăm nişte cutii de bere. Goale. Ca s‑o scurtez, s‑o trezit baba cu 2 plase super pline de cutii goale de bere, de la peco şi de la Lidl, plus una bucată mare de foaie pe care scria “trink geld”, că aşe mi‑o zis mie tata că se zice la bani de beutură in germăneşte. Să vă gândiţi că i‑am umplut babei ditai masa de cutii goale, aranjate estetic. În fine…

Pentru că avionul de la Frankfurt era dis de dimineaţă, trebuia să ajung cumva de la Kitzinken la aeroport. Evident, cu maşina – atâta doar că nu s‑o pus problema de taxi sau ceva coleg mai binevoitor, ci m‑or urcat la un camionagiu (cu dubiţă, de fapt) care avea treabă prin Frankfurt.

No, ajung la aeroport, mă scobesc în buzunare, hai la un cafei. Pe vremea aia mirifică încă se fuma în aeroporturi… no, mai era ceva vreme, ia hai să dau io o raită prin aeroport. Surpriză!, era un Harrods! No ia ghiciţi voi: mere românaşu’ la Harrods, mai ales că am văzut că mânca o cucoană breakfastu’. Serviţ mic dejun, întreb io. Se uită tanti aia la mine, n‑o uit nici acuma ce faţă avea, domnu’, vă recomand cu cea mai mare căldură să mereţi după colţ, este un bistro mic, foarte bună papa, acolo mânc şi io. Orgoliu’ din mine întreabă da’ ce bre, io nu am voie aici? Vreau să mânc la voi. Ia să‑mi zici tu mie cât m‑ar costa un mic dejun (care era un ou fiert, 2 felii mici de pită prăjită şi parcă ceva dulceaţă mai văzusem) la voi. 24 de euro, zice tanti, sfârşită de milă. La care orgoliu’ meu întreabă no bine, unde îi cofetăria aia sau ce‑o fi?

M‑am mai învârtit pe acolo, era şi ceva duty‑free unde am văzut un ceas, o gioarsă de la Swatch, da’ era cam 50 de euro, îmi permiteam să‑i iau’ unu’ lu’ mama. O întreb iar pe tanti aia de la Harrods, partea asta tot de voi aparţine? Da, zice ea, uitându‑se bănuitor spre mine. Şi, zic io, dacă iau un ceas de‑ăsta, mi‑l împachetaţi în ţiplă de‑aia verde, cu Harrods pe ea? Da, zice tanti, complet debusolată de criteriile mele de alegere a cadourilor. No, îl cumpăr, zic io, voios nevoie mare ce cadou îi duc lu’ mama. L‑o pus în ţiplă, l‑am plătit, apoi tanti, no, vă arăt pe unde să mereţi la bistro? Io, sec, nu, mi‑am rezolvat tăţ banii.

Avionu’ de la Frankfurt la Viena o fost o minune decentă, Airbus A340. Lăsând la o parte avionul, la servicii mi‑o picat plombele. Croasante calde şi cafea naturală! Am beut rapid un cafei, o venit tanti aia că vă mai servesc cu ceva? Io, clar, încă un cafei. O încercat tanti că totuşi, un croasant, io nu, cafei şi lapte şi ajunge.

Nu m‑am prins că îs mai aproape de Doamne‑Doamne cu peste 10 kilometri decât fix când mi‑am vărsat cafeaua (a doua) fierbinte în p..oală. Mi‑am mijit ochii de durere, m‑am uitat pe geam şi pe când să lansez io un ‘tuţ Mnez… mă prinz cine mi‑o copt‑o: s‑o fi trezit baba, m‑o fi blăstămat şi o fi zis Dumnezeu oricum moare aia curând, hai să îi ascult rugăciunea.

No, ăla de lângă mine, cumsecade, mi‑o dat şerveţelu’ lui să îmi tamponez blugii plini de cafea opărită, în zona p…oalei, ca să zic aşa. Apoi se scuză, se ridică, şi revine după 10 minute cu un kil de şerveţele. Nebunu’ dracului mersese prin avion să ceară şerveţele la mai tătă lumea, plus stewardese, aşa, la oha, să mă fufu de mine. Mi‑am şi zis, ni măh, altu’ mai dus ca mine, aşa că din respect pentru el am aterizat la Viena cu ditai căpiţa de şerveţele în poală. Măcar am făcut jumate de avion să hăhăie – le‑am luminat ziua.

La poarta Vienei am dat de cea pe care o iubesc şi acuma în visele mele: purta cea mai tare haină ever, arăta cel mai cel ever, tăt aeroportul se uita la ea înlemnit când trecea p’acolo. Să nu vă mai ţin în suspensie, era o babă de fo’ 70 de ani, cu soţul, tocmai venise din Canada de la copii (sau nepoţi, că nu am înţeles foarte bine) şi avea cea mai miţoasă şi mai mov fosforescent haină de blană sintetică de pe planetă. Jerpelită prostia aia de numa’, da’ şi cât o mai rămas din drăcia aia de hanorac făcea senzaţie. Evident că m‑am aciuat şi io pe lângă ea, nu puteam rata aşa exemplar. Nu vă plictisesc cu tăte detaliile, da’ tre’ să vă dau problema de logică pe care mi‑o pus‑o tanti: în Canada, maşinile de gunoi au volan şi pe stânga, şi pe dreapta. Ştiţ di ce? Io, evident că nu ştiam. Ea: pentru că acolo ridică  gunoiul şi de pe stânga, şi de pe dreapta străzii. No comment on that, da’ cert îi că mi‑o văzut privirea năucă şi o crezut că nu am înţeles, aşa că s‑o apucat să‑mi explice cum se uită ei în oglinzile de la maşina de gunoi. Briliantă femeie, pe cuvânt.

Să nu vă mai reţin prea mult, în Jermanica îmi luasem pe mine tăte hainele de nu încăpuseră în bagaj, mai ales ca o zis Mihai că la Bistriţa tocmai ninsese iar. Cam troznea transpiraţia pe mine, aşa că ce draci să fac. No, geniu ca de obicei – am fost la Billa aia de la subsolu’ aeroportului, am luat ceva cârnăciori şi o plasă, am dispărut urgent la budă şi am făcut un strip tiz de jumate hainele. Acuma eram şi io ceva mai lejer, totuşi. Problema era că vaga senzaţie de transpiraţie devenise muuuult mai pronunţată. Rezolvarea o fost foarte simplă, m‑am dus la un duty free shop de‑ăla şi am turnat pe mine juma’ de sticlă de parfum – văzusem (şi am mai văzut asta dup‑aia de multe ori) că la ăştia era sport naţional să se parfumeze cu testere de‑alea fără să cumpere nimica. Aşa că m‑am făcut şi io neamţ la faza asta. No, am rezolvat problema cu transpiraţia, singura problemă rămasă e că în continuare cam puţea ceva a picioare nespălate. Am ajuns iar în budă, să‑mi miros papucii de data asta, puţeau şi ăia, da’ altă nuanţă de miros, deci sigur nu de la papucii mei puţea. Clar de la alţii.

Bă, să merem la avion, iar ATR, deci clar că numa’ cu autobuzu’ ne putea duce cătră autobuz. Începuse să ningă şi era un frig destul de ţapăn, mai ales că io eram deja cam dezbrăcat. Baba, genială ca de obicei: acuma io îs numa’ bine îmbrăcată, uitaţi‑vă ce frig li‑i la restu’.

În avion mirosu’ de picioare nespălate era şi mai pregnant, mai ales că nu e chiar mare drăcia, cam cât un autobuz mai mititel. Deja fierbeam: bă, da’ las‑o în mă‑sa de treabă, cum am furat io parfum pentru transpiraţie chiar nu putea şi ăla de‑i put picioarele să îşi fi turnat şi el în păpuci? Un pic de respect, ce mama dracului!

No, ajungem cu chiu, cu vai la Cluj şi sare nenea ăla de la vamă fix pe mine să mă ia la control cu bagajele: dacă v‑aş întreba ce aveţi în bagaje, ce mi‑aţi răspunde? Io, sec: haine murdare, vin din delegaţie şi nu am avut unde să le spăl.

Şi cretinu’ (era rangă de beat, puţea de la 10 metri) s‑o apucat să‑mi desfacă plictisit bagajul (el, nu io) şi lua fiecare textilă, se uita la ea şi o punea deoparte. Nu conta că era chilot, ciorap, tricou. Când o ajuns la plasa de la Billa, scoate cutia aia de cârnăciori (n‑o mâncasem) şi că asta ce e. Nişte cârnăciori, da’ cred că se vede. Păi şi de ce nu i‑aţi mâncat. Că am mâncat lasagna, de‑aia.

No şi ajunge al meu la ceasu’ pentru mama: hopaaa!, aicia ce e? Un ceas, cadou pentru mama. O desfăcut cretinu’ ambalaju’, o rupt hârtia aia frumoasă şi verde de la Harrods ăla, apoi se tot juca cu ceasul, că doară era foarte frumos. Până la urmă n‑am mai rezistat şi i‑am zis ăla e pentru mama, dacă chiar vrei ceva din bagaj îţi pot da ceva tricou murdar sau cârnăciorii. No bine, face el moale, poţi pleca…

Deci eram turbat‑turbat de nervi. Vameş idiot, plus câcatu’ ăla de miros de picioare era omniprezent, deja credeam că încep io să o iau razna. În taxi la fel. La blocul fostei la fel – chiar i‑am zis, ţin minte, bă, da’ să‑şi mai spele ăia de la parter hainele cum trebe, le pun aşa la uscat, put din stradă. În casă am lămurit până la urmă misterul: era câcatomberu’ vieţii, aşa trebuia să pută brânza aia să ştiu io că îi bună. Lu’ fosta i‑o plăcut de mai rar, mama o cam strâmbat din nas şi mi‑o zis că pute a picioare nespălate, aproape ca ale mele.

Ca de final, ce am învăţat io din delegaţia asta: să iau de pe orice avion cu care zbor un plic de sare şi unu’ de piper să le duc la mama (mai târziu luam şi de la hoteluri, crâşme, etc.) să vadă pe unde am umblat io. Mai târziu luam şamponu’ şi săpunu’ de la baie pe unde stăteam pe la hoteluri, da’ eram deja cu actuala nevastă, eram romantic cu ea şi mai dădeam şi la cumnate (am două), aşa că mama o rămas cu ceasu’ ăla ca amintire că o avut un prunc, care în loc să se rateze în minunatul combinat de la Câmpia Turzii cum era moda p‑atunci, o avut coaiele să pornească altfel în lume. Deci am învăţat să fiu român şi să accept asta. Io am fost şi îs pregătit pentru lumea asta, ei nu ştiu cât îs de pregătiţi pentru mine, mai ales că îs şi român.

Sfârşit.

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Luni seara venise o gaşcă de manageri de la Bistriţa, abia marţi am aflat, că am văzut-o pe Cami, nevasta colegului meu Dan p’acolo. Să vă lămuresc: era încă dimineaţă bine şi undeva, în ceva încăpere tătă numa’ sticlă erau nişte şmecheri cu ceva şampanii în mână. Cami aştepta cuminte afară, lângă uşă. N-o trecut mult ca să aflu că ăia de erau înăuntru sărbătoreau ceea ce era noul birou al departamentului de logistică. Acuma vă zic că şi Cami era managerul departamentului de logistică, de la Bistriţa. Dar, pentru că era româncă, se uita prin pereţii ăia de sticlă la ăia de beau şampanie, fără ca s-o invite şi pe ea. Încă îi mai am în cap ca modele de oameni de care să te fereşti. Nu mi-o prea ieşit, da’ încă mă străduiesc.

Treaba bună o fost că o venit Mihai, production manager. Straşnic om, îl legai la ochi şi ştia vinurile pe de rost. Venise de la Timişoara (câţi ştiţi că în Timişoara s-or făcut hard disk-uri IBM?) şi zicea la un moment dat că ăia de la Timişoara aveau în cap să-l linşeze, că împuţise tot biroul cu o brânză puturoasă de o lăsase la putrezit şi mai mult – o să vedeţi, devine important amănuntul. No, mă plâng la ăsta că e de căcat p’acolo, la care el, tati, se vede că nu ştii, las’ că te învaţă nen’tu Mihai. În seara aia n-o apucat să mă înveţe nimica, am fost scoşi la cina oficială de ăia de erau şmecheri pe la ei (veniseră totuşi nişte „menajeri”, cum le zic io), da’ tot am apucat să mă duc pe la ăsta prin cameră la o berică, era la altă pensiune. Minune mare! Pensiunea plină de oameni normali, în baie puteai linge de curat ce era şi pe ăsta nu îl căuta nimeni în gură cât mănâncă.

No, la cina oficială ca la orice minune de cină oficială, ne uitam unu’ la altu’, asta până o venit mâncarea, ceva friptane din ceva animale decedate, cert e că aveam fiecare cam juma’ de bou în farfurie. Am mâncat noi cât am mâncat, da’ chiar nu mai încăpea. No, da’ măcar v-o plăcut?, întreabă ăla mai mare peste toţi. Io, bou decedat ca de obicei: îi mai bună mâncarea ca la restaurantu’ ăla unde m-o dus Emil aseară, da’ îi prea multă (atunci ştiam şi numele crâşmotecii de lux, acuma l-am uitat). S-o lăsat o linişte oarecum deplină. Noroc cu Gerd, nu are el simţu’ umorului, da’ aici o fost maestru: păi Căline, până mai pipăm o ţigară ni se face iară foame.

Miercuri am ieşit la o berică neoficială cu nişte colegi de la IT (se dădeau mari că în Kitzingen îs peste 1 500 de berării, cam fiecare casă are berăria proprie), că joi meream la sediul din Nürenberg (acolo e centrul de IT şi acuma) şi s-o apucat unu’ să ne explice ce de-ampulea îs nemţii, cât îs de câinoşi. Uite, nu mai departe de acu’ o lună, or sunat vecinii la poliţie că îmi curge ceva de la motor, zicea el. M-o trezit poliţia la 3 noaptea, m-am dus 300 de metri mai încolo, la cutia de nisip şi am cărat nisip să pun peste pata de ulei! La 3 noaptea! Normal că îl compătimeam sincer, el ne invitase, pe banii lui nu era să facem mişto de el. No, după ce s-o lamentat el, am spart gaşca. Nu am înţeles dacă o zis că plătim nemţeşte sau olandeşte, cert îi că ne-am plătit fiecare berile lui. Cea mai ieftină o fost 3 euro jumate. I-am dat dreptate omului, cam ca pula nemţii, mai ales că a doua zi am aflat că el şi-o decontat chitanţa, cu toată consumaţia. Inclusiv a noastră.

Nu era chiar de nani, hai la Mihai la o bârfă, Cami era prin cartier, ca să zic aşa. Mihai, iară, tati, sunteţi voi proşti (eram cu Laci), hai că vă învaţă tata Mihai cum e viaţa p’acilea. Brusc am aflat nu numa’ că este peco în Kitzingen, da’ surpriză, aveau bere, Faxl, daneză, era un euro o cutie de-un kil. Saru’mâna şi acuma lu’ Mihai. Am trecut p’acolo de zeci de ori şi nu m-o dus mintea să intru în peco să văd dacă au bere. Fii antenă zice Mihai, ambalajul e returnabil, îţi dau 20 de cenţi înapoi. Chiar, zic io, ce câcat au ăştia de au scoruri de-astea prin oraş? Ăsta, numa’ un zâmbet, păi e normal, acuma or trecut de la marcă la euro. No, şi?, fac io. El, mai nevinovat: no, şi i-o futut. Deşi or zis că o să fie 2 mărci la euro, salariul îl iau în euro, da’ la preţuri or uitat să mai facă conversia. Păi mă piş pe conversia lor, io mor de foame acilea. Tati, vezi că nu ştii? Şi uite aşa am făcut cunoştinţă prima dată în viaţa mea cu un Lidl de-ăla sau cum se numeşte. Una pereche Rebook – 6 euro (cam naşpeţi, da’ erau de firmă). Vă vine să credeţi sau nu, tot peste români am dat şi acolo. 2 tirişti care cumpărau şampon la găleată de-a dreptul. Evident, cel mai ieftin. De ce? Păi simplu: acasă îl puneau în ceva sticluţe de plastic şi-l vindeau în vecini. Se vede că mergea afacerea, aveau comanda fermă, cel puţin la ăla cu miros (sau aromă?) de cocos. Ăia, uitându-se la mine şi la Laci, ziceau în româneşte no uită-te la ăia, măh, nu-s normali. Asta pentru că Laci şi cu mine găsiserăm doar nişte cărucioare mici-mici, pentru copilaşi (la noi încă nu am văzut să aibă cărucioare ca să le plimbe pruncii prin alimentara), aşa că ne plimbam cu alea.

Cam ce puteam noi duce acasă? Ciocolată! Găsiserăm pe la sub juma’ de euro, luaserăm fiecare cam 20-30 de bucăţi. Nu vreau să vă zic că am aşteptat să plece tiriştii din zonă, am pus la loc jumate din ciocolată şi am luat şi io două damigene de şampon. Cu cocos şi cu aloe vera, că deja moda aia cu aloe vera era la orizont.

Vă ziceam de Mihai că era mare fan Camembert de-ăla de pute (io şi în ziua de azi îi zic câcatomber, da’ no, io nu mă pricep), aşa că îi zic bă, lu’ colega (adică fosta) i-aş lua un câcatomber de-ăla, că îi fan. Evident că m-o încălţat cu cea mai scumpă, puţea aia de îndoia lumina soarelui. Zice ăsta băăă, asta îi aiaaaa, ui’ ce procentaj de grăsime are. Aaa, deci la asta ne uităm, câtă grăsime aaaareeee. No, am luat hoitu’, doo damigene de şampon, fo’ 15 ciucalate şi ne-am dus cătră baba dementă.

Bă şi vine nebuna şi-mi bate la uşă. Herr Oprea, problem. Herr madam, cain problem, facem să nu fie problem, da’ ce năcaz ai. Că aveţi de plată mai mult la cameră. Io, ca Bambi – da’ de ce, nu era micul dejun inclus în preţ? Vaaaai Herr Oprea, normalişe că este, da’ aţi vorbit la telefon. Adevăru’ e că uitasem c-o sunasem pe mama. Zic ok, plătim, cain problem. O mustăcit ea ceva p’acolo, nu m-am prins io iniţial…

Joi am ajuns dis-de-dimineaţă la Nürenberg, unde era centru’ ăla mare de IT. Ţin minte doar o fază simpatică, era jumatea lu’ martie şi ăştia aveau ditai excavatoru’ prin curte, executa ditai groapa. Întreb şi io, da’ ce fac ăia? Un nene, senin, piscină. Ei, căcat, piscină. Da, zice nevinovatu’, or fost probleme şi acuma le face piscină. Să vă explic: la nu ştiu ce fabrica vieţii de prin India (nu e chiar mic Leoni ăsta) o puşcat reţea, servere, tot. Şi or încercat să-i contacteze pe ăştia de aici (repet, din Nürenberg se coordonau toate rahaturile legate de IT) şi nu era nimeni la post: ba prin oraş, că dăduse primăvara, ba pe la piscina nu ştiu care, plus ăla nebunu’, de se uită la pornache (aveau pe unu’, geniu săracu’, da’ cam pe lângă cu fomeile, timiduţ, aşa că îşi punea pornache în sala de conferinţe, unde aveau videoproiector). Nu le-o mai făcut nimeni piscină până la urmă, or mărit parcarea, da’ asta am aflat mulţi ani mai târziu.

Atâta mai vreau să vă zic că ne-o dus în vizita aia să ne vedem colegii, şi ne explica şefu’ ăl mare cum o făcut şi o dres echipa. La care un nenea chel şi gras, IT-st până în măduva oaselor, sec: nu echipa, io am făcut.

Data viitoare povestim de întoarcerea lui eu acasă. Credeţi-mă, se merită până în uşa garsonierei lu’ fosta.

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Am mai băut un cafei, am mai stat o ţâştirică, apoi ne‑am făcut nişte sandwich‑uri, să avem la fabrică. Atunci o explodat şi baba în sfârşit, s‑o apucat ceva de bolborosit în germană şi o plecat spre bucătărie trântind uşa. Deci planul meu şi a lui Laci de a ne răzbuna pe prostia babei o început să dea roade, făcea aia cu nervii.

La taxi, altă trăsnaie, am dat de unu’, da’ o zis că nu ne ia, că nu ştiu ce, tot zicea el de‑ale lui, noi varză amândoi nemţască. Până la urmă zice nenea ‘moment’, se pare că ăsta e limbajul universal al taxiştilor de pe planetă, o bolborosit ceva în staţie şi ne‑o zis să wait. Într‑adevăr, o venit alt nenea şi ne‑o luat; nici acuma, după 8 ani jumate, nu am înţeles de ce nu ne‑o luat primul taxist. Fiind (el, taxistul) ceva mai tuciuriu decât media pe Germania, bag samă că avea boală pe noi că eram albi, chiar dacă ţigani din România, o fi fost rasist, habar nu am…

No, am ajuns la fabrică, cum îi tot ziceam io, ce să zic, cam cenuşiu, tot cam ca pe la Câmpia Turzii, la combinat, atâta că era mai curăţel şi aveau tot felul de steaguri şmechere în faţa porţii. Am făcut cunoştinţă cu colegii germani, alea‑alea, apoi ei, că hai să vă arătăm ce facem noi p’acilea. Io tot cu ochii după Emil, neamţul care mă angajase pe mine (cu el dădusem interviurile), ne făcuserăm preteni – nici el nu era neamţ blond (un dulap de 2 metri, model pe brunet, wenge cum îi zice acuma), nici io nu eram român întreg la mine. No, într‑un final dau cu ochii de el într‑un colţ de birou, muta ceva magneţi mici, roşii şi albaştri pe o tablă de‑aia magnetică (da, măh, ăia cu project management‑ul, ştiu); i‑am lăsat pe toţi baltă (ştiu, politicos ca aracu’ de fasole) şi m‑am dus să‑l salut pe om. Ăla, cu o privire uşor disperată că m‑am dus la el, gest pe care mi l‑am explicat seara, da’ no, s‑o bucurat foarte tare că m‑am dus să‑l salut. În rest, am văzut nişte priviri mai asasine, aşa, da’ nu m‑am agitat io foarte tare. Am făcut cunoştinţă şi cu Astrid, îmi zisese de ea Michal, în Slovacia. Bă, cam trecută femeia (pe vremea aia tot ce era sub 25 de ani era cam trecut pentru mine, femeia avea maxim 30 – hai, 31 de ani), da’ arăta incredibil de betoancă. Frumoasă la genul foarte frumoasă, fără spoieli şi alte prostii. Am aflat mai apoi că fusese gagică de‑aia de ţinea umbreluţele la cursele de motociclism – cum o fi ajuns ditai şefa de departament (foarte tehnic, de altfel, pe IT, de altfel), încă îmi scapă.

No, trece ceva vreme, apucă şi Emil al meu să zică bă, m‑or dat afară, la mine e ultima zi p’acilea, n‑apuc să dau reply, cum s‑ar zice, că ne‑am dus la masa de prânz. Fără leprosu’ dracului, doar noi, echipa, cum ar veni. Frumos la cantină – pe  bani, da’ la preţuri româneşti. M‑o frapat că toată ceata avea măcar o berică pe tavă, da’ cei mai mulţi cam două. Cu alcool. Da’ cu ce mere lumea acasă, aveţi autobuz? Aa, nu, zice Gerd (alt coleg), cu maşinile. Apoi adaugă plin de mândrie: la noi, în regiunea Franconiei, berea e considerată aliment. Mi‑o venit să‑i zic că şi noi în căminele studenţeşti aveam o vorbă – o bere egal un grătar cu pită, da’ m‑am abţinut, ăsta era chiar neamţ, un simţ al umorului ca la căprioara împăiată. Am mâncat, fără bere, am mai frecat mentosana pe‑acolo, apoi seara ne‑am întors la pensiunea vieţii. Noroc că o venit după Emiluţ şi m‑o scos să‑mi arate frumuseţile Germaniei, noaptea.

Am frecat noi ranga prin oraş, da’ nu prea mult, că nu e aşa mare oraşul, apoi ne‑am înfundat la o bere, să stăm la o vorbă. Îl întreb bă, da’ de ce te‑or fufu ăştia. Nu contează, zice el, da’ n‑ai făcut bine că ai venit aţă la mine: cine e pretenar cu mine e dujman cu ei. Ce n‑o înţeles Emiluţ e că mă durea la banană de jobul ăla de mai rar. Mă rog, revenim. După ce am servit noi berica, zice Emiluţ, hai că te duc undeva, într‑un loc special. Şi uite aşa am ajuns în ceva sat, dacă bine am înţeles, cel mai vechi şi mai bine conservat sat din zona aia, sau chiar din Germania, nu mai ţin minte. Cert e că aveau un restaurant de lux, unde iar m‑am făcut de cacao. Toţi la ţol festiv, mai puţin unu’ care avea pe el tricou cu Sepultura (era curat, bă, clar?). Habar nu am de unde, da’ am primit una bucată sacou din partea casei, ca să intru şi io în crâşmotecă. Vă jur, am văzut o javră de‑aia mică şi lăţoasă, până şi aia era cu ceva vestă pe ea.

No, vine chelnerul, io ţăran ca de obicei, să‑mi înec năcazu’ şi ciuda că iar îmi fac de căcat poporu’, m‑am aşezat gospodăreşte pe beute, până să ne vină comanda.

Bă, n‑am putut mânca ciorba aia de la felu’ întâi, atâta era de haute couture. Zice Emil nu‑i bai, ia alta. Io, ca găina prin meniu, că era numa’ în limba lor, păi ce să iau, că nu ştiu citi acilea. Până la urmă m‑am rezumat la o supă de fazan: fazan my ass, era un polonic de supă de‑aia la cub, cu ceva şuviţe de morcov aranjat estetic şi cam atât. Râdeam ca prostu’ cu nasu’ în farfurie. La felu’ doi, la fel. Îi zic lu’ ăsta bă, nu te supăra pe mine, voi sunteţi cam duşi, asta nu e mâncare, e prosteală. La care el, cu o faţă tristă pe care o s‑o ţin minte toată viaţa: Călin, de‑aia te‑am adus aici să vezi ce se preţuieşte la nivelul nostru de management. Dacă o să le zici mâine colegilor unde ai fost, or să crape de invidie. Culmea e că o avut dreptate, deşi nici până în ziua de azi nu înţeleg de ce era aşa hot şi trendy să mânci la crâşma aia din sat. Cert e că la desert m‑or nimerit: ananas caramelizat, fierbinte, cu îngheţată de muguri de pin. Genială treaba, recunosc. La fel de cert e că am văzut din greşeală nota de plată şi mi‑o picat faţa, 200 şi ceva de euroi, cu tot cu o glajă de vin consumată integral de mine, plus 2 beri, jumate‑jumate.

Am plecat de acolo, trebuia să trecem iar prin Kitzingen ca să merem la discotecă, în Würzburg. L‑o prins potera pe al meu cu peste 80 prin oraş; bă, să nu mă mai aburească nimeni cu nemţii ăia corecţi, s‑o tocmit ăsta cu robocop exact ca la noi în Românica, până la urmă i‑o dat ceva euroi şi duşi am fost.

În Würzubrg am ajuns noaptea, n‑am prea văzut multe, da’ am văzut o siluetă extrem de familiară mie: o catedrală. Da, aia. Dacă treceţi vreodată prin Cluj şi Turda, o să vedeţi surorile ei – atâta că a lor era curată de lingeai de pe ea, pe când ale noastre… ok, trecem mai departe.

M‑o dus al meu în ceva crâşmă studenţească, plin ochi de muieret. No, îi zic că pe la noi medicinistele şi alea de la biologie (botanistele, după denumirea populară) sunt extrem de populare, că se dau în bărci, ca să zic aşa. Aşa am aflat că la ei îs alea de la litere şi psihologie.

La despărţire (şi de atunci l‑am mai văzut doar o dată) l‑am întrebat: păi şi acuma ce faci, mai ai bani? Mi‑o explicat omu’ că la ei protecţia socială este, aşa că i‑or dat ăia o căruţă de bani să se care din firmă şi că plănuieşte o vacanţă. Ce vacanţă, întreb io. El, senin, mă duc în Brazilia să învăţ samba. Şi aia o făcut pentru următoarele 11 luni. Ultima dată când am aflat de la el ceva se re‑angajase, după un an jumate, ceva mega manager pe la o firmă de cartier, care face anvelope (da, alea continentale), iar de acolo s‑o dus la altă firmă de cartier, care face materiale de construcţii; ceva cu Bau, parcă…

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Am fugit ca nebunu’ cu bagajele după mine fix în partea ailaltă de aeroport ca să ajung la tren, pe care fireşte că l‑am pierdut (deja mă simţeam ca în nuvela aia, Proştii, pentru cine cunoaşte). Încă mă mai şi întreabă tanti aia de la informaţii că de ce n-am luat nu ştiu ce shuttle sau sky train, că nu mai ştiu, că ajungeaţi mai repede (săraca, nu ştia că îs român şi asta lasă urme)… No nu-i bai, zice tanti aia de la informaţii, că dară or mai fi altele cătră Kitzingen ăla. Mare dreptate o avut, n-o trecut bine juma’ de pachet de ţigări, că o şi venit trenu’. Dezamăgirea cam mare, recunosc, gara aia, tătă era betoane şi pictată cu graffitti.

În tren, prima surpriză plăcută rău: vagoane de fumători, unde fumai. Io fumez. A doua mare surpriză, neamţu’ lângă care m-am pus: fuma nişte ţigări ciudate, care miroseau a orice, numa’ a tutun nu, aşa că i-am cerut şi io o ţigară. Bă, avea nenea ăla o faţă senină de mai rar. După ce am ras 2-3 ţigări, mi-am dat seama că nu de la alea. Da’ de unde veniţ, întreb io, ca în Românica. Din India, zice guru ăla visător. Aşa am aflat că nenea, deşi fusese ceva şmecher pe la ei (erau părinţii mândri de el, cum ar veni), îşi băgase picioarele în tot şi lucra juma’ de an pe unde apuca prin Jermanica, iar ailaltă jumate stătea în India. Încă mai visez să fac şi io de-astea – chiar şi acuma îmi pare rău că nu am dat curs invitaţiei de a rămâne şi a lucra cu el pe ceva şantier, ca zilieri şi apoi să merem în India.

Ioi, cu trenul mi-am mai adus aminte o fază genială, când am vrut să mă duc către vagonul restaurant: la capătul vagonului nu ştiam cum să deschid uşa, că pe vremea aia încă nu se inventase civilizaţia la CFR-ul nost, deci nu aveam de unde să ştiu. Am tot tras io de uşă, am împins, până la urmă am ajuns exact ca în filme, cu picioarele pe uşă şi o tot zgâlţâiam, convins fiind că s-o blocat trăsnaia. Când mă uit la celălalt vagon într-un moment de respiro, era un nenea care se holba la mine zici că vedea extratereştri. Lăsând ruşinea la o parte, i-am făcut semn că pliiiiz, cum draci deschid uşa? La care el, cu un zâmbet drăcesc, îmi face semn să mă uit lângă uşă, unde, tre’ să recunosc, se vedea ceva buton îl văzusem şi înainte, da’ am crezut că e ceva sonerie, că aşa arăta. No, minune mare, când l-am apăsat, s-o deschis şi uşa: treabă nemţească, nu se strică aia aşa uşor, or fi prevăzut ei că or să vină şi români.

No, în fine, am ajuns în fapt de seară in minunata localitate Kitzingen. Am luat taxiul de rigoare, care după ce o tras 2‑3 spirale prin oraş, o oprit la maxim 200 de metri de gară, la pensiunea unde aveam io cazare – ţepari sunt peste tot, ce să-i faci. Am plătit lu’ nenea şi am intrat în pensiune. No, nu era urâtă pensiunea, da’ când am intrat în cameră, m-or cam pălit peste ceafă românismele: mobilă cam jerpelită, frigider cam nu mergea (că doară n-o să consumăm curent, nu?) şi, cireaşa de pe tort, baia. Budă de cămin studenţesc, iar duşul… io atâta mizerie n-am văzut nici în reclame (chiar, ce fomeie tre’ să fie aia să aibă aşa jeg în baie şi bucătărie ca astea de la reclamele cu Bang! şi murdăria dispare – io pe alea le-aş interna, sincer). Mai adaug doar că abia picura apa la duş de cât calcar era.

Dimineaţa m-am trezit devreme să dau o raită prin oraş, să văz şi io pe viu primul meu oraş german. Acuma tre’ să recunosc, io eram pregătit să îi întâmpin, nu ştiu dacă ei erau pregătiţi pentru mine: la micul dejun m-am întâlnit cu un coleg de la Arad, om genial, îl numim Loţi. Gătase ceva legat de păduri şi animale, da’ cum nu o găsit nimic de lucru în branşă, se apucase de IT şi era sys admin la Leoni Arad. Facem cunoştinţă, bem un cafei, mai bem un cafei, halim un ou fiert, am zis că să radem nişte şuncă, ceva, când hopa!, vine proprietara la noi, tătă era numa’ zâmbet cu lapte şi miere de albine. Cam cât mai staţi? Păi terminăm de halit şi merem, îndrăznesc io. Nu, zice mierea de albine, la noi, ca oaspeţi. Păi fo’ 10 zile mai avem de stat, zic io, neştiind unde bate băbătia. O să vedem mai încolo unde bătea.

Ieşim noi fain-frumos prin oraş, ajungem la apa cea mare pe numele ei râul Main, şi, de pe pod, mi-am dat seama că mă urmăreşte piaza-rea. Kitzingen ăla arăta destul de, cum să vă zic io, arăta aşa, cam ca şi Câmpia Turzii, cu condiţia ca şi Câmpia Turzii să arate ca şi Kitzingen: oraş mai mititel, populaţie nu foarte numeroasă, şi cam nimic important de văzut (lăsaţi-mă cu turnu’ vieţii, e plin de turnuri pe planetă!!). Era fain pe podul ăla de peste râu, vedeai vapoare pline de oameni, barje de-alea mari încărcate cu te miri ce, plus o sumedenie de raţe şi da, lebede! Bag samă că romulanii noştri nu ajunseseră încă în zonele alea.

Când am coborât la râu, erau încă nişte prunci de-ai lor (nemţi) care dădeau la raţe. De mâncare. Adică ceva dintr-o pungă de Mac. Bă, fomiste rău raţele alea, or halit inclusiv ambalajul de hârtie, spre surprinderea generală. Io aşa m‑am prins cum ţin ăştia râul curat, ţin nişte raţe de-alea care nu fac fiţe la mâncare.

No, vine amiaza, noi, ca românii, ne loveşte foamea ca după o zi de sapă. Am zis că nu mâncăm în oraş, că e prea scump, aşa că ne-am orientat spre ceva alimentare de-alea locale. Daţi-mi voie să-mi aduc aminte vag preţurile: suta de salam peste 2 euroi, iar o pită bătea regeşte către 3. De suc, bere şi alte asemenea nici nu putea fi vorba. Cert e că am mâncat din brişcă (luată de jos, de la restaurantul pensiunii) ruda de salam de o adusesem de la Cluj, împreună cu pita tot de la Cluj; dacă salamul o fost ok, mai ales că eram pe felie cu Adi Ilie, pita pot zice că îşi cam arăta vârsta, mai ales că bătuse jumate de Europă într-o săptămână şi o zi.

Aşa că am decretat cu colegu’ Loţi (Laci, pentru ardeleni) că putem da şi noi la raţe. Cele rămase din pită, plus salamul, că nici de ăsta nu eram convinşi că ăla era gustul lui original. Am ajuns iară pe gârlă, am zis că tatonăm întâi terenul, am aruncat o bucăţică de pită în apă. Raţele or fi crezut că îi ceva blue cheese, datorită culorii, aşa că nu s-or dat înapoi. Io, glumeţ, îi zic lu’ Laci, gata, să mânce şi salam, să nu li se aplece de la atâta pită mucegăită, ne amendează ăştia că le distrugem fauna. Am rupt gospodăreşte nişte salam, evident or zburătăcit proastele în direcţia respectivă, ca apoi să vedem că pleacă de acolo. No, am tot rupt salam să le dau, crezând că una mai şmecheră înşfacă ditai bucata şi rămân alealalte fără, da’ când am aruncat mai lângă noi, am văzut cu stupefacţie că nici una nu poftea la salam. Repet, vorbim de nişte disperate care cu câteva ore înainte mâncaseră nu numa’ un meniu de la mac, cu cartofi prăjiţi si hamburger, da’ haliseră şi punga de hârtie. Bag sama că aveau şi ele limita lor de suportabilitate la chimicale şi alea româneşti le atacau ficaţii instant.

A doua zi, duminica, ne aşezăm noi la masă cu Laci, dis de dimineaţă (avea baba aia nebună de la 6 la 9 dimineaţa program) şi începem să halim omeneşte, cu gând clar să împingem masa de prânz mai către cină. Pe când haleam noi, or mai intrat şi ceva soldaţi. Ca s-o luăm omeneşte, în 10 minute erau doi civili şi o gaşcă de americani şi canadieni, parcă. Aşa am aflat o diferenţă fundamentală între Câmpia Turzii şi Kitzingen: ăştia aveau acolo ditai baza NATO – aşa că, oraşul era jumate cu nemţi, jumate cu soldaţi NATO şi ce mai rămăsese eram noi. Băbătia de la pensiune, ca vulturu’, se tot învârtea şi studia terenul. Bă, o venit nebuna să ne întrebe dacă nu ne-am săturat! Studiind şi noi terenul, i-am văzut pe soldaţii ăştia că haleau o frunză-două, serveau rapid un ceai sau un cafei şi duşi erau. Spre deosebire de locatarii români care începeau omeneşte cu o cafea, apoi serveau nişte ouţe, nişte şunculiţă, rădeam şi nişte lapte, să fie, apoi terminam tot cu o cafea, aşa, ca pentru siestă. Carevasăzică asta era durerea babei! Îi mâncam noi mâncarea! O să vă zic data viitoare continuarea, că evident nu se gată aici povestea.

Vă mai zic doar că seara stăteam pe pod să scuip pe vapoarele care treceau și tot într-o seară am sunat-o pe mama că io îmi dau demisia şi vin de urgenţă acasă. Cu chiu, cu vai, m-o potolit fomeia, de am ajuns să stau cât o fost de stat. Da’ asta pe data viitoare.

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Dimineaţa am fost şi mai fericit să văd că sala de mese unde haleam eu dădea fix către recepţia aia, deci puteam admira bruneta în continuare. Atâta că nu mai era bruneta, era o donşoară blondă. M-am îndrăgostit şi de aia, foarte frumoasă şi ea, nu mai zic că seara m-o lăsat pe calculatorul de la recepţie să mă dau pe net. Pentru donşoarele mai puriste, cam aşa suntem noi, bărbaţii, ne îndrăgostim instant şi ne trece la fel de repede.

Mama mă dăscălise de acasă cum să fac economii din fenomenala diurnă de 35 de euro – dacă era după mintea femeii, trebuia să gătesc în cameră. N-o fost să fie, m-am dus în oraş, unde am halit o pizza scumpă de rupea locul. Adică pizza o fost ok, dar celelalte 200 de beri băute lângă, alea or rupt diurna mea în două.

Dimineaţa am avut din nou maşină la trotuar (era să zic scară) să mă ducă la Leoni Slovacia, unde urma să îmi petrec o săptămână în training – eram ditai IT Analyst-ul lui Leoni Bistriţa, iar colegii din Slovacia urmau să mă pregătească în tainele analizelor IT. Ca fapt divers, după 9 ani pot să vă spun cu mâna pe inimă că încă nu ştiu ce face un analist IT. No, ajung la întreprindere şi am două mini-şocuri: primul era legat de oamenii ăia, la fel de pământii şi de cenuşii ca ai mei de acasă, cu feţe triste şi duse pe altă planetă. Al doilea mini-şoc o fost când am văzut un Porsche la intrare, într-un fel de showroom (Leoni ăştia fac cabluri pentru toată partea electrică la maşini). La Bistriţa era Mercedes şi BMW, la ei era Porsche, dar s-o mai fi schimbat treaba de atunci. Treaba faină era că Porsche-le ăla era zgâriat din toate unghiurile cu sârme, chei, ce or fi avut şi ei. Aşa m-o pocnit revelaţia că şi slovacii ăia îs tot un fel de români, mai ales după ce s-or despărţit de Cehia, prin 1993, parcă – frustraţi vai mama lor. Ca noi, adică.

O a doua revelaţie legată de Trencin o fost că noi am trăit fenomenul globalizării încă mult înainte să fie un termen la modă. Eram cu un om absolut minunat, Mihai pe traducerea românească (Michal sau ceva de genul pe numele lui de slovac) la o bere, la ceva restaurant şi m-am uitat la podea şi am încremenit: exact betoanele alea ordinare şi oribile de erau şi pe la noi în toate cofetăriile şi restaurantele, cu ceva modele cu alb. Bag sama că eştia de eram în CAER, sau cum se numea comunitatea aia a ţărilor socialiste trebuia neapărat să avem betoane de-alea oribile prin restaurante şi cofetării. Asta ca să te simţi ca acasă oriunde mereai pe vremea aia în excursie cu OJT-ul si ACR-ul (ăsta era ceva Automobil Clubul Român, parcă) în ţările socialiste, gen Ungaria, RDG, Bulgaria, etc. Unde or greşit un pic românii o fost simplul fapt că în restul ţărilor socialiste se cam găsea de mâncare, pe când la noi nu. Poate de-aia am ajuns fomistul distrus care îs. Dar să nu deviem.

No, berea slovacă era cam ca aia cehească, deci G R O Z A V Ă! Nu mai ţin minte ce am beut şi oricum nu cred că ar conta, cel mai probabil îs cumpăraţi de concernele alea mari. Ce ţin minte în schimb o fost, după părerea mea, cea mai tare lansare de bere ever. Să vă zic: berea, tot bere, cu ce o deosebim de altele? Fuaaaarte simplu. Hai să punem nişte pipiţe betoance extrem de sumar îmbrăcate pe sticle. Şi, când sticla îi suficient de rece, vedeai pipiţele in fofoloanca goală, că se evaporau ca prin magie urmele de sutiene si de tanga de pe ele. Repet, doar când berea era suficient de rece. Genial. Dar staţi, că nu îi gata. Ce ar fi dacă am lansa oficial berea cu o caravană care se plimbă prin ţară, iar berea ar fi servită fix de pipiţele alea, extrem de sumar îmbrăcate, pe patine cu rotile?

Aşa, ca şi concluzie, io am rămas cu impresia (asta în 2003) că slovacii ăia îs tot un fel de români, cu bune, cu rele, atâta doar că îs cam cu 15 ani în faţa noastră.

Şi am ajuns iar in Viena, de data asta cu destinaţia Frankfurt. Pentru marile concerne globale, partea asta cu trimisul în delegaţii e un fel de hai să-ţ (v-am zis, noi in Ardeal nu prea ştim cu ţi) fac o favoare, ca oricum te fut destul. No, îţi fac marea favoare să te trimită în delegaţii, dar ar fi ideal să iasă pe cheltuieli 0, dacă se poate. Aşa că am ajuns să zbor spre Frankfurt cu renumita companie la nivel sătesc şi judeţean, numită Austrian Wings. Credeţi-mă, instant mi s-o făcut dor de Tarom, cu ATR-urile lor. Bă, io aşa coajă de avion nu am văzut veci şi sper să nici nu mai văd. RATA aia de mere pe sate îi lux, mai ales la dimensiuni. Ca să vă faceţi o idee ce coajă era, când ne luam avânt să decolăm, îi flutura lui avionu ăsta sau ce era ditai bucata de vopsea pe la braţul ăla de ţine roata. Mi-am şi zis atunci, no ui’ la ăştia, or vopsit avionu’ peste vopseaua veche, de s-o desprins şi flutură aşe.

Am ajuns în aer după câţiva Tatăl Nostru (ştiu o versiune prescurtată, până decolează avionul îl zic de 10 ori, minim) şi duşi am fost.

Austriecii tot un fel de nemţi, altfel, nu şi-or bătut joc de noi decât cu avionul, stăteam în el de zici că eram girafă, da’ no, îs ardelean învăţat să rabd. Şi văz că vin ăia cu de-ale gurii, ceva biscuiţei, nimic important, da’ mi s-o părut că văd şi ceva berică…

Şi când să vie alea, iese ceva naţie de indian din budă (singura, de altfel) din spatele avionului, urlând în gura mare “I shit on the toilet!, I shit on the toilet!”. Pretena Lori, de s-o rugat de mine să scriu aici, o uitat să vă zică, io îs un pic redus mintal, aşa că, în prostia mea, i-am zis indianului “Congratulations”, de o crezut ăla că îmi bat joc de el. Dup-aia m-am prins care o fost buba: era stricată buda, da’ bag sama că tantile alea cu papa cam ştiau ele ceva, că instant o intrat una la budă cu ceva mănuşă de-aia lungă pană la cot, din plastic transparent, de folosesc veterinarii când fată vaca. No, o terminat tanti treaba, s-o întors la treaba astalaltă, să ne dea nouă de papa şi ceva de beuturit. O ajuns la mine, că doriţi ceva? Io, oaie, vedeam numa’ pe indianu’ ăla fugind prin avion şi pe asta intrând după el… ea, ca gaia-maţu, că vă servesc un senvici de-ăla sau de-ăla. Io, în final, nu, mulţam, am mâncat acasă, etc. Ea, continuă, da’ ceva de beut vă dau? Io, geniu ca de obicei, da, o bere, da’ numa’ dacă mă lăsaţi pe mine să mi-o iau.

No, numa’ atâta vă mai zic că era furtună crâncenă în Frankfurt, da’ nu cred că eram noi aşa importanţi să nu ne lase ăia să aterizăm. Şi atunci mi-am văzut moartea cu ochii, deja mă uitam prin ce codru ne aruncă ăla cu avionu’ lu’ mă-sa, de nu ne mai află nimeni în veci. Atunci mi-am jurat două lucruri: că dacă scap mă piş pe cel mai verde zgârie-nori din Frankfurt (nu e verde, da’ mission acomplished) şi că primul lucru când mă urc în orice avion de acuma e să mă duc la budă, să îmi fac nevoile: dacă tot e să ne prăbuşim, măcar să le îngreunez identificarea ADN.

Da’ nu ne-am prăbuşit şi am ajuns in Jermania, unde trebuia să mă duc la Kitzingen si la Nürnberg. Aia pe data viitoare.

Citeşte şi alte povestiri din Jurnalul călătorului năprasnic de Călin Oprea

Palmengarten

Grădina botanică (Palmengarten) din Frankfurt este o adevărată oază de verdeaţă în inima oraşului şi o destinaţie extrem de populară atât pentru localnici, cât şi pentru turişti. Palmengarten este deschisă publicului din anul 1871 şi, datorită dimensiunii sale impresionante de 29 de hectare, este cea mai mare grădină botanică din Germania. Un aspect interesant este acela că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici se creşteau legume care serveau ca provizii pentru spitale.

Numeroasele sere adăpostesc specii de plante din aproape toate colţurile lumii. De exemplu, Tropicarium este un ansamblu de 14 sere unde se găseşte o varietate de plante tropicale şi subtropicale. Diferitele tipuri de climate sunt recreate pentru ca plantele să crească în condiţii asemănătoare celor din mediul natural. În grădinile exterioare se găsesc în permanenţă flori de sezon, prin urmare iubitorii de plante nu vor avea niciun motiv să se plângă.

Tot la Palmengarten sunt organizate diverse expoziţii (de orhidee, azalee, trandafiri, crizanteme, uleiuri aromate, produse cosmetice), concerte şi spectacole de teatru, dar şi evenimente cu scop educativ.

Dacă nu sunteţi pasionaţi de plante, vă puteţi plimba prin grădini, puteţi lua masa la unul dintre cele două restaurante sau puteţi juca minigolf. Nici cei mici nu vor avea timp să se plictisească pentru că au spaţii de joacă special amenajate.

Mie mi-a plăcut foarte mult grădina botanică, ca dovadă am mers acolo ori de câte ori s-a ivit ocazia. Pentru mine, primăvara din acest an a venit la Palmengarten, acolo am văzut în luna martie primii ghiocei, primele brânduşe şi primii copaci înfloriţi, pe când Bucureştiul se afla încă sub stăpânirea troienelor de zăpadă.

La Zoo

Grădina zoologică din Frankfurt este a doua din Germania ca vechime, fiind înfiinţată în anul 1858. Se întinde pe o suprafaţă de 13 hectare şi adăposteşte peste 4 500 de animale din 500 de specii. Este de înţeles curiozitatea umană cu privire la aşa-numitele animale exotice precum lei, tigri, crocodili, rinoceri, maimuţe, întrucât puţini dintre noi au ocazia să le vadă în habitatul lor natural. Eu, de exemplu, sunt fascinată de felinele mari, mă impresionează agilitatea pe care o posedă în pofida gabaritului mare. Nu-mi place să le văd în cuşti, dar nici nu cred că m-aş încumeta să le fac o vizită la ele acasă. Sau cine ştie? Experienţa unui safari nu-i de ici, de acolo. Până atunci, mă mulţumesc cu documentarele de pe Discovery şi National Geographic.

Mi-a plăcut bazinul amenajat pentru foci care se bălăceau nestingherite de zarva din jurul lor. Partea interesantă era că puteai vedea simpaticele animale înotând sub apă prin nişte geamuri special amenajate. O altă secţiune aparte este cea dedicată animalelor nocturne. Când intri în încăperea cu pricina e întuneric beznă, dar ochii ţi se obişnuiesc treptat şi începi să distingi animalele care duc o intensă viaţă de noapte.

În camera dedicată insectelor mi-a atras atenţia un tub transparent şi destul de lung în care trăia o colonie de furnici. N-am reuşit să-mi dau seama unde era baza armatei de furnici, însă am stat o vreme să privesc forfota harnicelor insecte care cărau tot felul de provizii în scopuri numai de ele ştiute.

Am mers şi la lemuri, îmi plac maimuţicile astea haioase şi pline de energie. Dar se pare că lemurii de aici aveau o zi mai proastă şi nu aveau chef să se tragă de coadă şi să facă giumbuşlucuri ca cei pe care i-am văzut la grădina zoologică de la Roma.

La un pahar de vorbă

După atâtea plimbări este cazul să ne relaxăm puţin, aşadar ce spuneţi dacă ne tragem puţin sufletul la o terasă sau la un restaurant? Ca în orice metropolă respectabilă, gastronomia se află la loc de cinste şi în Frankfurt. Restaurantele sunt numeroase şi pe toate gusturile şi, din cauza ofertei variate, te vei pierde cu siguranţă în peisajul gastronomic dacă eşti indecis.

Sachsenhausen este un cartier din Frankfurt, dar pe noi ne interesează partea veche şi pitorească a acestuia, unde se află un număr mare de restaurante şi baruri. Fie că eşti pasionat de bucătăria italiană, spaniolă sau orientală, fie că vrei să deguşti preparatele locale, fie că vrei să-ţi potoleşti setea cu o halbă de bere nemţească sau irlandeză sau cu un pahar de Apfelwein (vin de mere), fie că vrei să pufăi o narghilea, atunci te afli în locul potrivit. Eu am mâncat de multe ori la Borsalino, un restaurant italienesc cu mâncare foarte bună, şi nu mă refer aici doar la pizza, ci şi la paste, salate, supe sau rizoto. Preţuri accesibile, mâncare gustoasă, personal prietenos, ce ţi-ai mai putea dori? Nişte vinuri mai bune în meniu şi totul ar fi minunat.

Dacă doriţi să încercaţi bucătăria locală, nu veţi fi dezamăgiţi. Restaurantele cu specific nemţesc sunt numeroase şi mai tot timpul pline. Un mic avertisment în legătură cu porţiile: sunt mari. Aşadar, doamnelor, atenţie maximă: mâncarea nemțească atentează grav la silueta dumneavoastră. Dacă sunteţi curioase să încercaţi bucătăria nemţească, sfatul meu este să comandaţi porţii pentru copii. Nu toate restaurantele au această opţiune, dar merită să întrebaţi. La început nu înţelegeam cum pot germanii să mănânce porţii atât de mari şi totuşi să aibă o formă fizică de invidiat. Ulterior, am realizat că sunt foarte activi şi profită de orice ocazie ca să facă mişcare indiferent de vreme. La ei mersul pe bicicletă şi jogging-ul nu sunt activităţi sezoniere, ci parte integrantă a unui mod de viaţă.

O altă nedumerire de-a mea este legată de Apfelwein. Sincer, nu înţeleg pasiunea germanilor pentru vinul de mere. Am avut mai multe tentative de a mă împrieteni cu această băutură, toate eşuate. Evident, e vina mea: nu-mi place gustul, e acru de ţi se face gura pungă. Am încercat să-l beau simplu sau în combinaţie cu apă minerală sau suc. N-a mers dom’le, mai bine daţi-mi un pahar de vin normal.

Şi pentru că tot vorbim de specificul local, vă recomand să încercaţi celebrul Afpelstrudel sau ştrudelul cu mere. Dacă găsiţi un restaurant unde se face „în casă” cu atât mai bine. Servit cu îngheţată şi în compania unui sos de vanilie este absolut delicios!

Numeroase restaurante, cafenele și fast-food-uri se găsesc și în zona gării. Nu vă speriați, știu că gara nu este unul dintre cele mai recomandate locuri, dar atâta vreme cât nu vă aventurați noaptea pe-acolo, e în regulă. Iubitorii de mâncare arăbească vor găsi cu siguranță ceva pe gustul lor. Mie mi-au plăcut tarabele lor cu fructe și legume proaspete care mai de care mai colorate și mai îmbietoare. În zona gării am găsit un restaurant chinezesc de tipul “all you can eat” cu mâncare bună și prețuri rezonabile. Aici am încercat sushi pentru prima oară. Un mic paradox, nu? Am mâncat un fel japonez într-un restaurant chinezesc, dar ce mai contează. Am încercat și mi-a plăcut. Cu siguranță voi mai încerca sushi și în altă parte, măcar așa de dragul comparației.

În Frankfurt, festivalurile sunt la ordinea zilei. Desigur, exagerez puțin, dar cât timp am stat acolo m-am convins de popularitatea de care se bucură festivalurile organizate pentru … aproape orice: Festivalul sosului verde, Festivalul vinului de mere, Zilele Frankfurtului, Săptămâna italiană, Săptămâna spaniolă, etc. Prilej de distracție pentru toată lumea, care vine cu mic, cu mare să mănânce cârnați, friptură de porc, tarte flambate, dulciuri, să ciocnească halbe de bere sau pahare cu vin și să asculte muzică tradițională. Într-adevăr, atmosfera este foarte plăcută și nu prea ai cum să nu te simți bine cu atâta bună dispoziție în jurul tău.

La shopping

Pentru amatorii de shopping, Zeil este cuvântul magic. Înarmaţi-vă cu răbdare şi bani, căci veţi avea nevoie şi de una şi de alta. Pe lângă zecile de magazine, mai aveţi la dispoziţie şi două mall-uri: Galeria Zeil şi MyZeil. Un sfat: ideal ar fi să mergeţi la cumpărături în cursul săptămânii pentru că sâmbăta nu ai loc să arunci un ac și la cabinele de probă se formează cozi destul de mari, iar duminica, după cum probabil ştiţi, magazinele sunt închise. Cei interesaţi de articole de lux şi haute couture pot merge pe micuţa și eleganta Goethestraße, unde vor găsi tot ce le pofteşte inima, de la haine şi bijuterii până la tablouri şi obiecte decorative. Există variante şi pentru iubitorii de chilipiruri: târgul de vechituri pitoresc şi extrem de popular de pe Schaumainkai (lângă Main) sau Lindleystraße (în partea de est a oraşului).

Scurtă încheiere

Frankfurt este primul oraş „din afară” în care am locuit pentru câteva luni şi recunosc că mi-a plăcut această experienţă. Am îndrăgit oraşul, m-am familiarizat cu felul de a fi al locuitorilor şi n-am simţit atât de pregnant faptul că sunt un străin. Asta şi datorită faptului că mulţi dintre colegii mei de-acolo erau români. Trăind într-un mediu nou şi fiind expusă unei mentalităţi noi, perspectiva personală s-a modificat în mod inevitabil. Un lucru bun de altfel, până la urmă schimbarea este singura permanentă, parcă aşa se spune. Cu siguranţă că au mai rămas multe lucruri nespuse despre Frankfurt; să nu omitem totuşi faptul că v-am descris acest oraş într-un mod pur subiectiv. Poate că unora le-a plăcut într-o măsură mai mare sau mai mică sau poate că nu le-a plăcut deloc. Mie una mi-a plăcut şi sper ca cele scrise aici să vă facă măcar un pic curioşi în legătură cu acest oraş.

Muzeul de artă modernă.

No, dragii mei, cu arta modernă e simplu, sau pricepi, sau nu pricepi, sau îţi place sau nu îţi place. Eu în 90% din cazuri n-o pricep, dar am cu siguranţă un sentiment de „asta îmi place” „asta nu” şi „ce naiba a vrut să ne spună nouă poetul??”

Muzeul la care am fost este cel din Frankfurt, şi ce m-a mânat pe mine în luptă, pardon, înăuntru, a fost un anunţ văzut pe undeva că tocmai aveau o colecţie care cuprinde inclusiv lucrări de Andy Warhol . Ei, mi-am zis, asta trebuie să vadă ochiul. Am intrat, intrarea vreo 12 euro, iar muzeul… în formă de felie de tort. Aşa e construit. Pentru mai multe detalii puteţi intra şi aici.

Înăuntru… altă lume. O lume de culori, forme şi idei, care stârneşte simţurile sau stârneşte pofta de a o lua la fugă. (Am intrat la un moment dat într-o cameră unde rula o proiecţie cu nişte imagini tulburătoare şi nişte sunete de film de groază. Am ieşit. Artă, domnule!)

Mi-ar plăcea să avem vreun critic de artă printre cititori şi să-mi zică: măi domnişoară, păi ştii ce ai văzut ‘mneatale acolo?

În lipsa dânsului (criticului), să încerc eu să zic. Vă rog să nu uitaţi că nu vorbesc deloc din prisma cunoscătorului. Hai să zicem că vorbesc din prisma „simţitorului”, cel care intră şi experimentează fără să ştie despre curente, modernism, post-modernism, pop-art, etc.

Încăpere: pe un ecran, o proiecţie cu un elefant ce se întinde pe jos. Cumva, faci parte din ce se întâmplă acolo, proiectoarele sunt puse de aşa manieră încât îţi proiectează umbra pe pânză. Am stat un pic înăuntru. Sentimentul era unul bun, deşi nu ştiu ce făcea elefantul.

Încăpere: pe un ecran rulează filmul cu artistul creând. Minute în şir artistul se gândeşte. Apoi pune mâna pe ceva materiale, le răsuceşte. Se gândeşte. Camera filmează: mâinile. Şapca. Ochii. Cutele. Transpiraţia. Filmul are vreo 80 de minute. Ies.

Încăpere – mare, pe vreo două etaje, înăuntru o construcţie galbenă de plastic, pe care o poţi ochi din mai multe unghiuri. Sentimentul iar e bun, e cald, galben, copt. E bine, mai intru şi mai ies de câteva ori, că aşa mă duce traseul prin muzeu.

Exponat: un teanc de prosoape de masă. Pur şi simplu. Simt că aş avea nevoie de ceva explicaţii.

Exponat: pe ăsta era să-l ratez. O debara, sub scară (paranteză: fusesem înainte la grădina zoologică din Frankfurt, unde au o oarecare „transparenţă”, adică vezi camerele unde pregătesc mâncarea pentru animale, vezi camerele cu acvarii, etc. Jur că am crezut că despre asta e vorba şi cu debaraua noastră). Ei, nu, este o operă de artă, care chiar asta vrea să reprezinte, o debara „normală” dintr-un muzeu de artă. Mă duce cu gândul la „Inception”, să ştiţi.

Confuză, merg mai departe. Forme, culori, geometrie, dormitor, „n-aveţi voie să vă apropiaţi aşa tare de exponate”, fotografii, până şi arhitectura muzeului îmi place, e şi asta o operă de artă în sine.

Ajung la sala cu Andy Warhol. Nu vă pot descrie sentimentul, oricât aş încerca. Ştiu că nu înteleg, că mă depăşeşte, dar respir: sunt în prezenţa geniului. Descopăr o lucrare de Roy Lichtenstein  pe care o ştiam de ani, fără să am habar a cui e. Oftez (cu ignoranţă). Şi-apoi zâmbesc: aveam dreptate, arta modernă sau îţi place sau îţi displace, într-un mod de-a dreptul visceral. Dacă nu e nici una nici alta, te scarpini în creştetul capului şi zici: „ce-o fi vrut să ne spună nouă artistul??”

(Paranteză: gâsca din titlu, în caz că nu v-aţi prins, eu eram!

-Unde mergem, mă?

-La Nürburgring…

- Nur-burger-cum? (cred că mi-era foame) Şi ce-i acolo? Grăi blasfemiator gâsca…)

Am plecat cu maşina din Bonn, până la circuit, cam vreo oră dusul, într-un peisaj superb (aaa, deci aici era partea superbă a Germaniei, plus toţi motocicliştii pe care nu-i văzusem prin oraşele vizitate!). O zonă frumos virajată, cu căsuţe de pus în vederi şi cu vii aşternute peste dealuri – e zonă viticolă.

Fain e că şi înainte de circuit şi după el, până la o distanţă considerabilă, se aude zgomotul specific al curselor, uruitul-zumzăitul acela pe care îl ştiam de la TV. Un pic m-am dezumflat când am aflat că nu mergem la circuitul nou (asta după ce reuşisem să aflu şi eu de fapt ce vizitez), pe care tocmai se şi ţinea o cursă, parcă de Formula 1.

Nu, noi am mers la circuitul vechi, care are vreo 20 km de curbe si ace de păr prin pădure, la diverse grade de înclinaţie ale pistei… şi care la un moment dat a fost considerat totuşi prea periculos, de unde îi mai zice şi Green Hell (Grüne Hölle). Prin 1984 au construit unul mai nou, de Grand Prix (ăla la care nu am mers). Mai multe detalii, chiar interesante, iaca aici.

Ei, şi-aici a început distracţia. De fapt noi am mers să vedem turiştii care vin să se dea pe Nordschleife – iadul ăsta verde. Cu rezervări făcute cu câteva luni în urmă, până la un an, că altfel nu prinzi loc. Tehnica e aşa: vii ‘mneatale de-acasă cu ce-ai prin ogradă – mai un Aston Martin, mai un Renault, un Porche, preparat sau nu, vreun Jeep, sau chiar o furgonetă. Da, era şi-una de-aia pe acolo.

În plus, dacă tot eşti amator de senzaţii tari, poţi să vii cu motocicleta dumitale. Asta e, te înghesui printre maşini pe acolo, că e democraţie domnule: toată lumea cu toată lumea, de la Mercedes la Yamahă, e loc pentru toţi. Fiecare după puteri, aşa că erau teribil de amuzanţi: care mergeau ca la piaţă, care în goana mare, de nu apucam să-i mai fotografiez de când apărea maşina de după curbă până dispărea la următoarea curbă. Unii cu căşti, unii cu decapotabile, unii turaţi pân’ la Dumnezeu, alţii just cruising.

Ah, şi dacă nu deţineţi nici un fel de permis, nu-i bai, se poate şi în regim de taxi (ce-i drept, cel mai scump taxi în care v-aţi dat vreodata, pe la 200 sau 300 de euro), dar vă plimbă un pilot profesionist… după toate legile alergatului pe pistă. Boli de inimă să n-aveţi.

Cam asta fu Nürburgring de după gard. Poate vreodată am să ajung şi pe circuit. Mai ştii? Măcar acum ştiu despre ce e vorba şi nu mă mai fac de ruşine.

Partea asta n-are nici o legătură cu  Nürburgring-ul sau cu circuitele de viteză sau cu maşinile!

La întoarcere, după căscatul gurii la curse, ne-am oprit un pic într-un orăşel pe valea râului Ahr, unde vin pensionarii nemţi să soarbă o bericică, să mănânce un strudel sau să bea un vin, că tot eram în oraşul-vinului-roşu. Pe numele său Ahrweiler, este reprezentativ pentru ce vă spuneam mai sus cu căsuţele şi viile: un aer medieval, o piaţă colorată şi un aer boem şi relaxat, numai bun pentru o după-amiază de weekend. Cred că şi ideea de a te caza în zonă dacă tot ai treabă la circuit e una bună, că e ca şi cum ai locui într-o vedere. Poze mai jos.

Şi cu asta v-am nimerit pe toţi dintr-o lovitură: dacă nu vă plac maşinile şi cursele vă place vinul, dacă nici vinul, atunci arhitectura, dacă nici asta, apăi sunteţi prea pretenţioşi si mă duc să scriu altceva!

Deasupra tuturor în Main Tower

La o primă întâlnire cu Frankfurt eşti copleşit de imaginea zgârie-norilor care domină o bună parte a peisajului urban. Treptat însă, te obişnuieşti cu existenţa acestor giganţi de înălţimi ameţitoare, chiar dacă te simţi cât o furnică de fiecare dată când treci pe lângă ei. Deşi se află doar pe locul 4 cu înălţimea sa de 200 m, Main Tower a devenit, de la finalizarea sa în anul 2000, una dintre principalele atracţii locale, întrucât poate fi vizitat de turişti. Conform website-ului oficial, 300 000 de turişti urcă în fiecare an cele 56 de etaje pentru a admira panorama oraşului. Călătoria cu liftul durează mai puţin de 1 minut (45 de secunde, scrie pe afişul de la intrare) şi lăsând deoparte aspectul neplăcut cu înfundatul urechilor, vă asigur că priveliştea oraşului chiar merită văzută. Sus există mai multe panouri informative în care sunt evidenţiate principalele obiective istorice şi moderne din Frankfurt. Biletul costă 5 euro şi, pentru că programul permite, vă sugerez să veniţi şi în timpul zilei, dar şi mai pe seară, pentru a vă bucura de luminile oraşului.

Centrul istoric, primăria şi domul

Să le numim cele trei repere ale oraşelor germane. În Bavaria mai apare şi câte un castel ceea ce face lucrurile mai interesante. În general, primăria se află în centrul vechi. Frankfurt nu face excepţie: primăria, pe numele ei Römer (care înseamnă roman sau cetăţean al Romei), se află într-adevăr în centru şi a fost sediul administraţiei oraşului încă din secolul al XV-lea. Clădirea originală nu mai există, aceasta fiind distrusă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, însă a fost fidel reconstruită mai târziu. Şi acesta nu este un caz singular. Römerberg, de exemplu, unul dintre cele mai importante locuri în care s-a scris istoria oraşului, a fost, de asemenea, distrus şi reconstruit ulterior. Se pare că Römerberg este unul dintre locurile populare atât în rândul locuitorilor, cât şi în cel al turiştilor. Şi nu este de mirare dat fiind că în această piaţă se află numeroase restaurante şi cafenele, dar şi magazine de suveniruri. Tot aici se află şi biserica Sf. Nicolae, care a deservit curtea imperială din anul 1290 până în secolul al XIV-lea. În apropiere de Römer se află biserica Sf. Paul, considerată simbolul democraţiei germane, deoarece aici s-au reunit cei 585 de reprezentanţi ai adunării naţionale în perioada 1848-1849. Cu turnul său înalt de 95 metri, Domul este imposibil de ratat. Denumirea de Kaiserdom (domul sau catedrala împăraţilor) este atribuită faptului că, în perioada 1562-1792, acesta era locul de încoronare a împăraţilor germani. Începând cu anul 1239, catedrala poartă hramul Sfântului Bartolomeu. Turnul poate fi vizitat contra sumei de 5 euro şi dacă aveţi avânt să urcaţi cele 324 de trepte, luaţi şi nişte prieteni cu voi ca să aveţi pe cine să întrebaţi sau care să vă întrebe din cinci în cinci trepte «Mai e mult de urcat?». Momente nepreţuite de care faci haz când îţi aduci aminte, mai ales dacă ai şi nişte poze relevante.

Pe malul Mainului

În zilele însorite, nu ai loc să arunci un ac pe malurile Mainului. Toată lumea iese la plimbare, la picnic, la alergat sau la o tură cu bicicleta. Vă mai amintiţi de Ordnung, da? Ei bine, am fost plăcut surprinsă să aflu că acest concept este aplicat chiar şi în locuri aglomerate. Nu tu muzică dată tare, fum înecăcios de grătar, gunoaie şi înjurături. Fiecare face exact ce îi place, fără să-i deranjeze pe ceilalţi. Deci se poate! Dintre cele 19 poduri care unesc malurile râului, cel mai popular este Podul de fier (Eiserner Steg), construit în perioada 1868-1869 cu fonduri obţinute din colectă publică. Personal, Podul de fier este preferatul meu pentru că de aici am putut admira şi fotografia în voie râul, zgârie-norii, domul, lăcăţelele, lebedele şi, în general, cam orice intra în raza mea vizuală.

Amatorilor de muzee le recomand să meargă pe Schaumainkai, o stradă paralelă cu râul, pentru că aici vor găsi muzee după placul inimii şi cu siguranţă nu vor avea timp să se plictisească. Muzeul de arte aplicate, Muzeul filmului german, Muzeul comunicaţiilor, Muzeul icoanelor sunt doar câteva dintre obiectivele care pot stârni curiozitatea celor pasionaţi de acest domeniu. Tot în Frankfurt se poate vizita casa lui Goethe, născut în acest oraş la data de 28 august 1749. O vom ruga pe Ina să ne dea mai multe detalii despre acest loc şi să ne arate fotografiile pe care le-a făcut acolo.

La Operă şi la gară

Dacă tot revenim în centru, profit de ocazie să vă spun câteva cuvinte despre Hauptwache sau clădirea corpului de gardă, construită în perioada 1729-1730. Corpul de gardă al oraşului, dar şi o închisoare funcţionau în acest loc. În prezent, aceasta a fost transformată într-una dintre cele mai renumite cafenele din Frankfurt. De la Hauptwache se ajunge imediat la Operă, care a fost inaugurată în 1880, bombardată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi restaurată între 1976 şi 1981.

Dacă în articolul precedent v-am povestit despre aeroport, acum o să vă spun câte ceva despre gară. În 1888 când a fost finalizată, gara centrală din Frankfurt era cea mai mare din Europa. A fost extinsă în perioada 1912-1924, iar în prezent este cel mai important nod de comunicaţii feroviare din Germania. Numărul de pasageri care tranzitează zilnic gara este de aproximativ 350 000, mai mare decât fluxul de călători din aeroport. Deasupra intrării principale se află statuia lui Atlas, titanul osândit de Zeus să poarte veşnic bolta cerească pe umerii săi.

Data viitoare vom da o raită la gradina botanică şi la gradina zoologică, mergem la un pahar de vorbă în Sachsenhausen şi neapărat la shopping!

Muzeul farmaciei

În incinta castelului se află şi un muzeu foarte interesant: Muzeul Farmaciei. Acesta a fost deschis la München în anul 1938, dar închis câţiva ani mai târziu pe fondul izbucnirii celui de‑al Doilea Război Mondial. O parte dintre exponate au fost distruse în timpul bombardamentelor. Ulterior, muzeul a fost găzduit temporar de reşedinţa episcopală din Bamberg. Muzeul a fost (re)deschis oficial în 1958 în aripa Otto Heinrich a castelului din Heidelberg, loc în care poate fi vizitat şi astăzi.

Muzeul reuneşte o amplă colecţie de echipamente de laborator, instrumente şi recipiente, cărţi de specialitate, plante medicinale, minerale şi organe animale folosite de medici şi farmacişti pe parcursul a două milenii până în secolul al XIX‑lea. Numărul exponatelor depăşeşte 20 000, ceea ce este cu adevărat impresionant. Încăperile redau atât de fidel atmosfera de epocă, încât ai impresia că toată acea recuzită se află încă în folosinţă. Mi s‑a părut interesantă încăperea în care materiile prime folosite pentru fabricarea medicamentelor sunt împărţite pe regnuri: mineral, vegetal şi animal, dar şi camera în care diferitele ierburi erau depozitate şi prelucrate şi care m‑a dus cu gândul la podul bunicii unde erau puse la uscat plantele medicinale culese în timpul verii.

Intrarea este liberă, iar muzeul merită văzut. Vă recomand să nu ocoliţi magazinul de suveniruri aflat la ieşirea din muzeu, veţi găsi multe lucruri interesante, inclusiv reproduceri ale unor exponate din muzeu, dar şi variantele miniaturale ale instrumentelor şi recipientelor sau chiar ale interiorului unei farmacii.

La pas prin grădina castelului

Ideea de a înzestra castelul cu o grădină s‑a concretizat în timpul domniei Prinţului elector Frederic al V‑lea (1610‑1623). Elisabeta, soţia acestuia, cunoştea omul potrivit pentru punerea în practică a acestei idei, astfel încât Salomon de Caus a intrat în istorie drept arhitectul acestei grădini. Proiectul a fost atât de reuşit încât această grădină a fost considerată o perioadă drept cea de‑a opta minune a lumii. Dar, ca în cazul tuturor minunilor, nici aceasta n‑a durat prea mult, fiind devastată în timpul Războiului de 30 de ani. Cum arăta grădina înainte de a fi distrusă, puteţi vedea aici.

În prezent, cu aleile îngrijit trasate, cu fântânile şi statuile sale, grădina castelului este locul perfect pentru o plimbare relaxantă în aer liber. În plus, de pe terasa din grădină vi se oferă o perspectivă minunată asupra oraşului, a râului Neckar şi a văii Rinului, privelişte care l‑a inspirat până şi pe Goethe în perioada de un an (1814‑1815) petrecută în Heidelberg. Cea mai mare statuie este o reprezentare a Rinului, cel mai important râu al Germaniei. Dacă nu sunteţi sigur cum arată, gândiţi‑va la Neptun, zeul mărilor, şi sigur o să‑l recunoaşteţi. Dacă n‑aveţi idee cum arată Neptun, atunci cu siguranţă o să vă sară în ochi statuia unui bărbat bărbos, pe jumătate dezbrăcat care se odihneşte în acest minunat cadru natural. De asemenea, Poarta Elisabetei, aflată la intrarea în grădină, merită şi ea văzută. Legenda spune că acest arc de triumf a fost construit în anul 1615 într‑o singură noapte la porunca prinţului elector Frederic al V‑lea cu ocazia zilei de naştere a prinţesei Elisabeta. Monumentul a avut de suferit de pe urma capriciilor vremii, fiind restaurat parţial în anul 1949.

Din câte am înţeles grădina este deschisă până seara târziu, oferind astfel celor interesaţi posibilitatea de a admira luminile castelului şi ale oraşului, asta în cazul în care rămâneţi peste noapte în Heidelberg.

Este momentul să părăsim castelul şi să ne îndreptăm spre Podul vechi, care ne trece peste râul Neckar în căutarea paşilor pierduţi ai filozofilor Nu putem totuşi să nu ne oprim să facem poze cu Amadeus, un militant convins pentru drepturile animalelor.

Pe pod spre Drumul filozofilor

Podul vechi sau Podul Carl Theodor nu este chiar atât de vechi de fapt şi o să vedeţi imediat şi de ce. Pe vremuri, podul făcea parte din zidul de apărare al oraşului. Primele sale versiuni erau din lemn şi, fiind în mod constant distruse de inundaţii, Carl Theodor a hotărât să construiască un pod de piatră, care a fost finalizat în perioada 1786‑1788. În martie 1945, toate podurile de pe râul Neckar au fost aruncate în aer de soldaţii germani. Cu toate acestea, în urma unei colecte publice, podul a fost reconstruit, inaugurarea acestuia având loc pe 26 iulie 1947. În prezent, podul este un monument arhitectural reprezentativ pentru Heidelberg, fiind înscris pe lista organizaţiei World Monument Fund, care promovează restaurarea monumentelor istorice la nivel mondial. Printre statuile de pe pod se numără cea a lui Carl Theodor şi cea care o înfăţişează pe Minerva, zeiţa înţelepciunii.

Ca să ajungi pe Drumul filozofilor urci o pantă şerpuitoare destul de abruptă vreme de aproximativ jumătate de oră în pas lejer. Dar vă asigur că merită efortul, nu pentru că intri automat în posesia adevărurilor esenţiale despre viaţă, ci pentru priveliştea care îţi încântă privirea: panorama oraşului văzută de cealaltă parte a râului Neckar, de pe dealul Heiligenberg de la o altitudine de 200 m. Drumul a fost denumit astfel datorită faptului că profesorii şi studenţii de la Universitatea din Heidelberg veneau frecvent aici pentru a se plimba şi a purta discuţii pe diverse teme. Din nefericire timpul nu mi‑a permis să zăbovesc prea mult şi să mă adâncesc în reflecţii despre fericire, libertate, adevăr sau sensul vieţii, aşa că am coborât spre oraş.

Am revenit pe Hauptstraße, este prea ademenitoare strada asta ca să‑i poţi rezista, iar forfota de aici îţi lasă impresia că întreaga viaţă a oraşului se desfăşoară în acest loc. Poate că o singură zi nu este suficientă pentru a descoperi toate tainele oraşului, însă ziua noastră a fost plină, căci Heidelbergul ne-a dezvăluit o parte dintre frumuseţile sale şi ne-a încântat cu poveşti despre vremuri demult apuse.

Nu vreau să închei totuși fără a vă spune câteva cuvinte despre funicular. Heidelberg se poate lăuda cu cel mai vechi, dar şi cu cel mai modern funicular. Partea de jos, adică cea cuprinsă între Kornmarkt şi Molkenkur a fost dată în folosinţă în anul 1890 şi a fost renovată recent, înzestrând oraşul cu cel mai modern funicular. Partea de sus dintre Molkenkur şi Königstuhl s-a deschis în 1907 şi a fost renovată, la rândul său, dar şi-a păstrat caracteristicile originale. În anul 2004, funicularul a fost înscris pe lista monumentelor regionale. Recunosc, pentru că vremea era cu adevărat superbă, n-am rezistat tentaţiei de a urca cu funicularul până sus pe Königstuhl pentru a admira panorama oraşului. Vă asigur că n-am regretat alegerea făcută şi cred că îmi veţi da dreptate dacă paşii vă vor purta vreodată prin Heidelberg.

]]> http://lumeamare.ro/2011/08/29/calator-in-heidelberg-ii/feed/ 6