Dar cum şi-or petrece italienii sărbătorile de iarnă?

Se pare că, de Crăciun, cea mai importantă sărbătoare din an, cine nu sărbătoreşte cu familia va fi considerat mai rău decât un renegat, iar dacă nu se opune acestei tradiţii, va fi copleşit de cadouri, bunătăţi şi i se vor ierta toate „păcatele” comise în timpul anului.

Pregătirile pentru Crăciun încep din 8 decembrie, sărbătoarea catolică a Neprihănitei Zămisliri a Fecioarei Maria (Festa dell’Immacolata), când toate familiile împodobesc bradul şi amenajează, într-un colţ al casei, un presepe, o reprezentare cu statuete a naşterii lui Isus cu ieslea, măgăruşul şi boul, grajdul, păstorii şi, evident, Maria şi Iosif. Presepii sunt foarte îndrăgiţi de italieni, mai ales că fiecare e liber să aleagă cum să-l facă, cât de mare să-l facă şi ce personaje să mai adauge. Unii dintre prietenii mei au câte unul în fiecare cameră, iar nepoţelul unei colege a hotărât că el vrea să adauge şi nişte dinozauri şi vreo 2 Pokemoni printre cei ce cad în adoraţie în fata ieslei!Veţi vedea presepi şi în mărime naturală prin diferite pieţe din Italia sau oraşe întregi împodobite cu ei şi, fără îndoială, fiecare biserică se va mândri cu presepele făcut de parohia sa. În noaptea de Crăciun chiar, unele biserici pun în scenă momentul naşterii lui Isus şi nu este deloc neobişnuit să vezi câte un prunc cu o expresie mai nedumerită uitându-se la tine din pătuţul lui de paie.

În ajun de Crăciun se adună toţi, cu mic cu mare, la marea cină de ajun la care, fiindcă suntem încă în post, meniul e doar pe bază de peşte: orez cu fructe de mare sau spaghetti cu scoici, diferite fripturi sau peşte la cuptor, fiecare după preferinţe.Noaptea la 23:30 se merge la biserică pentru slujba de Crăciun timp în care, fără îndoială, şi Moşul intră în acţiune având toate casele libere la dispoziţie pentru ca, dis-de-dimineaţă, cadourile să fie deja sub brad.

Aceiaşi mici şi mari se adună apoi la prânzul de Crăciun unde, în sfârşit, reţetele sunt şi pe bază de carne. Cultul de a mânca bine, specific italienilor, se manifestă în toată grandoarea lui într-un fel de maraton de mâncăcioşi în care fiecare îşi dă toată silinţa de a gusta fiecare fel de mâncare, fie el sărat sau dulce, peşte sau carne, dar neapărat în cantităţi generoase.

Fiecare zonă are specificul ei deşi anumite feluri de mâncare se întâlnesc cam peste tot în Italia. Veneto se laudă la felul întâi cu tortellini in brodo, nişte verişori de-ai supei noastre de pui, şi cu un mare număr de reţete cu carne ca şi felul doi: curcan umplut cu alte feluri de carne fiartă (capone), felii de limbă de viţel cu diverse mirodenii, fripturi şi mai ales picioare de porc (zampone) cu piure şi linte. Lintea este, de fapt, mâncarea momentului şi, din cauza formei bobului (plat şi rotund) reţeta va fi din nou fi propusă pentru noaptea de revelion ca aducătoare de mult noroc şi mulţi bani.Ceea ce veţi găsi pe toate mesele italiene sunt prăjiturile: panettone (un fel de cozonac plin cu stafide şi fructe confiate) şi pandoro (tot un fel de cozonac foarte pufos, auriu, ce se mănâncă doar cu un pic de zahăr pudră presărat deasupra), cu siguranţă torrone (un fel de halviţă cu miere, ciocolată, migdale sau fistic) şi, nu în ultimul rând, fructe uscate, nuci sau alune caramelizate.Iar, dacă nu v-a crăpat încă pielea pe burtă, vin, şampanie, cafea sau sorbetto ca să alunece totul mai bine la vale.

L’Epifania tutte le feste si porta via. Sărbătorile durează până pe 6 ianuarie, zi în care se celebrează Epifania adică momentul în care cei trei crai de la răsărit au zărit steaua ce anunţa naşterea Mântuitorului. Bradul se desface şi globurile se pun la păstrare în cutii până în anul următor, dar nu înainte de sosirea Befanei. Befana e o bătrânică simpatică care, în noaptea dinspre 5 spre 6 ianuarie, intră în casele copiiilor zburând pe o măturică şi umple cu dulciuri şosetete celor ce au fost cuminţi şi cu cărbune şosetete celor mai neascultători. Are un batic pe cap şi hainele rupte şi pline de cenuşă pentru că intră în casă pe horn: La Befana vien di notte, con le scarpe tutte rotte, col cappello alla romana, viva viva la Befana!Copiii trebuie să ofere şi ei ceva în schimb bătrânicii, aşadar pun pe o farfurie o portocală sau o madarină şi un pahar cu vin, iar a doua zi de dimineaţă vor găsi farfuria goală, dar cu urme de funingine de la mâna Befanei.

În aceaşi seară se dă foc la „babă”, un rug mare de paie care arde în toate pieţele italiene ca sărbătorire a sfârşitului de an şi a timpului ciclic, iar direcţia în care se ridică fumul dă indicaţii agricultorilor despre cum va fi recolta în anul ce vine.Iar italienii îşi iau un pic de răgaz înainte de începerea carnavalului care readuce atmosfera petrecăreaţă prin oraşe şi care coincide cu apariţia din nou prin cofetării a fritelle -lor, tipicele dulciuri de carnaval după care apoi tânjeşti tot anul.

]]> http://lumeamare.ro/2011/12/23/buon-natale/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2011/12/20/la-ninsoare-nu-la-soare-benvenuti-in-sicilia/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=la-ninsoare-nu-la-soare-benvenuti-in-sicilia http://lumeamare.ro/2011/12/20/la-ninsoare-nu-la-soare-benvenuti-in-sicilia/#comments Tue, 20 Dec 2011 06:00:30 +0000 Maria http://lumeamare.ro/?p=32074 Sicilia te întâmpină cu un cer albastru, cu o mare şi mai albastră, soare din plin, multe lucruri interesante de văzut, magazine de unde îţi fac cu ochiul bijuterii din coral, dulciuri delicioase din migdale şi zahăr topit, oameni calzi şi dornici să-ţi împărtăşească frumuseţea locurilor.

„Iarna? Iarna mergi ori la mai cald ori la mai frig”, spuse Bogdan Teodorescu în deja celebra emisiune Vorbe Grele în care a vorbit aşa de frumos despre Roxana noastră.

Şi între soare şi ninsoare, eu – cum nu ştiu să schiez –  am ales soarele anul trecut şi am petrecut câteva zile în Sicilia, una dintre destinaţiile indicate de d-nul Teodorescu.

E relativ uşor să ajungi în Sicilia, un zbor Wizzair până în Italia şi un altul Ryanair până la Trapani, cumpărate din timp, îţi permit în mai puţin de 3 ore să faci precum baba Dochia şi să te descotoroseşti de toate cojoacele.

La destinaţie te aşteaptă un cer albastru, o mare şi mai albastră, 18-20 de grade şi mult soare. Sicilienii ţin totuşi să susţină că e iarnă şi probabil vei fi singurul îmbrăcat de primăvară, iar ei cu paltoane şi cizme, dar cred că oricum cele 20 de grade mai puţin faţă de canicula verii îi justifică, iar moda cere şi ea sacrificiile ei.

Mai puţin monumentală decât Palermo şi mai liniştită decât efervescenta Catania, Trapani te cucereşte cu formatul ei mignon, cu zidurile ei albe şi casele colorate ale pescarilor şi cu centrul ei de-o formă ciudată, aşa lungit cum e de-a lungul apei. Strada principală, via Garibaldi, pare un salon în care palate, biserici, catedrala se iau la întrecere să-ţi prezinte latura lor cea mai frumoasă şi liniile cele mai armonioase, iar zona pietonală îţi garantează o atmosferă veselă printre poveştile localnicilor, muzica şi infinitatea de localuri deschise până seara târziu.

În două zile ai avea timp berechet să vizitezi atât catedrala barocă San Lorenzo, cât şi Chiesa del Purgatorio, celebră pentru ale ei Misteri, 20 de sculpturi în lemn şi stofă din 1 600 reprezentând episoade din viaţa lui Isus şi care, de Paşti, sunt duse în procesiune pe străzile oraşului.

Ai avea timp să intri prin toate magazinele ce-ţi propun bijuterii de coral, aurul roşu din Trapani, sau să-l vizitezi pe ultimul bijutier de corali în laboratorul lui şi să vezi cum, sub ochii tăi, iau naştere cercei sau statuete. Ai apuca să-i guşti prăjiturile, minunate ca oriunde în restul Siciliei, făcute din migdale şi zahăr topit. Ai arunca o privire la piaţa de peşte să vezi cum negociază pescarii şi apoi ai porni într-o plimbare pe zidurile Tramontana, una din cele mai frumoase faleze siciliene, la capătul cărora te aşteaptă bastionul Conca şi minunata panoramă a centrului şi a muntelui San Giuliano cu Erice în vârf.

Ţi-ai putea lungi plimbarea până la turnul Ligny, punctul extrem al peninsulei de unde nu-ţi rămâne decât să te bucuri de albastrul mării. Sau mai bine ai aştepta să cadă seara şi să faci această plimbare la lumina lampioanelor, însoţit doar de calmul şi clipocitul uşor al valurilor.

Alte 2-3 zile le-ai putea dedica împrejurimilor şi ai avea de unde alege între saline, zone arheologice, Erice, insulele Egadi sau marea de la San Vito Lo Capo.

Ca să vizitezi Erice, orăşelul elegant din vârful muntelui San Giuliano, ai nevoie de cel puţin o jumătate de zi. Poţi să urci cu maşina sau cu autobuzul pe nişte străzi numai serpentine, dar de departe modul cel mai spectaculos de-a ajunge la înălţimea de 800 m e să urci cu telefericul.

E un orăşel mic ce trebuie neapărat văzut la pas, un pas încet ca să-i guşti atmosfera, minunatele unghiuri panoramice şi lunga-i istorie ce îşi are rădăcinile în mit. Erice era cunoscută în antichitate pentru templul dedicat lui Venus Ericina şi pentru prostituţia sacră ce era practicată în interiorul lui. O dată cu creştinismul, ca să i se şteargă amintirea, s-au construit o mulţime de biserici şi mănăstiri: astăzi se pot număra vreo 60. Aleile centrale sunt pline de magazine pentru turişti, dar, pentru o experientă mai autentică, trebuie să te îndepărtezi pe străduţele laterale pietruite şi să te laşi cucerit de liniştea din jur şi de frumuseţea curţilor în stil arabo-spaniol.

Erice e cunoscută şi pentru tradiţia ei în ale dulciurilor, tradiţie născută printre măicuţele din mănăstiri şi apoi transmisă bucătarilor: dulciurile din pastă de migdale şi marţipanul o să le uiţi cu greu după ce ţi-ai lins degetele.

Şi dacă tot ajungi la Erice după amiază, du-te până la parcul Balio şi lasă-ţi privirea se se piardă deasupra golfului şi insulelor Egadi, a castelului lui Venus, deasupra la Trapani şi admiră cerul incendiar reflectându-se în apa salinelor.

Salinelor le-ai putea dedica câteva ore: doar 2 km mai departe de Trapani, ai putea ajunge până acolo cu bicicleta şi ţi s-ar părea departe ani lumină de zumzetul oraşului: orizontul plat, ochiurile de apă, marea şi mormanele de sare sunt întrerupte din loc în loc de profilul morilor, apariţii stranii într-o lume magică, chiar daca multe nu sunt prea bine conservate.

Tot cu bicicleta ai putea vizita şi Favignana, care – împreună cu Levanzo – este una din cele două insule Egadi la care ai putea ajunge doar într-o oră de traversare cu vaporaşul. A treia insulă, Marettina, e prea departe şi iarna nu sunt vaporaşe care să te ducă până acolo, dar primele două insule reuşesc să te facă să nu regreţi deloc alegerea făcută: sătucuri de pescari, străduţe pietruite, cactuşi şi palmieri şi, mai ales, o mare de o culoare atât de turcoaz că te face să bănuieşti că de vină sunt ochelarii tăi de soare ce schimbă nuanţele şi, după ce te-ai convins că nu e aşa, să nu rezişti tentaţiei de-a te descălţa şi intra cu picioarele în acea apă cristalină.

Înainte să laşi Sicilia te-aş sfătui să dedici un pic de timp şi pentru San Vito Lo Capo, localitate balneară care de ani de zile primeşte nota 10* pentru plaja ei, anul acesta fiind aleasă cea mai frumoasă plajă italiană şi a 8-a europeană, şi la care vei ajunge în mai puţin de o oră de drum cu autobuzul. Acum o vei găsi adormită, refăcându-şi energiile pentru o altă vară arzătoare şi pentru o altă toamnă în care va sărbători festivalul couscous-ului şi doar marele număr de gelaterii poate trăda mulţimea de turişti ce se lasă vara îmbătaţi de ale ei culori. Marea va fi însă tot acolo, poate mai frumoasă decât în timpul verii, curată şi liniştită, cu plaja ei roz de corali şi cu promontoriul ce se oglindeşte în valuri.

Te-am convins? Poate că încă nu pentru că ţi-e un pic frică de mafia. Atunci poate te ajută să-ţi spun că locuiam la un B&B ţinut de o familie care nu numai că ne-a sunat în prima zi dimineaţă să vadă dacă aterizasem şi ştiam să ajungem la hotel dar, aflând că vroiam să mergem la Erice în aceeaşi zi şi ştiind că era greu de ajuns la teleferic fără maşină, ne-a dus cu maşina până acolo şi ne-a spus să-i contactăm la întoarcere că fiul lor ne va duce înapoi acasă. Fiul a făcut mai mult decât atât: un tur turistic cu maşina explicându-ne ca un adevărat ghid tot ce era frumos de văzut în oraş, totul evident fără costuri extra. Iar pozele din cursul serii le-am făcut plimbându-mă de una singură, fără nici cea mai mică problemă sau deranj din partea nimănui.

Acum te-am convins, nu? Ştiam eu!

Situat pe Riviera italiană, în apropierea oraşului Genova, şi având deschidere la Marea Ligurică, care face parte din Marea Mediterană, Portofino

Promenada este imposibil de ratat şi, de pe chei, te poartă printre vilele elegante înconjurate de vegetaţie luxuriantă spre vârful colinei de unde poate fi admirată priveliştea minunată a golfului Portofino, unde iahturile şi bărcile stau frumos aliniate ca nişte păsări albe imense. Sunt şi ceva obiective de văzut, şi anume Castelul Brown, farul, bisericile San Giorgio şi San Martino. N-am ajuns decât în grădina castelului de unde ţi se dezvăluie încă o dată panorama golfului, dar din câte am înţeles castelul chiar merită vizitat, aici găsindu-se o colecţie de fotografii ce ilustrează perioada sa de glorie, atunci când era locul preferat al celebrităţilor din anii ’50-60.

Pot spune că, în Portofino, cu excepţia peisajelor, cel mai mult mi-a plăcut atmosfera relaxată sau de dolce far niente, cum spun italienii, dar şi amestecul lipsit de stridenţe între simplitate şi lux. Chiar dacă snobismul se simte în aer, acesta este mai puţin flagrant decât în alte locuri precum Monaco sau Monte Carlo despre care vă voi povesti cu altă ocazie.

Şi uite aşa am dat eu de poze dintr-o duminică de iulie petrecută pe coclauri, într-o parte din Veneto cunoscută bine de localnici şi tare îndrăgită de nemţi, dar altfel ocolită de străini: lacul Garda.

Locşorul ăsta e aşa de frumos încât trei regiuni trag de el aşa că Veneto are doar o parte, cea de est; dar făcând turul de jur împrejur, e greu de ales care e cătunul cel mai bine îngrijit, ca şi cum cele trei regiuni s-au luat frăţeşte la întrecere să-ţi prezinte ţie, norocosule trecător, latura lor cea mai atrăgătoare.

Eu una, neştiind încă ce voiam să fac în acea zi, am ales Malcesine care îi vine în întâmpinare şi celui mai mofturos, indecis sau exigent călător: de vrei să stai cu burta în soare poţi să te aşezi la plajă în zonele special amenajate, de vrei ceva mai activ poţi vâsli, face windsurf, ski nautic sau alte sporturi pe lac, de vrei ceva mai cultural te poţi pierde printre frumuseţile din centrul istoric, iar de-ţi place să guşti din bunătăţile locale ai de ales atât dintre reţetele rafinate şi felurile de mâncare mai rustice.

În plus, poţi trece foarte repede de la căldura plajei la răcoarea alpină şi de la gălăgia turiştilor ce umplu sătucul la liniştea şi singurătatea pe care ţi-o oferă munţii.

Până te hotărăşti ce vrei să faci, hai la castelul medieval La Rocca, aflat chiar în centru: la primul etaj vei găsi un muzeu de istorie naturală, dar dacă nu eşti chiar un iubitor al muzeelor mergi direct în fundul curţii unde vei găsi un balconaş care, de la cei 24m înălţime, îţi oferă o prijeliste nemaipomenită asupra lacului şi a munţilor din jur. Iar dacă mai urci un pic vei da de o a doua curte de unde, printre creneluri, vei putea admira şi sătucul şi cealaltă parte din lac. Nu e rar să întâlneşti câte o mireasă emoţionată, e un loc foarte romantic şi multe cupluri îl aleg pentru ziua cea mare.

Apropie-te apoi de lac ca să te bucuri de clipocitul domol al apei şi de culoarea lui adânc albastră şi să te minunezi cum stoluri de copii de doar 10 ani învaţa să mânuiască mici bărci cu pânze.

Apoi ia-o agale printre străduţele strâmte şi pline de flori şi de magazine din centru, către staţia de la funicular ce mai întâi te duce până la 463 m şi apoi, cu un salt impresionant, până la 1650m. În a doua parte cabina – unică în lume – în timp ce parcurge cei 2813m lungime până la vârf, se învârte în aşa fel încât oricine poate avea o privire de 360° asupra lacului, cătunului din ce în ce mai mic şi a vârfului muntelui tot mai aproape. Odată ajuns sus, poţi alege între a sta la o terasă şi a te bucura de privelişte, poţi profita de zecile de intinerarii de trekking sau – cum funicularul e destul de încăpător ca să poţi să-ţi transporţi şi bicicleta – poţi străbate cei 40km la dispoziţie pe mountain bike. Iar dacă eşti mai curajos, te poţi lansa într-un zbor liber cu deltaplanul sau parapanta, spre bucuria privitorilor, dar mai ales a ta.

În sfârşit, dacă eşti curios cum sunt celelalte sătuce de pe coastă chiar dacă ai ales să vizitezi pe îndelete tocmai Malcesine, nu e nevoie să urci din nou în maşină, e de ajuns să sari pe primul vaporaş care te va plimba în zigzag pe tot lacul. E greu de ales care e cel mai frumos cătun, oriunde te-ai opri pe lacul Garda ai fi mulţumit de alegere. Malcesine e însă unicul ce îţi permite în 10min, şi fără prea multă osteneală, să ai atât muntele cât şi apă la completa ta dispoziţie. Ce mai aştepţi deci?

Acest articol face parte din seria adopţiilor propuse de LumeaMare, eu alegând pentru această idee Veneto. 

Astăzi am aflat că luna octombrie este perfectă pentru amatorii de expoziţii şi artă. Cele mai interesante manifestări încep acum şi se termină în ianuarie, motiv pentru care toţi cei care iubesc atât Roma cât şi arta, ar putea să se bucure şi de un oraş mai puţin aglomerat şi de cele mai interesante subiecte. Vă dau doar câteva exemple, ca să mă credeţi:

• Soviet Realism painting (1920-1970) la Palazzo delle Esposizioni
• Pictură abstractă în expoziţia Piet Mondrian la Complesso del Vittoriano 
• Pictură renascentistă florentină, Filippino Lippi and Sandro Botticelli la Scuderie del Quirinale
• Renaissance In Rome se anunţă a fi o expoziţie foarte interesantă, despre schimbările survenite în arhitectura şi structura oraşului, datorită marilor artişti Michelangelo şi Raffaello.
• Şi dacă tot ajungeţi la Roma, n-ar fi rău să aruncaţi un ochi şi la expoziţia Georgia O’Keeffe la Museo della Fondazione Roma.

Mai multe detalii puteţi găsi în articolul din care m-am inspirat, pe Buzz in Rome

Şi bineînţeles, dacă ştiţi sau vedeţi ceva interesant de care noi n-am pomenit, suntem aici cu urechile ciulite!

Mi-a plăcut mult idea Inei, preluată apoi de Alina, de a adopta (măcar) un loc din lumea asta mare şi a-l face cunoscut aşa că m-am gândit să fac un pas în faţă, să ridic mâna şi să propun o zonă italiană. E cam greu cu Italia pentru că orice zonă aş alege ar fi mereu multe de spus, dar la urma urmei cu care ţară nu e greu?

Dar cum ar fi bine să ştii despre ce vorbeşti o dată ce te apuci, m-am gândit că n-ar fi rău să devin ‘nănaşa’ zonei Veneto, unde locuiesc de mai bine de 10 ani şi pe care, chiar dacă sunt departe de a mă putea lăuda că am văzut tot, o cunosc totuşi destul de bine.

Veneto e cunoscută şi vizitată în special pentru Veneţia şi Verona de către amatorii de cultură şi pentru Cortina d’Ampezzo şi plajă de la Jesolo de cei ce preferă natura. Dar dacă stai să te gândeşti regiunea asta le cam are pe toate.Pe lângă cele două oraşe renumite despre care nici n-o să mai adaug nimic mai e a mea Padova, cu cea de-a doua universitate din lume ca vechime, cu biserica Sfântului Antonio la care vin pelerini din toate colţurile lumii, oraş ce a găzduit pe Galileo şi Copernico şi ce conţine cele mai complete opere a lui Giotto; şi mai e Vicenza, oraşul lui Palladio care şi-a lăsat amprenta şi pe multe din sutele de vile de pe râul Brenta ce pe vremuri lega Padova de Veneţia şi dintre care multe sunt sub Patrimoniul Unesco. Iar dacă vânzoleala din oraşele mai mari nu vă place o să vă pomenesc doar de Este, Montagnana, Cittadella sau Marostica, mici oraşele medievale înconjurate de ziduri şi turnuleţe cu al lor castel ce aşteaptă neapărat vizitatori, şi sper să vă stârnesc curiozitatea. Sau de celelalte frumoase şi colorate insuliţe de pe lângă Veneţia unde puteţi face un tur cu vaporaşul.

De sunteţi amatori de munte, ski sau trekking, va întâmpina Munţii Dolomiţi, şi ei Patrimoniu Unesco de vreo 2 ani, munţi cu unele din cele mai frumoase vârfuri ale Alpilor (la Marmolada, le Tofane, il monte Civetta) de peste 3200m. În cazul în care sunteţi mai mult prieteni cu bălăceala decât cu umblatul haihui, o puteţi lua către marea Adriatică ce, deşi nu e albastră ca în alte zone, e limpede şi primitoare cu o grămadă de structuri turistice pe toate gusturile.

Iar dacă sunteţi greu de satisfăcut sau nu ştiţi exact ce vreţi, în timp ce vă gândiţi avem o deltă, Delta del Po, care deşi nu e mare ca şi cea a Dunării şi deşi o împărţim cu o altă zonă – Emilia Romagna – merită o vizită atât pentru frumuseţea ei cât şi pentru a învăţa cum trebuie iubit, răsfăţat şi promovat un asemenea ecosistem. Avem lacuri, cum ar fi Lago di Garda (de fapt doar jumătate din el) unde puteţi încerca tot felul de sporturi nautice sau paragliding sau să vă daţi o tură cu funivia del Baldo, singura telecabina din lume ce, în timp ce urca, se roteşte şi oferă o panoramă la 360º. Şi tot lângă lac puteţi petrece o zi la Gardaland, un mare parc de distracţii, în compania lui Prezzemolo, dinozaurul mascota ce va întâmpina deja din gară. Şi avem zone colinoase, Colli Euganei fiind unul din ele şi deja devenit parc regional, unde puteţi încerca vinurile locale sau alte bunătăţi autohtone, plimbări pe motobike sau o vizită la sătucul lui Petrarca, Arqua’.

Ei, v-am convins? Dacă nu, mai adaug şi nişte poze ca să vă îmbii să vă faceţi bagajele.

Ultima zi e ultima zi. Ce rost mai are să te scoli cu noaptea în cap dacă tot nu mai apuci să vezi mare lucru? Sau ce rost mai are să te grăbeşti să vezi ce n-ai văzut dacă tot nu vei ţine minte? Ultima zi dintr-o călătorie nu e ca imaginea aceea pe retină care îţi rămâne înainte să îţi dai duhul. Cel puţin la mine nu e aşa. Prefer să îmi folosesc ultimele ore hoinărind, revăzând poate anumite locuri dragi, gustând ceva bun.

Zis şi făcut.

Mai întâi trebuie să îl las pe Alex să vadă Roma de sus, din cupola bazilicii Sf Petru. Pe asta n-am făcut-o şi aproape că aş fi încercat-o şi eu dacă mai aveam cash la noi, pentru amândoi. Nu se poate plăti cu cardul, scrie mare pe un afiş. Aşadar eu rămân jos, cedând ultimul mărunţiş pentru domnu’ fotograf, mult mai amator de panorame decât mine. Înainte de asta îl mai salutăm o ultimă dată şi pe Sfântul Petru, gândindu-ne la Petra, pe care o vom revedea în curând. Uneori acasă înseamnă mai mult decât un imobil în care te întorci, înseamnă un sufleţel de care îţi e foarte, foarte dor. Dar să nu devin lacrimogenă pentru că nu mai e mult, la noapte o voi strânge în braţe! Ce poate fi mai sfânt ca asta?

Cât stau eu pe jos rumegându-mi dorul şi încercând să mai găsesc un cadou, două, fără şanse de succes în marea de kitchuri şi lucruri complet inutile ce populează magazinele Romei, Alex priveşte oraşul de sus. Cum vă spuneam, lui poate că îi place, eu am văzut şi lucruri mai frumoase de atât (e drept că nici lumina şi nici pâcla cu pricina nu îl ajută. Da, ştiu, trebuia să mă trezesc mai devreme!):

Hălăduim apoi pe stăzi, ajungând din nou în Piaţa Navona. Sună cunoscut, nu?

Ăsta e deliciul, detaliile se află în alt articol.

Pasquino ne spune şi el, în felul lui, la revedere. Nu-ţi fă iluzii că ne revedem noi!

Încheiem plimbarea în modul clasic, pe scările din Piazza Spania – pe care coborâm spre metrou. E lume multă, mai multă decât am văzut noaptea. Unii stau, alţii dorm pur şi simplu pe trepte. Iar o a treia categorie cântă, încercând să câştige ceva din romantismul turiştilor.

Soarele, mai priceput ca toţi trubadurii la un loc, îşi cântă apusul în tonuri calde care fac totul să se piardă într-un vis frumos. Poate că asta este ultima imagine ce ar fi trebuit să îmi rămână pe retină. Dar Roma nu poate fi o singură imagine şi pentru mine reprezintă tot ce am încercat să împărtăşesc în paginile acestui jurnal.

Cum am spus, nu sunt tristă. Ştiu că voi reveni şi că data viitoare voi şti să mă bucur şi mai bine de acest oraş. Ce a fost mai greu a trecut

Nu-mi place penultima zi dintr-o călătorie! Dacă în ultima zi eşti deja resemnat şi fixat pe probleme de genul: „Cât e ceasul? Să avem grijă să nu pierdem avionul!” în penultima zi ai timp să realizezi că trebuie să te întorci acasă, că nu ai apucat să vezi câteva locuri în care ţineai musai să ajungi, că nu ai reuşit să respiri suficient din aerul acela autentic local, că ţi se va face dor şi aşa mai departe.

Încercăm totuşi să nu picăm în capcana asta şi „să facem tot posibilul pentru” a ne bucura din plin de această penultimă zi. Avem în plan Quirinalul, zona rezidenţială a Romei din timpuri imperiale, trecând prin vremuri regale şi ajungând să găzduiască, în prezent, palatul prezidenţial.

San Carlo alle Quattro Fontane

Coborâm la staţia de metrou Barberini şi de acolo intrăm pe Via delle Quatro Fontane pentru a ajunge la bazilica cu acelaşi nume, San Carlo alle Quattro Fontane*, cunoscută şi ca San Carlino. Atracţia mai mare o reprezintă cele patru fântâni din intersecţie dar nici biserica nu este de trecut cu vederea. Creată de Boromini, aceasta impresionează prin ovalurile sale şi stucaturile albe, luminoase. În curtea interioară găsim cea mai frumoasă scenă a naşterii domnului. O miniatură minunat realizată, animată, cu scene de muncă şi căsuţe mici-mici în care nu s-au neglijat nici măcar interioarele, întrezărite prin uşiţele deschise.

Sant’ Andreea al Quirinale

Ceva mai la vale se găseşte capodopera lui Bernini, Sant’ Andreea al Quirinale**, a treia biserică destinată ordinului iezuit după Il Gesu şi San Ignazio de Loyola despre care am povestit în ziua 3. Foarte mică şi ea dar la fel de valoroasă ca o bijuterie de colecţie. Admirăm picturi care se văd când bagi fisa (desigur, cum altfel?), mozaicul, sculpturile şi… ups, ceva crăpături în plafon.

Piazza della Republica

De aici plecăm spre Piazza della Republica, trecând pe lângă construcţii care ne confirmă caracterul rezidenţial al zonei. Întâmplător intrăm într-o biserică anglicană în care nu e nimeni iar cineva repetă la orgă. Ne odihnim pe o băncuţă în timp ce sunetele grave sau înalte se plimbă printre coloane, în drumul lor către suflet.

Facem încă o pauză mai mare apoi pe marginea Fântânii Naiadelor, din piaţă. Alex o face pe japonezul iau eu o admir pe toate părţile şi din toate unghiurile. E adevărat că ziua cu soare ne ajută să o vedem în toată splendoarea dar pot spune cu mâna pe inimă că este una dintre cele mai impresionante din toată Roma, indiferent de vreme.

Vis a vis se află bazilica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri***, pe care era cât pe ce să o ratăm. În Roma rişti să dezvolţi o saturaţie faţă de biserici şi aşa poţi rata adevărate opere de artă, numai pentru că simţi că nu mai poţi intra şi aici, şi aici…. Dar biserica aceasta ne-a atras mai ales prin faţada simplă, veche, parte din termele lui Diocleţian, care nu ar trăda nicidecum un lăcaş sfânt. Construită iniţial de Michelangelo şi destul de modificată în timp, aceasta ne-a suprins prin poarta modernă şi prin sculpturile avangardiste din interiorul onramentat fără zgârcenie, contrastând cu plafonul simplu. Pardoseala este traversată de un meridian, creat la comanda papei de către Francesco Bianchin (astonom / mathematician / arheolog / istoric şi filosof!), pentru a verifica acurateţea calendarului gregorian. La ora prânzului lumina pătrunde printr-un orificiu de sus, din perete, urmărind solstiţiile, echinocţiul şi zodiile. Galilei este şi el cinstit în interiorul bazilicii.

Relaxare pe iarbă

Ieşim din nou la soare şi între San Carlo alle Quattro Fontane şi Sant’ Andreea al Quirinale observăm un părculeţ mic şi verde, în care câţiva tineri stau întinşi pe iarbă. Nu ne trebuie o invitaţie specială pentru a ne întinde şi noi printre flori, pentru încă o binemeritată pauză. Vorba aceea, cheia marilor succese…

Schimbarea gărzii la palat

După ce ne coacem bine la soare (în mod plăcut, nu uitaţi că e februarie) pornim şi către Piazza del Quirinale. Aici ne aşteaptă de vreo 400 de ani un obelisc şi statuile colosale ale lui Castor şi Polux, copii ale originalelor greceşti din secolul 5 îHr. Ne cerem respectuos scuze de întârziere şi apoi ne trezim îndrumaţi de către poliţişti dincolo de un gard, instalat pe loc de maşini de armată. Avem aşadar norocul să fi nimerit fix la schimbarea gărzii – iar noi nici nu ştiam că se poate vedea aşa ceva!****

Coborâm apoi încet spre Fontana di Trevi, bântuind pe străduţe mai puţin cunoscute, printre care Vicolo Skandenberg sau Vicolo dei Modelli, pe care locuiau în trecut modelele pentru sculptori şi pictori.

O poveste din Piazza Trevi

În Piazza Trevi căutăm un anumit punct, legat de o poveste. Se pare că, în timp ce îşi construia fântâna, Nicola Salvi era deseori criticat de pe margine, de către un bărbier. Ca să îl facă să tacă, Salvi i-a plasat un vas în faţa frizeriei, în aşa fel încât acesta să nu mai poată vedea evoluţia lucrării. Am verificat, nu se vede nici acum mare lucru de acolo! Astăzi în locul frizeriei e un magazin de genţi.

La un pahar de cultura berii

Nu aruncăm nici de data aceasta niciun bănuţ în Fontana di Trevi ci mergem mai departe către Teatrul Quirino şi apoi pe Via di San Marcello, unde se află un alt loc de „cultură”: Berăria Peroni, aflată acolo din 1906. Interiorul, citatele de pe pereţi şi berea bună chiar merită încă o pauză! Nici mâncarea nu e rea!

În Piazza Santi Apostoli facem o ultimă încercare de a intra într-o biserică. Mi-e clar că a fost prea mult, nu mai ţin minte nimic din ea, în afară de cei 13 apostoli de pe faţadă.

Nimerim apoi, cu totul întâmplător, un pasaj superb pictat, un loc în care toţi turiştii sunt luaţi prin surprindere, vedem asta după privirile lor.

Mesajul Capucinilor

Este deja seară când ne întoarcem de unde am pornit, la Tritonul lui Bernini.

Cu un ultim efort, dăm o fugă până la Cripta Capucinilor, decorată cu oasele a 4000 de călugări capucini. Ideea este destul de înfricoşătoare dar efectul este deosebit, aş putea spune aproape frumos dacă nu mi s-ar părea ciudată alăturarea acestui cuvânt de oase şi cranii. Fotografierea nu este permisă aşa că va trebui să mergeţi să vedeţi cu ochii voştri şi să îmi spuneţi cum vi s-au părut decoraţiunile florale delicate, realizate din oasele corpului uman! Toată povestea aceasta nu este tocmai întâmplătoare iar inscripţia din interior lămureşte mesajul, dacă mai era nevoie: “Ce eşti tu acum, noi am fost. Ce suntem noi, vei fi şi tu”. Promiţător, nu?

Şi ca să parafrazăm şi să îndulcim finalul: Unde am fost noi prin Roma vă dorim să ajungeţi şi voi! Mai avem o ultimă scurtă zi de povestit dar greul şi ceea ce a fost mai important a trecut…

Citeşte şi despre celelalte zile în jurnalul 10 zile la Roma.

Bine de ştiut:

* Program San Carlo alle Quattro Fontane: 10:00-13:00; 15:00-18:00

** Program Sant’ Andreea al Quirinale: 8:00-pranz; 16:00-18:00 (închisă în anumite după-amiezi în august)

*** Program Santa Maria degli Angeli e dei Martiri: 7:00-19:00

****Schimbarea gărzii, dacă am reţinut bine, are loc în fiecare zi pe la ora 15:00.

Bugetul zilei (pentru două persoane):

Bilete transport: 4 Euro

Mâncare (masă şi bere la Peroni + cină): 63 Euro

Intrare cripta capucinilor: 2 Euro

Total: 69

Ha, haaaa, credeaţi că aţi scăpat? Nici gând, mai avem cel puţin încă două, ba poate chiar trei zile de povestit. În cele ce urmează vă voi demonstra cum se poate pierde vremea, cu talent, într-un oraş ca Roma. Te duci acolo cu o listă lungă, ai aşteptări, nelinişti, te întrebi dacă vei putea vedea tot, îţi rupi picioarele, te extaziezi, oboseşti, treci peste asta, îi dai înainte şi… vine o zi în care reuşeşti să nu faci mai nimic. Şi nu e chiar atât de rău, la urma urmei în Roma e de ajuns să mergi pe stradă şi tot se cheamă că te-ai îmbogăţit cu ceva.

E duminică dimineaţă. Ziua aceea în care până şi Dumnezeu a zis că trebuie să fie odihnă. Să fim ascultători atunci, dar nu pentru că ne-am teme de răzbunarea lui cruntă – sunt convinsă că Dumnezeu e un tip de treabă care nu are de gând să pedepsească pe nimeni, asta e doar invenţia părinţilor din toate secolele pentru copiii obraznici din aceleaşi secole. Deci ar trebui să ne odihnim pentru că suntem obosiţi. Dar nu ne ţine mult, ne trage din aşternut un gând: să mergem la Fumone.

Am dat noi ieri de gustul comunelor mici, cu străduţe înguste, prin Frascati, iar Fumone promite să fie şi mai şi!

E la doar 70 de kilometri de Roma aşa că ne spunem că nu are cum să fie atât de greu să ajungem acolo! Mergem la Termini convinşi că vom găsi o soluţie. Ne foim, studiem toate automatele de bilete, întrebăm la informaţii, la tren, la autobuze, totul este destul de vag. Atât de vag încât nu reuşim să aflăm, concret şi sigur, dacă odată ajunşi acolo mai există şi vreun mijloc de întoarcere, în aceeaşi zi. Cu tristeţe în suflet clasăm Fumone în dosarul „aş vrea” la categoria „altă dată”, cu o notă mică scrisă de mână: „ar fi bine să ai şi bani de închiriat o maşină”.

Bun. Acum ce să facem? Ghidul spune că duminică la Porta Portese e unul dintre cele mai mari târguri de vechituri. Ştiu pe cineva care va tresări la asta, prietena noastră Ina. Mă duc mai mult de curiozitate şi sunt foarte dezamăgită. E un fel de Piaţa Obor cu vechituri pe bune. Şi nu obiecte cum mi-aş fi imaginat ci haine uzate, genţi pe care nu îţi prea vine să pui mâna – e drept, costă 2-3 euro. Ba poate fi şi mai bine de atât, chinezărisme noi la 4-5 euro. Ca să nu zic că plec cu mâna goală cheltuiesc şi eu fabuloasa sumă de 5 euro pe un rucsăcel. Foarte bun, îl mai scap pe Alex de greutatea pe care o duce singur, în spate, zilnic. Mai rău e că târgul ăsta e şi foarte lung. Zicem că nu o luăm înapoi, contra curentului, dar asta e o mare greşeală. Că mergem şi mergem, până când în sfârşit apare o străduţă la stânga pe care evadăm din Obor. A, ba nu… eram în Roma, nu?

Noroc că afară e frumos şi e duminică. Deci nu are rost nici să ne purtăm necuviincios şi să înjurăm că s-a dus mai bine de jumătate de zi. Ne întoarcem pe jos până în Trastevere unde parcăm la Il Spaghetteria, un loc recomandat de un localnic. Ei bine, nici asta nu funcţionează mereu. Mâncarea e jumi-juma, pastele cu scoici ale lui Alex sunt foarte bune, fetucinele mele sunt banale spre naşpa. Şi ne mai bagă pe gât şi serviciile şi pâinea pe care nu am cerut-o. Mulţi se plâng de astfel de probleme în Roma dar vă spun că nu e obligatoriu, am mâncat şi în locuri în care nu am păţit asta.

Lăsăm pastele să îşi vadă de treaba lor în stomac şi punem picioarele din nou la treabă, pentru a ajunge în Piazza Navona. În februarie e anunţat carnavalul copiilor, prin pieţe, suntem curioşi să vedem ce se întâmplă. Ca şi în Frascati, nimic deosebit. Copii costumaţi şi… a, ba da, nişte baloane uriaşe de săpun! Acestea au încântat şi copilului din mine!

Continuăm spre Piazza Barberini, unde tronează tritonul lui Bernini şi undeva mică, pe un colţ, fântâna în formă de scoică.

Coborâm la metrou, pentru a ajunge în Piazza del Popolo. Tot cu gândul la carnaval, desigur. Aici surpriză! Dăm peste o combinaţie de „toate drumurile duc la Roma” cu „toate drumurile duc la Beijing”. Lampioane roşii chinezeşti sunt atârnate, circulă dragoni şi se cântă pe scenă, în chineză.

Aşa de confuzi suntem încât nu mai traversăm piaţa pentru a intra în cele două biserici gemene. Şi mai e un aspect: ne cam părăseşte lumina şi am fi vrut să vedem renumita panoramă a Romei, din grădinile Pincio. Care arată cam aşa:

Visul meu pe care nu l-am mărturisit era să mă plimb duminică prin Borghese. De ajus aici am ajuns, dar ce să mai vezi când e beznă? Poate doar o demonstraţie uluitoare de îndemânare pe role..

Sau poate ceva monumente luminate (sunt copii, nu aparţin istoriei):

Şi dacă în Fumone n-am ajuns, n-am uitat de Frascati. Frascati vinul adică, ce ne aşteaptă liniştit în sticlă (că aşa sunt vinurile liniştite, liniştite!), la cazare. Unde ne întoarcem după o zi în care practic n-am făcut nimic. Iar Doamne-Doamne se uită la noi din înalturi, mulţumit, dar cu o sprânceană ridicată în sus: „Hai măi, doar nu vă apucaţi acum să beţi!”

PS: Da, a fost bun vinul, vă povestim altădată despre el, în secţiunea dedicată. Nu, nu l-am băut pe tot!

Citeşte şi despre celelalte zile în jurnalul 10 zile la Roma.

Bine de ştiut:

Aici vă dădeam de obicei ceva idei, ponturi sau informaţii legate de obiectivele vizitate. La articolul de faţa pot doar să vă informez că iarna nu-i ca vara şi că se întunecă repede.

Până una alta poate ne spuneţi voi cum se ajunge în Fumone, pentru cititorii noştri sau pentru o viitoare experienţă.

Bugetul zilei (pentru două persoane):

Bilete: 6 Euro

Rucsac şi o carte: 20 Euro

Mâncare: 35 Euro (pranz la restaurant, kebab seara!)

Total: 61

Partea 2 – plimbare de seară prin Roma

După ce în prima parte a zilei am evadat în Frascati şi în a doua am dormit precum urşii, la căderea serii nu mai simţim nici foame nici sete – suntem încă ghiftuiţi după excesele de la prânz. E totuşi sâmbătă şi chiar dacă foamea nu ne dă afară din cameră, ne mână dorinţa de a vedea cum arată oraşul noaptea. Nu mă refer la monumente ci la oameni. Vrem să vedem ce fac, unde merg, unde se adună, cum arată restaurantele seara, chestii din astea lumeşti.

Orice mare oraş are cel puţin două feţe: cea de zi şi cea de noapte. În timpul zilei Roma aparţine mai ales turiştilor. Îi vezi peste tot, cu hărţile şi lonelyplaneturile lor, bâjbâind, zâmbind, căutând, pozând, fremătând de graba de a ajunge la următorul obiectiv sau abandonându-se cu feţe obosite, pe marginea vreunei fântâni.

La căderea serii turiştii nu dispar. Însă ponderea lor este clar diminuată de cei care, eliberaţi de treburile de peste zi, ies în oraş la cină, la un pahar cu vin, la o discuţie cu prietenii. Se bea mai ales vin, lucru care ne încântă ochii. Terasele se umplu, indiferent de anotimp, asta mai ales în Roma. În februarie nimeni nu pare să se sinchisească de temperatura destul de meschină. Se aşează la mesele în aer liber, îşi scot cu un gest relaxat hainele şi le aşează pe spătarele scaunelor. Mie mi se strânge pielea pe mine doar când îi văd. În aceeaşi manieră îi observ şi dimineaţa devreme, alergând pe stradă în pantaloni scurţi şi tricou. Dar ăsta e cu totul alt sport, faţă de cel de sâmbătă seara.

Sâmbătă seara se mănâncă şi se bea. E cel mai bun prilej să constaţi care sunt restaurantele bune şi unde se mănâncă bine prin Roma. Cozi de aproximativ 20 de persoane se întind la uşa restaurantelor, până se eliberează mese. Sunt cele mai vesele şi mai relaxate cozi pe care le-am văzut în viaţa mea, nimeni nu pare deranjat de treaba asta, ba dimpotrivă, am senzaţia că aşteptarea devine un pretext pentru socializare, un preludiu plăcut la ospăţ. În faţa barurilor deja nu mai e nevoie de coadă, se stă binemerci la discuţii pe stradă, cu un pahar în mână.

La un alt colţ de stradă Pasquino e şi el pus pe palavre. Am mai pomenit asta dar, pentru cine nu ştie, aceasta este una dintre statuile vorbitoare ale Romei, de care se ataşează afişe sau bileţele ce critică şi satirizează diverse aspecte sociale sau politice. Şi tot vorbeşte din secolul 16 încoace…

Scuterele sunt frumos aliniate pe străduţele întunecate şi nu vezi nicio domnişoară îmbrăcată sport coborând de pe ele. Tocurile ascuţite şi fusta scurtă fac parte, alături de cască şi husa care înveleşte picioarele, în mers, din echipamentul de protecţie.

Cei mai tineri, care nu au ajuns încă la faza cu „am bani sau vârsta de cârciumă”, se întâlnesc la o îngheţată. Alte cozi, altă indiferenţă faţă de temperaturile de afară.

Piaţa Campo dei Fiori e atât de plină de oameni încât ai tendinţa de a te uita în jur să cauţi scena, te aştepţi să fie un concert pe undeva. Trastevere e şi el plin de oameni, podurile se animă cu cei care cântă, amplificaţi de boxe.

Aproape că ne pare rău că nu ne este foame şi aproape că ne bucurăm că nu trebuie să aşteptăm pe undeva. Din adâncuri, experienţa statului la coadă alături de oameni înrăiţi de vremuri mai puţin boeme, îşi rânjeşte colţii. Pentru scurt timp, pentru că imediat o vitrină cu dulciuri ne abate gândurile şi ne face să ne bucurăm cu adevărat de viaţa ce curge mai departe, în ritmuri moderne, pe vechile străzile ale Romei.

Citeşte şi despre celelalte zile în jurnalul 10 zile la Roma.