“Algarve e cea mai sudică şi caldă regiune a Portugaliei, având marele avantaj de a fi destul de aproape de România, dacă e să comparăm cu distanţa care ne desparte de Maldive, de exemplu.” ‘”Şi… ce are aşa deosebit?” “Cum ce? E un loc exotic şi autentic în acelaşi timp, cu plaje de lux dar şi sătucuri de pescari, cu ape calde şi calme, paradisul la câteva ore de avion, ce mai! În Algarve se trăieşte în stradă, în pantaloni scurţi, în jurul unui platou cu fructe de mare sau a unei sticle de vin de Porto. Fete frumoase (ah, braziliencele alea!), surfing, drumuri bune dacă eşti cu maşina şi să nu uităm că e ţara lui Vasco da Gama! Şi pentru că vorbim de istorie, influenţa maurilor se face încă simţită în arhitectură şi prin prezenţa livezilor de portocali sau migdali, doar regiunea a fost ocupată de ei timp de cinci secole, după 1711. Trebuie sa vezi pozele!”

“Hmm… arată bine… Plajele par destul de sălbatice, cu stânci şi grote din loc în loc, numai bune de explorat. Natura în toată splendoarea ei!”

“Asa este” intră şi Roxana în discuţie oftând. “Am ajuns acolo cu copilul, şi nu vrei să ştii de câte ori ne-am fi dorit să fim doar noi doi pe câte o astfel de plajă ascunsă printre stânci. Şi totuşi nu am regretat prea mult, fetiţa noastră s-a simţit minunat, chiar dacă nu a prea reuşit să se bălăcească – apa oceanului este foarte rece în iunie. Am avut o maşină închiriată şi am putut să explorăm în fiecare zi o nouă plajă, un nou orăşel cu străzi abrupte şi case albe. Iar la capătul lumii (Capo Sao Vicente) vezi că lumea este cu adevărat mare şi ţi se pare că nu mai e nimic dincolo de întinderea de ape”

“Şi golful, să nu uităm golful” completează Daniel, “aici se găsesc unele dintre cele mai bune terenuri din Europa. Se spune despre regiune că e ţara primăverii veşnice, ştii legenda cu prinţesa scandinavă?” “N-o ştiu, de unde să o ştiu?” “Păi… se spune că o prinţesă a fost răpită de către un prinţ maur şi adusă în aceste locuri, unde se topea de dorul zăpezilor veşnice din ţinuturile ei. De atunci, primăvara, florile de migdal albesc sud-estul Portugaliei.‘’. ‘’ Îmi place din ce în ce mai mult. Şi… dacă vreau să ajung acolo…” “Dacă vrei să ajungi acolo, zbori până la Faro, şi de acolo poţi hoinări mai departe, în Olhão, Sagres, Tavira sau Castro Marim. Îţi recomand castelul din Sagres, nu rata nici berea de aici şi nu uita, Portugalia înseamnă în primul rând exotism, e o ţară în care nu alergi după obiective turistice ci trăieşti în ritmul localnicilor… unde uiţi de grijile cotidiene şi te bucuri de viaţă!”

Am căutat, de curiozitate, să văd cât ar costa un bilet de avion până în Faro. Cu Tap Portugal, din Bucureşti e aproximativ 500 de euro dus-întors pentru o persoană. Ar mai fi varianta zborului low-cost până la Paris şi de acolo cu Ryan Air până la Faro-cost total : aproximativ 150/200 de euro. Dezavantajul e ca la întoarcere avionul ajunge seara târziu în Paris şi trebuie să aştepţi până a doua zi dimineaţă pentru legătură la Bucureşti. Din câte am văzut eu, în Algarve se practică mult campingul, dar poţi opta şi pentru varianta hotel+spa, depinde de gusturi şi de buget! Eu am găsit un hotel de trei stele în Faro, unde cazarea pentru două persoane, cu mic dejun inclus, costă 400 de euro pentru o săptămână în luna aprilie.

Aici mă completează din nou Roxana: ”Noi am închiriat un apartament. Două dormitoare, două băi, o sufragerie mare în care putea să mai doarmă cineva, toate dotările în bucătărie, balcon şi terasă, piscină sub geam, totul la 80 de euro/noapte in iunie 2007. Vedeţi aici cum arată locaţia. In orice caz, două familii ar putea plăti foarte puţin aşa că merită să nu plecaţi singuri. Mai găsiti oferte interesante de cazare şi pe http://www.ownersdirect.co.uk ”

Păcat că în aprilie voi fi probabil în altă parte, însă vor mai fi vacanţe… până atunci visez la vară… aşa-i că parcă e mai puţin frig dintr-odată? Trece ea şi iarna asta!

alina (dot) danciu (at) orange (dot) fr

Foto : Alex Farca

Am continuat să coborâm şi am ajuns în Sintra cea plină de vile elegante şi case vechi, hoteluri, pensiuni, restaurante, magazine.

Aici am cumpărat două azulejos delicate. Această artă a picturii pe plăci de faianţă, veche de secole, este una dintre cărţile de vizită ale Portugaliei. Motive florale sau geometrice, peisaje, scene de gen, scene din istoria îndepărtată sau recentă, azulejos îmbracă biserici (în Porto), locuinţe, în exterior şi interior; le întâlnim în palate, gări (Porto, Lisabona – gara Rossio), muzee, metrou, hoteluri. Ele acoperă suprafeţe mari dar pot fi şi de dimensiunea unui tablou. Flori, păsări, animale, vestita caravelă a exploratorului Don Henrique, vă pot înviora un interior amintindu-vă de o ţară mică şi frumoasă, care, în ciuda unei istorii zbuciumate, are ce oferi călătorului.

În piaţa Republicii se află Palatul Regal de la Sintra, ridicat pe fundaţiile unei foste reşedinţe a guvernatorilor mauri, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Hornurile sale conice sunt emblema şi mândria locului. Stilurile gotic, manuelin şi influenţele maure s-au combinat în mod fericit în cel mai vechi palat portughez, reşedinţă de vară a familiilor regale. De la ferestre se vedea oceanul. Mult mai sărac în mobilier şi în obiecte decorative ca Palatul de la Pena, el este vizitat pentru sălile sale renumite  – sala lebedelor şi sala coţofenelor, cu plafoane magnific decorate şi sala cerbilor cu cel mai mare ansamblu de azulejos al ţării. Un grup de elevi adolescenţi au vrut să ştie cât este de bine într-un pat regal, fără a fi prinşi asupra faptului şi au reuşit. Supraveghetoarele aranjau păturile, bombănind, în urma lor. Fuseseră, probabil şi la Pena unde severitatea personalului nu le-a permis nicio mişcare, iar aici au trecut la fapte.

Timpul nu ne permitea să vedem toate frumuseţile Sintrei. Totuşi am urcat, din nou, spre alt palat: Quinta da Regaleira. Ne-am întâlnit cu o fântână veche deteriorate de timp dar foarte picturală şi cu un zid de piatră grandios. Palatul şi grădinile încărcate de metafore, simboluri masonice şi ale cavalerilor templieri, sunt realizarea în plan concret de către arhitectul Manini, a visurilor mistico – magice ale proprietarului – Carvalho Monteiro. Stilul neo-manuelin caracterizează exteriorul din piatră gri. Interioarele enigmaticului şi surprinzătorului monument sunt înfrumuseţate de plafoane din lemn sculptate în stil baroc, cu basoreliefuri excepţionale. Chiar de la intrare ne-a întâmpinat  un şemineu din marmoră şi un mozaic înfăţişând animale (începuse să-şi piardă culorile, ar fi trebuit cumva protejat).

Grădinile sunt populate de statui. Pe bănci de piatră stau de pază câini de piatră. Pe un lac cu grote, înconjurat de verdeaţă, plutesc raţe sălbatice. Un tunel straniu duce spre fântână iniţierii. Noi eram străini de francmasonerie dar această nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de ceea ce vedeam. Labirinturi, fântâni, terase, turnuri, grote, grădini geometrice, stânci, capela, referinţele la mitologie şi la mari poeţi, toate elementele  sugerau un pelerinaj prin timpuri străvechi şi prin lume, concepută ca infern şi paradis totodată.

Şase palate, un castel maur, grădini, fântâni, muzee, festivaluri renumite, fac din Sintra un centru cultural şi natural important demn de a fi cunoscut. La 19 km este Cabo de Roca, cel mai vestic  punct al Europei. O zi nu este suficientă. Ca şi la Potsdam, unde am ajuns din Berlin şi am constatat că trebuia să îl “facem” după, nu întrerupând vizitarea capitalei germane pentru o zi, era mai bine dacă ne luam rămas bun de la Lisabona şi rămâneam o noapte la Sintra. Am simţit nevoia să o spun şi altor drumeţi.

Căi de acces

Din Lisabona, cu trenul, 29 km; cu autoturism, A 9 Crel, E N 249, 27 km.

Citeste si prima parte a articolului

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: Iunie 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos. Îţi mulţumim!

Artera principală a capitalei portugheze, Avenida da Liberdade, trece prin Piaţa Restauradores şi Piaţa Dom Joao da Camara unde se află moderna gară Rossio, punct ideal de plecare spre Sintra (cardul Lisabonei permite transport gratuit). Odată ajuns acolo, din gară un autobuz te duce în centru de unde un altul urcă pe serpentine abrupte şi înguste, (felicitări şoferilor portughezi pentru îndemânarea cu care ne-au condus în viteză, fără a ne prăvăli într-o vale ) printre coline bogat împădurite spre Parcul Pena.

Un autocar castelan te duce apoi până la porţile Palatului Naţional de la Pena. (Cardul Lisabonei oferă reduceri la toate intrările în muzee, cu condiţia să nu uiţi la hotel cărticica ce îl însoţeşte, ceea ce vai, mi s-a întâmplat!). Înălţat într-un loc iniţial greu accesibil, la 500 de metri altitudine, acest pui de Neuchwanstein, este o capodoperă a arhitecturii romantice portugheze, îmbinând diferite stiluri – neogotic, neorenascentist şi oriental, pe fondul puternicei influenţe germane.

Pe miticul munte Serra de Sintra a înflorit credinţa creştină în urma apariţiei miraculoase a Fecioarei într-o mică peşteră lângă care s-a construit în secolul al XII-lea o capelă. În secolele XIV şi XV funcţiona aici o mănăstire care treptat s-a degradat, în urma cutremurului din 1755. În secolul al XIX-lea prinţul Fernando de Saxa – Coburgo – Gotha (viitorul rege Fernado II) a decis să-şi construiască un castel romantic. Germanul baron von Eschwege, arhitect amator, s-a inspirat din arhitectura palatelor Stolzenfelds şi Babelsberg. Sensibil la orientalismul exotic foarte în vogă pe la 1840 şi fascinat de arta arabă, el a combinat elemente din culturi diferite obţinând un ansamblu de dimensiuni moderate, spectaculos.

Am intrat spre castel printr-un fel de tunel cu bolţi. Castelul în sine s-a arătat fermecător,  pe mai multe nivele. Ca şi la Guimares stâncile făceau parte din ziduri sau, ieşeau puternice din ele. Turnuri de mărimi şi forme diferite, minarete, capela, tuneluri, scări, terase cu arcade sau creneluri de unde se văd privelişti minunate, portaluri ornamentate, ziduri împodobite cu  motive inspirate din lumea vegetală, animală, minerală, cupole, figuri monstruoase cum ar fi tritonul de deasupra portalului alegoric al facerii lumii, figuri geometrice, azulejos, arcade gotice şi arcade maure, sunt puse mai bine în valoare şi printr-o cromatică bogată; galben,  roşu cărămiziu, violet, albastru, roz, gri, în nuanţe diferite, excelent armonizate, dau o notă particulară şi un plus de originalitate acestui palat.

În interior se succedau sufrageria cu bucătăria alături, curtea interioară mărginită de coloane, singurul segment păstrat din vechea mănăstire din secolul al XV-lea, îmbrăcată în azulejos hispano-arabe, camere private, nu foarte mari, minuţios decorate, camere de primire, camera arabă, terasa reginei, camera indiană, salonul nobililor, camera cerbilor.Toate se prezentau intacte, foarte bine păstrate, pline de mobilier, covoare, statui, tablouri, bibelouri, obiecte de decor care au aparţinut regilor Portugaliei, obiecte utile, fotografii înrămate, draperii, sfeşnice, candelabre. O sală de baie, centrala telefonică şi fotografiile, te aduceau în epoca modernă. Foarte atent supravegheaţi vizitatorii păreau nişte musafiri care au venit în vizită când gazdele au ieşit puţin. Paturile micuţe acoperite de cuverturi calde, scaunele din lemn preţios, sculptate în asemenea mod încât păreau făcute dintr-o dantelă cu fire groase, încrustate apoi cu sidef, alături de masa lor, păsările flamingo, tot din lemn, executate cu mare fineţe te îmbiau să te aşezi, să le mângâi, să pui mâna, să te uiţi mai de aproape. De aceea paza era straşnică şi fotografierea interzisă. Atmosfera nu era de fast în ciuda bogăţiilor existente. De pe mici terase se vedea, pe o stâncă ţâşnind dintre coamele frunzişurilor, războinicul în armură, cu suliţa şi scutul alături, paznicul etern al ţinutului. Am umblat încântaţi, ca printr-o carte de poveşti, împreună cu un grup de preşcolari foarte cuminţi, ghidaţi de educatoarea lor. Pe o terasă, sub Tritonul grotesc, mulţi dintre ei i-au aruncat acestuia nişte priviri îngrijorate.

Palatul este înconjurat de un uriaş parc (200 de hectare ) conceput cu deosebită rigoare pe un teren accidentat, prin plantări succesive de arbori rari şi amenajări de grădini. În deplin acord cu romantismul edificiului, parcul răspunde şi el cerinţelor acestui curent care opta pentru a crea impresia unei naturi sălbatice în deplină expansiune. De fapt, inspirat din arhitectura peisagistică engleză, Eschwege a gândit şi pus în scenă un contrast benefic între stânci, ferigi atât de bătrâne încât au dobândit trunchiuri înalte, vegetaţie luxuriantă cu un aer preistoric şi construcţii surprinzătoare pentru asemenea decor. Există un templu clasic cu rol de capelă dedicată Sfântului Anton (portughez născut la Lisabona), o Fântână a Păsărelelor, pavilion în stil islamic cu înscrieri în arabă şi azulejos, Valea Lacurilor (din cele 5, două au în mijloc câte un chioşc de piatră, în jurul căruia plutesc lebede albe şi negre, (una m-a uimit prin felul în care, înainte de a-şi înălţa gâtul lung, şi-l aşternea întâi puţin pe spate ). Pe cel mai înalt punct al muntelui priveşte spre văi o cruce sculptată în piatră. De pe o stâncă războinicul din bronz, văzut din castel, îşi arată măreţia. O masă şi un tron de piatră amintesc de locurile preferate ale reginei Amelia. Ne-a ajutat o hartă în plimbarea noastră iar inscripţiile ne-au informat asupra esenţelor rare de arbori din Orient (China, Japonia), America de Nord şi America de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Maroc.

Ca întotdeauna în asemenea locuri răcoroase şi îndepărtate de aglomeraţiile urbane, aerul era pur, apele limpezi, liniştea desăvârşită şi o foame ne rodea, cam cât un Sequoia. Numai că, într-o singură căbănuţă, se găseau nişte dulciuri scumpe şi puţine aşa că am coborât spre Sintra, oprindu-ne la Castelul Maurilor…

Va urma..

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: Iunie 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos. Îţi mulţumim!