Cu cât ne apropiam cu atât mi se părea mai frumos oraşul. Şi pentru că mi-a plăcut în mod deosebit am să vă povestesc tot ce am văzut, implicit recomandările mele pentru când ajungeţi acolo.

Înainte de toate harta cu centrul Veronei. E bine că majoritatea locurilor importante sunt exact în centru la distanţă mică de mers pe jos (mie mi-a prins bine căci deja „Samburica” din burtică îşi făcea simţită prezenţa).

Ce e de văzut?

Am parcat maşina aproape de Castelul San Pietro (nr. 1 pe hartă) pe care l-am văzut doar de la distanţă –erau scări de urcat şi deşi priveliştea panoramică asupra Veronei ar fi meritat nu am făcut efortul până sus (ruşine mie).

Am lăsat castelul în spate şi după colţ la stânga am dat de Teatrul Roman (nr. 3 pe hartă) care este cel mai vechi monument roman din Verona. Alături este şi un Muzeul Arheologic, dar era închis nu ştiu din ce motive.

Am continuat explorarea per-pedes a Veronei şi am ajuns Biserica Sfântul Stefan (nr 2 pe hartă) care era şi aceasta închisă aşa că habar n-am cum arată pe dinăuntru.

După ce ne-am lămurit cu biserica am luat-o spre centru trecând Ponte Pietra (nr.4 pe hartă), în traducere Podul de Piatră, care trece peste Aldige şi îţi oferă o panoramă foarte frumoasă. Podul are structura clasică a podului roman în arc iar prima dată a fost construit în anul 100 iHr. Să nu uităm că istoria Veronei începe din anul 1iHr.

Apropiindu-ne de centru am observat că majoritatea turiştilor erau tineri (16-22 ani). Treceau pe lângă noi ţinându-se de mână, uitându-se pierduţi unul în ochii celuilalt. Eram fericită pentru ei şi bineînţeles că şi noi făceam acelas lucru. După pod am văzut un indicator spre Duomo Di Verona (nr. 5 pe hartă) şi evident-hai şi noi să îl vedem. Superb.

După ce am admirat Domul am vizitat Bazilica Sant’Anastasia (nr.6 pe hartă). Aceasta este cea mai mare biserică din Verona, construită în stil gotic: acolo am admirat şi picturi ale unor importanţi pictori italieni. Apoi ne-am îndreptat spre Piazza del Erbe (nr. 9 pe hartă) pe drum admirând şi Pallazo della Ragione (nr.7 pe hartă) şi Torre dei Lamberţi (nr. 8 pe hartă). În Piazza del Erbe am băut un espresso “Italian style”. Din păcate al meu era decaf dar ce era să fac? Eram în oraşul Juliettei cu Romeo al meu şi deşi tânjeam după un espresso tare m-am resemnat şi mi-am sărutat soţul cu pasiune – să simt espresso de pe buzele lui. Că aşa se poartă la Verona. Am mai cercetat harta până ne-am băut cafelele şi mi-am dat seama că am suntem foarte aproape de Casa Julietei, aşa că ne-am intreptat înspre ea.

Casa di Giulietta (nr. 11 pe hartă), balconul şi statuia sunt puncte de reper pentru oricine ajunge la Verona. Cum spunea cineva, Casa di Giulietta e Turnul Eiffel al Veronei. Implicit, când am ajuns şi noi, am găsit o mare lume care se perinda în jur. Unii scriau biletele şi le introduceau în crăpături, alţii legau lacăte cu numele lor inscripţionate. Iar pe balconul Juliettei era bătaie, fiecare domnişoară dorea să se pozeze acolo, evident, n-am ratat ocazia şi m-am pozat şi eu. Am vizitat casa, dar cum era foarte multă lume nu prea am reuşit să o facem în stilul lent. Vă spun sincer atâţia tineri pe metru pătrat sărutându-se şi făcându-şi declaraţii n-am mai văzut nicăieri în lume. Mi-a plăcut foarte mult încrederea lor, iubirea şi sper să li se îndeplinească dorinţele şi să fie fericiţi toată viaţa. La mormântul Juliettei n-am ajuns dar tot prin centru pe undeva e, la o mănăstire. V-aş povesti mai multe despre iubirea dintre Capulet şi Montague dar vă las pe voi să mergeţi să o descoperiţi.

Unde mănânci?

După atâta iubire ni s-a făcut foame şi ne-am orientat spre un restaurant. Am ajuns la 12 Apostoli, unde am mâncat la superlativ (vă recomand restaurantul). La masa ne-am dat seama că deja e trecut de ora 2 şi ar fi bine să ne hotărâm ce o să facem în continuare – daca mai rămânem la Verona sau plecam mai departe. Gândindu-ne că mai avem de văzut multe în zona ne-am decis să mai rămânem o seară. Am terminat prânzul, am plecat după maşină, am găsit cazare la un hotel unde ne-am şi odihnit puţin.

Unde faci cumpărături?

Spre seară am ieşit la plimbare şi cumpărături. Cumpărăturile la Verona se fac pe Via Mazzini unde găseşti de la haine de firmă la magneţi pentru frigider. A tot acolo găseşti şi renumitele bomboane „Baci di Giulietta” (Sărutul Juliettei) şi „Sospri di Romeo” (Suspinele lui Romeo). După tura de shopping am mers la Arena di Verona (nr. 15 pe hartă) – celebră pentru luptele de gladiatori în trecut dar şi concertele susţinute acolo în vremurile prezente. Iar după aceea ce crezi? Ni s-a făcut iar foame. Am ales un restaurant aproape de Piazza Bra (nr. 16 pe hartă), am mâncat iar apoi ne-am relaxat, cum spun italieni „dolce far niente”.

Şi să nu mai lungesc povestea noastră veroneză, un rezumat la ce am mai văzut după cină:

12. Porta Leoni

13. Ponte Navi

14. Biserica di San Fermo

17. Ponte Scaligero

18. Castelvecchio

Verona este un oraş care cere să fie vizitat, asta este recomandarea mea de final.Am ajuns târziu la hotel şi cred că am adormit instant. A fost o zi obositoare dar superbă. Pe unde ne-a mai tăiat capul să plecăm în dimineaţa următoare, voi spune în episodul viitor. Stay tuned!

Articol şi fotografii de Maria T.

Dacă e adevărat că extremele se atrag, atunci aici ştiu că au făcut treabă bună. Apă cristalină, soare şi frumos cam 10 luni pe an (şi garantez pentru asta pentru că la începutul lui noiembrie eram în mânecă scurtă, tot aşa cum eram şi la începutul lunii mai), o multime de golfuleţe în care te poţi bălăci cu picioarele în apă sau să te arunci cu totul, peşteri luminate de razele soarelui ce dau apei reflexe de smarald şi, la nici o aruncătură de băţ, fiorduri şi munţi cu urcuşuri abrupte şi coborâri tot atât de abrupte, livezi, cascade şi vulcani adormiţi. Şi o stradă îngustă, întortocheată şi abruptă, deseori victimă a surpărilor de teren şi mereu blocată, dacă nu de natură, de traficul haotic şi lipsa absolută de respectare a regulilor rutiere.

Aceleaşi contradicţii te lovesc şi dacă ai de-a face cu oamenii: joviali şi primitori, dar nu ezită să vândă scump pielea ursului, săritori însă cu un profesionalism ce lasă de dorit, mari bucătari de delicatese dar incapabili de a oferi o informaţie valabilă.

E ca şi cum Amalfitana îţi spune: dacă mă vrei, trebuie să demonstrezi că meriţi să mă ai! Ia să vedem, te ţine?

Dar ce poţi face pe Coasta Amalfitană?

În primul rând, nimic! Poţi alege să te opreşti pe una din sutele de terase de pe coastă cu vedere la mare şi să te bucuri de ceea ce vezi. Sau poţi să te opreşti pe plajele de la fiecare orăşel, în general cu pietriş, să închiriezi o umbreluţă şi să leneveşti cât e ziulica de lungă. Sunt şi o grămadă de locuri de belvedere sus pe coastă aşa că, dacă reuşeşti să ajungi până la ele, te opreşti pe o bancă sau pe iarbă şi laşi liniştea să te cuprindă.

Să te plimbi! Coasta are doar 55 de km dar nu e uşor că ajungi de la un orăşel la altul, aşa că îţi va părea mult mai mult. Poţi să iei autobuzul şi să-ţi mulţumeşti în gând de idea fericită de a nu fi închiriat o maşină, căci şoferii au înlocuit frana cu claxonul şi strada e atât de plină de curbe şi de lipsită de vizibilitate, iar hăul te aşteaptă la nici 5 cm distanţă de marginea drumului, că te minunezi cum cel de la volan reuşeşte să continue să conducă şi să vorbească în acelaşi timp la celular cu atâta dezinvoltură.
Poţi să te urci pe unul dintre vaporaşele care te plimbă şi-ţi arată toată coasta sau te ajută să ajungi la insulele Capri, Ischia sau Procida. Sau poţi să închiriezi tu o bărcuţă şi să pleci în căutarea unui golfuleţ mai liniştit sau doar să te bucuri de puţină intimitate. Ori poţi să vizitezi grotele de pe lângă coastă cu unul din tururile organizate.

Să admiri! Fiecare orăşel e o bijuterie în miniatură aşa că cel mai bine ar fi să-l vezi din toate unghiurile. Fie că e vorba de Anacapri, de Positano, de Amalfi sau de Ravello ai nevoie de foarte puţin timp ca să le parcurgi de la un capăt la altul. Cu atât mai repede dacă e vorba de orăşelele mai mici. Aşa că ia-o la picior şi cercetează-le toate colţurile, bucură-te de grija cu care sunt ţinute vilele şi de micile detalii ale fiecăreia, de florile ce se întind peste pereţi,  de pisicile norocoase ce dorm leneşe la soare. Orăşelele sunt toate cocoţate pe câte o râpă şi e uşor să ajungi într-un punct din care să cuprinzi cu privirea toată panorama şi să-ţi scape un fluierat de admiraţie. Iar dacă reuşeşti să ieşi în larg şi să le vezi cum se detaşează prin culorile lor şi cum sunt învăluite, de-abia te îndepărtezi, de muntele înconjurător, extazul e deplin.
Unele vile îşi deschid porţile pentru tine aşa că nu rata Villa Michele în Anacapri, sau Villa Rufolo şi Villa Cimbrone în Ravello. La fel, Catedrala din Amalfi sau Biserica San Michele din Anacapri te vor lăsa cu gura căscată.

Niţel trekking sănătos! Dacă e rost de munte atunci e cu siguranţă rost de trekking. Traseul cel mai celebru e Poteca zeilor pe care în 4 ore jumate ajungi de la Bomerano la Positano. Eu nu am reuşit să-l fac din cauza mijloacelor de transport, dar am înţeles că numele traseului nu e cu nimic mai prejos de realitate. Alternativa ar fi o plimbare mai scurtă sau mai lungă între diferitele oraşele: de la Salerno la Vietri sul Mare e uşor, tot aşa cum Atrani e la o aruncătură de băţ de Amalfi şi Nocelle de Positano. Eu ţi-aş recomanda să cobori de la Ravello la Amalfi, e minunata perspectiva deasupra sătucului Minori şi deasupra lui Amalfi de sus de pe potecă.
Dacă ajungi cumva la Capri – iar eu te sfătuiesc să petreci cel puţin o zi acolo – o plimbare sănătoasă pe jos, urcând sau coborând potecile ce străbat insuliţa, e obligatorie căci altfel pierzi Arco Naturale, Belvedere Tragara şi mai ales via Krupp.

Să mănânci, mult şi bun! Dacă în Italia se găseşte paradisul culinar, prin Campania unde e şi coasta Amalfitană, probabil că se ocupă cu pregătirea ambroziei pentru zei. Pizza e bună peste tot dar doar aici o mănânci ca la ea acasă. Lămâile, pe care le vezi crescând pe orice gard sau – mai bine zis – pe orice râpă, ajung de dimensiunea unui pepene galben şi se mănâncă şi goale, cu sare. Dacă le vrei preparate, încearcă o îngheţată proaspătă, un limoncello, un baba’ sau o granita. Nicăieri ca în sudul Italiei granita – acea băutură răcoritoare făcută cu bucăţele mici de gheaţă – nu e aşa de bună. Peştele trebuie să fie extraordinar, eu nu l-am gustat, pot însă să-ţi spun că natura e darnică şi localnicii la fel. Mie mi-a fost greu să dau gata o îngheţată deşi am o experienţă pluridecenală la aşa ceva.

Cumpărături şi iar cumpărături! Fiind o zonă în care VIP-urile vin şi revin cu plăcere, vei găsi fără îndoială toate mărcile pe care le cauţi. Dacă le cauţi. De vrei însă ceva mai autentic, poţi alege între parfumul Chartusia din Capri, obiectele din ceramică frumos colorată, vestimentaţia de in tipică, produsele gastronomice de la limoncello la ulei de măsline sau mozzarella de bivoliţă. Sau pe toate.

Pierderea prin mulţime. Chiar dacă eşti un începător, aşa ceva îţi va reuşi fără îndoială în mod strălucitor. Nu ştiu cum e vara, toamna e linişte şi bine, dar primăvara e plin şi îmbulzeală. Urcatul în autobuze, poate şi din cauză că erau mai puţine, mi-a amintit chiar de coatele date în copilărie în orele de vârf pentru a ajunge la şcoală. Dar trezitul devreme m-a scutit şi acum că întotdeauna de multe necazuri, stat la cozi, stat în picioare sau blocat în trafic, aşa că se poate şi altfel. Tot aşa cum, abia te îndepărtezi de obiectivele principale, totul devine liniştit şi relaxant cum ar trebui să fie.

Ar fi multe de spus despre Coasta Amalfitană şi despre toată regiunea în general, ar trebui luat fiecare loc la rând şi istorisit ca o poveste de dragoste. Rămâne la alegerea voastră căci tolba mea cu povesti e plină. Eu deocamdată mă bucur de amintiri şi de poze şi plănuiesc o a treia vacanţă pe acolo.

Dar am încercat să-mi spăl păcatele vizitând de câteva ori Delta del Po care e chiar aproape de unde locuiesc eu, Padova. Po, denumit şi “uriaşul domol” e râul cel mai lung al Italiei, traverseaza tot nordul pe o distanţă de 650km până la Marea Adriatică unde se crează delta, una dintre cele mai vaste zone umede europene şi mediteraneene. Nu vreau să vă zăpăcesc cu numere şi statistici, nu le ştiu nici eu, ceea ce merită ţinut minte e că Delta del Po e o zonă minunată, în mare parte încă necunoscută, care merită să fie parcursă fără grabă, zăbovind asupra peisajelor molcome, asupra caselor rustice dar primitoare şi gustând încet din emoţia dată de podurile făcute din bărci, de stufărişul des, de întinderile vaste, de farmecul canalelor, şerpuiala limbilor de apă şi fâşiilor de nisip fin care duc până la mare.

Văzută ca o Camargue-a italieneasca pentru zonele ei sălbatice, există totuşi posibilitatea să pătrunzi până în interiorul parcului naţional cu maşina datorită drumurilor largi şi, de la geamul maşinii, îţi poţi da seama cât de întinsă e toată delta. Dar, dacă vrei să intri cu adevărat în contact cu natura şi să te bucuri de bogăţiile ei, e mai bine să laşi maşina deoparte şi să te aventurezi în liniştea parcului. Există o mulţime de alternative şi nu vei avea decât dificultatea de-a alege: pe jos, cu barca sau cu canoe, într-o excursie cu vaporaşul sau plimbări călare organizate de diverse ferme sau de aşezările de pe coastă. Pe teritoriul parcului se găsesc de asemenea din loc în loc mici turnuri de observaţie şi adăposturi de stuf pentru iubitorii de bird-watching sau de fotografii ale naturii.

Sau, dacă alegi şi tu ca şi mine, o iei printre străduţele sinuoase care fac din acesta zonă un mic paradis pentru iubitorii mersului pe bicicletă. E extrem de uşor să închiriezi o bicicletă, se găsesc magazine deschise în acest scop cam peste tot în deltă, mai ales pe timpul verii, şi aproape orice restaurant sau terasă include şi acest serviciu, iar numeroasele piste pentru biciclete nu fac decât să sporească ocaziile de vizită. Deşi, mai degrabă decât adevărate piste ciclabile, cred că natura îţi vine în întâmpinare prin conformaţia ei specifică.

Se pedalează deasupra stăvilarelor dintre lagunele mării şi văile de pescuit interioare, pe limbi de pământ plate ce se pierd la orizont şi unde cea mai mare dificultate ţi-o poate crea vântul ce-ţi suflă împotrivă. Panorame fără sfârşit ivite din apă, câmpii întinse  şi canale, cu puţine dar colorate case de pescari şi foarte puţini copaci la adăpostul cărora te poţi ascunde de soare.

Plimbarea cu bicicleta va fi fără îndoială extrem de plăcută în cazul în care vântul adie prietenos şi te va lăsa cu o senzaţie de pace şi linişte interioară deplină. Ciripitul zgomotos al păsărelelor ce zburătăcesc de colo-colo sau pescuiesc liniştite nu va face decât să intensifice senzaţia acea plăcută de singurătate şi de detaşare de lumea haotică pe care ai lăsat-o în spate şi, la sfârşitul zilei, te vei surprinde făcând planuri de întoarcere. Nici nu e greu să simţi că aparţii acestei lumi parcă de demult, somnolentă şi silenţioasă, în care şi pedalatul urmează un ritm calm ce-ţi permite să te pierzi în poveşti şi râsete şi în care opririle dese, pe iarbă sau poate la o terasă ce serveşte ţipar proaspăt, sunt doar o reacţie naturală la ritmul impus de clipocitul apelor.

De altfel toate activităţile din deltă, fie ele sportive sau nu, sunt legate de o formă de turism slow cu care parcul nu doar se mândreşte dar pe care îl promovează extrem de bine:  aproape în fiecare săptămână de primăvara până toamna se organizează ieşiri şi plimbări prin zonele protejate prin care se oferă vizitatorilor posibilitatea de a înţelege complexitatea acestei zone, bogăţia mediului şi importanta biodiversităţii. În fiecare an sunt create noi parcursuri şi intinerarii, sunt construite observatoare pentru bird-watching, refăcute tradiţionalele structuri pentru pescuit sau adăugate puncte de informaţie pentru vizitatori cu mici muzee explicative. De asemenea, vei avea oricând la îndemână un ghid expert care să te îndrume sau să îţi explice, diferite târguri sau festivităţi care celebrează produsele locale sau bogăţia zonei şi care te ajută să descoperi într-un mod foarte savuros ceea ce întinderea de ape şi câmpuri are de oferit.
Nu ştiu dacă eşti genul activ său genul “gustativ”, cu siguranţă însă vei găsi în Delta del Po ceva ce să te ungă pe suflet sau măcar să te facă să te gândeşti la câte lucruri s-ar putea face şi la noi ca să reuşim să promovăm mai bine minunăţia de deltă ce avem.

 Legenda “infernală” spune că a fost odată, tare demult, un meşter priceput care primi poruncă să construiască un pod la Borgo a Mozzano… dar ce meşterul lucra ziua, noaptea dispărea. Lunile treceau, iar construcţia nu avansa. Într-o noapte meşterului îi apăru Diavolul, care îi propuse să-i dea o mână de ajutor, pretinzând în schimb dreptul de lua primul suflet care va păşi apoi pe pod. Meşterul acceptă târgul şi ca prin miracol podul fu ridicat chiar în acea noapte. Meşterul reuşi însă să-l înşele pe diavol făcând în aşa fel încât primul care păşi pe pod să fie un porc. Diavolul, furios că a fost tras pe sfoară, luă porcul şi se aruncă în apele raului dar înainte de a dispărea făcu că podul să ia această formă ciudată.

Există diferite versiuni ale legendei, iar dacă eşti amator de mistere vei fi încântat să -i asculţi pe localnici povestindu-ţi  că în zilele noastre sunt nopţi când se aud ecourile guiţatului porcului răzbătând din apele tulburi ale râului.

Podul, numit oficial “Ponte della Maddalena”, se afla la Borgo a Mozzano,  la 25 de km de oraşul Lucca,  în inima Toscanei. Noi la Lucca ne-am cazat. La pod se poate ajunge cu maşina; chiar lângă el e o mică parcare şi câteva baruri pentru admirat la o cafea. Vă recomand din tot sufletul Lucca, mie îmi place mai mult decât Florenţa.

Lucca este supranumit şi oraşul celor o sută de biserici,  dar în afară de monumente te atrage cu străduţe întortocheate, cu atmosfera tipic italienescă, cu zidurile cetăţii perfect conservate pe care te poţi plimba în voie sau poţi merge cu bicicleta (da, da, chiar pe ziduri!).

Mai jos, Piazza dell’Anfiteatro: cu forma ovală şi cele patru porţi, este una dintre cele mai sugestive  pieţe italieneşti. Deşi se află chiar în centru oraşului, este adesea foarte liniştită şi ai senzaţia că te afli în buricul lumii. Dar despre asta, data viitoare!

]]> http://lumeamare.ro/2012/04/23/meravigliosa-toscana-il-ponte-del-diavolo/feed/ 9 http://lumeamare.ro/2012/04/13/mic-dejun-cu-vedere/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=mic-dejun-cu-vedere http://lumeamare.ro/2012/04/13/mic-dejun-cu-vedere/#comments Fri, 13 Apr 2012 10:30:21 +0000 Maria http://lumeamare.ro/?p=37079 O măsuţă, vântul ce adie plăcut, chelnerul ce se apropie cu cafeluţa aburindă şi priveliştea asta!  La Sorrento, Italia.

Printr-o conjunctura mai puţin norocoasă Alina nu a mai putut ajunge să o ia, aşa cum ne planificaserăm, iar eu nu am putut să mă abţin să nu o răsfoiesc. Aşa că am preluat sarcina de a scrie despre album, chiar dacă e cu o mare întârziere.

Oricât te-ai fi plimbat prin Italia un album că acesta îţi arată locuri noi, unele de care nici nu ai auzit şi te invită, prin informaţiile şi imaginile sale de o calitate şi un colorit deosebite, la o nouă călătorie în această ţară mediteraneană.  Sunt prezentate atât cele mai frumose daruri pe care natura le-a făcut acestei ţări, cât şi ceea ce omul a clădit de-a lungul secolelor.

Ne reamintim de relieful impresionant al Italiei, de la munţii Dolomiţi şi Alpi, la formaţiunile stâncoase fascinante din insule, golfuri, arhipelaguri, până la un mic deşert – Costa Verde în Sardinia.

Arhitectura Italiei este un mozaic copleşitor, din epoci diferite, în stiluri diferite:  există vestigii ale civilizaţiei romane şi greceşti  (Pompei este cel mai important sit arheologic), temple antice (Segesta, Selinunte, Taormina, Paestum), domurile Renaşterii (în Florenţa, Milano, Pisa), castele (Castelul regal de la Caserta) şi palate, vile, locuinţe construite pe promontorii (Cinque Terre), trulli (Alberobello). Toate stilurile s-au stratificat: clasic, baroc, gotic, influenţe diferite s-au armonizat: arabă, normandă, franceză.

Din album nu putea lipsi arta, însemnând mozaicuri, sculptură, pictură, prezente în vestigii, muzee extraordinare, locuinţe, grădini, biserici şi parcuri. Informaţii utile privind mijloacele de de a ajunge în fiecare loc şi detaliile despre gastronomia specifică adăugă o nouă dimensiune unei eventuale călătorii.

În Italia am fost la – atenţie lista e lungă: Roma, Ostia, Veneţia, Ravenna, Ferrara, Florenţa, Pisa, Orvieto, Tivoli, Padova, Milano, Vicenta, Verona, Assisi, Napoli, Pompei, Sorrento, Capri, Gran Paradiso, Dolomiţi, Coasta Ligură şi m-am bucurat de fiecare în parte. Răsfoind însă acest album mi-am dat seama că aş vrea să văd mai mult… Sicilia, Caltagirone… O adevărată minune este scara de la Santa Maria del Monte, lungă de130 m, cu 142 de trepte, împodobite cu plăcuţe de ceramică pictată. Începând cu luna mai ea este acoperită cu flori, ca şi scara din Piaţa Spaniei de la Roma. În zilele Sfântului Girolamo, patronul oraşului, 24 şi 25 iulie, luminile oraşului se sting şi pe scară ard patru mii de lumânări colorate. Cred că este un spectacol ce merită văzut!

Dintre cele 100 de minuni ale Italiei, 43 sunt incluse de UNESCO în Patrimoniul Mondial iar albumul ni le dezvăluie în toată frumuseţea lor. Mulţumim Editura All pentru această reuşită colecţie!

Tu ce ai alege mai întâi, ce ai vrea să vezi în Italia? 

Piaţa Navona, Roma

Parcul castelului din Pralormo se află la doar 40 de kilometri de Torino în regiunea Piemonte, şi, cu câte atracţii sunt de văzut prin Italia, nu este foarte faimos… dar dacă te afli prin zonă primăvara merită pe deplin să-i dedici câteva ore. De la sfârşitul lui martie până la începutul lunii mai, parcul devine o explozie de culori cu lalele şi narcise de toate felurile, de juri că eşti în Olanda. De fapt proprietarei castelului, Contesa de Pralormo, i-a venit  inspiraţia de a amenaja astfel parcul  tocmai în urma unei călătorii în Olanda, astfel că din 2000 organizează în fiecare an  “Messer Tulipano” festivalul lalelelor. Mii de lalele şi de narcise de toate culorile şi formele, dispuse în aşa fel încât să fomeze compoziţii demne de un tablou, sunt completate de cadrul pitoresc al parcului cu copaci seculari şi un mic lac. Ce să mai povestesc eu aici, mai bine las fotografiile să vorbescă,  e o adevărată cromoterapie pentru ochi şi suflet.

Pe lângă plimbatul în voie prin parc pentru a admira lalele,  există şi posibilitatea de a vizita interiorul castelului din Pralormo. Ca la orice manifestare care se respectă, se organizează şi un mic târg cu produse gastronomice tradiţionale, produse de artizanat şi  flori.

De altfel, se spune că turiştii vin în zona Langhe, regiunea Piemonte pentru vin, se îndrăgostesc de peisaj şi rămân pentru gastronomie. Zonă viticolă care-i face concurenţă puternică Toscanei, Langhe şi-a văzut numărul de turişti crescând simţitor în ultimii ani. Şi nu-i de mirat: Barolo a început să-şi câştige reputaţia de vin regal în Evul Mediu, iar Louis al XIV-lea îl avea la loc de cinste pe masă. Însă contele Comte Camillo Benso di Cavour este cel care s-a ocupat personal de îmbunătăţirea procesului de elaborare a acestui vin, iar rezultatele obţinute sunt excepţionale. Barolo poate concura oricând cu vinurile de Bordeaux sau Bourgogne. Se spune că Papa Pius al VII-lea însuşi a avut grijă să nu-i lipsească vreodată de la Vatican.

În Langhe se găsesc şi faimoasele trufe albe, bucătăria din regiune fiind una simplă, fără sosuri inutile, dar care păstrează un anumit rafinament în acelaşi timp.

Nu cred că e o surpriză că mişcarea slow food s-a născut în Bra, în inima Langhe-ului, în anul de graţie 1986. Obiectivul fondatorului sau, criticul culinar Carlo Petrini, era reînnodarea legăturii cu mâncarea, pe care omul modern începe să o piardă. Cine mai are astăzi timp să se bucure cu adevărat de momentul mesei, să petreacă o oră aşezat la prânz, în aceste vremuri corporatiste? Aşadar, dacă vezi un restaurant care arborează drept logo un melc, ai dat peste un restaurant slow food. Ţi le recomand, mai ales în Piemonte, locul unde te bucuri cu adevărat de lucrurile simple ale vieţii!