Transport

Ultima dată când am verificat nu existau zboruri directe din România către Portugalia dar dacă găsiţi un zbor ieftin către Italia, Spania sau Franţa, şi aici Wizzair sau Blueair vă vin în întâmpinare, sunteţi deja pe calea cea bună. În Italia dacă zburaţi la Milano, din Malpensa puteţi ajunge la Lisabona sau la Porto cu Easyjet. Un zbor cumpărat acum pentru iunie vă poate costa în jur de 70 euro (pentru august, din păcate, mai mult). Eu am zburat din Veneţia cu TAP, compania portugheză, având biletul cumpărat la începutul lui iunie sau, mai bine zis, cu 7 luni în urmă şi plătind 160 euro pentru perioada de revelion.

În Lisabona nu aveţi nevoie de maşină, iar distanţele relativ scurte, străduţele strâmte şi transportul public eficient nici n-o să vă facă să-i simţiţi lipsa. Din aeroport vă puteţi urca în Aerobus pe care îl luaţi direct din faţa Terminalului 1 şi care pentru 3.50€ vă duce în 20 de minute până în centru. Aţi putea lua şi autobuzele 22 sau 44 care costă doar 1.50€, dar am înţeles că refuză să-i lase să urce pe cei cu bagaj. Oricum biletul de la Aerobus vă permite să călătoriţi gratuit pentru 24 de ore pe toate mijloacele de transport în afară de metrou: noi am luat Escalador de Santa Justa care altfel ar fi costat 2.80€, în funicularele care duc în Bairro Alto şi  în vechiul tramvai 28. Iar dacă vreţi să mergeţi cu unul dintre autobuzele tip Sightseeing aveţi 25% reducere.

În cazul în care vreţi să călătoriţi şi cu metroul – mie mi-a trebuit doar pentru a merge la Parque das Nações –  puteţi folosi cardul Viva Viagem, biletul zilnic de 4€ sau puteţi profita, dacă aţi cumpărat-o, de Lisboa Card care vă da acces gratuit la tot transportul public.

Din Lisabona am închiriat cu vreo două luni înainte o maşinuţă cu Holiday Autos UK, o bună firmă online englezească care alege mereu versiunea cea mai economică din cele disponibile în zonă. Ne-au dat o Panda, perfectă având în vedere că nu intenţionam să mergem prea mult pe autostradă, la doar 77 euro pentru 5 zile. Autostrăzile costa destul de puţin comparativ cu Italia, câteodată iei tichet la intrare şi apoi plăteşti la ieşire, dar în majoritatea cazurilor nu te întreabă nimeni nimic. Noi am observat pe marginea drumului că apăreau mereu indicatoare cu sumele pe care ar fi trebuit să le plătim în funcţie de maşina pe care o conduceam, am văzut des şi aparate care filmau traficul, dar nicăieri ghişee sau indicatoare pentru plata efectivă. Mai apoi, citind pe internet, am descoperit că ar trebui plătite prin poştă în decurs de cinci zile. Am întrebat şi când am restituit maşina dacă ne vor retrage cumva bani din cei depuşi ca garanţie dar Europcar, firma care ne-a dat efectiv maşina, ne-a răspuns că dacă n-am plătit să plecăm liniştiţi că nimeni nu o să ne ceară nimic…
În cazul în care intenţionaţi să vă mişcaţi cu maşina, vă sfătuiesc să parcurgeţi distanţele mari seara, când e posibil. Iarna toate atracţiile se închid la 18 şi oricum se lasă întunericul, în aşa fel încât dimineaţa veţi fi din timp la locul pe care vreţi să-l vizitaţi.

De obicei nu am avut probleme cu parcarea pentru că marea majoritate a parcărilor din centrul oraşelor sunt gratuite de la 19 sau 20 până dimineaţa la 9 fiind legate de orarul de deschidere al magazinelor, iar noi ajungând de obicei seara în oraşele în care ne cazam găseam deja locuri de parcare uşor. Probabil vara se schimbă situaţia. În cazul in care dormiţi mai mult de ora 9 dimineaţa, e de ajuns să puneţi seara maxim1 euro în maşina de taxare ca să amânaţi cu cel puţin o oră şederea.

Cazare

Am rezervat cu trei luni inainte hoteluri care se găseau, de regulă, în/sau aproape de centrul oraşelor, ca să nu pierdem mult vremea cu deplasarea către/dinspre atracţii şi care aveau parcare gratuită sau disponibilă gratis în apropriere.

Camerele erau toate duble, cu baie personală şi cu micul dejun inclus iar preţurile, în afară de prima noapte de Revelion şi de ultima când am înnoptat lângă aeroport şi am plătit mai mult, au fost în jur de 25-30 euro de persoană/noapte. Rezervând prin www.booking.com, am avut mereu parte de reduceri de cel puţin 50%.

Iată lista hotelurilor cu preţurile pe cameră:

Lisabona – Grande Pensão Residencial Alcobia 70 euro (noaptea de revelion) + 55 euro

Sintra – Hotel Nova Sintra – 60 euro

Obidos – Hospedaria Louro de Louro e Marques – 55 euro

Tomar - Residencial Cavaleiros De Cristo – 49,50 euro

Beja – Residencial Bejense – 43 euro

Lisabona – Holiday Inn Express Lisbon Airport – 71,86 euro

Noi am avut de multe ori senzaţia că eram singurii din hotel sau, oricum, că multe camere nu erau ocupate aşa că e probabil ca reducerile să fie şi mai mari dacă rezervaţi mai târziu.

Le recomand pe toate, deşi cele mai drăguţe au fost cele din Sintra şi Beja. Ni s-a întâmplat de mai multe ori să ni se arate mai multe camere disponibile şi noi să o alegem pe cea care ne-a plăcut mai mult şi toate ne-au păstrat fără probleme bagajele după ce am făcut check-out şi până la ora când decideam să părăsim oraşul. Ultimul hotel, cel de lângă aeroport, după ce le spusesem seara că avem avionul foarte devreme ne-a întâmpinat a doua zi cu micul dejul pregătit la pachet. Şi toate hotelurile au avut la dispoziţie pentru noi harta gratuită a orasului în care ne aflăm sau alte depliante publicitare despre atracţiile zonei.

Un ultim detaliu: multe din hoteluri îţi oferă posibilitatea unui ceai cald sau a unei cafele pe care să ţi le poţi face în cameră, eventual însoţite de ceva dulce. Nu e mult, dar e oricum un gest binevenit!

Aşa cum bineveniţi sunteţi şi voi dacă aveţi cumva alte întrebări la care sper să pot răspunde. Iar dacă ajungeţi în Portugalia, vă rugăm să ne trimiteţi şi nouă poze, ca să ne bucurăm împreună de frumuseţea locurilor!

Obidos

Odidos e un orăşel graţios, înconjurat complet de ziduri printre care te pierzi într-un labirint de străduţe, printre căsuţe albe cu marginile colorate de galben sau albastru şi cu castelul care parcă stă de veghe deasupra întregii aşezări. Noi am ajuns seara, numai bine să lăsăm bagajele şi să ieşim la o plimbare prin micuţul orăşel în căutarea unui loc în care să cinăm şi să mai furăm ceva fotografii nocturne. Nici dimineaţa nu am dat de mulţi turişti, dar numeroasele magazine de suveniruri de pe străduţa principală ne-au sugerat că probabil vara situaţia e alta. Vă sfătuiesc să nu rataţi plimbarea de doi kilometri deasupra zidurilor la care puteţi ajunge fie de la castel, fie din stânga porţii principale, împodobită cu azulejos. Perspectiva e cu totul alta:  nu exitati nici să vă pierdeţi pe străduţele lăturalnice!

Nazaré

Nu intenţionam să ajungem aici însă ziua senină şi frumoasă şi vecinătatea faţă de următoarea noastră destinaţie, ne-au făcut să facem un detur şi să petrecem ceva mai mult de o oră cu mirosul de sare în nări şi stropi de ocean prin păr. Ne-am dus direct pe imensa plajă de unde un nor de stropi şi apă pulverizată se ridica deasupra sătucului de pescari. Citisem că vara e îngrozitor de multă lume, noi acum eram vreo cinci persoane pe o distanţă de un kilometru. Valuri uriaşe care se spărgeau de ţărm, o spumă densă care apoi se întindea pe mulţi metri făcându-mă de multe ori să o iau la fugă surprinsă,  un ocean nervos şi albatroşi care strigau batând din aripi au făcut din acest loc un colţişor fermecător. Ne-am urcat apoi pe promontoriul din dreapta plajei unde, mergând până în capăt, în spatele farului, am dat de stânca pe care deja o ochisem din depărtare şi de care, de data asta, valuri periculoase se zdrobeau împroşcând apă până la noi şi creând o puzderie de curcubee.

Alcobaça şi Batalha

Două mănăstiri patrimoniu Unesco, la doar o jumătate de oră departe una de alta, amândouă capodopere arhitectonice, în stil mai sobru prima, mult mai exuberantă cea de-a doua, plină de monştri de piatră ascunşi prin toate unghiurile. Te pierzi prin ele şi uiţi de tine admirând toate dantelăriile de piatră, arabescurile, frescele, azulejos şi curţile pline de portocali şi lămâi. Sunt amândouă foarte extinse ca suprafaţă aşa că timpul dedicat e cam de două ore pentru fiecare. Biletul, pentru cine are intenţia de a vedea amândouă mănăstirile şi castelul din Tomar, e unic.

Tomar

Şi aici am ajuns seara, moment potrivit pentru o plimbare nocturnă prin centru, mai ales că Tomar e de dimensiuni ceva mai mari faţă de ce văzusem în zilele precedente.

Dimineaţa ne-am îndreptat direct spre Convento de Cristo, un alt obiectiv din patrimoniul Unesco, castel al cavalerilor templieri. Dacă mănăstirile mi s-au părut mari aici chiar m-am pierdut: etaje, scări în spirale, turnuri, bucătării, capele şi biserici, dormitoare, curţi interioare, în acelaşi stil manuelin, amestecat cu romanic şi gotic. După mai mult de două ore am luat-o totuşi către ieşire cu gândul că până la următoarea destinaţie ne aşteaptau două ore de condus.

Evora

Evora, cel mai mare oraş din regiunea Alentejo, e şi el înconjurat de ziduri, are un apeduct şi un templu roman. Atracţia majoră e însă chiar oraşul cu străduţe albe, întortocheate şi pieţe multe. Noi l-am găsit însorit şi l-am lăsat învăluit în ceaţa care parcă i-a adăugat şi mai mult farmec.

Ne-am plimbat pe unde ne-au îndrumat paşii, am admirat clădiri, catedrala Se’ şi multele biserici frumoase, arhitecturi romanice în cea mai mare parte şi ne-am minunat pentru gustul pentru macabru pe care acest oraş îl are: celebritatea îi vine de la o capelă mică, Capela dos Ossos din interiorul la Igreja de Sao Francisco, construită în întregime din oase şi nu ştiu dacă e macabră construcţia în sine, cele două schelete spânzurate într-un colţ din care unul pare al unui copil sau faptul că în unele părţi oasele din zid se desprind şi cad.

Beja

În Beja am ajuns când deja căzuse întunericul. Alesesem acest orăşel pentru că era pe drumul către sud, înspre Algarve, unde intenţionam să fim în următoarea şi ultima zi a vacanţei. Ne-a părut însă rău că nu am avut mai mult timp la dispoziţie, orăşelul e drăguţ însă plimbarea nocturnă în care i-am admirat castelul din exterior şi i-am cercetat centrul istoric nu ne-a ajuns.

Algarve

In această regiune nu ne-am oprit să vedem niciun oraş cu adevărat. Din ce citisem, sunt puţine de vizitat, nimic să se compare cu centrul sau nordul ţării, lumea – în special englezi – vine aici pentru vremea minunată şi însorită şi multitudinea de locuri de plajă. Aşa că am evitat complexele turistice şi câmpurile de golf şi ne-am dus direct la ocean, mai ales că voiam să găsesc o grotă al cărei nume nu-l ştiam dar care mi s-a părut extraordinar de frumoasă.

Am ajuns să vedem oceanul în Albufeira şi, ca baba Dochia, o dată cu ceaţa pe care am lăsat-o în urmă am trecut de la geaca de iarnă la tricou şi la cremă solară. Ziua întreagă a fost o lungă plimbare pe malul oceanului, oprindu-ne la Armação de Pêra şi al ei Praia do Castelo, apoi Miradour Nossa Sra da Rocha, Praia da Marinha şi Benagil ce aparţin de Carvoeiro şi apoi, înainte ca soarele să dispară, am fugit cât a putut Panda noastră de repede la Ponta da Pietade din Lagos.

Grota am găsit-o în Benagil dar ne-a fost imposibil să intrăm în ea. Se intră doar cu barca iar iarna, din cauza liliecilor care îşi au perioada de împerechere, vizitele erau anulate. Nu mi-a părut chiar aşa de rău pentru că toată coasta e incredibil de frumoasă, cu apa turcoaz şi stâncile galben ocru, cu forme care mai de care mai bizare. Praia da Marinha are chiar şi un parcurs pe care poţi să-l urmezi, unde ţi se explică cum s-au format acele forme stranii deşi, cu soarele care îţi mângâie pielea şi vântul ce-ti şopteşte în urechi preferi doar să admiri şi să-ţi laşi paşii să te poarte.

Am reuşit să prindem apusul de soare la Ponta da Pietade, singura care permite o vizită la grote, sau mai bine zis o coborâre pe scări până la ele pentru a le vedea de aproape. În Lagos se găsesc şi agenţii care organizează plimbări cu barca şi-ţi arată coasta dinspre mare dar noi nu am mai avut timp. Am prins însă un apus de soare incredibil care a pictat oceanul într-o culoare roz-mov cum nu mi s-a întâmplat să văd vreodată şi cu aceste culori în priviri am luat lungul drum de 3 ore către Lisabona de unde dimineaţa devreme aveam zborul spre casă.

Se pare că anul acesta e perfect pentru a vizita Portugalia, nu doar pentru că e o ţară mult mai ieftină decât surorile ei europene, dar şi pentru că Guimaraes e anul ăsta oraşul culturii şi eu zic că o comparaţie cu al nostru Sibiu trebuie neapărat făcută.

Vă organizaţi? Dacă v-am convins, citiţi şi articolul de ieri sau articolul de mâine în care vă voi da toate detaliile legate de transport şi cazare.

Eu aveam şapte zile şi am plecat cu două vise în bocceluţă: să văd castelul de Pena din Sintra şi să reuşesc să găsesc o grotă a cărei poză o văzusem în internet şi de care ştiam doar că e pe undeva prin Algarve. Şi dacă tot mergeam în Portugalia, m-am gândit să fac pe marea descoperitoare, fără milă pentru ale mele picioare, fără multă odihnă şi fără pardon faţă de al meu aparat de fotografiat care a ţăcănit ca o mitralieră.
Aşa că mi-am organizat vacanţa în felul următor:

Click pe hartă

• Prima zi: Lisabona
• A doua zi: Lisabona
• A treia zi: Lisabona
• A patra zi: Sintra
• A cincea zi: Obidos, Nazaré, Alcobaça, Batalha
• A şasea zi: Tomar, Evora, Beja
• A şaptea zi: Albufeira, Armação de Pêra, Benagil, Lagos

Lisabona

Trei zile cred că sunt suficiente pentru descoperirea capitalei deşi, dacă vrei să intri bine în atmosfera ei probabil că şi o săptămână ar fi prea puţin.

Noi am reuşit să pornim în cunoaşterea oraşului doar în jurul orei 16 şi, cum era deja târziu, am hotărât să dedicăm restul din zi zonei numite Baixa. Oraşul e construit pe şapte coline şi străzi abrupte leagă un cartier de altul, unica parte din centru care se întinde în orizontal e aceasta – v-aş sfătui să căutaţi cazare aici pentru că de aici pornesc toate drumurile. Parcurgând Rua Augusta, strada pietonală plină de artişti de stradă, magazine, restaurante şi cafenele elegante ajungeţi sub impunătorul Arco da Victoria şi la Praça do Comércio de la marginea raului Tejo. Întorcându-vă înapoi daţi apoi de eleganta Piaţă Rossio, de Piaţa Figueira şi al ei teatru naţional. Dacă o luaţi înainte la stânga veţi da de clădirea gării şi vă veţi fi impresionaţi de frumoasa ei faţadă în tipicul stil manuelin cu care vă veţi obişnui de acum încolo. Baixa turistică se termină în Piaţa Restauradores, de unde porneşte Elevador Gloria către Bairro Alto.

Puteţi să-l luaţi pe acesta sau, cum am făcut noi, să vă întoarceţi puţin înapoi şi să luaţi Elevador de Santa Justa, liftul din 1902 în stil neogotic care, dacă aveţi răbdare să staţi la coadă, vă duce 32 de metri mai sus până în Chiado, zona comercială al Barrio-lui. În staţia de sus, o scară vă duce la o cafenea de pe terasa căreia panorama e minunată atât în timpul zilei cât şi în timpul nopţii. Dacă nu vreţi nici să aşteptaţi, nici să cheltuiţi şi nici să urcaţi pe jos, scările rulante gratuite de la staţia de metrou Baixa-Chiado din apropiere fac un traseu asemănător.

Noi am decis să ne petrecem seara în Barrio Alto, cel mai tradiţional din cartierele din Lisbona  şi sufletul vieţii nocturne plin de localuri unde poţi să asculţi un concert de fado, să bei ceva sau să cinezi în numeroasele restaurante speciale pentru turişti, mai ales că era noaptea de revelion. Tot de aici poţi admira panorama oferită de miradour Alcantara, sau să admiri biserica Sao Roque, pe care noi din păcate am găsit-o închisă.

Problema asta cu atracţiile închise va fi, din păcate, leitmotivul şederii în Lisabona, deoarece pe 1 ianuarie (duminică) majoritatea erau închise iar lunea e ziua de închidere pentru 90% din muzee. Şi asta va fi şi un mare punct negativ pentru această capitală care, în pofida prezenţei numeroase a turiştilor, nu a învăţat încă să se vândă bine.
Miezul nopţii ne-a prins pe miradourul Alcantara unde, împreună cu mulţi alţii, ne-am adunat în speranţa de-a zări ceva din focurile de artificii făcute în  Parque das Nações.

A doua zi dimineaţa am dedicat-o cartierului Belem. Luând tramvaiul 15 sau autobuzele 28 ori 43 din piaţa Figueira şi dându-vă jos la Mosteiro dos Jeronimos, veţi găsi în drepta impunătoarea mănăstire în stil manuelin iar în faţă, lângă apă, Padrao dos Descobrimentos la care veţi ajunge prin pasajul ce trece pe dedesubtul şoselei. Nouă ne-a fost permis să vizităm doar biserica între două slujbe, minunată totuşi şi ea cu coloanele ei imense şi mormântul lui Vasco da Gama, curtea şi toată mănăstirea patrimoniu Unesco fiind închise până marţea.

Ca să ne înecăm amarul ne-am îndreptat  către centrul Belem, imediat în dreapta, unde ne-am delectat o oră în muzeul gratuit de artă contemporană Museu Coleção Berardo. Apropiindu-ne apoi de apă am admirat înaltul monument, de forma unei bărci cu prora către râu şi ocean, dedicat exploratorilor şi având sculptat pe laturi personaje ilustre din istoria navigaţiei, ca Vasco da Gama sau Magellan. Intrarea ce include şi liftul care vă duce până în vârf şi care, evident, nu era deschisă! În mod normal v-ar permite să admiraţi nu doar panorama fluviului ci şi imensa busolă şi harta traseelor nautice din acea perioadă, desenate pe asfalt.

Puţin mai departe se găseşte şi bizarul şi izolatul turn de Belem, plin de sculpturi extrem de detaliate, de la funiile de piatră până la micile turnuri în stil maur. Am înţeles că e tare frumos înăuntru dar să vă mai spun că l-am găsit închis?
În această zonă se afla şi multe dintre muzeele Lisabonei, Museu de Marinha, Museu Nacional dos Coches dar o să-mi spuneţi voi dacă sunt într-adevăr frumoase. Şi dacă tot vizitaţi această zonă, nu uitaţi să vă opriţi la Antiga Confeitaria din faţa staţiei de tramvai, care scoate din cuptor pentru voi calzii Pasteis de Belem, prăjituri dulci pline de cremă şi parfumate cu scorţişoară.

După-masa am petrecut-o în Alfama,  printre străduţele abrupte ce duc la castel, pe lângă Catedrala Sé care seamănă mai mult cu o fortăreaţă şi prin caracteristicul Largo das Porta do Sol  unde vă puteţi relaxa la o ceaşcă de cafea, aşezaţi la măsuţele de pe terese sau admirând oraşul de la  Miradouro de Santa Luzia, o terasă cu o panoramă splendidă asupra râului şi a acoperişurilor roşii ale oraşului.

Castelo de Sao Jorge: mai mult o ruină, deşi puteţi să urcaţi încă pe turnuri sau pe ziduri, nu atrage desigur prin eleganţa sa ci prin poziţia spectaculoasă şi vederea pe care o oferă asupra Lisabonei sau a râului Tejo.
După acest urcuş cam obositor am hotărât să coborâm în centru, ba chiar să facem o plimbare circulară cu vechiul tramvai 28, din care, într-un sfârşit, ne-am dat jos din nou în Barrio Alto unde am încheiat seara.

A treia zi de dimineaţă am lăsat bagajele la hotelul unde stătusem şi ne-am îndreptat din nou către Alfama pentru a vizita biserica Sao Vicente de Fora şi ale ei azulejos inspirate din fabulele lui la Fontaine dar găsind-o şi pe aceasta închisă ne-am consolat şi am luat-o către Parque das Nações. E zona nouă a Lisabonei, construită cu ocazia EXPO-ului din ’98 şi puteţi ajunge aici cu metroul până la staţia Oriente. Am petrecut astfel câteva ore în Oceanario, imensul acvarium, admirând multitudinea de peştişori, rechini, pinguini, nutrii şi ţestoase, sporăvăind apoi la soare pe frumoasa promenadă care duce către turnul Vasco da Gama şi admirând telefericul ce se legăna deasupra noastră. Astfel, ne-a rămas doar recuperarea maşinii închiriate şi părăsirea capitalei.

Sintra

Sintra e unul dintre locurile cele mai frumoase din Portugalia, în care se respiră o atmosferă romantică datorată numeroaselor palate, parcuri şi grădini, un loc de basm în care timpul parcă s-a oprit, recunoscut şi de către Unesco, care l-a declarat patrimoniu al umanităţii. O zi întreagă nu e de ajuns ca să vezi tot ce are de oferit şi veţi rămâne, cum mi s-a întâmplat mie, cu regretul că aţi lăsat în urmă locuri nedescoperite. Noi am ajuns seara, din păcate şi din greşeală, prea târziu ca să mai apucăm să găsim vreo atracţie deschisă. Am reuşit doar să tragem o fugă până sus pe deal şi să admirăm de la intrare turnul luminat al Palacio de Pena. Aşa că a doua zi de la 10 şi până la 18 când s-a închis tot, nu ne-am oprit deloc.

Am dedicat primele două ore bijuteriei care e Palacio de Pena în culori pastel şi mi-am bucurat ochiul şi sufletul cu toate unghiurile lui şi ale parcului. Vă sfătuiesc să nu-l pierdeţi şi, dacă îmi urmaţi sfatul, să-l vizitaţi la prima oră; după aceea se formează o coadă prea mare la bilete.

La sfatul celor de la hotel şi la comentariile nu prea entuziasmate citite prin diferite bloguri am decis să las pentru la urmă (s-a întâmplat că nu am mai avut timp) Palacio Nacional de Sintra aşa că ne-am îndreptat către Quinta da Regaleira, căruia i-am dedicat alte două ore. Palatul elegant în stil manuelin e micuţ însă veţi uita de voi prin parcul imens şi vă veţi descoperi din nou copii printre ale lui tuneluri, turnuri şi intrări segrete. Luaţi-vă neapărat cu voi o lanternă, eu era să-mi descarc complet bateria de la aparatul de fotografiat pentru a-mi lumina drumul.

De acolo am fugit la Palacio e Quinta de Monserrate, un alt palat cu o arhitectură minunată şi un parc exotic plin de cascade şi copaci tropicali, căreia i-am dedicat o oră jumătate. Şi cum după ora 17 nu mai poţi să intri nicăieri, ne-am grăbit să prindem încă deschiderea la Castelo dos Mouros, un fel de Mare Zid în miniatură, care oferă privelişti extraordinare a Sintrei şi a celorlalte palate, la apus de soare.

Pentru Pena şi Monserrate am cumpărat un bilet cumulativ de 12 euro, la care s-ar fi putut adăuga, dacă am fi ştiut că ajungem, şi castelul final. La Regaleira am plătit 5 euro iar la Castelo alţi 4 euro.

În afară de Pena şi Castelo dos Mouros care sunt la zece minute pe jos unul de altul, dar amândouă departe de centrul oraşului şi cocoţate pe o colină, celelalte palate sunt mai departe. Aşa că turul trebuie făcut ori cu maşina, ori cu autobuzele care circulă destul de des (noi am văzut unul şi seara, când deja totul era închis). Singura atracţie ce se poate vizita dacă ajungeţi în centru e Palacio Nacional de Sintra şi, eventual, muzee.

De aici am plecat, o dată cu înserarea, către Obidos care ne întâmpina o oră mai târziu cu zidurile lui medievale pline de luminiţe, dar despre asta şi multe altele vă voi povesti în articolul de mâine…

Nu suntem experți în ale degustării, dar vom asocia mereu vinul de Porto cu acest magnific oraș. Situat la gura de vărsare a râului Douro în Oceanul Atlantic, orașul Porto impresionează călătorul prin podurile sale, străzile pitorești, tramvaiele vechi, catedralele impunătoare dar în primul și în primul rând atrage prin podgoriile din amonte și prin cramele de peste râu, din Vila Nova de Gaia. Cele mai renumite mărci, producătoare de top ale celebrei licori bahice vă așteaptă să le treceți pragul. Pivnițe impecabile, care mai de care mai ademenitoare, vă invită printre butoaie, tancuri și baricuri la o scurtă incursiune în povești și imagini a vinului de Porto, de la bobul de strugure copt pe dealuri până la degustarea de la final.

Pe străzi prin Porto

Oporto (denumirea sub care mai este întâlnit în Europa de Vest) este un vechi centru comercial. Întreg orașul este inclus în patrimoniul mondial UNESCO, încă din anul 1996. Englezii au influențat în mod pozitiv comerțul cu vin, astfel încât azi, datorită lor, Porto se bucură de un binemeritat renume. E drept că și condițiile naturale au pus umărul la perfecțiunea produsului finit. Soarele puternic și apropierea de ocean au creat condiții ideale cultivării viței de vie. Transportul către Marea Britanie era eficient asigurat printr-o flotă navală bine organizată. Pentru ca vinul să ajungă în cele mai bune condiții și să reziste călătoriei pe mare, în plin proces de producție era îndoit cu brandy cu o alcoolemie ridicată, de aproximativ 70%, ce oprea fermentarea. A rezultat o băutură tare, diferită de celelalte soiuri de vin, care în mod obișnuit au 11-12°. Cel de Porto are 19-21°, de aici și unicitatea sa.

Indiferent cum v-ați propus să vizitați orașul, fie că îl veți admira de la etajul descoperit al busului turistic sau îl veți lua la pas, din barcă, într-o croazieră pe Douro sau de pe un pod pe deasupra lui, pașii vă vor îndrepta inevitabil către malul opus orașului, spre pivnițele producătorilor, cele mai multe mărci fiind, evident, englezești. Nici noi nu am rezistat tentației. Am fost ademeniți cu oferta busului hop on – hop off care includea, pe lângă croaziera descrisă mai sus, o degustare la Croft, unul din producători.

În crama de la Croft

O vizită la pivnițe e de neuitat. În general, un bilet de acces la pivnițe costă 4 euro de persoană și include la final o degustare, așteptată cu interes de toată lumea. Turul se face numai însoțit de ghid, vigilent și aspru cu cei care rămân în urmă, căzuți în admirație în fața vreunui butoi vechi. Fotografierea este permisă, dar va trebui să vă mișcați repede. Ideal ar fi să aveți un mic trepied pentru susținerea aparatului. Noi am folosit cu succes butoaiele din dotare, deși în unele locuri se interzice atingerea. La final, marea degustare. Veți crede cu siguranță că gazdele sunt zgârcite pentru că paharele nu vor fi pline, dar motivul este lesne de înțeles – vinul tare vă pune capac și un sfert de pahar va fi de ajuns. Dacă v-a plăcut, tejgheaua cu produse vă așteaptă. Vinuri alese, de 10, 20, 30 sau 40 de ani și chiar mai vechi pot fi cumpărate de la cramă dar prețurile sunt mai mari față de magazinele din oraș. Ambalate în cutii de lemn, sticlele sunt extrem de ispititoare. Cele Vintage, ceva mai scumpe, indică o producție de o calitate ridicată, obținută într-un sezon bun, în care recolta a fost peste așteptări. Sunt doar 2 sau 3 ani asemenea ani într-un deceniu.

A doua degustare a fost la Vasconcellos. Crama era ceva mai mică decât la Croft, dar am primit ghid personal, o tipă ce părea mai mult nordică ne-a plimbat prin cele câteva hrube, explicându-ne într-o engleză perfectă etapele producției vinului, de la coacere până la îmbuteliere, condițiile climatice și soiurile obținute. Degustarea a fost mai lungă, am testat 3 sau 4 soiuri și am plecat fără să cumpărăm nimic, spre dezamăgirea ghidei. Scump, lasă că în oraș e mai ieftin …

Butoaiele lui Sandeman

A urmat Sandeman. Este cea mai mediatizată marcă, cel puțin așa am realizat în cele 4 zile de colindat prin oraș. Donul, un caballero îmbrăcat în negru (seamănă un pic cu Zorro) ce ține în mână un pahar de vin alb sau roșu apare frecvent pe panourile publicitare. Însăși ghida era îmbrăcată în aceeași vestimentație. Protocolar, ne-a întâmpinat cu un Welcome to the House of Sandeman. Crama este impecabilă, totul este pus la punct în cele mai mai mici detalii. Hrubele, butoaiele, toate strălucesc de curățenie. Aici am descoperit tezaurul, o pivniță ferecată cu zăbrele prin care am deslușit sticlele cu vin vechi de peste 100 de ani. Nu știm cât valorează, dar am văzut într-un magazin din centru o astfel de sticlă. Datată din 1912, era pusă în vânzare contra sumei de 1.200 euro. În plus față de celelalte crame, la Sandeman am vizionat un film cu imagini din podgorii, din stațiile de prelucrare, de la festivaluri etc. La final, degustarea a fost de excepție. Un pahar de vin roșu, altul de vin alb. Ținând cont că aici am băut 3 pahare (unul mi-a fost donat) iar cu o oră înainte degustam la Vasconcellos, vă închipuiți pe câte cărări am plecat. Este indicat să vă limitați vizitele sau măcar degustările la cel mult 3 pe zi.

Dar cele mai frumoase experiențe le veți avea cu siguranță în amonte de râu, la o Quinta aflată la doi

Fresce tematice în incinta gării

pași de podgorie. Luați trenul spre Valea Douro și coborâți la micuța stație Pinhão. Încă de pe peron veți fi întâmpinați de fresce ceramice reprezentând imagini din podgorii, de la cules. Mergeți de-a lungul râului și admirați dealurile terasate, cu rândurile de viță de vie aliniate perfect, asemenea unui batalion. Intrați printre rânduri, simțiți aroma strugurelui. Dacă sunteți norocoși și mergeți la sfârșit de septembrie, veți prinde zi de recoltă. Ce poate fi mai frumos?

O degustare în una din crame este o desfătare a simțurilor. O zi în podgorii este o experiență unică. O săptămână în Porto poate fi vacanța perfectă. Se ajunge ușor cu un tren de viteză din Lisabona sau cu avionul din Madrid. Dacă vă organizați o călătorie prin Portugalia, nu uitați să includeți în itinerariu Porto. Orașul este incredibil, vă va cuceri prin frumusețea sa, dar lovitura de grație o veți primi în Vila Nova de Gaia, în acordurile melancolice ale muzicii fado.

“Algarve e cea mai sudică şi caldă regiune a Portugaliei, având marele avantaj de a fi destul de aproape de România, dacă e să comparăm cu distanţa care ne desparte de Maldive, de exemplu.” ‘”Şi… ce are aşa deosebit?” “Cum ce? E un loc exotic şi autentic în acelaşi timp, cu plaje de lux dar şi sătucuri de pescari, cu ape calde şi calme, paradisul la câteva ore de avion, ce mai! În Algarve se trăieşte în stradă, în pantaloni scurţi, în jurul unui platou cu fructe de mare sau a unei sticle de vin de Porto. Fete frumoase (ah, braziliencele alea!), surfing, drumuri bune dacă eşti cu maşina şi să nu uităm că e ţara lui Vasco da Gama! Şi pentru că vorbim de istorie, influenţa maurilor se face încă simţită în arhitectură şi prin prezenţa livezilor de portocali sau migdali, doar regiunea a fost ocupată de ei timp de cinci secole, după 1711. Trebuie sa vezi pozele!”

“Hmm… arată bine… Plajele par destul de sălbatice, cu stânci şi grote din loc în loc, numai bune de explorat. Natura în toată splendoarea ei!”

“Asa este” intră şi Roxana în discuţie oftând. “Am ajuns acolo cu copilul, şi nu vrei să ştii de câte ori ne-am fi dorit să fim doar noi doi pe câte o astfel de plajă ascunsă printre stânci. Şi totuşi nu am regretat prea mult, fetiţa noastră s-a simţit minunat, chiar dacă nu a prea reuşit să se bălăcească – apa oceanului este foarte rece în iunie. Am avut o maşină închiriată şi am putut să explorăm în fiecare zi o nouă plajă, un nou orăşel cu străzi abrupte şi case albe. Iar la capătul lumii (Capo Sao Vicente) vezi că lumea este cu adevărat mare şi ţi se pare că nu mai e nimic dincolo de întinderea de ape”

“Şi golful, să nu uităm golful” completează Daniel, “aici se găsesc unele dintre cele mai bune terenuri din Europa. Se spune despre regiune că e ţara primăverii veşnice, ştii legenda cu prinţesa scandinavă?” “N-o ştiu, de unde să o ştiu?” “Păi… se spune că o prinţesă a fost răpită de către un prinţ maur şi adusă în aceste locuri, unde se topea de dorul zăpezilor veşnice din ţinuturile ei. De atunci, primăvara, florile de migdal albesc sud-estul Portugaliei.‘’. ‘’ Îmi place din ce în ce mai mult. Şi… dacă vreau să ajung acolo…” “Dacă vrei să ajungi acolo, zbori până la Faro, şi de acolo poţi hoinări mai departe, în Olhão, Sagres, Tavira sau Castro Marim. Îţi recomand castelul din Sagres, nu rata nici berea de aici şi nu uita, Portugalia înseamnă în primul rând exotism, e o ţară în care nu alergi după obiective turistice ci trăieşti în ritmul localnicilor… unde uiţi de grijile cotidiene şi te bucuri de viaţă!”

Am căutat, de curiozitate, să văd cât ar costa un bilet de avion până în Faro. Cu Tap Portugal, din Bucureşti e aproximativ 500 de euro dus-întors pentru o persoană. Ar mai fi varianta zborului low-cost până la Paris şi de acolo cu Ryan Air până la Faro-cost total : aproximativ 150/200 de euro. Dezavantajul e ca la întoarcere avionul ajunge seara târziu în Paris şi trebuie să aştepţi până a doua zi dimineaţă pentru legătură la Bucureşti. Din câte am văzut eu, în Algarve se practică mult campingul, dar poţi opta şi pentru varianta hotel+spa, depinde de gusturi şi de buget! Eu am găsit un hotel de trei stele în Faro, unde cazarea pentru două persoane, cu mic dejun inclus, costă 400 de euro pentru o săptămână în luna aprilie.

Aici mă completează din nou Roxana: ”Noi am închiriat un apartament. Două dormitoare, două băi, o sufragerie mare în care putea să mai doarmă cineva, toate dotările în bucătărie, balcon şi terasă, piscină sub geam, totul la 80 de euro/noapte in iunie 2007. Vedeţi aici cum arată locaţia. In orice caz, două familii ar putea plăti foarte puţin aşa că merită să nu plecaţi singuri. Mai găsiti oferte interesante de cazare şi pe http://www.ownersdirect.co.uk ”

Păcat că în aprilie voi fi probabil în altă parte, însă vor mai fi vacanţe… până atunci visez la vară… aşa-i că parcă e mai puţin frig dintr-odată? Trece ea şi iarna asta!

alina (dot) danciu (at) orange (dot) fr

Foto : Alex Farca

Am continuat să coborâm şi am ajuns în Sintra cea plină de vile elegante şi case vechi, hoteluri, pensiuni, restaurante, magazine.

Aici am cumpărat două azulejos delicate. Această artă a picturii pe plăci de faianţă, veche de secole, este una dintre cărţile de vizită ale Portugaliei. Motive florale sau geometrice, peisaje, scene de gen, scene din istoria îndepărtată sau recentă, azulejos îmbracă biserici (în Porto), locuinţe, în exterior şi interior; le întâlnim în palate, gări (Porto, Lisabona – gara Rossio), muzee, metrou, hoteluri. Ele acoperă suprafeţe mari dar pot fi şi de dimensiunea unui tablou. Flori, păsări, animale, vestita caravelă a exploratorului Don Henrique, vă pot înviora un interior amintindu-vă de o ţară mică şi frumoasă, care, în ciuda unei istorii zbuciumate, are ce oferi călătorului.

În piaţa Republicii se află Palatul Regal de la Sintra, ridicat pe fundaţiile unei foste reşedinţe a guvernatorilor mauri, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Hornurile sale conice sunt emblema şi mândria locului. Stilurile gotic, manuelin şi influenţele maure s-au combinat în mod fericit în cel mai vechi palat portughez, reşedinţă de vară a familiilor regale. De la ferestre se vedea oceanul. Mult mai sărac în mobilier şi în obiecte decorative ca Palatul de la Pena, el este vizitat pentru sălile sale renumite  – sala lebedelor şi sala coţofenelor, cu plafoane magnific decorate şi sala cerbilor cu cel mai mare ansamblu de azulejos al ţării. Un grup de elevi adolescenţi au vrut să ştie cât este de bine într-un pat regal, fără a fi prinşi asupra faptului şi au reuşit. Supraveghetoarele aranjau păturile, bombănind, în urma lor. Fuseseră, probabil şi la Pena unde severitatea personalului nu le-a permis nicio mişcare, iar aici au trecut la fapte.

Timpul nu ne permitea să vedem toate frumuseţile Sintrei. Totuşi am urcat, din nou, spre alt palat: Quinta da Regaleira. Ne-am întâlnit cu o fântână veche deteriorate de timp dar foarte picturală şi cu un zid de piatră grandios. Palatul şi grădinile încărcate de metafore, simboluri masonice şi ale cavalerilor templieri, sunt realizarea în plan concret de către arhitectul Manini, a visurilor mistico – magice ale proprietarului – Carvalho Monteiro. Stilul neo-manuelin caracterizează exteriorul din piatră gri. Interioarele enigmaticului şi surprinzătorului monument sunt înfrumuseţate de plafoane din lemn sculptate în stil baroc, cu basoreliefuri excepţionale. Chiar de la intrare ne-a întâmpinat  un şemineu din marmoră şi un mozaic înfăţişând animale (începuse să-şi piardă culorile, ar fi trebuit cumva protejat).

Grădinile sunt populate de statui. Pe bănci de piatră stau de pază câini de piatră. Pe un lac cu grote, înconjurat de verdeaţă, plutesc raţe sălbatice. Un tunel straniu duce spre fântână iniţierii. Noi eram străini de francmasonerie dar această nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de ceea ce vedeam. Labirinturi, fântâni, terase, turnuri, grote, grădini geometrice, stânci, capela, referinţele la mitologie şi la mari poeţi, toate elementele  sugerau un pelerinaj prin timpuri străvechi şi prin lume, concepută ca infern şi paradis totodată.

Şase palate, un castel maur, grădini, fântâni, muzee, festivaluri renumite, fac din Sintra un centru cultural şi natural important demn de a fi cunoscut. La 19 km este Cabo de Roca, cel mai vestic  punct al Europei. O zi nu este suficientă. Ca şi la Potsdam, unde am ajuns din Berlin şi am constatat că trebuia să îl “facem” după, nu întrerupând vizitarea capitalei germane pentru o zi, era mai bine dacă ne luam rămas bun de la Lisabona şi rămâneam o noapte la Sintra. Am simţit nevoia să o spun şi altor drumeţi.

Căi de acces

Din Lisabona, cu trenul, 29 km; cu autoturism, A 9 Crel, E N 249, 27 km.

Citeste si prima parte a articolului

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: Iunie 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos. Îţi mulţumim!

Artera principală a capitalei portugheze, Avenida da Liberdade, trece prin Piaţa Restauradores şi Piaţa Dom Joao da Camara unde se află moderna gară Rossio, punct ideal de plecare spre Sintra (cardul Lisabonei permite transport gratuit). Odată ajuns acolo, din gară un autobuz te duce în centru de unde un altul urcă pe serpentine abrupte şi înguste, (felicitări şoferilor portughezi pentru îndemânarea cu care ne-au condus în viteză, fără a ne prăvăli într-o vale ) printre coline bogat împădurite spre Parcul Pena.

Un autocar castelan te duce apoi până la porţile Palatului Naţional de la Pena. (Cardul Lisabonei oferă reduceri la toate intrările în muzee, cu condiţia să nu uiţi la hotel cărticica ce îl însoţeşte, ceea ce vai, mi s-a întâmplat!). Înălţat într-un loc iniţial greu accesibil, la 500 de metri altitudine, acest pui de Neuchwanstein, este o capodoperă a arhitecturii romantice portugheze, îmbinând diferite stiluri – neogotic, neorenascentist şi oriental, pe fondul puternicei influenţe germane.

Pe miticul munte Serra de Sintra a înflorit credinţa creştină în urma apariţiei miraculoase a Fecioarei într-o mică peşteră lângă care s-a construit în secolul al XII-lea o capelă. În secolele XIV şi XV funcţiona aici o mănăstire care treptat s-a degradat, în urma cutremurului din 1755. În secolul al XIX-lea prinţul Fernando de Saxa – Coburgo – Gotha (viitorul rege Fernado II) a decis să-şi construiască un castel romantic. Germanul baron von Eschwege, arhitect amator, s-a inspirat din arhitectura palatelor Stolzenfelds şi Babelsberg. Sensibil la orientalismul exotic foarte în vogă pe la 1840 şi fascinat de arta arabă, el a combinat elemente din culturi diferite obţinând un ansamblu de dimensiuni moderate, spectaculos.

Am intrat spre castel printr-un fel de tunel cu bolţi. Castelul în sine s-a arătat fermecător,  pe mai multe nivele. Ca şi la Guimares stâncile făceau parte din ziduri sau, ieşeau puternice din ele. Turnuri de mărimi şi forme diferite, minarete, capela, tuneluri, scări, terase cu arcade sau creneluri de unde se văd privelişti minunate, portaluri ornamentate, ziduri împodobite cu  motive inspirate din lumea vegetală, animală, minerală, cupole, figuri monstruoase cum ar fi tritonul de deasupra portalului alegoric al facerii lumii, figuri geometrice, azulejos, arcade gotice şi arcade maure, sunt puse mai bine în valoare şi printr-o cromatică bogată; galben,  roşu cărămiziu, violet, albastru, roz, gri, în nuanţe diferite, excelent armonizate, dau o notă particulară şi un plus de originalitate acestui palat.

În interior se succedau sufrageria cu bucătăria alături, curtea interioară mărginită de coloane, singurul segment păstrat din vechea mănăstire din secolul al XV-lea, îmbrăcată în azulejos hispano-arabe, camere private, nu foarte mari, minuţios decorate, camere de primire, camera arabă, terasa reginei, camera indiană, salonul nobililor, camera cerbilor.Toate se prezentau intacte, foarte bine păstrate, pline de mobilier, covoare, statui, tablouri, bibelouri, obiecte de decor care au aparţinut regilor Portugaliei, obiecte utile, fotografii înrămate, draperii, sfeşnice, candelabre. O sală de baie, centrala telefonică şi fotografiile, te aduceau în epoca modernă. Foarte atent supravegheaţi vizitatorii păreau nişte musafiri care au venit în vizită când gazdele au ieşit puţin. Paturile micuţe acoperite de cuverturi calde, scaunele din lemn preţios, sculptate în asemenea mod încât păreau făcute dintr-o dantelă cu fire groase, încrustate apoi cu sidef, alături de masa lor, păsările flamingo, tot din lemn, executate cu mare fineţe te îmbiau să te aşezi, să le mângâi, să pui mâna, să te uiţi mai de aproape. De aceea paza era straşnică şi fotografierea interzisă. Atmosfera nu era de fast în ciuda bogăţiilor existente. De pe mici terase se vedea, pe o stâncă ţâşnind dintre coamele frunzişurilor, războinicul în armură, cu suliţa şi scutul alături, paznicul etern al ţinutului. Am umblat încântaţi, ca printr-o carte de poveşti, împreună cu un grup de preşcolari foarte cuminţi, ghidaţi de educatoarea lor. Pe o terasă, sub Tritonul grotesc, mulţi dintre ei i-au aruncat acestuia nişte priviri îngrijorate.

Palatul este înconjurat de un uriaş parc (200 de hectare ) conceput cu deosebită rigoare pe un teren accidentat, prin plantări succesive de arbori rari şi amenajări de grădini. În deplin acord cu romantismul edificiului, parcul răspunde şi el cerinţelor acestui curent care opta pentru a crea impresia unei naturi sălbatice în deplină expansiune. De fapt, inspirat din arhitectura peisagistică engleză, Eschwege a gândit şi pus în scenă un contrast benefic între stânci, ferigi atât de bătrâne încât au dobândit trunchiuri înalte, vegetaţie luxuriantă cu un aer preistoric şi construcţii surprinzătoare pentru asemenea decor. Există un templu clasic cu rol de capelă dedicată Sfântului Anton (portughez născut la Lisabona), o Fântână a Păsărelelor, pavilion în stil islamic cu înscrieri în arabă şi azulejos, Valea Lacurilor (din cele 5, două au în mijloc câte un chioşc de piatră, în jurul căruia plutesc lebede albe şi negre, (una m-a uimit prin felul în care, înainte de a-şi înălţa gâtul lung, şi-l aşternea întâi puţin pe spate ). Pe cel mai înalt punct al muntelui priveşte spre văi o cruce sculptată în piatră. De pe o stâncă războinicul din bronz, văzut din castel, îşi arată măreţia. O masă şi un tron de piatră amintesc de locurile preferate ale reginei Amelia. Ne-a ajutat o hartă în plimbarea noastră iar inscripţiile ne-au informat asupra esenţelor rare de arbori din Orient (China, Japonia), America de Nord şi America de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Maroc.

Ca întotdeauna în asemenea locuri răcoroase şi îndepărtate de aglomeraţiile urbane, aerul era pur, apele limpezi, liniştea desăvârşită şi o foame ne rodea, cam cât un Sequoia. Numai că, într-o singură căbănuţă, se găseau nişte dulciuri scumpe şi puţine aşa că am coborât spre Sintra, oprindu-ne la Castelul Maurilor…

Va urma..

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: Iunie 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos. Îţi mulţumim!