Tot din Piazza Venezia se ajunge imediat la Capitoliu, adică primăria Romei şi Muzeele Capitoline, scara monumentală şi piaţa (desenate de Michelangelo) cu statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius  în mijloc. În două palate legate printr-o galerie răcoroasă (Tabularium – arhivele în piatră ale Romei antice) se află fragmente din colosală statuie a lui Constantin cel Mare, renumita statuie a lupoaicei (o copie este şi în Bucureşti), colecţii de sculptură antică egipteană, greacă şi romană, mozaicuri, tapiserii, pictura italiană din diferite epoci, bijuterii, medalii, reconstituiri, templul lui Jupiter etc. Venus Capitolina, aşezată într-un spaţiu numai al ei, luminată blând, frumoasă şi poetică nu priveşte lumea ci altceva, numai de ea ştiut. Un faun din marmora roşie avea ceva din vivacitatea viguroasă a celui de la Pompei. În sălile împăraţilor şi ale filozofilor poţi căuta portretele unor personalităţi despre care ai învăţat, ai citit sau măcar le-ai văzut evocate în filmele istorice. Statuia din bronz a lui Marcus Aurelius (originalul, aflat în interior) păstrează urmele de aur de acum 2000 de ani. Alte sculpturi renumite, unele de un realism sau de o mărime surprinzătoare (Hercule) impresionează profund. Iar din Tabularium se poate vedea, ca dintr-un balcon, zona forurilor imperiale.

Că lângă monumente grandioase se desfăşoară tot felul de scene care nu îşi găsesc locul, e altceva; lângă castelul Sant’ Angelo negri mărişori şi vânjoşi vindeau ca la Florenţa, întinse pe jos, fel de fel de lucruri, strângând şi fugind ca iepurii la vederea carabinierilor; tot acolo, de pe podul impodobit cu statui de Bernini, am asistat la o demonstraţie veselă cu alămuri cântătoare şi diferite obiecte, printre care un vas de toaletă! Cerşetori aşezaţi hopa sau lăţiţi în formă de cruce pe jos, la Capitoliu, în preajmă marilor biserici, unii, foarte cunoscuţi nouă, ne făceau să ne fie ruşine… cumva…

În Campo dei Fiori nu erau deloc flori, cred că nu am nimerit ora potrivită şi florile plecaseră acasă.

În Piazza Venezia şi la Vatican era o aglomeraţie incredibilă; hoarde cu steguleţe şi caschete de o anumită culoare, pentru identificare, bântuiau, conduşi de ghizi; după şederea la o coadă groasă, o populaţie extrem de numeroasă traversează ca un uriaş şarpe muzeele Vaticanului. Mii de capodopere ilustrează mai mult de 4000 de ani: de la arta egipteană, etrusca, greacă (copii şi originale) şi romană, camerele lui Rafael, sala animalelor, sala muzelor, rotondă, sala în formă de cruce, mozaicuri, hărţi, tapiserii, foste apartamente papale, până la artă religioasă modernă.

În Capela Sixtină plină ochi, supraveghetorii îi atenţionau mereu pe vizitatori să pastreze liniştea căci mulţimea bâzâia pur şi simplu ca un roi de insecte căutând cu privirea pe celebrul plafon scenele şi personajele ştiute. Frescele descrise de scrierile Renaşterii ca fiind una dintre minunile artistice ale epocii străluceau de frumuseţe; restaurarea le-a înlăturat patina timpului cu care eram obişnuiţi din albumele de artă şi le-a redat coloritul luminos, scenografic. La primul contact vizual m-am întrebat dacă nu cumva erau prea resaurate! Am convenit cu prietenii noştri să ne întâlnim la ieşire dar nu am ştiut că sunt două ieşiri şi după ce ne-am aşteptat spumegând în soare mai mult de o oră în locuri complet opuse, ne-am “prins” şi ne-am reunit.

În fata bazilicii Sfântului Petru (una dintre cele mai mari din lume) alt şarpe se încolăcea în piaţa mărginită de coloane (opera lui Bernini), cu un obelisc central şi două fântâni. Bazilica este loc de pelerinaj la mormântul Sfântului Petru (considerat primul papă) situat sub un splendid baldachin (Bernini şi Borromini)) şi la alte morminte din subsol (grotele sacre adică). Sub cupola gândită de Michelangelo sunt capele, scaunul papal (din nou Bernini), monumente funebre dedicate unor papi, regi sau personalităţi, statui de sfinţi şi îngeraşi, mozaicuri, picturi, decoraţii abstracte, statuia venerată a Sfântului Petru cu picioarele tocite de atingerile credincioşilor ce trec în şir continuu. Toccare e andare – zice paznicul – să atingi şi să mergi. Un regal monumental al marmorei de toate culorile, al aurului, bronzului şi stucaturilor, bazilica este copleşitoare prin mărime şi enorma bogăţie. Capela unde se află Pieta de Michelangelo este închisă cu sticla datorită unei profanări anterioare. Am regretat că nu am avut ocazia  să o vedem de aproape şi să ne rotim în jurul ei ca la David din Florenţa. Ne-am urcat în cupola cu ascensor şi pe scări, prin spaţii din ce în ce mai strâmte, până la terasele de unde se văd grădinile Vaticanului, piaţa concepută de Bernini (sec. XVI, sculptor, pictor, designer urban şi de interior, avânt la lettre, geniul căreia Roma îi datorează o parte importantă a personalităţii actuale  aşa cum Berlinul îi este dator lui Schinkel, Barcelona, lui Gaudi, Parisul, lui Haussman).

Cam acestea ar fi părţile “grele”. Restul… înseamnă plimbare prin pieţe cu fântâni celebre; Fontana Trevi (cea mai cunoscută, chiar dacă este puţin înghesuită între locuinţe şi asediată de turişti, nu îşi pierde din frumuseţe), Fântâna Tritonului  din Piazza Barberini, Fântâna Broaştelor Ţestoase, din Piazza Matei, Fântâna Naiadelor în Piaţa Republicii etc. Merită atenţie şi Piazza del Popolo cu obeliscul roz, un impresionant arc de triumf şi biserici pictate de maeştrii Renaşterii. De aici, se poate urca în uriaşul parc Borghese (plin de ape, statui, templişoare), unde este muzeul cu acelaşi nume, trecând pe lângă Academia Română şi Muzeul de Arta Modernă. Din nou maeştri, sculpturi de Canova, Bernini, picturi de Rafael, Tiziano, Rubens, Corregio etc. în săli rafinat decorate.

În piaţa Bocca de la Verita s-a demonstrat ce nu suntem mincinoşi nefiind muşcaţi de cunoscută gură a  măştii de piatră unde bineînţeles era o coadă!

Mai sunt vile (Giulia – arta etruscă, Farnese – pictură), palate, Isola Tiberina (insula de peTibru), alte bazilici extraordinare, cum ar fi acea a Sfântului Pavel, Santa Maria in Transtevere etc. Aproape de Roma se poate vedea Ostia, (fost port, dezgropat din nisipul care l-a acoperit alungându-i pe locuitori, un alt fel de Pompei) şi se poate petrece o zi încântătoare în spectaculoasa Gradina Tivoli, cu grupuri statuare, vegetaţie ornamentală, jocuri de apă şi o fântână cântătoare.

Tinerele noastre gazde de la Aguillara (pe malul laului Bracciano şi aproape de castelul cu acelaşi nume), Luminiţa şi GianLuca ne-au plimbat prin oraş noaptea. O altă Roma se năştea din întuneric, mai misterioasă, cu detalii care la lumina zilei nu ieşeau în evidenţă. Pe bulevardele pustii şi elegante, (Via Veneto, Via Cavour) vitrinele ingenios aranjate continuau să rămână treze iar Fotana Trevi vuia relaxată, într-o atmosfera feerică. Te-ai fi aşteptat ca oameni şi cai să prindă viaţă şi să-şi ia câmpii, plictisiţi de veşnicul asediu din fiecare zi..

S-a spus pe bună dreptate despre Roma că este un muzeu în aer liber; de aceea plimbarea pe jos rămâne cel mai important mijloc de a o cunoaşte. Anotimpul ideal pentru a o vizita ar fi primăvara când Piaţa Spaniei este încărcată de flori şi soarele nu încinge prea tare zidurile. Pentru a vedea în linişte muzeele, iarna ar fi bună dacă nu ar fi prea umedă. Ignorând populaţia pestriţă care şi-a găsit sau nu un rost în cetata eternă alături de autohtoni şi mulţimile în cârduri care mişună pretutindeni, Roma continua să trăiască, să se descopere, să-şi restaureze valorile, să atragă. Nu poţi să nu o iubeşti. Citită invers Roma = Amor.

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: 2007

Fosta capitală a unui imperiu ce avea Marea Mediterană drept lac şi actuala capitală a Italiei, Roma, fondată în 753 i. d. Hr., a cunoscut maxima înflorire în secolele al-II-lea şi al-III-lea, atunci când alte popoare încă nu se născuseră. Legendele şi faptele se împletesc în istoria ei zbuciumată. Monarhie, republică, dictatura, inimă a unui spaţiu imens, când glorioasă, când invadată de gali, goţi, normanzi, oraş papal, Roma a rămas un important centru de cultură sau religios.

Noi românii, parte pentru un timp scurt din spaţiul latin, nu am beneficiat de vestigii remarcabile; în schimb, ca popor, îi datorăm acestui imperiu dispărut limba pe care o vorbim şi care ne-a făcut să rămânem uniţi, în trei tărişoare mult timp despărţite, o insulă de latinitate într-o mare slavă, rămasă la marginea teritoriului în maxima sa expansiune sub Traian.

Şi pentru că suntem pasionaţi de călătorii orientate spre artă şi arhitectură nu se putea să nu mergem la Roma! O familie prietenă avea la rândul ei prieteni cu domiciliul la Anguillara, în vecinătatea metropolei şi am fost găzduiţi acolo, de unde am venit cu trenul (plin de români la muncă în Italia) până la gară San Piedro.

Între noi şi Roma este o legătură de suflet; de aceea pe măsură ce o descopeream, ca de obicei înainte de călătoria propriu zisa, mai întâi în texte şi imagini, emoţia mea se intensifica şi mă copleşea dublându-se adesea cu o stare de disperare – era prea mult, prea important de văzut şi ştiut ce ai văzut, într-un timp prea scurt (doar şapte zile, atât ne puteam permite). Era culmea să fim acolo şi să trecem numai pe lângă tot ceea ce ne fascina de mulţi ani. Am luptat cu dorinţele şi am acceptat până la urmă că, fiind doar nişte muritori de rând din Europa estică, trebuie să optez pentru ceea ce vede toată lumea, să înţeleg că pentru a cunoaşte totul îţi trebuie o viaţă. Din această cauză Roma m-a făcut să sufăr că nu am picioare de rezervă, înainte să ajung în ea! În nicio altă capitală europeană nu am simţit atât de acut nevoia de a fi miriapod cu viteză sporită pentru a cuprinde cât mai mult…

Roma este atât de bogată în monumente, pieţe, fântâni, muzee, palate, obeliscuri, bazilici, columne, coloane (Imaculată Concepţie) datând din epoci diferite, în plus aproape la fiecare colţ poţi întâlni ceva interesant. Aşadar: picioare umflate, rătăciri spre cutare sau cutare destinaţie, căldură mare întreruptă de ploaie şi frig, îngheţate delicioase (recomandăm gelateria din spatele bazilicii Santa Maria Maggiore), mirosuri îmbietoare de pizza la ea acasă, mirosuri neplăcute în colţuri mai dosnice, nervi şi extaz, oboseala şi încântare.

Mai multe Rome s-au aşternut unele peste altele, transformându-se uneori, pentru a alcătui acest oraş care exercita o eternă atracţie asupra tuturor generaţiilor: Roma antică, Roma Evului Mediu, Roma Renaşterii, Roma modernă; despre fiecare s-au scris tomuri şi se vor mai scrie încă. Aplecarea spre actul artistic prezent aici este şi el etern. Descoperiri şi interpretări noi sunt deasemenea eterne.

Din vremuri antice au rămas ruine încă în picioare, în ciuda cutremurelor şi devastărilor; pornind de la Piazza Venezia (de aici se poate ajunge cu autobuze în absolut toate direcţiile dorite, anunţate pe panouri verticale, dreptunghiulare), după Pieţele lui Traian şi vestita Columnă, pe Via dei Fori Imperiali (cu forumurile lui Traian, Iulius Caesar, Augustus, Nerva, temple, arcuri de triumf, bazilici şi Via Sacră), sau spre Palatin (locul de naştere al Romei, cu palate, terme, temple, stadion şi Circus Maximus), se ajunge la Arcul lui Constantin şi Colosseum, capodoperă a ingenioasei inginerii antice, uriaş amfiteatru unde moartea era o componentă importantă a spectacolelor. Eram acolo şi nu credeam că este adevărat. Scăldate de soare, statuile marilor conducători ai cetăţii mărgineau bulevardul. L-am căutat desigur, pe Traian. Pe un zid se etalau hărţile imperiului în diferite stadii. Cineva ne-a abordat, ne-a rugat să-i facem fotografii şi ne-a însoţit un timp, fiindu-ne de ajutor în orientare – o tânără doamnă româncă (muncea de mai mult timp acolo). Tot din vremuri străvechi datează Via Apia Antică, Termele lui Caracalla, Catacombele (nu am reuşit să le vedem) Panteonul (devenit biserica naţională), Castelul Sant’ Angelo, transformat din mausoleu în închisoare iar acum din nou muzeu, Teatrul lui Marcellus, arcuri şi temple.

Iniţial am coborât dintr-unul dintre autobuzele elegante şi impecabile care cutreieră oraşul, în susnumita piaţă şi mai întâi ne-am simţit turtiţi de uriaşul monument alb al lui Vittorio Emanuelle II (construit pentru a celebra independenta Italiei); după el, în dreapta, se află Capitoliul şi  biserica Santa Maria în Aracoeli. Am vizitat în interiorul său un muzeu al multor lupte şi unul de artă.

Când ne-am oprit apoi în stânga, aproape de Columnă şi am văzut Colosseumul puţin neclar la capătul forurilor, cu Arcul lui Constantin alături, emoţia şi bucuria m-au invadat deopotrivă. Împreună cu momentele intrării în Bazilica Sfântul Petru, a întâlnirii cu statuia lui Moise (Michelangelo) în biserica San Pietro în Vincoli, sau cu sălile Rafael şi Capela Sixtină din Vatican, sau cu panorama oraşului văzută noaptea de pe colina Gianicolo, de lângă monumentul lui Garibaldi, sau cu înflorită Piaţă a Spaniei (cu biserica Trinita dei Monti la înălţime, la capătul unei monumentale scări şi nelipsita fântâna în formă de barcă, de data aceasta) sau cu Piazza Navona cu excepţionalele sale fântâni (pe locul unui fost stadion antic unde se desfăşurau competiţii navale!), sau cu Muzeele Capitoliului, sau cu muzeul Borghese din parcul cu acelaşi nume (plin de statui şi fântâni), sau cu Panteonul, Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano cu Scala Santa alături, sau… sau… contactul cu această parte a Romei antice s-a înscris în şirul orelor privilegiate din viaţa mea, datorate lui Michel, arhitectul călătoriilor noastre.

Citiţi continuarea în partea a doua

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: 2007

Mie tare mi-ar plăcea să merg la vară în Italia, la Verona. Cunosc oraşul, e foarte frumos, sigur aţi auzit şi voi de casa Julietei, unde se înghesuie toată lumea să atingă sânul drept al  bietei statui sau să urce în balcon. Se spune că, dacă îţi cauţi sufletul pereche şi o atingi pe Julieta, o să îl găseşti cu siguranţă.  Aşa o fi, ce am reţinut eu din toată povestea e ‘’dragostea’’ cu care se împingeau turiştii ca să ajungă cât mai repede la ţintă.

Dacă, atunci când sunteţi în nordul Italiei puteţi să vă rezervaţi o zi şi pentru Verona, luaţi trenul de la Veneţia sau Bologna şi într-o oră sunteţi acolo. Biletul nu costă mai mult de 10 euro, trenurile seamănă ce-i drept cu ale noastre, dar cu acceleratele, nu cu personalele, deci trecem cu vederea acest detaliu. Nu cumva să uitaţi să compostaţi biletul înainte de a urca în tren, că o să staţi ca mine, cu frică în sân, o oră! Noroc că n-a venit controlorul, şi după am putut folosi încă o dată biletul. Dacă asta nu se cheamă noroc chior…

La Verona, din momentul în care am coborât din tren, am auzit bineînţeles orice altceva decât italiană. Erau mulţi romani acolo acum trei ani.. A fost destul de ciudat să văd şi o concentrare destul de mare de poliţie în gară, iar domnii nu erau deloc amabili, dar cine să îi mai condamne după ce or fi avut de-a face cu cine ştie ce specimene? Însă când te-ai rătăcit, tare ţi-ar plăcea să nu fi judecat după nişte conaţionali care cu siguranţă nu te reprezintă. Am avut însă noroc să găsim, ce altceva decât o româncă, care a fost atât de drăguţă încât să fie ghidul nostru pentru câteva ore, şi să ne arate Piaţa del Erbe, Castelvecchio, sau castelul de pe înălţimile oraşului, de unde panaroma, că toate panoramele, îţi taie respiraţia. Nu pot să nu spun cât mi-au plăcut mimii, care dau oricărui oraş italian acea atmosferă de carnaval pe care parcă doar în tara asta o poţi găsi.

Însă toate aceste lucruri sunt destul de cunoscute, un eveniment despre care se vorbeşte mai puţin fiind festivalul de operă de la Arenele din Verona, altădată teatrul luptelor între gladiatori. Arenele datează din anul 30 e.n., în fiecare vară aici având loc întâlnirea iubitorilor de opera din întreaga lume.  În 2010 va avea loc, din 18 iunie până în 29 august, ediţia cu numărul 88. Repertoriul e unul de excepţie, veţi fi de acord cu mine odată ce veţi vedea lista:Turandot, Madama Butterfly, Carmen şi Îl Travattore. Preţul biletelor porneşte de la 21 de euro, pentru a ajunge la 198 de euro. Prietenii mei italieni mi-au spus că în general o felie de pizza şi o sticlă de vin fac parte din program, dacă aveţi locuri pe scările de piatră. Operă pentru toţi, şi e foarte bine aşa. Nu trebuie să purtăm neapărat Armani ca să apreciem arta!

Linkuri utile : Pentru rezervarea biletelor la operă : http://www.arena-verona.com/

• Impresii scrise de: Alina Danciu
• Perioada călătoriei: aprilie 2007

Grea încercare ne aştepta a doua zi! Şi nu mă refer la pasuri, pante sau ploi ci la aparent banala îndeletnicire de a strânge şi a duce bagajul la maşină. Pentru că evenimentul era în toi, neamţul nici nu a vrut să audă de apropierea vreunui vehicul pe patru roţi în zonă şi nici un argument nu i-a clintit strămoşeasca educaţie conform căreia regulile se respectă. Aşa că au cărat băieţii şi Ionela bagajele, prin soarele care ardea deja, aproape un km pe jos, iar un singur drum nu a fost suficient. Toată procedura ne-a luat aproape două ore, ore pe care nu le socotisem în planurile zilei. Am reuşit totuşi să încărcăm şi ultimele lucruri şi să plecăm grăbiţi spre marea provocare a călătoriei noastre: Paso dello Stelvio!

Vremea era aşa cum promiseseră toate siturile meteo şi cineva acolo sus veghea ca drumul superb pe care îl parcurgeam să se prezinte într-o lumină atât de frumoasă încât erai tentat să crezi că eşti într-un film şi că după colţul următor se va trage cortina şi vei reveni în culise. Însă culisele nu se arătau, sau în orice caz dacă am trecut cumva prin ele a fost imposibil să ne dăm seama. Eu aveam în continuare tracul actorului ieşit pentru prima oară la scenă iar decorul împresionant mă copleşea şi mă făcea să mă simt din ce în ce mai mică şi mai nepregătită pentru marea reprezentaţie. Aşa cum am mai spus, nu obişnuiam să consult hărţi sau să fiu atentă la ce planuri făceau Alex cu Adi seara, prin urmare nici în ziua aceea nu ştiam foarte multe despre drum. Adi era în faţa, Alex cu maşina în spate, era puţin probabil să reuşesc să mă pierd de amândoi. De aceea trecerea prin încă două pasuri m-a luat pe nepregătite şi în loc să le văd ca pe un antrenament util le-am privit ca pe o descurajare. Devenisem deja antipatică. Atunci când mă opream, îmi scoteam casca nervoasă şi mă lamentam că nu sunt în stare, că dacă despre pasurile acestea nici nu se discută printre motociclişti, cât de greu să mă aştept că va fi Stelvio şi aşa mai departe. Doar priveliştile mă mai linişteau şi când am ajuns la cei 2094 de metri ai pasului Giovo m-am lasat cucerrită de văile adânci, de pereţii stâncoşi cu margini tăioase şi cute încă pline de zăpadă, de curbele pe care alunecau înclinaţi sute de motocilişti, cu siguranţa mai încrezători ca mine. Alex încerca să mă încurajeze deşi îl simţeam că nu prea ştia dacă să mă îndemne să continui sau să renunţ, Adi era mai hotărât şi îmi spunea că nu am motive să îmi fac probleme şi că pot să renunţ oricând dacă aşa vreau, dar în niciun caz nu trebuie să cred că nu aş fi în stare.

Adunând întârzierea de dimineaţă cu drumul destul de virajat, chiar şi pe bucata de autostradă pe care o parcursesem, ne-am trezit că se apropia seara şi că urma să atacăm urcarea finală la sfârşit de zi, fiind cumva la limită cu timpul în care soarele avea să mai lumineze zona. Toată lumea era însă hotărâtă să meargă înainte, inclusiv eu, chiar dacă verbal cârcoteam şi vociferam exact opusul. Ajunsesem până acolo şi strânsesem atâta teamă încât mă enervasem deja pe mine însămi şi eram hotărâtă să o fac şi să termin, cu sau fără aplauze la final, dar să termin. Mi-am pus mesada pentru că venea seara şi ştiam că vom urca la o altitudine unde o să fim vecini cu acele urme de zăpadă pe care le văzusem din depărtare. La început drumul şerpuia blând, cu ace de păr întercalate de viraje. Era frumos dar încă nu ne înălţasem deasupra nivelului pădurii. Partea cu adevărat palpitantă a apărut  în momentul în care peisajul s-a înăsprit iar drumul s-a văzut limpede până sus, ca o înşiruire de terase înclinate, a căror altitudine creştea în pante destul de abrupte. Marea mea bucurie era că totul se petrecea în sus şi că toate cele 47 de ace de păr până la vârf erau pe urcare. Încercam să nu mă gândesc acum că va urma şi o coborâre deşi recunosc că aş fi vrut să îmi aduc aminte ce citisem. Nu mai ştiam dacă partea pe care ne aflam era cea mai uşoară sau cea mai grea şi oricum eram prea concentrată ca să mai am vreo amintire. Îmi amintesc cum un sentiment cald de plăcere începea să mă cuprindă, că mergeam atent şi precaut aşa cum mă cunosc dar că mă bucuram de puterea cu care trăgea mititica mea la deal fără să îmi dea nici cea mai mică senzaţie de ezitare. Şi da, eram motociclistă până în măduva oaselor iar extazul înlocuise frica, aşa cum ar fi trebuit să ştiu că se va întampla dacă mi-aş fi ascultat inima nu raţiunea. Şoseaua era îngustă iar pe întoarceri o maşină ocupa ambele sensuri de mers, deşi de jos, înainte să te angajezi în urcare, abia dacă aveai şansa să o vezi la timp. Pe la jumătate mi-am dat seamă că uitasem să număr acele de păr şi mi-a părut rău, măcar din perspectiva de a putea estima cât mai durează. Am văzut ulterior în poze că fiecare ac de păr avea un număr trecut chiar deasupra semnului de curbă şi că era cât casa, imposibil de ratat şi am înţeles cât de emoţionată fusesem. De aceea nici nu mi-a venit să cred când m-am văzut deodată sus. Am încetinit, am văzut motociclete parcate peste tot, da, ajunsesem, nu mai aveam unde să urcăm! Am găsit un loc mai retras de parcare şi m-am dat jos cu un chiot gata să îmi iasă spre văzduh. Adi m-a luat pe sus, Alex m-a sărutat, făcând momentul să semene cu o victorie ce nu avea seamăn şi echivalent în viaţa mea. Era un triumf la înălţime şi chiar dacă ştiam că exagerez şi că nu e nici pe departe cel mai greu lucru pe care îl poate face un motociclist, îmi primeam cu entuziasm laurii şi consideram că dacă eu vreau să asociez acel moment cu cel al unei victorii personale, aşa va fi şi aşa va rămâne. Ne-am apropiat de un parapet şi am privit în jos spre panglica şoselei ce se unduia cu mişcări frânte spre vale, am privit munţii pe care soarele îi lumina cald de noapte bună şi ne-am imortalizat fericirea cu ajutorul tehnologiei digitale. Am luat apoi repede un sticker pentru a marca pe motoare trecerea pe acolo şi ne-am pus în mişcare, ratând să ne aşezăm şi noi în clasica poză de lângă indicatorul pe care scria: Passo dello Stelvio, 2758 m.

De aici am început coborârea, iar atunci când drumul s-a bifurcat în două direcţii, am făcut dreapta către Elveţia. Ne-am oprit, am privit vama şi am dat din umeri când am văzut că nu e nimeni. Ştiam că avem nevoie de o ştampilă în paşaport la intrarea în acea ţară. Ne-am uitat de două ori, ne-am privit unii pe alţii şi am zis „ok, hai înainte”, dacă ei nu sunt aici noi nu avem nici o vină. Aveam să aflu mai târziu că intrasem astfel pe pasul Umbrail, mai sărac în ace de păr decât Stelvio dar nu neapărat mai uşor. Pe anumite zone parapeţii lipseau dar era liber şi eu mă simţeam din ce în ce mai bine, culmea, chiar dacă eram în coborâre. Îmi venea să dansez şi să cânt în timp ce viram ba stanga ba dreapta spre vale şi aş fi făcut-o dacă nu observam că Adi îmi face la un moment dat semne de „ai grijă, ia-o încet”. Şoseaua fusese foarte bună până în acel moment şi datorită luminii tranzitorii dintre zi şi noapte puteai într-adevăr să te trezeşti, pe neanunţate, pe o zonă acoperită de un strat fin de pietriş – alt favorit! Iar am îngheţat şi iar am redus viteza până la limita de provocare a echilibrului precar al celor două roţi. Speram să nu dureze mult dar nu a fost chiar aşa, am întalnit şi ace de păr în acele condiţii, menite să îmi strice cheful abia dobândit. Mi-am dat seama cât de încet mergeam când l-am văzut cu surprindere pe Adi venind din direcţie opusă. Aşa cum avea să îmi zică mai târziu se oprise să ne aştepte şi când a văzut că nu mai apăream s-a speriat şi a fost convins că se întâmplase ceva cu mine. Nu era nimic cu mine, atât că exageram ca de obicei cu precauţia, din dorinţa de a nu strica o zi perfectă şi a nu umbri cu nimic triumful destul de uşor dobândit.

Am hotărât să ne oprim în prima zonă locuită de după Umbrail, se întuneca deja şi ştiam că va fi destul de greu să găsim cazare după ce toată lumea îşi închide uşile. În Santa Maria am simţit imediat că am intrat în Elveţia şi am încasat câteva lovituri psihice bune până când să găsim o casă de oaspeţi având un preţ mai apropiat de ceea ce ne propusesem. Toţi ne priveau uşor ciudat şi ne-au spus că nu mulţi coboară la ora aceea dinspre Stelvio. Casa în care urma să dormim avea aerul acela rustic original şi nu părea să fie deschisă oricând pentru oricine. Nici nu ştiu dacă în noaptea aceea am fost singuri în ea sau nu, domnul care ne deschisese nu vorbea de loc engleză, reuşisem doar să ne întelegem că dimineaţa va veni şi o doamnă cu care vom putea vorbi şi că vom lua micul dejun acolo. Până la micul dejun însă aveam de sărbătorit o victorie şi habar nu aveam că asta va fi o provocare şi mai mare pentru oraşul ce se pregătea de somn decât găsirea unei camere de dormit. Restaurantele se închiseseră şi doar de milă am fost primiţi la unul dintre ele. Mai aveau supă caldă şi ne-au încropit un platou rece, care pentru faptul că avea şi ceva carne pe el – ne-au întrebat de două ori dacă vrem cu carne, cel care servea ştiind puţină româno-italiană – a costat dublu decât un fel de mâncare sofisticat din Austria sau Germania. Oricum berea era excelentă şi mergea ca unsă pe gât, după o zi atât de plină de trăiri intense. Chiar dacă închiseseră nu am simţit că ne dau afară, ne-au lăsat să terminăm în linişte mâncarea şi berea. Am dormit ca un prunc în noaptea aceea, curăţată de tot ce îmi fusese teamă şi încărcată de sentimente pozitive cât pentru zece prunci lipsiţi de griji.

De când ne naştem până când ne trezim la bariera de dincolo, viaţa în sine este o călătorie. Putem să ne îndreptăm către destinaţii noi sau să ne întoarcem în locurile pe care le numim acasă, putem să o luăm pe autostradă sau pe cărări mai puţin bătute. Oricât de bine am şti drumul, dacă ne face plăcere să călătorim, vom găsi mereu noutate sau frumuseţi pe care la drumurile anterioare nu le-am observat şi ne vom bucura întodeauna că am ajuns într-un loc pentru a avea de unde să plecăm mai departe. În viaţă ne întâlnim cu drumuri uşoare sau cu provocări, ne întâlnim cu alţi călători iar pe unii îi alegem să ne fie parteneri de drum. Şi de fiecare dată când ajungem la o destinaţie putem spune că am învăţat ceva, că zilele nu au trecut în zadar şi că răspunsurile pe care le-am primit în aceasta viaţă ca şi călătorie nu trebuie uitate, aşa cum nu uităm locurile cele mai frumoase în care ajungem. De aceea mi-am dorit să scriu acest jurnal, nu ca să povestesc despre un traseu care nu iese cu nimic din comun ci pentru a reţine tot ceea ce am dobândit, pentru a împărtăşi bucuriile unei pasiuni şi de ce nu, pentru a-i face pe alţii să râdă de stângăciile şi fobiile mele.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Tragedia, deci, face parte din viaţa omenirii, de la scara personală – nu suntem nemuritori! -  până la multe, multe morţi datorate cruzimii omeneşti (manifestată în infinite moduri), maşinăriilor (care ne ajută să scurtăm distanţele), epidemiilor sau cataclismelor. Trăim ignorând-o şi sperând că nenorocirile ne vor evita. Altfel privim însă lucrurile când descoperirea urmărilor unei tragedii ne dezvăluie o lume dispărută care s-ar fi spulberat în cele patru vânturi dacă ceea ce s-a întâmplat, ucigând ceea ce era viu, nu ar fi păstrat în acelaşi timp sub cenusă şi lavă o întreagă civilizaţie, făcând-o în acest fel nemuritoare.

Dintre toate catastrofele cunoscute există una care poate fi intitulată perla coroanei: in anul 79 d.H. vulcanul Vezuviu din sudul peninsulei italice a erupt violent acoperind cu lavă şi cenusă două oraşe din sudul Italiei: Pompei si Herculaneum. Într-o singură zi ele au fost smulse din timp şi scufundate în uitare. Cazul lor este unic. Niciodată pe planetă un oraş nu a pierit în întregime, nici măcar Hiroshima!

Peste 15 secole a început dezgroparea acestor cetăţi înfloritoare acum două milenii dar, abia începând cu secolul al XVIII-lea s-a lucrat sistematic pentru scoaterea lor la lumină. În multe alte descoperiri arheologice arta prezentă în forme diverse, arhitectura şi obiectele au dezvăluit fragmente de informaţii preţioase despre personalităţi, moduri de viaţă, organizarea unor societăţi de mult dispărute, pe care istoricii le-au ordonat şi adunat pentru a crea o imagine de ansamblu. Pompei nu a trebuit recompus, el a oferit un cadru complet, viu, al unei civilizaţii din trecut, el însuşi constituind un tablou reprezentativ pentru societatea romană.

Ziua era însorită, colinele verzi, Vezuviul un blând mieluşel de care se alintau nişte norişori albi, leandrii infloriţi, iar noi ne-am apropiat de orasul – Titanic, pierit fără vină, întins pe o suprafaţă impresionantă, cu pietrele şi zidurile de pe care focul si fumul nu s-au şters, amintind infernul care le-a marcat. Am plonjat cu ochii larg deschişi în tragica după-amiază de 24 august a cataclismului; am simţit groaza şi disperarea celor care au alergat spre mare şi au fost doborâţi de materia incandescentă proiectată de vulcan, ca şi chinul înfiorător al celor care, în casele lor, au pierit sufocaţi de gaze şi cenuşă, am auzit vaiete, stigăte şi urlete.

Aproape totul era scris în aceste ruine unde se lucrează în permanenţă cu utilaje, sub mari schele, dar şi cu pensule; ingineri, arhitecţi, artişti, muncitori, restauratori se luptă cu vicisitudinile vremii pentru a menţine acest oraş în viată, pentru că stratul de 7 metri care l-a acoperit a omorât tot ceea ce era viu dar în acelaşi timp a protejat arhitectura, arta şi miile de obiecte utile transferate în muzee. Odată înlaturată cenuşa, soarele, vântul, ploile, diferenţele de temperatură şi-au început lucrarea iar omul se străduieşte să le atenueze distrugerile; ca si Veneţia, Pompei solicită o grijă, o muncă de întreţinere şi o căutare veşnică de soluţii noi, permanente, pentru a li se asigura nemurirea.

Am închis ochii, am izgonit în neant durerea şi i-am redeschis pentru a cunoaşte direct civilizaţia, viaţa cotidiană şi frumuseţile artistice ale unui oras tipic roman, DE ACUM 2000 DE ANI. Înconjurat de fortificaţii puternice cu mai multe porţi (se intra pentru vizită prin Porta Marina) spaţiul urban împărţit în nouă zone şi mai departe, în “insule”, este organizat într-o geometrie perfectă, traversat de artere principale drepte, întretăiate perpendicular de străzi mai mici, toate pavate cu pietre enorme, încastrate, şi trotuare înalte cu numeroase fântani micuţe; urme adânci arată pe unde mergeau carele. Se puteau traversa străzile pietonale, la înălţime, ca nişte râuri, pe alte blocuri de piatră, când partea centrală nu era accesibilă.

Construcţiile cunosc grade diferite de deteriorare în urma cataclismului. Majoritatea acoperişurilor nu mai există. Privim aşadar ruine şi, cu o minimă informare – măcar o carte cumpărată, dacă nu ne-am documentat anterior – completăm mental ceea ce lipseşte. Abordarea Pompeiului ca şi a forumurilor de pe Via dei Fori Imperiali (Roma) sau Ostia, fost port al Romei, acoperit de nisip treptat, părăsit apoi, cunoaşte două modalităţi. Putem hoinari ca într-o plimbare pe străzi şi prin grădini înverzite, intrând şi ieşind la întâmplare din foste case sau  foste instituţii, minunându-ne de frumuseţea, diversitatea, rezistenţa, tehnicile de lucru ale arhitecţilor, constructorilor şi artiştilor. Însuşi faptul ca am fost acolo şi sufletul nostru s-a întâlnit cumva cu cele de mult dispărute, are valoare.

Cunoasterea, însă, a amănuntelor privind importanţa istorică şi artistică a oraşului, a celor mai importante case (presupune o lectură anterioară), căutarea cu harta în mână în acest mare mormânt al valorilor care il ţin viu, preferabil cu un ghid căruia să ştii ce să-i ceri, adică ce anume vrei sa vezi (sunt ofertanţi la intrare) te ridică de la nivelul de gură-cască la persoana avizată care înţelege şi admiră geniul roman în construirea unei lumi frumoase, organizate si confortabile, care din nefericire a dispărut. Fără puţină informare vezi numai cate un şir de coloane sau rămăşitele unui arc, sau, oraşul fiind destul de mare, poţi pierde şi timp şi multe din ceea ce există dar nu este marcat în niciun fel; nu sunt indicatoare, nici panouri cu texte explicative. Acest gen de sit formează o lume încifrată şi cu cât cunoşti mai multe despre el cu atât ceea ce priveşti capătă un sens.

Cetăţenii se adunau pentru dezbateri în Forum, se distrau în cele două teatre (unul mic destinat muzicii, Odeon şi marele amfiteatru construit după model grec, pentru spectacole de teatru şi lupte de gladiatori), sau in tripouri (unde practicau jocuri de noroc), făceau gimnastică in Marea Palestra, se întâlneau la terme (dotate cu bazine, vestiare, sisteme de încălzire şi răcire a apei şi saună – la Termele centrale) sau la bar (Termopilium d’Asselina) în care amforele îşi aşteptau clienţii fixate in tejghele de piatră cu  orificii circulare, se rugau în numeroasele temple ridicate in cinstea zeilor – Jupiter, Isis, Diana, Apolo, mergeau la grandioasa bazilică, sediu administrativ al justiţiei şi a încheierii tuturor contractelor economice, loc de dezbatere a chestiunilor publice şi private. Piaţa (clădire acoperită şi decorată cu picturi), birourile municipale, necropola, toaletele publice, bordelul, cazarma gladiatorilor (locuintă si spaţiu de antrenament în acelaşi timp) completează tabloul vieţii sociale din Pompei.

Dacă nu se manifestă originalitate în construcţiile publice, asemănătoare în toate oraşele romane, casele şi vilele private sunt de o mare bogăţie privind soluţiile arhitecturale de folosire a spaţiului, decorarea acestuia şi stilurile ce definesc perioadele în care au fost construite. Într-o incintă dreptunghiulară cu o singură deschidere – poarta de intrare – se află curţi interioare cu un bazin central colector al apelor de pe acoperiş şi din curtea cu pavaj sau mozaic (impluvium), fântâni, statui, plante, piscine, grădini, camere de locuit, băi – camere circulare cu bazine şi un orificiu deschis spre cer, în mijlocul unei cupole, ca la Panteon (Roma), pivniţe, cămări, cămaruţe pentru sclavi sau servitori (undeva erau paturi cu perne, din piatră amandouă!). În unele locuri există încă ţevile de plumb prin care se aducea apă şi tuburile ceramice prin care era evacuată. Pe străzi, plăci de piatră cu inele de metal trădează existenţa canalizării.

Cele mai frumoase la Pompei erau vilele luxoase ale familiilor nobile (cu piscine, terase, coloane, arcade, grădini cu plante rare) unele situate în afara zidurilor (Vila dei Misteri, Vila de Diomede) şi casele clasei de mijloc bogate, care folosea parterul pentru magazine sau ateliere deoarece multe meserii erau aici infloritoare: vopsirea ţesăturilor (Fulionica Stephani), brutărie (Panettiere Modesto) patiserie, olărit. În acestea existau scări interioare iar la etaj aveau balcoane. Locuinţele oamenilor de rând erau modeste. Atelierul producătorilor şi vânzătorilor de amfore este cel mai interesant. Aflăm cate ceva despre ocupaţiile din acele timpuri şi din picturi: amorasii prezenţi pe frizele decorative – casa Vetti – sunt pivniceri, vânzători de flori, de parfumuri, aurari, culegători de struguri, organizatori de curse de care. Casele au numere şi nume primite fie după foştii stăpâni (Casa Vetti, Casa lui Marcus Lucretius etc.) fie după ceva reprezentativ din interiorul lor (Casa Faunului, Casa labirintului, Casa chirurgului, Casa amoraşilor auriţi, Casa lui Adonis, Casa Marii Fântâni, Casa Micii Fântâni etc.) după momentul descoperirii (Casa centenarului) sau, după încheierea restaurării pentru o anumita ocazie (Casa nunţii de argint).

În decorarea interioarelor locul principal este ocupat de pictura murală cu o tematică extrem de diversă -  de la misterele riturilor dionisiace din Vila Misterelor (în care domină celebrul “roşu pompeian”) la frizele amoraşilor (Casa Vetti), nenumărate scene de luptă şi scene mitologice în majoritatea locuinţelor. Statui (copii), mozaicuri, ornamente în relief, înfrumuseţează interioarele. Multe dintre ele sunt în curs de restaurare. Muzeul Arheologic Naţional din Neapole adăposteşte cea mai mare parte dintre comorile artistice ale Pompeiului.

In secolul al XVIII-lea genialului Fiorelli, lucrând la săpături, i-a venit ideea să toarne pasta de ipsos in cavităţile rămase în sol, după putrezirea fiinţelor; s-au obţinut astfel “amprentele”, adică albele corpuri omeneşti surprinse de catastrofă; mame culcate cu copilaşi alături, oameni odihnindu-se sau alergând, căzând, luaţi de valul de lava, sezând şi incercând să nu inspire praful ucigător. Sunt peste tot în cutii de sticlă sau pe sol, nu te lasă să uiţi şi te obligă să-ţi reaminteşti cât de vulnerabili şi neputincioşi suntem în faţa forţelor de temut ale naturii. Amintirea disperării, aici, este prezentă în forme concrete şi autentice.

A sfidat oare zeii acest oraş, atat de trist acum, prin bogăţia şi frumusetea sa?

De atunci vulcanul a mai fost activ de 14 ori, ultima erupţie a avut loc in 1944.

În apropiere, Herculaneum, acoperit de un material vulcanic dur, a fost mai dificil de abordat dar, în schimb, s-au găsit aici piese de mobilier, imobile cu etaj cu interioarele şi obiectele lor mai bine păstrate, cu mai multe acoperişuri. Şi în Herculaneum se pot vedea case deosebite, fresce, grădini şi terme. Având în vedere abundenţa de cazări ar fi ideal să dormiţi două nopţi dacă optaţi pentru hotel, nu în imediata vecinatăte, şi să veniţi cu autobuzul până la Pompei. Dacă preferaţi campingul, acesta este foarte apropiat. Purtaţi o încălţăminte adecvată mersului pe jos şi înarmaţi-vă cu apă potabilă. Se fac excursii pe Vezuviu, continuu monitorizat şi studiat in Observatorul Vezuvian de pe colina Cateroni. Parcarea chiar langa Pompei este de 10 euro pentru două ore. O vizită la Muzeul Arheologic Naţional din Neapole, (strada Roma), vă va completa imaginea despre oraşele dezgropate. Atenţie la maşina personală. Apelaţi numai la parcările păzite. De pe autostrada A3 Napoli, direcţia Sorrento, se iese spre Pompei conform indicatoarelor (puţine si rare). Atenţie deci!

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: 2006

Ţi-a plăcut acest articol? Poţi să îl votezi, foloseşte butonul de mai jos. Votul tău ne va fi de folos! Mulţumim!

Aflându-se deci periculos de aproape de drumul pe care îl aveam de făcut din creierii Alpilor (ah, Alpii) spre litoralul croat, am inclus locaţia în planurile de vacanţa de anul trecut. Şi bine-am făcut! Pentru că una peste alta e totuşi un loc pe care trebuie să-l vezi o dată în viaţă. Cel puţin parcă aşa ne învaţă la şcoală altfel nu-mi explic de unde mi s-a întipărit în minte ideea asta.

Buuun, până nu ne luăm cu vorba şi riscăm să uităm, încep cu primul sfat: NU mergeţi cu motocicleta să vizitaţi Veneţia. Deci NU! Clar? La porţile oraşului se află o sumedenie de parcări şi-o altă sumedenie de porturi şi debarcadere. În principiu pe oricare le-ai folosi, e ok. Aici, deşi suntem în Italia, toate drumurile duc la San Marco. Deci pe oriunde ai lua-o vei sfârşi prin a ajunge acolo. Mersul după instinct n-are cum să încurce prea tare. Ba din contră. Dacă te pune dracul să-ntrebi pe cineva (oricine din marea de oameni care foşgăie prin zonă) eşti mâncat! Fiecare are tendinţa de a te trimite în cu totul altă direcţie. Şi, în inocenţa mea de turist începător habar n-aveam de chestia asta. În fine, să presupunem că vehiculul a fost parcat undeva la loc sigur (altundeva nici nu prea ai cum), iată-te în faţa unui munte de bagaje încercând să le târăşti pe toate către cea mai apropiată staţie de vaporetto. D-aia zic NU cu motorul (aici se cuvine deschisă o paranteză logică în care să sfătuim turistul să nu aleagă nici un mijloc de transport personal – nu vreţi să ştiţi cât costă parcarea pe zi). Pentru că în concediu omul are tendinţa de a căra cu el majoritatea lucrurilor inutile pe care le găseşte prin casă cu excepţia celor pe care le-a uitat în momentul ieşirii pe uşă. Dacă la tot acest calabalâc adaugi un echipament moto complet şi zăpuşeala lui august deja lucrurile încep să capete un contur elocvent – zic eu.

În acest context ajungi pe celălalt mal deja extenuat. Şi epopeea încă nu s-a sfârşit pentru că găsirea unei adrese în labirintul ăsta de canale şi străduţe nu-i tocmai cel mai facil lucru posibil. Noroc cu GPS-ul care cunoaşte surprinzător de bine împrejurimile şi nu se înşeală prea tare. Totuşi, lăsăm turistul nostru să se zbată cu bagajele şi ajungem la cel de-al doilea sfat important: NU căutaţi cazare în centru. E scumpă şi… degeaba. Oricum la un moment dat veţi dori să vedeţi tot oraşul. Şi chiar nu-i nicio diferenţă dacă pleci din centru spre periferii sau invers. Atâta doar că s-ar putea să fie mult mai ieftin. Iar criza încă nu s-a consumat. Ah, şi-ar mai fi ceva: încercaţi să ajungeţi înainte de 11 noaptea. Pentru că în mod cert vă va fi foame. Şi pentru că în afara câtorva locaţii înfiorător de scumpe, după această oră totul este ferecat. De altfel e foarte important să alegi corect unde şi ce mănânci. În caz contrar există risc pronunţat de usturimi majore. La buzunar vreau să zic.

Astfel, cazat decent (mă rog, dacă se poate numi astfel o locaţie care-ţi mai cere 10 euro ca să pornească aerul condiţionat 3 ore zilnic), cu stomăcelul plin (altfel de unde credeţi că ştiam partea cu usturimea de mai sus?) turistul tinde să facă cel mai firesc lucru din Veneţia – îşi dă frâu liber romantismului. Şi cum gondolele sunt prezente la tot pasul ideea se-nfiripă repede. Ei bine NU! Să nu vă treacă aşa ceva prin minte! Asta doar dacă nu cumva aţi strâns tot anul bani pentru o plimbare cu gondola sau (mai rău) aveţi o datorie morală extrem de pronunţată faţă de partener (doar n-aţi venit singur în Veneţia, nu?). Aici romantismul costă undeva la 70eur/30 minute. Ăsta fiind pachetul “budget” adică doar gondola şi păturica pe genunchi. Dacă se doreşte şi gurist, costă suplimentar. Nu, bacşişul nu este inclus.

Stau puţin în cumpănă în ceea ce priveşte sfatul de a vizita sau nu anumite puncte cheie. Vreau să zic pe dinăuntru. Aici depinde ce înţelege fiecare printr-un concediu/sejur reuşit. Dacă asta include statul cuminte la rând printre sute de americani graşi şi “japoneji” neastâmpăraţi atunci go for it! În caz contrar, pe net se găsesc surprinzător de multe imagini – unele dintre ele chiar încântătoare – cu tot ceea ce aţi putea vedea acolo. Pilula asta e îndulcită şi de faptul că oricum concentraţia de “chestii” uluitoare e atât de mare încât relativ repede ele încep să devină oarecum fireşti. Precum spuneam, asta e o chestie de perspectivă.

Şi pentru că tot suntem la capitolul “NU”, NU omiteţi să vedeţi cimitirul! E destul de interesant cum s-au căznit veneţienii să înghesuie sute de generaţii de morţi într-un spaţiu care e oricum numai expandabil nu. Cel puţin nu pe orizontală. Singurul aspect neplăcut este rugămintea insistenţă a băştinaşilor de a NU face poze. Însă ăsta e compensată de liniştea de care sigur veţi avea nevoie odată scăpaţi de viermuiala din oraş.

Şi-apoi mai e un avantaj: Cimitero e la doar două staţii de vaporetto de Murano – insula care deasemeni NU trebuie ratată. În primul rând pentru că are nişte cârciumioare aşa, cam săteşti, cu un farmec deosebit şi în al doilea pentru că aveţi ocazia să vedeţi cum se fabrică bibelourile bunicii şi lustra din sufragerie. Costă doar 2 euro şi credeţi-mă NU veţi găsi ceva mai ieftin în toată zona. Însă nu despre asta-i vorba, experienţa pur şi simplu merită.

În ultima ordine de idei NU luaţi prea în serios interdicţia autorităţilor de a hrăni porumbeii. În pofida sa unii o fac şi par să se distreze major. Aici iarăşi lucrurile stau la latitudinea fiecăruia. Dacă totuşi simţiţi un uşor spirit de frondă cum scoate capul, profitaţi de ocazie şi aruncaţi câteva firimituri pe jos.

În rest vă mai orientaţi şi la faţa locului. NU uitaţi totuşi să faceţi o mulţime de poze pe care să ni le arătaţi şi nouă. Însă NU le trimiteţi prin mail. Aici 15 minute la internet cafe costă 5 euro.

Impresii scrise de: Bogo

Perioada calatoriei: August 2008

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!

Ati muncit o vara intreaga fara intrerupere, ati facut la randul vostru ajustari bugetare, realocari de fonduri si brusc v-ati trezit la sfarsit de august fara vreo doua saptamani de leneveala undeva pe o plaja insorita departe de Romania (nu ca as avea ceva imotriva litoralului romanesc … in weekend). Trebuie sa recunoasteti ca o situatie de acest gen necesita o rezolvare imediata.

Am verificat prognoza meteo pentru saptamana de dupa 14 septembrie: nori si ploaie pentru intreaga perioada pe care aveam de gand s-o lenevesc departe de Bucuresti. Nu era neaparat o problema in conditiile in care Italia este locul ideal pentru putina leneveala indiferent de vremea de afara. Am impachetat adecvat conditiilor meteo prognozate si fiind vorba doar de 5 zile, am hotarat ca nu era necesar sa ma complic cu bagaj de cala. Rucsacul in spate, umbrela in mana si la drum. Aveai impresia ca plecam spre capitala insularei Marii Britanii si nu spre insorita cizma italiana.

Planul de relaxare

Din Bucuresti mi-am luat zborul pe un soare frumos de septembrie cu o companie low-cost (sunt in tendintele de reduceri de tot felul) si am aterizat pe un soare la fel de imbietor in Italia la Treviso. Mi-am zis ca e ceva trecator, sigur vor aparea norii nu mai tarziu de incheierea procedurii de verificare a pasapoartelor.

Am iesit, am cumparat bilet la autobuzul spre Venetia, am urcat in el si surpiza: soarele era inca pe cer. Situatia devenea de-a dreptul enervanta. Daca continuam in acelasi ritm era absolut necesara o sedita de shopping in una din zile pentru a-mi reajusta garderoba vremii de afara care se incapatana sa contrazica prognoza meteo. Nu prevazusem nici o sesiune de cumparaturi, dar cine ar fi putut rezista sezonului reducerilor in Italia?

La cinci minute dupa ce autobuzul porni spre Venetia, am capitulat in fata soarelui si am dat jos mai intai sacoul caruia la scurt timp i-a urmat hanoracul. Odata finalizata aceasta operatiune, mi-am pus castile in urechi si am cautat un post de radio cu muzica italiana in compania careia am admirat peisajul deja atins de paleta coloristica a toamnei.

La Piazzale Roma am coborat in tricou. Am inspirat din aerul specific Venetiei si am luat-o usurel spre Fondamente Nove. Nu era nici un fel de ezitare turistica in ochii mei. Nu eram pentru prima data in acest loc in care, desi stiu sa gasesc aproape cu ochii inchisi (nerecomandat daca nu vrei sa faci o baie in unul din canalele Venetiei) magazinele Sisley, Benetton, Luisa Spagnoli, Coin si altele, mereu reusesc sa ma ratacesc cand mi se da vreun alt reper decat cel legat de magazine (Rialto si Piazza San Marco sunt exceptiile care confirma regula).

Asadar noptile mi le voi petrece inevitabil in Venetia. In schimb zilele le voi dedica descoperirii localitatilor din apropierea resedintei Dogilor. Mestre si Treviso erau cele vizate in aceasta mini vacanta.

Ricatto d’amore

A doua zi trezirea s-a dat pe la 9. Din nou Piazzale Roma pentru a lua autobuzul spre Mestre. Calatoria nu a durat mai mult de 15 minute la capatul carora am poposit intr-o cafenea pentru micul dejun. Daca vreti sa simtiti cu adevarat pulsul cafenelei dimineata, serviti cappuccino si croissant-ul cald chiar in picioare la bar. In afara de faptul ca va costa mai putin, doar acolo veti lua parte la conversatiile dintre cei ce va servesc (de cele mai multe ori chiar proprietarii) si clientii fideli de o viata. Veti afla cum o mai duce cu sanatatea matusa lui Franco, cine a asteptat-o aseara intr-un Fiat 500 pe Monica sau cu cine si unde a cinat Giacomo. Presa locala mai poate astepta, eu am luat deja pulsul localitatii.

I-am platit lui Paolo care avea un zambet irezistibil si care, atunci cand mi-a spus „Ciao” la plecare, parca ar fi spus „mai stai” (imaginatia bat-o vina). O fi fost el irezistibil, dar nu as mai fi avut ce va povesti daca nu as fi plecat de acolo. Si apoi nici un Paolo nu putea concura cu o mini sedinta de cumparaturi. Iesind din cafenea am luat-o la pas de promenada pe stradutele linistite si impanzite de magazine si localuri cochete spre Coin (centrul comercial).

La finele operatiunii de reajustare a garderobei mele soarelui de toamna italian, am facut un mic popas pe una din bancutele din Piazza Ferretto care face legatura cu o strada pietonala adorabila presarata cu cladiri vechi si frumoase la parterul carora se afla restaurante, cafenele si alte magazine. Puteti lua pranzul sau cina la unul din aceste restaurante, poate chiar pe terasa (in functie de vremea de afara). Alegerea va fi dificila, dar pana la urma lasati-va condusi de instinct, sau in lipsa de alte criterii de diferentiere, dati cu banul.

Pentru impatimitii productiilor cinematografice „made in Hollywood”, puteti viziona si un film … dublat in italiana bineinteles. A fost prima data cand am facut acest lucru in Italia. Trebuie sa recunosc ca cinematograful nu este pe lista prioritatilor atunci cand calatoresc in tari straine. Si totusi, de data aceasta nu am putut rezista tentatiei de a o vedea pe Sandra Bulock in comedia romantica „Ricatto d’amore” (era singura posibilitate de a o auzi pe actrita vorbind in alta limba decat engleza). Daca sunteti curiosi si suficient de tentati de vreun film din program, puteti incerca si aceasta experienta. Mie mi s-a parut interesanta, amuzanta si diferita ca si activitate sociala de cea a cinema-ului romanesc.

Seara, dupa o alta plimbare pe strazile oraselului, am luat autobuzul inapoi spre Venetia. Dupa Mestre, ma puteam avanta chiar putin mai departe, cu vreo 30 de minute mai departe.

Treviso

O noua zi cu soare, ca de altfel fiecare zi de cand am ajuns aici, urmata in fiecare seara de aceleasi prognoze meteo ce ne amenintau cu nori aducatori de ploi care nu mai veneau.

De data aceasta punctul de plecare fu Ferovia, gara de trenuri din aceeasi misterioasa Venetie. Trenurile spre Treviso vin la intervale destul de scurte, nu mai mult de 40 de minute, iar calatoria nu cred ca dureaza mai mult de alte 30 de minute la capatul carora va asteapta frumusetea unui orasel care vibreaza de acel „dolce far niente” italian.

In acord cu o regula italiana nescrisa (cred, pentru ca nu am verificat), primul lucru pe care il faci dimineata este sa bei cappuccino la bar. La intrarea in cafenea eram deja predispusa psihologic sa aud stirile locale despre sanatatea rudelor, nazbatiile copiilor, peripetiile adolescentilor si problemele de „inima” ale tinerilor din cartierul din apropierea garii din Treviso. Si totusi, nu mare imi fu surpriza cand tema de discutie erau prognozele meteo fara nici o legatura cu realitatea de afara.

Dupa micul dejun intarziat, am hotarat ca ar fi cazul sa ma pierd pur si simplu pe stradutele intortocheate, pe alocuri pavate cu piatra cubica si sa vad unde ma vor duce ochii prin aceasta localitate in care raul Sile face regulile.

Indiferent de directia de mers aleasa, veti trece peste poduri si veti admira casele cu peretii scaldati pe alocuri la propriu de apele raului. Veti descoperi rotile imense aruncate din loc in loc in apa orasului, pe langa vreo casa, in apropierea unui pod, roti ce amintesc de cele ale morilor de apa de odinioara.

O sa va las sa descoperiti in ordinea in care doriti arhitectura orasului in perfecta armonie cu natura, catedralele, podurile si piata de peste inconjurata de apele raului Sile si strajuita de doua lebede albe (vii), despre care am aflat ca sunt rezidente permanente ale acestui loc.

La un moment dat sunt sigura ca veti da si peste Universitatea din Treviso si dintr-o data veti fi cuprinsi de o dorinta aproapte de nestavilit de a va inscrie la un master. Domeniul este mai putin important. Veti vrea sa va inscrieti doar pentru placerea de a chiuli de la ore (cu exceptia celor la care veti avea vreun prof demn de luat in seama) si a petrece timpul in cafeneaua care se afla amplasata strategic la iesirea din Universitate, pe malul raului. Ce poate fi mai minunat?!

Dar cum toate lucrurile au un inceput si un sfarsit, la fel si aceasta zi in care soarele isi incepe cursul descendent spre apus, iar voi va ganditi ca vreti sa impartasiti aceasta frumusete si cu cei de acasa, chiar acum, chiar aici. Alegeti cateva vederi pe spatele carora aruncati in graba un mesaj de dragoste pentru ei acompaniat de un altul de indragostire de acest loc minunat si la final dorinta redescoperirii lui in compania lor.

Cu mult drag din Bella Italia …

Impresii scrise de: Catalina Triboi

Perioada calatoriei: septembrie 2009

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!