Reţeta plăcintei spanakopita este moştenire de la bunica mea grecoaică… sper să vă placă. Kali Orexi! Poftă bună!

Ingrediente pentru a obţine o tavă de plăcintă – eu am folosit tava standard de dimensiunea cuptorului:

• 250 g foi de plăcintă proaspete sau decongelate  – 12 foi erau la mine
• 350 g telemea de vacă sau oaie – eu am folosit de oaie
• 500 g de spanac proaspăt, spălat şi curăţat
• 150 g iaurt gras şi dens
• 3 ouă
• o lingură bună de unt pentru a căli spanacul
• un căţel de usturoi zdrobit cu furculiţa
• 120 g de unt pentru a unge foile de plăcintă
• 2 linguriţe de mărar uscat sau proaspăt
• un vârf de praf de nucşoară (dacă vă place), sare, piper

 Întâi pregătim spanacul: punem lingura de unt într-o tigaie mare, când s-a topit adăugăm usturoiul zdrobit şi spanacul şi îl lăsăm să se călească 5-10 minute până se înmoaie (nu-l fierbeţi prea mult pentru că apoi oricum îl dăm la cuptor). După ce spanacul s-a răcit puţin îl strecuram bine printr-o sită pentru a elimina toată apa în execes (spanacul lasa o grămadă de apă). Eu l-am stors şi cu mâinile pentru a fi sigură că devine cât mai uscat, apoi mărunţiți-l (cu ajutorul unui cuţit sau foarfece de bucătărie) şi puneţi-l într-un vas încăpător.

Într-un alt vas mărunţim brânză telemea (cu mâinile sau cu răzătoarea), adăugăm iaurtul şi amestecăm puţin pentru a obţine un amestec cât mai omogen.

Într-o farfurie batem uşor ouăle cu o furculiţă, punem mărarul, nucşoara, piperul, sarea şi adăugăm ouăle peste brânză şi iaurt. Amestecăm bine din nou. Turnăm compoziţia peste spanacul mărunţit, amestecăm în continuare şi gata, am obţinut umplutura pentru spanakopita.

 Tapetăm tava cu hârtie pergament, încălzim cuptorul la 180°C, topim untul (120g) şi începem asamblarea plăcintei direct în tavă: punem în tavă o foaie de plăcintă, o ungem bine şi repede cu unt, adăugăm o altă foaie, o ungem cu unt şi apoi aşezăm a treia foaie de plăcintă şi ultima, o ungem cu unt  şi vărsam o treime din compoziţia de brânză cu spanac distribuind-o cât mai omogen pe suprafaţa foii. Adăugăm alte 3 foi de plăcintă cu acelaşi procedeu (fiecare unsă cu unt), o altă treime de umplutură, alte 3 foi, ultima treime de umplutură şi finalizăm cu 3 foi de plăcintă. Ungem bine suprafaţa cu unt şi cu ajutorul unui cuţit ascuţit şi cu lama lată tăiem plăcinta (inciziile trebuie să fie destul de profunde) în pătrate de aproximativ cinci cm… Nu staţi să măsuraţi, ideea e ca plăcinta se taie înainte pentru că aşa se coace mai bine şi apoi e mai uşor de servit. Dacă v-a mai rămas unt topit folosiţi-l pentru a stropi plăcinta.

Dăm la cuptor (180°C) pentru aproximativ 25 -30 de minute sau până când suprafaţa devine aurie.

Va rămâne doar să vă înfruptaţi şi unde mai puneţi că, dacă aveţi copii, aceștia vor fi încântaţi să mănânce o plăcintă şi nu doar inamicul verde sub formă de  spanac!

Notă: Cine n-are Ancutză, să-şi cumpere!

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/03/spanakopita-deliciu-din-grecia/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2011/11/24/o-scurta-oprire-in-salonic/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=o-scurta-oprire-in-salonic http://lumeamare.ro/2011/11/24/o-scurta-oprire-in-salonic/#comments Thu, 24 Nov 2011 06:00:25 +0000 Ghiocel(a) http://lumeamare.ro/?p=30657 Înapoi spre casă

La întoarcerea de la Meteore, autocarul a oprit tot într-un loc de pelerinaj; peste o pasarelă se afla biserica Sfintei Parascheva; m-a impresionat o icoană îmbrăcată în argint ce o înfăţişa pe sfânta la vârsta adolescenţei; evadată din tiparul bizantin faţa ei exprima candoare şi determinare în acelaşi timp, nu era hieratică şi de napătruns ca în icoana de alături. Lângă biserică pelerinii intrau într-un strâmt culoar săpat în stâncă la capătul căruia se afla un izvor miraculos.

În drum spre Platamonas am recunoscut că, în ciuda “păcălelilor” de care v-am povestit, Grecia rămâne un loc antilenevie şi favorabil descoperirilor; peste tot în Europa turism nu înseamnă numai să atingi o ţintă unde să zaci, să respiri şi să mănânci (deşi toate acestea contribuie negreşit la o stare de bine) ci dacă poţi, să descoperi în jur câte un pic din minunile lumii vechi sau noi, să te simţi măcar prin empatie un cetăţean creator al acesteia. (Sub turnul Eiffel, privind în sus, am fost mândră că sunt om nu urangutan!).

Când a venit ziua plecării adunasem deja un bagaj preţios de impresii şi, cu tot cu valize, am aşteptat pe terasa umbroasă. A venit şi autocarul ce urma să ne repatrieze, cu schimbul doi; nişte făpturi extraterestre, albişoare, semănând cu specimene umane în vârstă, s-au prelins şovăielnic din autocar cu aerul că nu văd şi nu aud, în direcţia terasei apoi spre camere. Nu m-am întrebat de ce arata atât de istoviţi, ştiam din proprie experienţă…

Printre ele făceau slalom tinerii iepuroi cu perechile lor, gata de orice, oricând. Ei au coborât repede şi au început explorările staţiunii.

Le-am urat în gând să treacă cu bine peste “păcăleli” şi le-am lăsat moştenire cei opt kilometri până la plajă. Am avut timp să ambalăm cu grijă amintirile pozitive căci şoferii “noştri” trebuiau să doarmă, erau după 16 ore de mers! Ne-am croit o răbdare şi ne-am învelit cu ea până la momentul îmbarcării.

O raită prin Salonic

Am trecut iarăşi pin Salonic, fosta capitală a Macedoniei. Autocarul a facut un tur pe lângă Arcul lui Galeriu şi palatul acestuia după care ne-a dat liber două ore, cu punct de întâlnire Turnul Alb, construit sub ocupaţie veneţiană, simbol al oraşului. Fostă închisoare otomană, el găzduieşte în prezent Muzeul Bizantin cu galerii cuprinzând arta sacră seculară. Salonicul este un oraş modern (aîîî…)cu  blocuri şi vile albe, magazine elegante la parterul acestora. Cum la ora prânzului toată Grecia se ascunde am umblat pe străzi pustii, perpendiculare (datorate sistematizării ce s-a făcut după incendiul din 1917), toate ducând spre mare şi am lins cu spor vitrinele.

Fondat în secolul IV i.e.n. de un rege macedonean, Salonicul s-a dezvoltat în timpul stăpânirii romane (sub blocuri sunt şi vor rămâne, majoritatea neexplorate, ruine valoroase) şi sub conducerea împăraţilor bizantini.

Cucerit de otomani (sec. XIV) el a fost locul de refugiu al evreilor safarzi expulzaţi din Spania (în sec. XVI) şi a altor expatriaţi; o moschee graţioasă, o baie turcească renovată şi transformată, Sinagoga, o mare piaţă centrală, o hală acoperită, casa natală a lui Mustafa Kemal Akaturk (fondatorul Turciei moderne), Muzeul Arheologic, vechiul cartier Kastra (cu ruine romane, biserici bizantine,clădiri otomane , morminte evreieşti), ruinele palatului lui Galerius Caesar (lângă piaţa Navarinou), o mare varietate etnică, o bucătărie bogat condimentată, fac din acest al doilea oraş al Greciei o destinaţie interesantă.

Condiţiile concrete ale întoarcerii în România nu au mai contat, într-un anume fel; le cunoşteam deja şi pentru că în balanţa cu bine şi rău binele avea mai mai multă greutate, orele au trecut mai uşor.

Am ajuns în Bucureşti odată cu zorii; mijloacele de transport nu mişunau încă. Fiecare s-a descurcat cum a putut.

Nu am auzit pe nimeni întorcându-se nemulţumit din Grecia; istoria şi miturile, ruinele şi peisajele, plajele curate şi marea albastră, soarele puternic, ospitalitatea şi deosebita politeţe faţă de străini, ne-au făcut să revenim cu încredere, pe continent sau în insule, de mai multe ori.   

Îmi doresc ca Grecia să depăşească cu bine timpurile dificile prin care trece şi să rămână destinaţia pe care am cunoscut-o noi.

Citeşte şi primele două părţi ale acestor impresii:

Drumul spre Platamonas

O păcăleală de 8 kilometri

Continuarea articolului Drumul spre Platamonas 

Ne-am echipat şi am pornit în direcţia mării. Nu era departe dar ceea ce ştiam eu despre plajă nu corespundea cu realitatea bolovănoasă care ne-a întâmpinat. Ne-am întâlnit cu nişte compatrioţi care ne-au asigurat că “puţin mai încolo” este plajă cu nisip, apa e caldă şi limpede…

Am intrat pe o stradă comercială; magazine de ceramică, haine de piele, confecţii, suveniruri, toate cele ne-au tras de ochi, stânga, dreapta, marea nu se vedea. Când pânza ei albastră a ieşit dintre copaci, era inaccesibilă, aparţinea unui camping. Am mers cam doi kilometri până când a apărut hotelul mare, modern, cu două piscine, pentru adulţi şi pentru copii, cu o plajă nisipoasă după cum se cuvenea. Of! L-am admirat în fiecare zi.

Încă doi kilometri la întoarcere. Plecam la orele critice, ne întorceam iar şi tot aşa, pentru mare venisem nu pentru cumpărături, umblam de ameţeam, “puţin mai încolo” însemnând opt kilometri pe zi (sănătate curată!). Mai ales când ne copleşea căldura la întoarcerea “acasă”, îi invidiam pe cei de la “celălalt hotel”.

La poalele Olimpului

Vremea a fost minunată, apa perfectă, mâncarea consistentă, destulă, fructe şi sucuri naturale… numai drumurile erau cât pe ce să mă dea gata. Într-o zi mi s-a făcut rău, am luat calciu şi vitamine pentru a rezista până la capăt. Habarnam, ghidul nostru, a înşfăcat o motoretă a cuiva şi a adus un doctor imediat, aş că l-am iertat pentru neştiinţa în ale Greciei.

Din staţiunea Platamonas se vede muntele Olimp (mereu cu capul în nori camuflându-i pe zei) şi tot aici se petrec seri răcoroase cu plimbări târşâite (cu restul de tălpi rămase după naveta la plajă) pe lângă agora pietonală, faleza pietruită, tavernele liniştite, vile şi magazine, diguri înaintând în mare. Vegetaţia viu colorată, palmierii, leandrii, copăceii decorativi purtători de flori încântătoare, înfrumuseţează străzi, curţi şi calea ferată abandonată. Lumânări se aprind într-un fel de biserici minuscule aşezate pe un stâlp sau un paralelipiped, zugrăvite în alb.

O excursie ne-a scos din operaţiunea de rumenire şi fâlfâire prin Platamonas: am văzut Meteora, un complex natural şi monahal unic în Europa.

Meteora, mănăstiri în vârful stâncilor

După oraşul Kalambaka, în vecinătatea satului Castraki, pe câmpia Thessaliana, o pădure de peste o mie de stânci golaşe, formate în era terţiară (acum 60.000.000 de ani), căzute parcă din cer, (“meteorizo”  înseamnă a suspenda în aer) priveşte împrejurimile de sus ( cea mai mare stânca este la 475 de metri desupra albiei râului Pinos). Sunt gri şi cafenii, unele colosale, altele zvelte, adevărate turnuri naturale. Pereţii lor sunt sculptaţi de vânt, ploi şi de călugări, (capele, culoare şi trepte), pe ei se disting structurile oblice ale rocilor, ca nişte cristale uriaşe, fisuri şi orificii – în unele mini peşteri ar fi trăit cândva suflete cucernice.

În vârful stâncilor s-au refugiat şi izolat călugări ortodocşi, începând cu secolul al-XI-lea. Ei au ales calea ascezei, rugăciunii, studierii evangheliilor, au construit mănăstiri ce fac în asemenea mod corp comun cu stânca (aşa s-a construit şi Saint-Michel) încât par a răsări din piatră, înnobilând-o şi continuându-i înălţarea spre nori. În trecut au fiinţat 21 de mănăstiri la care se ajungea numai cu scări de frânghie sau cu plasă; când vremurile s-au îndulcit au fost săpate scări pe care să se urce pelerinii la cele şase care slujesc în prezent, alte 15 sunt în ruină. Apariţia stâncilor este şocantă, urcarea treptelor deloc uşoară,  ceea ce găsim la capătul scărilor este uimitor şi impresionant: biserici, fresce, icoane, candele, iconostase sculptate în lemn şi aurite, moaşte de sfinţi, cruci sculptate şi împodobite, cărţi vechi pe pergament, manuscrise, daruri primite de la împăraţii bizantini, vase de cult, biblioteci, odoare preţioase, odăjdii şi cârje ale unor episcopi, chilii şi morminte de sfinţi. Fiecare bucăţică de piatră şi lemn a fost ridicată cu plasa sau în coşuri. Călugării se roagă, lucrează, creează, studiază.

Am fost conduşi (adică Habarnam ne-a făcut vânt, în sus, pe scările ce păreau fără număr) la sfânta mănăstire ‘Schimbarea la faţă”, sau “Marele Meteor”, situată pe cea mai mare stâncă, întemeiată de călugărul Athanasios (secolul XIV) continuat de Ioasaf şi Simeon. În biserica principală este un iconostas aurit, un tron ecumenic cu intarsii din sidef, odoare valoroase primite sau create de călugări, o bibliotecă cu scrieri vechi. Se pot vedea de acolo alte trei biserici, mormântul Sfântului Nectarie, stâncile din jur, câmpia, alţi munţi în depărtare. Urci, urci, panorama este excepţională şi sufletul pare a lăsa în urma lumea obişnuită, ca la Sait Michel sau la Monserrat, alte celebre locuri de pelerinaj. Dacă în muntele Monserrat sunt unite mai multe meteore într-un corp ce seamănă de la distanţă cu un gigant fierastarau, la Saint Michel stâncile sunt îmbrăcate de ziduri şi numai în câteva locuri nu au fost domesticite şi le-a rămas la vedere câte un şold sau genunchi. În Spania, la Aguero de Castillo şi spre San Juan de la Pena, în Dolomiţi (Cele cinci turnuri, Cele trei turnuri), se pot întâlni stânci asemănătoare cu cele de la Meteore (ca mărime şi poziţie singulară) dar aceasta cuvioasă adunare cu biserici în vârf, este numai aici, în Grecia.

Va urma!

Românii care au evadat pe plaiuri străine s-au întors cu veşti uluitoare: apă de cristal sau turcoaz (Grecia, Croaţia), ospitalitate, bucătărie de calitate şi preţuri moderate (Bulgaria), servicii de lux şi abundenţă culinară (Turcia), linişte, nici pomeneală de gogoşi, floricele, porumb fiert, îngheţată, poze cu leuţ sau maimuţă, răcoritoare, ziare, bomboane etc. Asta ca să nu mai vorbim de cum arată Coasta Ligură, Coasta de Azur, Costa del Sol, Costa Brava şi alte coaste la Mediterana sau Atlantic…

Neavând un Moise care să-i conducă spre o destinaţie izbăvitoare românii s-au resemnat să caute câte un loc în care, temporar, să se simtă europeni.

În materie de mare cei mai mulţi aleg cu ajutorul agenţiilor de voiaj Bulgaria, Turcia şi Grecia; ofertele sunt generoase, aşa că după multe şi aprofundate studii vizând afişe care de care mai colorate şi analize de posibile cazări la preţuri moderate am ales într-o vară un hotel din Platamonas, modern şi cu marea albastră drept fundal.

PE DRUMURI, NOAPTEA

Toate păreau O.K. numai pentru călătoria în timpul nopţii ne cam strângea inima, dar nu aveam încotro.

Ne-am îmbarcat la 16 p.m.; autocarul era impecabil până când te aşezai pe scaune, înguste, tărişoare şi destul de apropiate în ideea de a înghesui cât mai mulţi bipezi într-un spaţiu destul de strâmt, dotat cu dispozitiv antiradar căpcăunesc (a se citi “bulgăresc”), muzică şi C.D. player. Cât a fost lumină călătoria pe fond muzical a fost acceptabilă. Infernul (ca majoritatea infernelor cunoscute) s-a declanşat odată cu întunericul când, pentru distracţia pasagerilor, s-au pus filme: unul după altul şi nu orice fel de filme ci “de acţiune”, adică fugăreli, bătăi, crime, un sonor sfredelitor ce făcea să tresară şi roţile de dedesubt, eventual şi copacii de pe marginea drumului. Cuplurile tinere s-au uitat cât s-au uitat iar când s-au plictisit/obosit au adormit precum pruncii în cărucioare; noi, la ani lumină de această vârstă, dormind numai şi numai în pat, sufeream din cauza poziţiei (nu puteai sub nicio formă să stai nici măcar în poala vecinului), strâmtoarea dintre scaune ne obliga la ţinuta cât mai “hopa”, cu picioarele destul de strânse pe lângă purtător. Raze de lumină ca de laser ne perforau ochii (nu am bănuit ce ni se va întâmpla ca să ne luăm pleoapele de tablă, de acasă) auzul grav violentat (nici dopuri de urechi nu aveam). Câţiva temerari au aruncat la coş orice jenă şi s-au întins pe jos, pe culoar adică.

După ce corul de sforăieli a cucerit tot terenul, Michel s-a dus la ghid şi l-a rugat să închidă măgăoaia. Cam târziu. Întunericul se dilua deja în laptele dimineţii.

Cuplul din faţa noastră era bine dotat din punct de vedere al confortului, se vedea că are experienţă: pernuţe speciale pentru gât şi cap, mâncare îndestulată, mirositoare (chiftele cu usturoi şi ceapă bine prăjită), pastramă (afumată, desigur) şi o gură, poate chiar două de ţuiculiţa băută dintr-o sticlă plată de whisky.

Ne luasem nişte tartine subţirele, fructe, nuci şi alune, dar ospăţul din faţa noastră ne-a copleşit cu miresme ce nu au dispărut odată pungile închise, ci şi-au schimbat consistenta – era vară, omul transpira, purceluşul de sub braţ începea să guiţe (cred că vecinii noştri nu foloseau Rexona!) aşa că, am început să stăm cât mai drept, cu spinarea temeinic lipită de spătar şi nasurile cât mai sus cu putinţă, că broaştele ţestoase la soare, spre firicelul de aer condiţionat ce se scurgea din plafonul vehiculului.

Ajunşi în Salonic, am coborât, ne-am dezmorţit şi am vizitat (la cererea noastră) biserica Sfântului Dumitru (Agios Dhimitros) construită la puţin timp după moartea sfântului (secolul al V-lea), chiar pe locul martirajului său şi reconstruită după un incendiu devastator (1917), cea mai mare bazilica din Grecia.

Călător pe cont propriu mi-am dorit dintotdeauna un ghid care să mă ducă unde trebuie şi să-mi povestească despre una, alta, deşi m-ar fi priponit la un program imuabil. Acum ni se promisese o ghidă foarte documentată, dar ar fi fost un răsfăţ prea mare ca să o avem; conducătorul de grup, student încă, nu avea nici cea mai slabă idee despre Grecia; el ne-a informat (şi oprit) conştiincios la vamă, la pişuri, chiar şi în Salonic. Magistrala sa nepricepere a continuat să ne încânte şi în excursiile făcute din Platamonas, (el fiind plătit pentru această activitate dovedit administrativă şi deloc culturală!).

CELĂLALT HOTEL

Am descins după şaisprezece ore în faţa unui hotel nu prea mare înconjurat de verdeaţă. Ne-am târât spre splendidă lui terasă, umbrită în întregime, după ce am răsuflat uşuraţi că am scăpat în stare ambulatorie, am primit o cameră curată cu balconaş din lemn, măsuţă, scaune şi România Cultural la televizor; demi-pensiune însemnând mâncare dimineaţa, seara şi un salt de cangur la prânz, am reevaluat tartinele serbede şi ne-am lipit de paturi.

Tineretul s-a sculat vioi şi cu dragoste de viaţă în acea dimineaţă; săltând ca iepurele şi-a pus costumaţia adecvată şi a fugit la mare (am aflat la cina copioasă, delicioasă, proaspătă). Am urcat repede în camera să vedem marea, ca pe afişul de la agenţie. Dar nu!  Vile, verdeaţă, mare lipsă! Poate nu ştiam unde să ne uităm!

I-am întrebat pe proprietari (ştiau destul de bine româneşte!) şi am fost informaţi că mai au un hotel şi ACELA este la malul mării.

Continuarea aici.

Intro

Fii atent. Intri în apă. Încetişor, centimentru cu centimentru, şi când nu mai poţi rezista te-arunci înainte în apa lină, laşi răcoarea să te învăluie, iar apa, prea sărată, aproape te ţine singură. Avem apă de ce culoare vreţi voi: albastru ultramarin, turcoaz, albastru sau gri-metalic, verde-pădure. Da, ştiu, pe băieţi i-am pierdut deja. (Mergeţi dumneavoastră la paragraful următor). Nici nu miroase aşa tare a mare. Nisipul fin sub picioare sau pietrele albe strălucitoare, o insulă mică în zare (totdeauna se vede o insulă mică în zare), la dreapta o culme împădurită, şi numai cu colţul ochiului, în stânga, vezi că de fapt eşti la mare, într-o mare care ar putea să le înveţe şi pe altele cum să fie mări.

culori

Ăsta e Thassos.

Ce-i drept, mult mai multe decât v-am zis eu mai sus nici nu-ţi trebuie pentru o vacanţă perfectă, dar hai să vedem totuşi şi prozaice d-astea gen cazare, mâncare.

Păi cu rezervările a fost simplu: n-am făcut. Am plecat cu maşina, ne-am dat jos de pe feribot (26 de euro), ne-am învârtit de trei ori în loc, am ochit o stradă, am întrebat la câteva (două?) hoteluri, şi ne-am cazat. 45 de euro pe noapte, două nopţi. Două? Da, pentru că ne-am gândit că poate ne aşteaptă altă cazare şi mai minunată, şi mai supercalifragilistică în altă parte. Ca-n bancul cu femeile care tot urcă etaje în magazinul de bărbaţi. (va urma şi episodul doi la cazare.)

Mâncare, băutură, caracatiţă.

leandri la apus - Karnagio

Prima seară a fost cu plimbare la apus (pentru că ajunsesem prea târziu pentru plajă) şi cu cină cu peşti, măsline şi caracatiţe. Măslinele din Thassos au fost o revelaţie. Ca şi măslinii, de altfel, că tot nu mai văzusem, şi m-au impresionat copăceii ăştia care la nevoie cresc şi din piatră seacă. Dar să revenim la mâncare… ce ziceam? Ahh, măslinele: urâte, negre, smochinite, zbârcite, mici, dar aromate pân’la dumnezeu, o combinaţie perfectă de sărat şi amărui, de înnebuneşte papila de fericire, şi se servesc cu ceapă. Pardon? Da, şi am mai primit şi alte feluri cu un morman de ceapă tocată lângă, ca garnitură. O fi… ca să nu-ţi miroasă gura a peşte??

Altă descoperire a fost Ouzo meze. Nu băutura, aia cumva nu ne-a gâdilat într-un mod plăcut (puteţi încerca şi Tsipuro, mai prietenos ca aromă. Altă treabă care în unele meniuri e trecut „like Ouzo”. Adică un fel de ţuică şi ca-ţuica.)

Nu, ci un fel de platou cu antreuri, mizilic, cum ar veni. Un peşte afumat, o salată, ceva legume, vreo chiftea, toate făcute să se potrivească una cu alta, iar combinaţia diferă de la o terasă la alta.

Nu prea mai ştiu preţuri. Berea între 2 şi 3 euro, porţia de măsline sau anchoa 1-2 euro (musai de încercat), peştii la vreo 7-8-9 euro porţia. Atenţie, că unii sunt „frozen”, alţii proaspeţi.

Exploratorii lu’ peşte proaspăt

plaja la Karnagio spre apus

Ideea cu două nopţi de cazare a fost pornită de la convingerea amuzantă că o să găsim vreo plajă izolată care o să aibă o căsuţă numai pentru noi, cu hamac dacă se poate, şi fără nici un vecin pe o rază de câţiva km.

N-am găsit.

Partea bună e că eram cu maşina şi ne puteam mişca în voie, aşa că am găsit în schimb mai multe plaje, una mai cu moţ decât alta.

Golden Beach, de exemplu. Nu mi-a plăcut. Dacă te uiţi pe pliante sau pe ghiduri, vezi plaja-plajelor, minunată, pustie, fantastică. La locul faptei: popor cât toată Mamaia în vremurile ei bune. Iar păcăleala asta am observat-o vis-a-vis de mai multe locuri, care sunt pozate pustii şi când ajungi acolo… ce să vezi. Zeci şi sute de oameni care au citit acelaşi pliant ca şi tine.

Înainte de asta, însă – Makryammos: foarte frumoasă. Tot din pliante am aflat, pentru că era intrarea vreo 6 euro, şezlongul încă vreo 7, iar de restul de preţuri n-am mai vrut să aflăm, am făcut cale întoarsă de la poartă. Da, are şi poartă… deh, plajă de 4 stele. Şi cred că avea şi cazarea pe care o visam noi, nişte bungalow-uri pe la 500 de euro. (Dar am nişte prieteni care fix acuma sunt duşi la Makryammos, au găsit nişte oferte faine, or să-mi povestească la întoarcere. Dacă daţi o cafea, vă zic şi vouă).

În schimb, Paradise Beach, deşi tot aglomerată, avea un aer mai prietenos, şi-n plus, am ajuns la ea după o mică plimbare prin pădure, combinaţie care îmi place teribil.

Mare+pădure=love. Apa mică la mal, insulă-n spate, cu o costişă mare verde peste noi, insulă-n faţă, mai mitică, pusă acolo de decor. Cum mi-aş pune eu o pernuţă pe canapea. Uite-aşa, că dă bine.

Alte plaje, gen Aliki, sau Skala Potamia, sau eu-mai-ştiu-pe-unde ne-am mai târât noi tălpile leneşe prin nisip, vă las să le descoperiţi voi singuri. Mai am una de zis, care poate păleşte prin comparaţie cu cele de mai sus, dar pentru noi a avut un aer şi-un farmec greu de egalat: la „colţu’ insulei”, chiar în Thasos-Limenas unde ne-am stabilit reşedinţa, cam pe unde se termină staţiunea, ta-daaaaam!!! …Karnagio! Plajă mică, bar, vedere la mare pe ambele laturi ale colţului insulei (vorbesc serios, era un colţ), şezlongul gratis dacă îţi iei ceva de la bar. Şi îţi iei, o cafea de dimineaţă, o bere, ceva-ceva tot îţi iei. În rest mai un leandru, mai o stâncă, sau, pentru mofturoşi: mai bine stai să vezi apusul acolo.

Bomboana de pe lagună

asa ar arata intr-un pliant

Exploratul ăsta din băltuţă în băltuţă avea un sens. Pe principiul: uite pliantul, uite minunea, uite laguna, am aflat noi despre Giola. Care, bineînţeles, apărea pustie în poze. Dar să nu ne grăbim.

Conform ghidului, la Giola se ajunge foarte greu dacă nu ştii unde e. Şi nu ştiu mulţi oameni despre ea. Greşit – de două ori. Una pentru că se ajunge destul de uşor, e mai greu cu întorsul, şi a doua pentru că oricum ştiu grecii unde e.

Este după mânăstirea Archangelou, cum vii dinspre Paradise Beach. Întrebaţi localnicii din zonă – eventual la hotel Aeria, unde nouă ne-a răspuns o doamnă teribil de ţâfnoasă. Drumul până acolo e într-adevăr neplăcut, dar măcar sunt puse indicatoare (se vede din poze). După ce nu mai poţi merge cu maşina, cobori pe o pantă destul de abruptă până vezi Giola.

De ce să te chinui, mai ales cu escaladatul pantei abrupte înapoi? Pur şi simplu ca să faci o baie în ea, iar a doua zi când ai trecut cu vaporaşul prin faţa ei, să nu te zgârii pe ochi că nu ai găsit-o.

Ceea ce mă aduce la…

Turul Fru(m)oaselor Holfuri

anunt publicitar

Încă n-am plecat de acasă suficient de departe ca să nu găsesc români pe unde mă duc. Nu că m-ar deranja conaţionalii, dar când te agaţă în limba română până şi chelnerii greci de pe la terase, parcă zici că e prea mult.

Dar e întotdeauna loc de şi mai mult, sau şi mai amuzant. Nu ştiu cine i-a învăţat pe cei care au tipărit programul de au greşit cuvintele, dar am zis că dacă tot suntem aşa abitir targetaţi şi s-au spetit oamenii să ne invite în limba noastră de baştină, să mergem totuşi să dăm roată la insulă şi din barcă.

Singurul lucru de repoşat pe care l-aş avea e că a durat totuşi prea mult, adică ne-a luat toată ziua turul ăsta, că era barca un pic cam înceată. În schimb grătarul pe care ni l-au pregătit de prânz a fost absolut delicios.

Opririle de scăldat au fost cam puţine după mine, ca atare am şi „furat” una, adică am sărit din barcă la o oprire la mânăstirea Archangelou (unde musul de pe barcă s-a strecurat printr-o crăpătură de sub stânca pe care odihneşte mânăstirea ca să ia nu ştiu ce apă sfinţită). Turiştii ar fi trebuit să stea cuminţei să aştepte, numai că noi am profitat de o aşa ocazie, şi, ţuşti în apă. S-a cam supărat căpitanul pe noi… dar deh. Era irezistibilă ocazia.

Iar la ultima oprire, pentru că nu mai aveam chef să înot, m-am proptit cu picioarele pe frânghia care asigura barca la mal, ceea ce m-a adus în poziţia ciudată de a sta în picioare în mijlocul apei, pe la un 4-5 m adâncime. (pont pentru leneşi)

Cât despre de ce am făcut totuşi plimbarea asta şi cum s-a văzut insula din larg, vă las să vedeţi din poze.

PS: cazarea de după cele două nopţi am rezolvat-o la Studiourile Ploumitsa, un pic mai jos pe aceeaşi stradă cu primul hotel (Mironi, pe str Dimitriadou), tot fără rezervare. O cameră decentă, o bucătarie imensă (recomand pentru familii), o grădină interioară frumuşică cu terasă unde să-ti bei baccardi-u’ sau fix berea înainte de somn. Da, grecii au o bere pe care o cheamă Fix. Merge… la fix! Mă rog, nu m-am putut abţine. Ce e fain la studiourile astea (pe care oricât m-am chinuit, nu le-am găsit pe net), era… gazda. Madam Ploumitsa, cu care am avut o conversatie întreagă greaco-română (adică eu in română, ea în greacă), şi care la sfârşit ne-a dat bomboane de ciocolată şi ne-a mulţumit mult că am stat la ei.

Se ştie că pentru un motociclist sezon înseamnă perioada în care poate circula cât de cât confortabil pe două roţi. Ştiu că sunt persoane care nu îşi abandonează pasiunea nici pe timpul iernii însă nu am întâlnit pe nimeni până acum care să declare că e o încântare să mergi la câteva grade sub zero! Venirea primăverii este aşadar cea mai bună veste. Încep să se facă planuri, să se deseneze trasee, să se evadeze din România, alegând mai degrabă direcţia sud, unde vremea este oricum mai blândă… pe măsură ce te apropii de Grecia.

Am ajuns în Thassos la final de aprilie şi început de mai, în anul 2008. De aceea amintirile mele sunt în frânturi şi nu mă simt capabilă să vă dau informaţii actuale, precise şi exacte, pentru că acestea au fost primele ce mi-au zburat din minte. Am să vă povestesc despre Thassos aşa cum l-am cunoscut eu, Loona (motocicleta) şi familia mea. Pentru că acolo am găsit un loc ideal în care poţi îmbina o vacanţă moto cu una în familie, fie şi pentru câteva zile.

Aceasta în primul rând pentru că e posibil să ajungi într-o zi. Eu nu am reuşit, recunosc, asta pentru că era început de sezon iar eu mult mai începătoare decât acum. Ploile, frigul de pe drum şi încordarea de care încă nu ştiam să scap m-au epuizat pe undeva pe la Alexandroupoli, unde am şi înnoptat. Dar nu am pierdut foarte mult, a doua zi am ajuns imediat la Keramoti de unde am traversat spre insulă.

Peisaje şi viraje

De cum te dai jos de pe feribot şi o porneşti spre Potamia, te iau mai întâi în primire viraje spectaculoase, printr-o zonă împădurită, apoi, mergând mai departe dai de minunatele peisaje specifice Greciei, alcătuite în principal din munţi şi mare albastră, în proporţii mereu diferite, mereu surprinzătoare. Plus ceva mânăstiri!

Am fost de suficient de multe ori în vacanţe în Grecia şi nu pot spune că m-am săturat…

Şoseaua e minunată pentru motociclişti, cu porţiuni mai late pe acele de păr, ca să te simţi în largul tău şi să îţi pemiţi să mai arunci un ochi şi la peisaj, fără să te trezeşti tot una cu decorul. Nu peste tot dar nici insula nu e atât de mare! Şi e destul de greu să rezişti tentaţiei de a-i da un ocol şi… încă un ocol, fără oprire!

Dar nu e cazul, pentru că pe drum ai câte ceva de făcut sau văzut, cum ar fi o baie în mare, chiar şi în aprilie, sau plimbări prin oraşe mici.

Plaje de vis sau Paradis

Văd că fac ce fac şi nimeresc doar titluri în rime! Păi Paradis este chiar numele uneia dintre plajele din Thassos, aşa că nu exagerez prea mult. Oricum, în extra-sezon cum am fost noi, orice plajă putea fi bună. Era liber, soare şi suficient de cald cât să dai jos textila sau pielea (în funcţie de mijlocul de transport ales) şi să te bălăceşti scurt în apa destul de rece dar suportabilă mai ales prin lipsa valurilor.

În restul timpului e loc suficient de visare…

Orăşele din alte timpuri

Eu aşa am simţit atunci când ne-am oprit din a înconjura insula şi am început să o luăm spre mijlocul ei, către Theologos sau Megalos Prinos / Kazaviti. Am găsit case vechi, drumuri pietruite, multă linişte şi o mâncare excelentă la o tavernă veche într-o piaţă cu platani foarte bătrîni şi flori colorate (Taverna Andreas). Pe acolo am avut şi o aventură, când am reuşit să pun motorul jos. Dacă vreţi „să vă râdeţi” puteţi citi mărturisiri complete într-una din filele jurnalului meu Un pas înainte. Dar a meritat, las imaginile să vă convingă ce plăcută poate fi o plimbare prin aceste zone.

Poate că insula Thassos intră deja în acele rute prea bătute de turişti însă există două importante argumente în favoarea ei. Unu: e aproape şi foarte accesibilă din punct de vedere financiar şi doi, e frumoasă, orice s-ar spune!

Nu e Thailanda dar mâine eşti acolo, dacă vrei! Recomandarea noastră se referă mai ales la perioada de care am pomenit, aprilie – mai, sunt convinsă ca în vară lucrurile arată cu totul altfel.

Acum trebuie să vă spun şi dezavantajul, ca să încheiem într-o notă amuzantă. O fi ea Grecia călduroasă şi ferită de ploi de lungă durată, o avea drumuri excelente numai bune de motor, dar nu uitaţi că, dacă e aprilie, România şi Bulgaria pot fi pline de surprize. Nu mai comentez nimic, vă rog doar să priviţi imaginile de mai jos:

Bine de ştiut

Găseşti aici orar şi tarife feriboturi.

Articole similare în secţiunile Călători de 2 roţi sau Grecia

Recomandarea mea este să nu ajungeţi fix în weekend, atunci când vin multe familii din Grecia, pentru a se relaxa în plăcutul golf în care se află şi plaja, accesibilă doar celor care stau în camping. În restul săptămânii este mai liber şi chiar dacă prindeţi un weekend aveţi locul asigurat! Toaletele sunt decente, se face des curăţenie, m-au amuzat dintotdeauna prezenţa odorizantelor, mai ales că spaţiul este cumva în aer liber, nefiind închis ermetic. Există şi nişte lăzi mari frigorifice în care toată lumea pune mâncarea şi toată lumea o găseşte tot acolo (cel mult se mai schimbă locul dar nu dispare).

Tot în camping aveţi acces la un minim necesar: o terasă restaurant de genul împige tava cu preţuri decente şi mâncare grecească cinstită, un magazin din care puteţi lua mancare de dimineaţă sau de gătit, îngheţaţă, bere… Copiii au un loc de joacă, nu e uluitor dar e ceva, oricum malul mării e o atracţie mai mare decât nişte tobogane. Există un bar deschis pe plajă şi cică e şi un bar de noapte, noi nu l-am prins deschis niciodată.

Plaja este curată şi înconjurată de pădure sau stânci, găsiţi şezlonguri (dacă nu s-a schimbat ceva, sunt gratuite) şi un bar. Iar apa, ca peste tot în Grecia, este limpede precum râsul unui copil. Apă din care vă va fi greu să îi scoateţi pe cei mici, cel puţin dacă se apucă să se ia la întrecere, să se lase aruncaţi, să se plimbe cu barca sau să urmărească peştii mici ce mişună nestingeriţi. Spre seară pe plajă se face sport, se joacă volei, badminton sau orice altceva aveţi în dotare. Nisipul este bun dar nu din cel mai fin, de aceea, pentru partea cu sportul poate că nu v-ar strica încălţările adecvate. Pentru plajă, bălăceală şi fâţâiala de colo colo sunt inutile, nu vă panicaţi!

Când vă plictisiţi puteţi ieşi cu maşina la o plimbare în jurul braţului Sithonia, vă asigur că nu veţi regreta. Cum spuneam mai sus, munte, golfuri, păduri, plaje, porturi, oraşe mici populate mai ales de greci şi nemţi şi ticsite cu taverne cu mâncare delicioasă, plasate exact pe plajă. Unul dintre acestea este Sarti, la capătul căruia veţi găsi un golf mic, separat de plaja întinsă, încadrat de stânci cu forme fascinante. Am stat cândva la vila ce dădea exact în această plajă şi nu am să uit niciodată priveliştea de noapte, sau tinerii ce îşi cântau serenadele la chitară sub lumina lunii, crezându-se acoperiţi de valurile mării. Cât despre încercările culinare, să nu plecaţi de acolo fără să încercaţi salata de caracatiţă de la restaurantul cu măsuţe albastre, îmi pare aşa de rău că nu îi mai ţin minte numele, tot ce am mâncat acolo a fost delicios!

Revenind la cort, îmi rămân şi acum în minte serile pe plaja campingului Lacara, atunci când bălăceala neostenită se mai potolea, când soarele se făcea roşu ascunzându-se după dealuri şi când liniştea se aşeza odată cu marea ce devenea din ce în ce mai tăcută, mai nemişcată. O baie de natură, soare şi pace de care toţi avem nevoie din când în când. Iar de cei mici să nu mai vorbim, pentru ei distracţia este maximă!

Informaţii despre cum puteţi ajunge acolo găsiţi aici iar preţuri aici. O familie cu un copil de până în 10 ani plăteşte până în 30 de euro pe noapte, în sezon. Ştiu că se poate găsi şi cazare cu acest preţ dar nu aş da locaţia în sine şi zilele petrecute în aer liber pe nicio vilă cu aer condiţionat, aşezată la cine ştie ce distanţă de plajă.

Dacă ajungeţi pe acolo să îmi spuneţi cum vi s-a părut şi ce mai e nou!

Articole similare:

Pălăria, Infinity Travel şi Porto Psakoudia
Dor de Samothraki

]]> http://lumeamare.ro/2010/07/27/lacara-camping-de-ce-as-reveni/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2010/06/23/palaria-infinity-travel-si-porto-psacoudia/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=palaria-infinity-travel-si-porto-psacoudia http://lumeamare.ro/2010/06/23/palaria-infinity-travel-si-porto-psacoudia/#comments Wed, 23 Jun 2010 05:00:14 +0000 Ghiocel(a) http://lumeamare.ro/?p=9418 sau o călătorie neaşteptată!

Pălăria (de soare) e a mea şi are domiciliul temporar în pod.

Infinity Travel este o agenţie de turism din Bucureşti.

Porto Psakoudia este un loc de vacanţă din Grecia, zona Halkidiki, braţul Sithonia, la aproximativ 80 de km de Salonic.

Ce legătură există între ele?

Într-o banală zi de marţi am urcat în pod prea umflatul butoi de varză la păstrare şi, dintr-un cui, mi-a căzut în cap o pungă în care suspina pălăria de soare, condamnată acolo la singurătate de doi ani. Am pus-o înapoi oftând nostalgic (căci a doua mea identitate este de iguană care adoră să se prăjească nemişcată la soare). Nu aveam marea în programul acestei veri.

Peste două zile fiica mea a venit entuziasmată să-mi spună că agenţia Infinity Travel ne-a făcut o ofertă de nerefuzat, şapte zile la Porto Psakoudia. Pe internet apărea o frumuseţe de vilă pe malul mării, înconjurată de vegetaţie. Am acceptat pe loc şi prima mişcare a fost bineînţeles către pălăria bine prevestitoare. M-am întrebat cum se face că ea a ştiut că îmi va fi necesară, când nu era prima mea trecere pe acolo şi, până în acea zi nu se repezise la mine…

Am făcut repede pregătirile şi peste trei zile ne-am prezentat la locul de întâlnire cu autocarul; acesta a venit la timp şi a plecat la ora promisă. Ei, aici aveam o problemă; nu puteam dormi „în capul oaselor” şi, în plus, aveam o experienţă anterioară neplăcută, cu altă agenţie când, toată noaptea au rulat la video filme numai unul şi unul, cu bătăi, ţipete, împuşcături şi fugareli ce ne-au epuizat în asemanea hal încât abia dacă, la destinaţie, ne-am putut prelinge din autocar înspre hotel.

Acum, însoţitorul de grup, un tânăr simpatic şi politicos ne-a dat multe informaţii utile despre Grecia şi locuitorii ei, locul în care mergem, excursiile care se fac de acolo; ba chiar a încercat să ne înveţe câteva cuvinte şi expresii necesare. Toate acestea şi muzică plăcută, în surdină, au făcut călătoria rezonabilă pentru noi, nu prea obişnuiţi cu activităţi nocturne.

Pe lumina am apucat să vedem statuia lui Mihai Viteazul de la Călugăreni cu mâna întinsă şi cu vestita barda la capătul ei în direcţia de unde au venit cândva turcii, Bulgaria adică. S-au făcut opririle necesare pentru dezmorţire şi nu numai. Noaptea a trecut cu bine. În zori un CD cu muzica grecescă ne-a anunţat că am ajuns în Elada cu livezile ei de măslini, chiparoşi verde închis, localităţi în plină expansiune, câmpii de grâu copt, coline aride, pietroase, spinări gri de munţi în depărtare, o mulţime de firme pe lângă şoselele bune, leandri înfloriţi, albi, roz şi roşii, Salonicul mare, alb, deasupra golfului şi marea, minunată mare, etalând o gamă incredibilă de nuanţe provenind din albastru.

La intoacere, s-a plecat la 14 şi am avut ocazia să vedem în Bulgaria păduri, culmi aspre de munţi spintecând albastrul blând al cerului, un lac verde, blocuri urâte în oraşele socialiste, arhitectură nouă ici colo.

Revenind la destinaţie, adică vila de pe internet, aceasta era chiar la începutul micii staţiuni Porto Psacoudia, într-un ansamblu de constucţii spaţioase, bine îngrijite, perfect zugrăvite  în alb sau culori pastelate. Marea era chiar„în curte”, plaja începând imediat după blana verde şi deasă a gazonului; golful Toroneos se întindea în faţă, unde se zărea vag braţul Cassandra, presărat noaptea cu luminiţe clipocitoare.Un arc de colină pietroasă, nisipoasa la bază, înverzita parţial, închidea suprafaţa mişcătoare a apei.

Un tuia tuns în spirală, un umbros măslin bătrân, mese şi scaune la umbră şi la soare, la plajă umbrele şi şezlonguri (2 euro pe zi sau zece euro toată săptămâna), un grătar pentru cei dornici să se încingă şi la căldură cărbunilor nu numai a soarelui (bere mai ieftină aici ca în staţiune), alei pietruite, ornamente, aranjamente decorative de bun gust, palmieri de vârste diferite, completau peisajul care păstra încă un aer de natură neîmblânzită total de către „Homo Turisticus”. Interioarele simple şi curate erau dotate cu aer condiţionat şi  bucătarii – cuptor şi plită electrică, veselă, frigider.

Apartamentele se bucurau şi de o largă terasa  răcorită de briză, cu masă şi fotolii unde cine nu doarme se poate relaxa admirând dansul neobosit al evantaielor verzi formate din frunze lungi, subţiri şi arcuite prinse cu tije de tulpina păroasă a unui palmier. Marea Egee, foarte sărată, leneşă şi caldă se prezenta dimineaţa ca un întins lac limpede. Apa cheamă desigur şi ţânţarii dar, cu dotarea la purtător, confortul era asigurat.

Ieşind înapoi  în şoseaua principală, avem două posibilităţi; printr-o bătrână pădure de pini se ajunge repede la Phyloxenia, un complex alb, cu două piscine şi restaurant. La şosea, la mică distanţă, se afla staţiunea cu centre de informare, magazine, terase, hoteluri, restaurante, baruri, centre de închiriere maşini (de la 35 de euro) şi motociclete (de la 2o de euro) un loc de joacă pentru copii, plajă mare, cu un crâng de umbrele şi pătuţuri (plătite), bărci pe mare, lume…

După forfota din centrul întins de-a lungul şoselei se deschide un cartier cu intresante case îmbrăcate în piatră şi vile ce îşi aseapta musafirii.

Dacă pielea încinsă (soarele este foarte puternic) are nevoie de o pauză se poate alege o excursie cu o agenţie grecescă prietenă – la Meteora (45 de euro), Uranopoli, adică lângă Muntele Athos (35 de euro) pe un vapor de piraţi, Insulele Skiatos şi Skopelos (70 de euro), Salonic (25 de euro), sau o croazieră spre Laguna Albastră (35 de euro), toate de aproximativ o zi, cu reduceri pentru copii.

In împrejurimi ar fi şi altceva de văzut; la Polighiros, capitala provinciei, un mic muzeu arheologic; la 5 km de intersecţia drumului Salonic – Nea Mudania şi de comuna Elaiohorion se afla peştera de la Petralona, locul unor importante descoperiri arheologice – urmele primului foc de pe pământ, de acum un milion de ani, unelte şi oase de animale de acum 7-800.000 de ani, cel mai bine păstrat craniu uman vechi de peste 200.000 de ani. Acolo unde se întâlnesc braţele Sithonia şi Cassandra, la Olynthos, este reconstituit un sit care demonstrează că exista organizare urbana concepută de arhitecţi (secolul V i.d.Hr.), cu pardoseli mozaicate şi confort (căzi de baie şi toalete cu sistem de canalizare) existente şi la Pompei de exemplu. La 37 de km spre sud, trecând pe lângă Nikiti, centrul mierii foarte parfumate din Halkidiki şi plaja Lagomandra de lângă pini uriaşi, propice scufundărilor, se ajunge la Neos Marmaras, port mărişor, cu ambarcaţiuni, piaţă, parc de distracţii, magazine şi hoteluri elegante.

Timp de peste 2000 de ani în Halkidiki au înflorit şi decăzut cetăţi, au avut loc invazii (perşii, goţii, hunii, lombarzii, catalanii). Locurile au cunoscut stăpânirea romana, sarba, veneţiană şi turcească, au fost prădate de piraţi şi corsari, au cunoscut războaie, revolte, revoluţii; locuitorii peninsulei cu trei braţe scăldate de Marea Egee au fost de nenumărate ori măcelăriţi şi, uneori,vânduţi ca sclavi. Trecutul acesta nefericit a rămas în cărţile de istorie. Viaţa a continuat. Frumuseţile naturale şi marea au favorizat dezvoltarea turismului şi au schimbat  mult viaţa oamenilor şi  aspectul localităţilor.

Într-o dimineaţă, în marea – lac de cristal un bebe gol orăcăia stupefiat neînţelegând cu ce a greşit faţă de draga lui mama care îl băga într-o apă ce părea rece la primul contact şi nici la al doilea sau la următoarele nu avea să-i fie cald ca în cădiţă; urmaş al multor generaţii chinuite el va afla însă crescând ca trebuie să fie fericit pentru că s-a născut acum când, în ţara lui, se poate bucura de libertate şi bunăstare pentru că nicio criză economică nu le va împiedica pe mame să vină şi să-şi scalde copiii că să fie mai puternici. Şi nu numai pe ele. Pentru toţi iubitorii de mare, soare, croaziere, insule, vestigii de artă antică, natură, peisaj sălbatic şi confort, Grecia ocupa un loc important şi un astfel de sejur te îmbie să revii.

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: Iunie 2010

Articole similare:

Dor de Samothraki

Croaţia văzută de pe 6 roţi

Trialog despre Algarve

Câteva lucruri marchează puternic personalitatea insulei: marea extraordinar de lipede, pietrele de pe plajă şi din apă, mirosul puternic şi aproape neplăcut degajat de anumite ierburi seara (probabil rozmarin), capre oriunde întorci capul şi cântecul unor „greieri căpiaţi” – aşa cum ne plăcea să îi numim neştiind exact ce insecte pot transforma cântecul plăcut al greierelui într-un răcnet electric, ca de mii de fire scurtcircuitate.

Hotelul la care ne cazasem era încântător, nou construit dar pastrând tradiţia caselor greceşti, cu pereţi albi, colţuri rotunjite şi ferestre sau uşi albastre. Am admirat întotdeauna acest popor pentru felul în care a învăţat să câştige din turism, oferind lucruri simple, spartane aproape, dar extrem de curate şi cu un aspect de nou, la preţuri mici, reuşind astfel să atragă oameni din diverse pături sociale şi să facă bani fără investiţii majore. Aici domnea un spirit diferit, în care s-a combinat confortul cu tradiţia şi s-a condimentat cu puţină personalitate. Era oricum unul dintre puţinele locuri de cazare aşezate pe partea stângă a drumului – partea cu marea – şi când spun aceasta înseamnă că mai erau maxim patru vile pe o distanţă de câţiva kilometri pe stanga şi încă vreo 10 pe dreapta.  Şi tot ca să îşi dovedească bunăvoinţa, pe plaja pietroasă din spatele hotelului, ca apoape toate plajele din Samothaki,  patronii aranjaseră o parcelă de nisip şi puseseră câteva şezlonguri la dispoziţia oricui, suficiente cât să mulţumească mâna de oameni (niciodată mai mulţi de 6) care se hotăra rămănă la plajă aici.

Plajele din Samothaki nu seamănă cu ceea ce te aştepţi de la o plajă. În prima seară, în timp ce mergeam cu taxi-ul spre hotel, m-am tot uitat spre mare şi am observat aproape cu groază bolovănişul ostil pe pe malul mării, bolovăniş completat cu tot felul de crengi uscate, de parcă fusese o mare furtună cu o zi înainte. Acestea erau locurile în care nu prea îndrăznea nimeni să se aşeze. Varianta îmbunătăţită era precum partea de plajă din spatele hotelului, acolo unde pietrele nu erau chiar atât de mari şi se combinau cu nisip. Doar intrarea în apă îţi reducea mult din demnitate, aceasta neputându-se face în poziţia verticală. Pietrele foarte mari de pe fundul mării – rotunde şi de dimensiunea capului unui om – erau o adevărată provocare dacă te ambiţionai să mergi pe ele în picioare – nu reuşeai decât să le încerci şi cu fundul în clipa următoare. De aceea aveai ca variantă ori să mergi ca piticii până se mai adâncea apa suficient cât să poţi să te lungeşti cu burta în jos, ori să cauţi intrări în apă pavate cu pietre mai mici şi să suporţi indiferent de chef o mică sesiune de presopunctură la tălpi. La câţiva kilometri de hotel, exact acolo unde se termină unul din cele două capete ale drumului de maşini – blocate de locul în care intră munţii direct în mare – exista o plajă deosebită, aşa cum nu am mai întâlnit – Kipos. Nici urmă de nisip, o întindere uriaşă de pietricele mici, bine şlefuite atât pe mal cât şi în apă. Nu am să uit niciodata prima impresie. Am ajuns acolo spre sfârşitul zilei, soarele se pregătea să se ascundă după munte, plaja era de un gri albăstrui fascinant iar marea era verde şi limpede ca peste tot. Ochiul obişnuit cu galben auriul nisipului era surprins să întâlnească o crmoatică de gri şoricesc la malul mării. După ce soarele a intrat după munţi şi a încetat să încingă pietrele, acestea i-au mai păstrat destul de mult timp prezenţa. Ne-am întins toţi trei direct pe pietre, încântaţi de căldura degajată de acestea, de faptul că erau atât de netede şi de curate şi de felul în care te masau pe tot corpul. Sub umezeala corpului pietrele îşi schimbau culoarea devenind din gri verzi iar la o privire atentă descopereai şi pietricele albe, portocalii roz sau mov închis, în aşa fel încât, până la urmă, aveai senzaţia că te-ai întins pe o comoară de pietre semipreţioase.

În capătul opus al insulei, drumul de maşină se termină tot într-o plajă, de data aceasta cu nisip – Pahia Ammos. Insula fiind foarte mică nu trebuie să sperie denumirea de „capăt opus” acesta însemnând aproximativ 45 de minute de condus pe un drum care merită bătut. Dacă plecând dinspre port spre Therma – oraşul din apropierea hotelului – mergi doar pe coastă, umăr la umăr cu marea, în partea opusă drumul urcă spre munte. Până ajungi la plajă vezi culmi uscate şi marea de la o înălţime de la care nu te aştepţi să mai poţi coborî atât de repede. Şi cu toate acestea ajungi destul de uşor jos şi descoperi singura plajă cu zone destul de mari de nisip fin din toată insula. Mult mai pregătită pentru turişti această plajă încearcă să îi întâmpine pe cei care caută mai multă distracţie cu muzica urlând în difuzoarele de la un bar, cu sezlonguri şi umbreluţe, cu sporturi nautice dar şi cu un peisaj care te face să uiţi de bruiajul din jur.

La plecare diverse persoane sau cupluri de tineri strigă după tine sau îţi fac semne de „ia-ma nene” pentru că, într-adevăr, ceea ce poate să pară aproape pentru cei cu patru roţi, poate fi destul de departe pentru cine se aventurează până acolo cu alte mijloace. De fapt, pe tot drumul, rar vezi case şi chiar dacă apar câteva camere de închiriat e greu de crezut că ar vrea cineva să se aşeze undeva pe coline, acolo unde nici marea şi nici un oraş nu sunt chiar peste drum, cu sau fără maşină.  O altă plajă este cea pe care am acostat în urma unei plimbări cu vaporaşul şi se cheama – nu mai ţin minte exact, pacă Vatos era numele ei. Acolo nu ai cum să ajungi decât de pe mare deşi este incredibil cât de apropiate sunt cele trei plaje: Kipos, Vatos şi Pahia Ammos. Toate sunt  locuri minunate în care muntele nu a mai coborât direct în mare lăsându-şi loc să respire, prin grote, mici golfuri şi aceste trei plaje mari.

Dar tocmai de aceea la cele din margini se termina drumul pe ambele părţi ale insulei iar la cea din mijloc ajungi doar cu vaporul. Norocul celor care zilnic, la ora 11:00, fac acest drum pentru a duce turiştii să se bucure de cea mai frumoasă privelişte a insulei şi să îi lase acolo pentru o scurtă plimbare sau pur şi simplu pentru plajă. Când am ajuns la Vatos nu era tocmai ora potrivită pentru plajă şi nici pentru plimbare. Drumul ducea către o cascadă dar cum aveam deja experienţa unui astfel de drum cu Petra şi cum soarele ardea de simţeai că ameţeşti, am ales să întindem pătura la umbră şi să lenevim printre bolovani şi uscăciuni până se mai domolea soarele. Am avut astfel parte de câteva apariţii nude, trupuri plinuţe de fete plimbându-se cu sâni grei şi cu trupuri complet neacoperite în nu ştiu ce direcţie, lucru care ne-a făcut să zâmbim gândindu-ne la cei care se pot bucura fără probleme de o vacanţă într-un loc în care singurul deranj îl reprezintă un grup mic de turişti care ajunge la 13:00 şi pleacă la 17:00. Iar în rest linişte, nicio tentaţie şi nicio urmă de confort. Noi am făcut bineînţeles parte dintre cei care ajung, văd, zâmbesc şi pleacă, fac o baie în mare şi se suie pe vapor pentru a mânca legănaţi de valuri friptură şi salată grecească.

Marea văzută de pe insulă are un fel de program al ei: se trezeşte uşor zgribulită după noapte şi până pe la pranz se agită uşor făcând valuri mici, ca să îşi afirme totuşi statutul de mare. Dupa amiază însă se cam toropeşte şi ea de la soare şi până spre seară renunţă la orgoliul de mare şi ajunge la apus să semene perfect cu cerul, de care aproape că nu o mai poţi deosebi.

Şi dacă se întâplă într-o zi să nu ai chef de marea calda şi sărată te poţi afunda în pădure şi călătoreşti sărind din piatră în piatră până la prima cascadă, unde apa rece şi curată de munte îţi îngheaţă carnea pe tine. Cu atât mai placută este apoi fierbinţeala soarelui care încălzeşte un bolovan pe care te aşezi să te usuci.

Cât am stat pe insulă nu am simţit nevoia să vedem vreun oraş – aerul, marea, muntele fiind atât de suficiente incat nu ar mai fi avut loc altceva. Singurul restaurant la care am fost se afla si el undeva in pădure, în pragul unei văi adânci, după ce mergeai o vreme pe un drum forestier, fiind aproape convins că ai greşit drumul. Te aştepta acolo o tavernă foarte plăcută, aparţinând unei familii, un loc în care „chelnerului” îi făcea plăcere să se aşeze la masă cu tine si să îţi explice într-o engleză destul de minimalistă cele cinci feluri din carne de capră, să îţi recomande sosul de roşii proaspăt făcut de bunica şi să te servească la fel de bine ca şi cum ai fi fost un prieten bun venit în vizită. Mai mult din întâmplare decât din intenţie am ajuns să dăm cu ochii de Hora (Cora), capitala insulei, un oraş tradiţional căţărat abrupt pe stânci, cu străduţe înguste urcând printre case vechi, unele renovate, altele în ruină şi cu o privelişte răvăşitoare atunci când ajungeai sus. Am ales să ne cheltuim aproape ultimii bani la o terasă acolo numai pentru că am vrut să păstrăm adânc în minte felul în care se vedea în depărtare apusul soarelui în mare, felul în care luminile s-au aprins pentru a lumina stânca pe care se ridicau vestigiile vechii cetăţi şi pentru a gusta poate pentru ultima dată acolo minunata friptură de capră.

Am părăsit insula tot la apus, atunci când de după silueta ei cocoşată răsărea luna, intrând în competiţie cu soarele scufundat in mare. Ne-am promis că vom reveni dar deocamdată nu ne-am ţinut promisiunea. Se va întâmpla în curând, simt eu..

Datorită timpului foarte scurt pe care l-am avut în oraş am încercat să gust cât mai mult atmosfera Atenei antice. Aşadar m-am gândit că un scurt ghid cu obiectivele care personal m-au impresionat nu ar strica, în principal pentru cei care nu au foarte mult timp la dispoziţie!

1. Acropolele

Dealul Acropolei, numit şi „stânca sacră”, este cel mai important monument antic din Europa. În centrul Acropolei, faţada Parthenonului se ridică mândră deasupra oraşului modern şi ne aminteşte că Atena, în ciuda înfăţişării actuale, a fost în trecut locul în care a înflorit una dintre cele mai mari civilizaţii. Acropolele şi marmura albă din turnul Parthenonului pot fi zărite din aproximativ orice parte a oraşului, fiind cel mai strălucit exemplar de arhitectură clasică. Toate clădirile din Acropole sunt opere de artă excepţionale: Parthenonul, Erechteionul, Templul zeiţei Atena Nike, Propylaea, via panatinaica, teatrul lui Dionyssos, templul lui Thrassylos.

2. Noul Muzeu al Acropolei

Vizitarea Noului Muzeu al Acropolei este un obiectiv care nu poate fi ratat de niciun iubitor de artă, istorie, cultură şi civilizaţie. Magnific prin sobrietatea să, acest muzeu, realizat în linii arhitecturale contemporane, este spaţiul ideal în care sunt expuse antichităţile descoperite în prestigiosul sit arheologic. Englezii care refuză să returneze frizele Parthenonului n-ar mai putea acum motiva că nu exista un loc adecvat pentru a le expune la Atena. Arhitectul principal al muzeului, Bernard Tschumi, a avut în minte două obiective: să pună cât mai mult în valoare obiectele expuse, de unde şi aspectul minimalist al clădirii şi să instaureze un „dialog vizual” permanent cu Parthenonul, graţie unui joc de transparenţa şi lumină redat prin dalele şi faţadele din sticlă. Nu ezitaţi să faceţi un popas în cafeteria muzeului – de aici puteţi să faceţi cele mai frumoase fotografii înspre Parthenon.

3. Anafiotika

Dacă vreţi să rămâneţi în afara timpului, după ce coborâţi de pe Acropole nu luaţi imediat calea gălăgioasei pieţe de suveniruri. Mergeţi în Anafiotika, un insolit cartier al Atenei. Refugiaţii de pe insula Anafi au reconstruit aici, în sec. XIX, un sat identic cu cele din Cycladele lor dragi. Străduţe mărginite de flori, scări şi case albite cu cretă, uşi şi tocuri de ferestre vopsite în albastru. Efectul este cu atât mai surprinzător cu cât ne aflam chiar în inima capitalei greceşti! „O insulă fără mare” numesc atenienii acest loc deosebit de pitoresc.

4. Parlamentul grec şi schimbarea gărzilor

Parlamentul grec (Vouli) este un atrăgător edificiu neoclasic situat în imediata vecinătate a Parcului Naţional. Îl puteţi admira după ce străbateţi piaţa Syntagma, locul de întâlnire al tuturor atenienilor şi inima Greciei moderne. Nu puteţi pleca din Atena fără să vedeţi schimbarea gărzilor de la Parlament (numite Evzoni), un obicei grecesc unic.

5. Panathinaikos Atena

Cei care sunt interesaţi de bogata moştenire olimpică a Atenei ar trebui să viziteze imensul stadion Panathinaikos, care este şi la ora actuală singurul stadion din lume construit în întregime din marmură. Situat la baza dealului Ardittos, în cartierul Pangrati, acest stadion a găzduit primele jocuri olimpice moderne din 1896, fiind construit pe locul sitului original al stadionului olimpic de acum 2.300 de ani. Panathinaikos găzduieşte cele mai importante evenimente ale oraşului şi are o capacitate maximă de 80.000 de locuri.

Mai multe detalii despre principalele oraşe şi obiective turistice pe care le puteţi vizita în Atena le puteţi găsi aici: Vacanţe Grecia.

Recomandări scrise de: Raluca Creţu

Articole similare:

Provocare Pariziană

Bordeaux în 10 paragrafe