După ce am trecut peste Prut am admirat pălăriile ciudate ale poliţiştilor şi vameşilor, am străbătut ţinuturi fertile, pline de livezi şi viţă de vie. M-a surprins lipsa indicatoarelor din şoseaua principală spre localităţile rurale şi absenţa oricărei industrii. Şoseaua era bună, o largă cale ferată era mereu tupilata şi camuflată de cârduri de arbori  şi boschete, pomii şi viile erau încărcate de roade şi locuitorii se întorceau de la câmp desculţi.

Prietenul nostru era invitat de primarul unui sat la o mare sărbătoare şi, ca să nu vină cu mâna goală, ne-a luat cu el. Primarul avea o casă mărişoară; într-un ditai salonul la loc de onoare era o masă de 24 de persoane, cu scaunele adecvate. Era camera de “ospeţie” (“musafiri”, mi-am tradus eu imaginându-mi că e folosită de crăciun, revelion… ) şi am înghiţit multe bucate bune însoţite de compot în două stări – lichidă (se face la damigene de 50 de litri) şi gelatinoasă – “tremurici” roşu, făcut din vişine (un fel de jeleu dezmeticitor după beţie), vin la carafe, o masă pantagruelică! Ne-am culcat îndopaţi.

Am văzut ziua unde este toaleta (model gaură peste groapă), un loc foarte dispreţuit, izgonit în fundul curţii. M-am luptat cu uşa din dreapta, care se deschidea greu, săpase deja un semicerc în “podea”  şi cred că rezistenţa ei la deschidere oferea siguranţă “locatarului “; dacă era invadat avea tot timpul să-şi ia toate măsurile deoarece zăvorul lipsea. După o cină cu multe lichide drumul până în fundul curţii a fost mai mult decât necesar. Noroc că era luna căci de alte lumini, lanternă sau lumânare nici vorbă! Noaptea, într-un loc străin, vag orientată în spaţiu, am pornit în expediţie.

Am ajuns, am învins uşa după o scurtă şi grăbită luptă corp la corp şi când eram într-unul din cele mai fericite clipe ale vieţii, am auzit îngrozitor de aproape un mormăit gros şi răguşit! Câinele era legat în cu totul altă parte! Deci, nu era el! Am căzut, pe loc nu în gaura ci într-un fel de comă! Imaginea unui urs fioros mi-a apărut imediat în minte. O brumă de raţiune îmi şopti că, în zona cultivată, colinară, nu puteau asemenea fiare să vină până la casele oamenilor, în toiul verii. Da’ un mistreţ ? Fără pădure în apropiere ! Mormăitul se repetă şi capătă identitate – era un grohăit! Porcul nelipsit din toate gospodăriile îşi împărţea spaţiul cu toaleta (erau “încăperi” separate şi se făcea astfel economie de groapă – una bucată deservea două scopuri). Auzind zgomote, el nu a făcut decât să mă salute şi să-şi anunţe prezenţa ca nu cumva să dau peste el. Ziua nu mă întrebasem de ce mi s-a indicat numai uşa din dreapta (căci erau două). Am aflat pe întuneric.

Dimineaţa nu ne era foame deloc dar acest fapt a fost de necrezut; ne-am aşezat iarăşi în camera de ospeţie şi platouri cu diverse aperitive şi mâncări plus carafele pline, plus dulciuri, ne-au asediat. Am acţionat vitejeşte, gustul mâncărilor făcute din păsări, animale şi legume de la casa omului întrecea orice aşteptare. Când s-a considerat că suntem bine umpluţi şi digeram într-o dulce lene gazda ne-a ridicat.

-Trebuie să mergem undeva, suntem aşteptaţi.

- Unde?

- În ospeţie!

M-am gândit că în vizită. Puţină mişcare nu strica aşa că tipa, tipa, cu burţile înainte, ajungem la casa unor tineri profesori. Normal, suntem introduşi în salonul de ospeţie. Masa era PLINĂ!  Aperitive, fripturi, sarmale, prăjituri, compoturi, ţuici, vinuri, tremurici. Aşa!

- Dar noi abia am mâncat!

- Nu se poate să refuzaţi, ne instrui autoritar primarul, este o mare jignire să nu onorezi o invitaţie la masă.

Îmi spun “Doamne ajută” şi îmbiaţi insistent de gazde şi de mâncarea însăşi, am ciugulit câte ceva. Am aflat că profesorii şi învăţătorii au şi ei pământ, aşadar muncesc la câmp, grădină, etc. şi că sapa şi lopata le erau mai familiare decât şi-ar fi dorit după ani de studii serioase în limba rusă. (O tânără americană îi învăţa engleză pe copiii din sat, cu metode noi, teste pe foi, casetofon etc. Nu m-am aşteptat la aşa ceva).

După această a doua ospeţie venise şi vremea lucrurilor serioase.

Ne-am deplasat la Căminul Cultural unde avea loc o serbare a adulţilor; formaţii de muzică populară, solişti, cor, dansuri… o Cântare a Moldovei sau mai degrabă o manifestare a limbii române-moldoveneşti (?), a cântecelor şi tradiţiilor.

Căminul era urât, percepţia noastră uzată de festivismul Cântării României la care participasem impus ani în şir, demonstraţia entuziastă de independenţă şi manifestare liberă în limba romana mi-a trezit un puternic sentiment de milă faţă de o populaţie care a fost micşorată prin deportări, obligată să înveţe, să folosească şi să fie îndoctrinata în limba stăpânitorului, să-şi însuşească o altă cultură, o orânduire în care proprietarul cel mare STATUL, dădea ce dorea, cui voia, când voia. Situaţia nu este singulară în Europa: Alsacia şi Lorena au aparţinut pe rând Franţei şi Germaniei; numai că nu le-a luat nimeni viile şi pivniţele de sute de ani, livezile de corcoduşe, madlenele, bisericile iar Ioana d’Arc (fiică a Lorenei) a devenit un simbol naţional; nu le-a dărâmat nimeni casele de lemn împodobite cu mii de flori şi nu i-a obligat să urmeze altă poltică decât aceea a bunăstării lor. Bascii, catalanii, au şcoli, televiziune, publicaţii, literatură în limba natală, şosele foarte bune, oraşe înfloritoare, sate ce nu seamănă deloc ce cele socialiste. Moldova nu numai că a fost integrată într-un imperiu, acesta a năvălit în ea în asemenea măsură încât nu mai este şi nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Ba chiar s-a a ajuns să se afirme că moldovenii de dincolo de Prut şi limba lor, sunt altceva, nu români. Limba era încărcată de arhaisme şi regionalisme, despre accent şi „l” moale, rusesc, ce să mai vorbim, erau generalizate.

Pe scenă era voioşie şi dăruire. Apăruse o speranţă. Că lucrurile nu au ieşit prea bine apoi, asta este altă poveste.

Cele două ospeţii ne obligau să căutăm locul acela de care întrebi în şoaptă.

- Este pe aici…

- O, da, la şcoala de alături!

Pe un tăpşan verde se vedeau două chestii din lemn cenuşiu. Pe măsură ce ne apropiam ne întrebam cum vom proceda căci NU AVEAU NICI URMĂ DE UŞI!  Cred că se mergea numai în doi; se umflau, pe rând, ca să apere intimitatea celuilalt. Noi ne-am păzit în sensul răţoirii la oricine apărea la orizont.

Spectacolul s-a terminat.

- Mai mergem undeva, ne bucură primarul.

Nu am mai întrebat unde, învăţasem deja că trebuie să ascultăm. Iată-ne ajunşi la o casă arătoasă cu grădină de trandafiri şi oooo! O cameră de ospeţie şi mai mare şi mai împodobită şi cu masă mai încărcată de mâncăruri, fripturi, sarmale, compoturi şi tot ce văzusem deja şi în vizitele anterioare. De bine de rău spectacolul marcase o pauză, ni se odihniseră fălcile aşa că, încetişor, am început a înghiţi, spre marea mulţumire a gazdei.

După îmbuibare, iar fu nevoie de toaletă. Ni se explică, pornim în descoperire şi o găsim cu ochii căci, pentru a o folosi trebuia să trecem prin judeţul unor raţe care ornaseră cu fleştile cunoscute poteca de beton ce ducea la…. Presiunea era mare, nu aveam pe unde ocoli aşa că am trecut patinând, cu groază de a cădea în  mâzga aceea puturoasă. Dus, întors. Era clar, moldovenii iubesc mâncarea dar urăsc locul în care scapă de ea.

Ospitalitatea lor este extraordinară, (cred că fac sute de sarmale de sărbători), a pregăti şi oferi mâncare este dovada supremă de prietenie şi preţuire. Ca peste tot în lume. Cantităţile, însă, sunt copleşitoare. Îţi trebuie antrenament pentru aşa ceva.

După a treia ospeţie am trecut pe lângă o nuntă! Ne-au cruţat vieţile şi nu ne-au aşezat la masa dar, a trebuit să ne prindem în horă, tovărăşeşte, aşa că fripturile, tremuriciul şi… şi… au săltat vesele pe muzica moldovenească şi rusească (locuitorii se înţeleg foarte bine ca şi cei din satele ardelene, de mai multe naţionalităţi).

De data asta o sa scriu despre o calatorie cu trenul si nu despre Chisinau. In articolul precedent despre Moldova, cineva sugera sa mergem cu trenul la Chisinau. Nu am fost niciodata cu trenul, doar cu avionul, dar am mers cu trenul la Odessa intr-una din cele mai memorabile calatorii… era octombrie 1997.

Octombrie 1997, Chisinau – in delegatie. Chisinaul arata bine, e elegant, e curat, e aerisit, desi criza economica se simte. Am intrat intr-un restaurant pe Bulevardul Stefan cel Mare si Sfant. Era gol. In schimb, era o trupa muzicala care canta pentru chelneri. Ma uit in jur, eram singurul client. Imediat a venit chelnerul care cu un gest atent repetat mi-a pus meniul in fata. Din doua cuvinte si-a dat seama ca sunt “de dincolo de Prut”. Din tara unde curg milioanele pe ProTV si milioanele de lei ii impresioneaza pe moldoveni. Aici dolarul e vreo 4 lei, la Bucuresti, vreo 8000. Nici nu ajunge chelnerul langa trupa ca deodata solistul cuvanta: “Pentru oaspetele nostru drag din Romania, din partea personalului restaurantului…” si incep acordurile hitului lui Dan Spataru “Drumurile noastre toate…”.

Treaba mea prin Moldova se termina vineri seara. Cum sambata nu era avion la Bucuresti, am hotarat sa fac o excursie de o zi la Odessa despre care am auzit numai lucruri frumoase, urmand sa revin acasa cu zborul de duminica de la pranz. Cu cateva zile inainte de sambata dedicate expeditiei dau o fuga pana la gara din Chisinau. Ajung la chiosul de informatii. Pe tejghea, troneaza o bucata de plastic pe care scrie “Informatia – 50 de banisori”. Ignor. Intreb: “Sambata la ce ora sunt trenuri spre Odessa ?” “La 7 dimineata si la 5 dupa-amiaza”. “Cel de 7 dimineata, la ce ora ajunge la Odessa ?” (pana acum 50 banisori) “12”. “La 12 ???” (ma uitasem pe harta, erau cam 150 km, cum naiba sa faca 150 km in 5 ore). “Da, la 12 ajunge”. Hmmm.. “La ce ora ma pot intoarce in aceeasi zi ?” “La 5 in amurg”. “Si ajunge la 10 ?”. “Disigur”…. 5 ore la Odessa, 10 ore cu trenul ? De ce nu?

Sambata, aproape 6 dimineata. Nu am prea multe haine, la Bucuresti era caldut, aici a venit iarna… imi iau vreo 2 tricouri, o camasa si sacoul. In geanta, niste apa, aparatul de fotografiat si cam atat. In fata hotelului, taximetristii dorm in masinile inghetate tun. Bat intr-un geam. Nu raspunde. In a doua, se ridica soferul invelit intr-o pufoaica cu caciula de blana pe cap. “La gara” ii zic. “Gde ???” “Na vokzalu !”. Aha, acum a priceput, in cateva minute mergand pe strazile pustii, inghetate si intunecate ale Chisinaului, ajungem la vokzal.

Casa de bilete. Nu prea e nimeni. Cer un bilet dus-intors la Odessa. “Va dau doar dus, 11 lei” imi zice vanzatoarea. “Nu puteti sa-mi vindeti dus-intors, ma intorc tot azi !”. “Ba da, se poate, dar e mai ieftin sa cumparati din Odessa”. “Doamna, eu sunt din Romania, nu prea stiu rusa, as prefera sa cumpar de aici”. “Nu, e mai ieftin la Odessa”… dupa 2 – 3 cereri refuzate pe motiv ca in Odessa e mai ieftin, dau 11 lei si iau biletul. Arata ca un bon de casa de la Alimentara de pe vremea lu…  Si mi-aduc aminte ca 11 lei costa untul…  Am un bilet de unt.. dar de fapt este un bilet pentru cursa internationala Chisinau – Odessa ! Inutil sa spun ca biletul cumparat din Odessa era echivalentul a 10 lei!

Incerc sa ajung la peron. O plasa mare cu gauri din cand in cand pe post de usi de acces. La fiecare, cate un soldat care pipaie inclusiv in locurile cele mai intime toate tinerele care trec. Una protesteaza. “Avem informatia ca o persoana de sex feminin, probabil sub 30 ani, face trafic cu droguri si avem ordinul de a perchezitiona toate persoanele suspecte”. Si informatia asta o fi costat 25 bani ? Nu sunt in target group, asa ca trec fara probleme.

Ajung pe peronul garii. Nici nu mai observ arhitectura clasica a acesteia – probabil construita pe vremea Romaniei Mari. Jumatate din populatia Chisinaului este la 6 jumatate dimineata pe peronul garii. Si Chisinaul nu e un nod feroviar, e o gara pe linia Ungheni – Chisinau – Tiraspol – Odessa ! Incep sa ma rog ca omenirea asta sa se duca spre Calarasi sau Ungheni, spre vest. Un tren opreste la linia a 7-a, nimeni nu se clinteste. Intreb unde merge trenul ala. “La Odessa” mi se raspunde. Wow, ce noroc, sar peste linii, ajung la tren. O babushka, insotitoare de vagon ma alunga – asta e un tren care vine din Ucraina si tranziteaza prin Moldova in drum spre Chisinau fara sa ia calatori si probabil fara sa se faca control vamal. Ma intorc… S-a dus bafta!

La cateva minute inainte de ora 7, intra molcom in gara un tren degerat, cu vagoane balshoaie in care zeci de oameni se arunca din mers. Am avut bafta, o usa a trenului s-a oprit fix in fata mea. Navalesc inautru… vagoane largi, mari, cu banci de lemn ca in parc. In dreapta, loc probabil pentru 3 – 4 oameni, in stanga pentru 2. Ma asez pe banca mai mare langa geam. Vom sta pana la urma vreo 8 calatori cu tot cu copii. Fac greseala sa ma asez la geam… e rece ca gheata si voi fi posterizat…

Dar tot e bine, trenul se incalzeste imediat multumita imensei mase de oameni care se inghesuie in el, nici un ac nu ar cadea pe podea. Toti se duc sa vanda cate ceva pentru a face niste bani: mere, carnati, detergenti, cartofi, otet, orice se poate vinde se gaseste in baxuri si sacose cu calatori. Ne punem in miscare. Apar prajiturile, vodka si vinul. Atmosfera se inveseleste. Ma uit pe geam, trenul se misca precum melcul, pana la urma iesim din Chisinau. A dat bruma, dar porumbul este neatins pe camp. Si ziarul “Literatura si Arta” are dreptate – “In Moldova, cucuruzul creste ca stalpul de telegraf. Nu de inalt, ci de rar”. In schimb, vecinii sunt super simpatici, asa ca timpul trece usor. Apare controlorul. Nu mi-as fi dat seama ca e controlor – e un tip indesat, cu muschi pe el si o geaca de piele din petice, ultimul racnet de la Bazar. In vagon sunt probabil mii de oameni. Eu sunt singurul care am un bilet. Pana la mine, toti erau eroi (de razboi, ai familiei, ai muncii, ai agriculturii si culturii), studenti, someri, pensionari, profesori, nimeni nu trebuie sa plateasca biletul. Ma simt si prost cand dau biletul. Eu sunt ala care are bilet intr-un vagon plin cu eroi. Pana si controlorul se uita la mine ca la un extraterestru, dar vecinii (si comesenii mei) ii confirma ca sunt din Romania. Aaaaa….

continuarea si pozele pe pagina urmatoare

]]> http://lumeamare.ro/2009/11/12/odessa/feed/ 4 http://lumeamare.ro/2009/10/27/moldova-de-peste-prut/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=moldova-de-peste-prut http://lumeamare.ro/2009/10/27/moldova-de-peste-prut/#comments Tue, 27 Oct 2009 11:42:33 +0000 Catalina Triboi http://lumeamare.ro/?p=894 Voi incepe cu o informatie de aproape ultim moment: e din nou Podul de Flori peste Prut. Ceea ce in traducere libera din romana in romana ar insemna ca cetatenilor romani nu le mai sunt necesare vizele pentru a traversa dincolo. Asadar, libertatea de miscare este asigurata, bariera lingvistica nu exista (poate doar accentul care o sa va incante pana vi se descanta urechile si incepeti sa-i descifrati melodicitatea), iar preturile la transport, cazare si masa sunt acceptabile.

La drum!
Dar care dintre ele?

In cazul in care inca sunteti posesorii unei masini pe timp de criza (sa zicem ca nu ati returnat-o societatii de leasing, nu ati vandut-o pentru a plati ratele la casa sau nu e in service asteptand acceptul de plata pentru a fi reparata pe CASCO), va puteti urca la volan si porni la drum. Aproximativ 450 km mai tarziu veti poposi in capitala tarii, Chisinau.
Sau puteti lua trenul „Prietenia” Bucuresti-Chisinau si, dupa o noapte de somn in compartimentul de clasa a doua, tulburat doar de controlul vamal matinal si de schimbatul macazului la Ungheni, veti poposi dis-de-dimineata (pe la 9) in capitala Moldovei.

Va asteptam cu paine, sare si …

Odata ajunsi aici sunt sigura ca veti fi fermecati in primul rand de frumusetea fetelor, ca mai apoi sa fiti dezamagiti de inaccesibilitatea lor (daca ati facut drumul in vreun X3, 5 sau 6, sansele cresc exponential cu numerele ce insotesc X-urile).

Lasand fetele la o parte, va pot recomanda sa incepeti cu o plimbare pe bulevardul Stefan cel Mare. Va puteti pierde pe aleea clasicilor din parcul central, pentru ca mai apoi sa treceti pe sub Arcul de Triumf (spre deosebire de cel de la Bucuresti, pe sub cel de la Chisinau poate trece orice muritor) si sa continuati cu o plimbare pe bulevard admirand constructiile in stil francez, sa mancati o inghetata Plombir in pahar de gofra (concureaza cu cea italiana), sa va umpleti buzunarele de bomboane de la magazinul Bucuria si sa luati pranzul la restaurantul Nistru (la desert incercati shake-ul de inghetata cu lapte).

Seara, in functie de preferinte si persoanele in compania carora descoperti orasul, puteti incerca unul din cluburile de „fite” de care orasul nu duce lipsa, sau un club cu muzica live (va recomand Black Elephant). Cu putin noroc puteti prinde si un concert Snails sau Zdob si Zdub. Sau daca vreti sa va testati limitele, incercati un concert sustinut de una din trupele sau muzicienii rusi care au spectacole destul de des in Basarabia.

Ar fi pacat ca, odata ajunsi aici, sa nu gustati din vinurile moldovenesti chiar acolo unde acestea se conserva. Faceti o vizita in beciurile de la Cricova sau Milestii Mici. Experienta este de neuitat.

Si totusi Moldova este mai mult decat Chisinau, iar Chisinau este mai mult decat ceea ce am povestit eu aici. Va las sa descoperiti minunatiile Basarabiei primavara, vara, toamna si iarna, sa va plimbati pe drumurile ei ne-europene, sa apreciati influentele rusesti, revolutiile anti-comuniste, sarbatoarea vinului toamna si Sarbatorile de iarna atat pe stil nou, cat si vechi. Toate acestea de preferat in compania prietenilor pe care ii luati cu voi in aceasta calatorie si a celor pe care vi-i faceti acolo.

Ne vedem la intoarcere in Bucuresti. O sa va astept la Gara de Nord pentru ca sunt sigura ca o sa reveniti cu o cutie de bomboane Meteorit pentru mine (de la Bucuria bineinteles).