Cred că oricine a citit Amintiri din copilărie a visat cu ochii deschişi la zilele pe care le-a petrecut Nică “la casa părintească din Humuleşti” şi la toate năzbâtiile, care, într-un fel sau altul, tot de aici porneau. Probabil fiecare dintre noi îşi imagina diferit aceste detalii. Lecţiile de la şcoală legate de viaţa lui Ion Creangă făceau ca toate aceste locuri să pară atăt de îndepărtate…

Şi iată că am reuşit să traversez “Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul” şi am ajuns în Humulești, “sat vechi răzăşesc”, despărţit de Târgu Neamț doar de un pod. Indicatoarele îşi fac treaba şi ne trimit bine pe un drum lăturalnic, chiar în faţa curţii Casei Memoriale Ion Creangă. Gardul este făcut din nuiele împletite. Înăuntru câţiva pomi înalţi lasă să se vadă doar frânturi din căsuţă. Plătim taxa de intrare.

Înaintăm spre construcţia modestă din mijloc. Este o casă mică văruită, cu acoperiş din şindrilă. Intrăm pe uşa veche din lemn. Ne aflăm în tinda strâmtă. De aici pătrundem în singura încăpere în care locuia familia si care obişnuia să adăpostească zece suflete. Păşim pe podeaua din lut, neschimbată de la 1830, când a fost ridicată clădirea.  În stânga vedem “stâlpul hornului”, ”prichiciul vetrei cel humuit” şi cuptorul în care se ascundea Nică când se juca cu fraţii lui. Câteva ceaune sunt înşirate acolo, parcă aşteaptă pe cineva să amestece o “măligă” în ele. Lipit de sobă este un pat, nu prea mare. Deasupra atârnă tot felul de haine. Aşternuturile sunt strânse la capăt. Pe el zace albia în care Nică trebuia să legene copilul. Lângă vedem un fus. O fi acelaşi pe care-l folosea Creangă în copilărie când, se ştia doar, “la cusut și sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors?” Pe două laturi ale camerei se întind bănci din lemn cu pături colorate peste ele. În mijloc vedem maşina de ţesut a Smarandei şi o masă mică. Pe ea stă bustul marelui nostru povestitor alături de celebrul ceaslov cu care prindeau copii muşte: “țineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată”. În colţul din dreapta, pe un dulăpior mic, stau trei farfurii de lut. Până acum totul pare să se potrivească, într-o oarecare măsură, cu ceea ce îmi imaginam, o casă foarte simplă şi, totuși, colorată. Însă urmează partea mai puțin plăcută. Nică, împreună cu cei şapte frați mai mici, trăiau cu toţii în această încăpere în care se afla un singur pat. Probabil că acesta era rezervat părinţilor, în timp ce copiii se luptau pentru un loc pe băncile de lemn, unii alegând să doarmă pe jos lângă sobă. De mâncat ce să mai zic… se adunau cu toţii în jurul mesei mici, unde împărţeau cele trei farfurii, fără tacâmuri. Cine reuşea să dea mai mult din coate în stânga şi-n dreapta se putea numi mulţumit. Restul puteau doar să spere la o performanţă mai bună data viitoare.

Înapoi în tindă ne îndreptăm spre cealaltă uşă. Reuşim să aruncăm doar o privire înăuntrul cămării unde se mai păstreză câteva butoaie de lemn în care păstrau mâncarea. Deci aici se furişa Nică la “smântânitul oalelor”. În spatele căsuţei, lipite de perete, sunt adăpostite vechile unelte folosite în gospodărie.

Amintirile din copilărie nu arată mereu cât de grea era viaţa acestor oameni. În ciuda condițiilor mai mult decât sărăcăcioase, Ion Creangă şi-a povestit viaţa aşa cum şi-a amintit-o, plină de aventuri, lipsită de griji, inocentă. După cum spunea el însuşi, el era doar “o bucată de humă însufleţită din Humulești”. Nu s-a plâns de cât de îngrămădiţi trăiau în singura lor cameră. La urma urmei, el mereu alegea să doarmă sub cuptor, poate cel mai confortabil loc…

Aşa că avem zăpadă şi un pic de viscol şi un ceas. Toate din Bucureşti la kilometru 0, după o seară extrem de plăcută la o degustare marca Vinexpert despre care vom povesti foarte curând.

Prima dată am ajuns pe Transalpina în august 2010. Auzisem atât de multe vorbindu-se despre acest drum, încât nu-mi mai puteam stăpâni curiozitatea care începuse să mă roadă din ce în ce mai tare. Ocazia s-a ivit în urma discuţiei cu nişte prieteni care voiau şi ei să meargă, aşa că propunerea a fost de nerefuzat. Ca să nu mai spun că perspectiva unei călătorii cu motocicleta mă făcea să nu mai am stare. Aşadar, într-o zi caniculară de vară, am părăsit capitala fără nici cel mai mic regret, cu scopul de a ne desfăta inimile şi ochii cu peisaje montane şi de a găsi un strop de răcoare la o altitudine mai înaltă.

Traseul a fost Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu. Înainte să ajungi la Târgu Jiu, coteşti dreapta spre Novaci, iar de-aici mai ai de urcat 18-20 kilometri până în Rânca. Despre Novaci nu m-aş fi gândit nici măcar o clipă că este oraş, pentru mine era cel mult o comună. Locuitorii de aici trebuie să fie mai mult decât familiarizaţi cu cohortele de motociclişti care le-au tranzitat oraşul pentru că Transalpina şi-a câştigat un renume în rândul pasionaţilor de mersul pe două roţi. Iniţial, de Transalpina s-au bucurat doar posesorii de motociclete enduro (spre invidia celorlalţi) şi de maşini de teren, pentru că drumul nu era asfaltat şi era o adevărată aventură să-l parcurgi, mai ales dacă interveneau şi ceva ploi în peisaj. La auzul veştii că va fi asfaltat, s-au declanşat dezbateri încinse pe acest subiect: unii erau de acord cu asfaltarea, pentru că uşura accesul în zonă, alţii contestau aprig decizia autorităţilor, afirmând că zona îşi va pierde farmecul odată cu apariţia lui porcus turisticus (aici sunt voit răutăcioasă şi sper să mă înţelegeţi pentru că sunt sigură că şi voi, în peregrinările voastre, aţi întâlnit asemenea specimene care confundă natura cu coşul de gunoi). Oricum, rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile.

Încă din Novaci ţi se aşterne sub roţi un drum şerpuitor, care te ademeneşte cu promisiuni despre munţi şi peisaje nemaivăzute. Chemarea e prea puternică să îi poţi rezista, aşa că urmezi drumul cu sufletul la gură să vezi ce se iveşte după următoarea curbă, şi după următoarea, şi încă una, şi urci în continuare până când ai impresia că te afli undeva deasupra munţilor şi în apropierea norilor. Eu una, am simţit un gol în stomac, nu de frică, ci de plăcerea pe care mi-o oferea Transalpina, dezvăluindu-se cu fiecare serpentină. Revenind (doar un pic) cu picioarele pe pământ: atenţie maximă la condus, drumul este extrem de virajat, abundă în „ace de păr” şi este încă în lucru, ceea ce înseamnă că marcajele nu au fost definitivate, iar parapeţii de protecţie lipsesc pe numeroase porţiuni. Traseul riscă să devină deosebit de periculos în condiţii meteo nefavorabile (ceaţă, ploaie, zăpadă, polei).

În 2010, Rânca se afla în plină expansiune, numeroase construcţii noi se ridicau ca ciupercile după ploaie. Deşi era perioadă de vacanţă, nu era foarte aglomerat, ceea ce n-a putut decât să ne bucure. Oricum trebuie să ţinem cont şi de faptul că asfaltul se întindea puţin după Rânca, după care drumul era parţial pietruit. Noi am ales Mina ca loc de cazare şi a fost bine, mai puţin drumul până acolo, care era plin de hârtoape şi şanţuri săpate de ploi şi „înzestrat” pe deasupra cu o coborâre extrem de abruptă de-am zis că o să mă dau peste cap cu tot cu motocicletă până la recepţia hotelului. Nu s-a întâmplat aşa, pentru că eu am coborât pe propriile picioare, iar motocicleta pe propriile roţi, dar strunită de altcineva. Da, recunosc, mi-a fost teamă să nu luăm vreo trântă amândouă, aşa că am lăsat-o pe mâini mai sigure. De precizat că ne-a plăcut de domnișoara drăguță de la restaurantul hotelului pentru că ne-a pus Guns’n'Roses ceea ce ne-a antrenat într-o discuţie despre muzică, concerte şi altele asemenea.

Se spune că adevărata Transalpina începe după Rânca, unde continui să urci până la altitudinea de 2,145 m în pasul Urdele. Porţiunea de drum dintre Rânca şi Obârşia Lotrului este minunată, îţi vine să te opreşti din 10 în 10 metri ca să admiri peisajul şi să faci poze. Cu riscul de a mă repeta: atenţie la drum, ştiu că eşti absorbit de frumuseţea locului, dar nu uita să te uiţi şi pe unde mergi! Şi, după cum ziceam mai devreme, în 2010, după Rânca, asfaltul devenea poveste, aşa că trebuia să te înarmezi cu răbdare şi curaj, pentru că urma o porţie zdravănă de off-road. Motocicleta mea de atunci (o Honda CBF 500, alintată Hondita) nu era proiectată (să zicem) pentru astfel de drumuri, dar a făcut faţă cu brio, pentru că, în afară de o căzătură mică provocată de o frână mai apăsată pe coborâre, am fost ferite de alte incidente. Pot spune, că în acele momente, atât eu, cât şi Hondita ne-am depăşit nişte limite: eu, pentru că parcursesem cel mai lung traseu off-road de până atunci, iar ea, pentru că se ţinuse tare pe un drum pe care n-ar fi avut ce să caute (teoretic, cel puţin). Am urmat drumul spre Sibiu, prin Jina, unde găsești niște peisaje absolut senzaționale.

Verde de Jina

A doua tură pe Transalpina a avut loc în luna august 2011 în formație aproximativ asemănătoare, adică fără Hondita, pentru că locul ei a fost luat temporar de Rosie, o Yamaha FZ6, fremătând de nerăbdare să pornească la drum. Nărăvașă Rosie față de Hondita, dar ne-am înțeles noi până la urmă. Eu una ardeam de nerăbdare să ajung iar pe Transalpina, însă entuziasmul meu s-a mai temperat când am ajuns acolo. Vestea asfaltării se răspândise rapid, fiind larg mediatizată în presă. Fiind un weekend cu vreme frumoasă, multă lume profitase să iasă la plimbare. La Rânca, aglomerație mare, mon cher. Și nu m-ar fi deranjat aglomerația atât de tare, cât lipsa bunului simț. În mod inevitabil, apăruseră grătarele, înfipte în cele mai neașteptate locuri în apropierea șoselei. Mașini parcate total aiurea, unele chiar în curbă, care împiedicau vizibilitatea. Pietoni ieșiți în mijlocul drumului ca să facă poze cât mai cool. Manele, gunoaie și fum de grătar. Un scenariu binecunoscut din păcate. Transalpina o să ajungă un al doilea Transfăgărășan: de evitat în weekend. Așadar, dacă vreți să vă bucurați de frumusețea și ineditul acestui drum, sfatul meu este să mergeți acolo în timpul săptămânii. A, și nu uitați să consultați prognoza meteo înainte de a merge. E păcat ca norii să ascundă o asemenea priveliște.

Alte informaţii despre Transalpina:

• se spune că, iniţial, acest drum a fost o potecă de munte folosită de păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a-şi trece turmele de oi în Oltenia. Fiind o cărare îngustă şi dificil de parcurs din cauza prăpăstiilor din apropiere, a mai fost cunoscută şi sub numele sugestiv de „Poteca Dracului”. Unele surse afirmă că drumul a fost construit de legiunile romane pe când înaintau spre Sarmisegetuza, iar altele că a fost construit de germani în timpul primului război mondial. În perioada interbelică, drumul a fost reconstruit, fiind pavat cu piatră în timpul domniei lui Carol al II-lea. Se pare că drumul a mai fost reabilitat de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
• Transalpina a fost inaugurată în anul 1939, fiind cunoscută sub numele de „Drumul regal”, deoarece a fost reamenajată la iniţiativa lui Carol al II-lea, acesta participând, de altfel, şi la inaugurare. Mai multe detalii de natură istorică găsiţi aici.
• lungimea totală a Transalpinei este de 148,2 km şi este o şosea cu destinaţie exclusiv turistică;
• deşi este drum naţional (67c) Transalpina nu a fost niciodată asfaltată până în 2009. La finele lui 2011 Transalpina a fost asfaltată aproape în totalitate, urmând ca până la sfârşitul lui 2012 să fie montaţi parapeţii de susţinere şi să fie amenajate sistemele de scurgere a apei de pe versanţi;
• în luna septembrie a fiecărui an, între Novaci şi Rânca, se desfăşoară Campionatul Naţional de Viteză în Coastă. De reţinut că o parte din Transalpina este închisă cu ocazia acestui eveniment sportiv.

DIN NOU LA DRUM!

Evadarea aceasta, ca şi cea din vară, nu a fost plănuită. Am cedat pur şi simplu unui instinct, unei dorinţe de a mă odihni şi de a reveni într-un loc din natură care mi s-a cuibărit pur şi simplu în suflet şi de care îmi era dor. Eu sunt un orăşean get-beget şi nu ştiu dacă aş putea fi vreodată altfel. Ba mai mult de atât, cu iarna şi frigul nu am o relaţie prea bună. De aceea, în anotimpul rece prefer să intru într-o stare de hibernare şi să-mi ţin banii pentru zile mai călduroase, în care pot savura natura la întreaga ei „capacitate”. Dar ceva a fost mai puternic de atât aşa că pe 26 decembrie eram cu toţii în maşină, cu mic cu mare plus un câine. Şi abia aşteptam să ajung! Dacă până la Braşov zăpada abia se vedea, în urme vagi pe culmi, după Miercurea Ciuc ne aşteptau brazii bătrâni ce străjuiesc neclintiţi şoseaua, încărcaţi de zăpadă. Iar imaginea copacilor plini de zăpadă a rămas cu noi tot timpul!

UNII CU LENEA, ALŢII CU MIŞCAREA

Cele 7 zile petrecute acolo au trecut fără să îmi dau seama şi fără să fac eu personal nimic deosebit. Nici măcar de călărit nu am călărit decât o dată – frigul care mi-a intrat în maxim 15 minute în oase m-a făcut să renunţ la alte încercări. Dar am profitat de linişte şi de căldura sobei cu lemne pentru a citi şi pentru a recupera ceva ore de somn restante de prin 2011.

Alex a fost mai vrednic decât mine, s-a suit pe cal în fiecare zi, a pozat tot ce se putea poza, a făcut grătar cu păstrăv proaspăt, afumat local de Zoli, a stat mai mult ca mine pe afară.

Petra a bătut recordul, călărind la rândul ei, jucându-se pe piste de săniuş improvizate pe orice mică înclinaţie, alergând împreună cu Lizzy, construind oameni de zăpadă, învăţând să meargă cu sania trasă de husky şi alte multe bucurii specifice copilăriei.

Lizzy, pentru că şi ea face parte din familie, a avut cel mai încărcat program, cu joacă şi emoţii pe măsură. A trebuit să facă faţă unei primiri nu tocmai prietenoase în rândul căţeilor casei dar şi-a făcut în cele din urmă prieteni. A alergat mult prin zăpadă, s-a jucat de-a fugăritul cu mânjii deja mărişori acum, a gustat frecvent din bălegar, ne-a însoţit peste tot pe unde am mers şi a apărat cu destoinicie casa pe timpul nopţii. La întoarcere a avut nevoie de două zile pentru a-şi reveni, nu ştiu dacă a fost bolnavă de la ceva, epuizată sau pur şi simplu melancolică…

Dar nu am terminat încă, aşa că să nu ne amintim de întoarcere!

VIAŢA LA FERMĂ

Orăşenii au aflat ce înseamnă uneori seceta şi au plecat la adus apă pentru cai de la pârâu, cu căruţa – îngheţând atât de tare încât au ales să vină înapoi pe jos, pentru a se încălzi.

Orăşenii s-au spălat cu apă încălzită pe plita sobei şi au savurat o raţă grasă a cărei soartă a fost să devină o supă delicioasă şi o friptură fragedă pe varză. Orăşenii au căutat urme de animale prin zăpadă şi, spre fericirea lor, cele de urşi sau de lupi nu au apărut.

S-au plimbat cu sania trasă de cai ce şi-a găsit sfârşitul în mijlocul pădurii, după aproape 100 de ani de viaţă. O alta va fi construită pentru alţi orăşeni care vor mai ajunge să se bucure de lucrurile simple de care viaţa în metropole îi privează.

Orăşenii s-au bucurat de natură, cai, aer, zăpadă, ba chiar şi de ceaţă.

Nu o să credeţi dar singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost televizorul. Din punctul meu de vedere aş fi preferat să nu îl văd aprins în cele câteva zile pe care le-am petrecut acolo. Dar lumea se vede altfel din punctul în care eşti izolat şi toate prostiile derulate pe ecran, culminând cu alimentarea statutului de „vedetă la stână” a lui Gigi pe toate posturile posibile, nu m-au făcut decât să râd cu poftă. Şi mi-au reconfirmat că nu pierd nimic pentru că acasă nu mai deschid televizorul decât pentru canale cu animale, natură, travel sau culinare.

LA MULŢI ANI 2012!

Trecerea dintre ani ne-a prins într-o formulă multinaţională. Am stat în jurul unui superb foc de tabără apoi am ciocnit la ora 12:00 a României, am ciocnit la ora 12:00 a Ungariei şi, dacă vecina noastră englezoaică nu ar fi fost răpusă de somn, am fi ciocnit şi la ora Marii Britanii. Nu ştiu când trebuia să fie ora Japoniei, dar de la japonezul aflat în voluntariat la fermă am încercat o vreme să ţinem minte cum se spune La Mulţi Ani. N-am reuşit. Din „degustările” zilnice de palincă sau vin am memorat totuşi că la „noroc” se spune 乾杯, adică kanpai.

Prima zi din an ne-a găsit ascultând poveşti fascinante despre viaţa şi dresajul cailor sau despre istoria celor care se dovedesc a fi în continuare un popor iubitor de cai. Am visat că voi reuşi şi eu în cele din urmă să cunosc acest animal şi să pot pleca în şa undeva prin lume… dar despre visul ăsta nici nu îndrăznesc să vă povestesc, aşa de îndepărtat îmi pare.

Să ciocnim totuşi pentru vise şi pentru un an în care să fim mai aproape de natură! Noroc, egészségedre, kanpai, cheers! Şi odihnă plăcută, de oricâte ori aveţi ocazia, într-o lume a vitezei şi a nebuniei e nevoie şi de aşa ceva!

Găsiţi mai multe detalii şi istoricul acestei clădiri pe observatorulurban.ro.

Articole similare:

Cu tristeţe, din România: Cazinoul din Constanţa

Ajunși în fața modestei intrări ne întrebăm dacă acesta este locul. Poarta masivă din lemn pare menită să intimideze. Dar încercăm să intrăm oricum. Scârțâitul lung al balamalelor ruginite ne anunță prezența. Dar cui? Nu pare a fi nimeni. Ne propiem de edificiu. Uşa este închisă. Ne mai învărtim puţin şi, când ajungem înapoi, paznicul deja ne aşteaptă cu cheia mare ce va deschide biserica.

Primul lucru pe care îl observăm este aerul rece şi închis. Înaintând printre băncile simple ne uităm de jur împrejur, observând toate detaliile care îi oferă unicitatea: altarul reprezentând răstignirea lui Iisus, orga, trecerile boltite, arcadele decorate cu fețe umane și profilele florale.

Construcția Bisericii Sf. Bartolomeu a început în 1223, sub influența Ordinului Cavalerilor Teutoni. A suferit numeroase atacuri în secolele ce au urmat, aducând cu ele și modificări în arhitectura clădirii originale. Se observă multe influențe, de la călugării cistercieni, ce au proiectat-o ca o bazilică, până la introducerea formei crucii ceva mai târziu. Turnul pe care îl vedem azi a fost distrus și reconstruit de mai multe ori. Ceasul din vârf a fost montat în 1806 și funcționează și azi. Paznicul trebuie să îl întoarcă o dată la șape zile.

Pe partea sudică a bisericii ne oprim puțin pentru a ne uita la ceasul solar de pe perete. Urmărind cel mai vechi și simplu principiu, observăm că arată ora corectă. Există și o inscripție, ”1652”, dar legenda spune că ar fi la fel de vechi ca și clădirea.

Strada Lungă face legătura între Brașovul vechi și periferie. Încă își păstrează aspectul medieval, cu casele aliniate și porțile înalte. La capătul ei, Dealul Șprenghi parcă iese din decor. Cu mult timp în urmă, pe la începutul secolului XIII, această zonă era de fapt centrul Brașovului, făcând legătura între principalele drumuri de acces venind din țară. Atunci s-a început construcția Bisericii Sf. Bartolomeu. Tot atunci a prins contur și o mică cetate tocmai sus, pe deal, servind drept adăpost pentru localnici. Mai târziu, odată cu dezvoltarea Cetății Brașov, aceasta era în calea inamicilor, devenind o țintă și fiind distrusă în secolul XV.

Se pare că există multe pasaje subterane ce conectează toate aceste vechi obiective, Biserica Bartolomeu, cetatea Șprenghi, Cetatea Brașov. Un întreg ansamblu. Unele ar putea fi încă practicabile azi. Poate cândva vor fi explorate și deschise spre vizitare.

Voi ce ziceți? V-ați dori un circuit prin subterane, din cetate în cetate, gustând din fiorul luptelor și urmăririlor de demult?

Mai mult, pentru că am recitit aici poveşti de iarnă, şi mi-a mirosit a covrigi fripţi pe plită şi a lemne în sobă…  clar vreau să vă zic de Plaiu Foii.

La plaiu ăsta se ajunge uşor, şi dacă nu mă credeţi, noi am ajuns cu maşina la o dubioasă oră trei noaptea. De fapt eu am mers la Plaiu Foii aşa: Bucureşti via Paris, că tocmai mă întorceam dintr-o delegaţie chinuită, în care într-o săptămână de Paris n-am văzut… mai nimica.

Dar să mă întorc la oile autohtone: deci, cobori la Otopeni, te ia maşina, mergi spre Braşov, faci stânga înainte de Predeal, Râşnov, Zărneşti şi mai mergi un pic. Acuma, serios, nu ştiu să vă zic drumul, că era noapte. 2-3 noaptea, mai precis, dar dacă ne-am descurcat noi fără ţipenie de om de întrebat, apoi musai se ajunge uşor.

Cât despre cazare, vă spun clar de pe acuma, dacă n-aveţi 20 de ani sau sub, şi chef de aventuri, nu mergeţi la cabană de-aia de are sobe, mai multe paturi în cameră şi apă caldă cât să te speli pe dinţi cu ea. (Ştiu că unii mai norocoşi au făcut şi duş, eu eram spălată cu apă de Paris care ţine minim trei zile curăţenia pe tine, deci nu mi-a mai trebuit.)  Însă în zonă sunt mai multe variante de cazare, sunt sigură că puteţi găsi ceva mai confortabil. O idee este chiar casa de vacanţă despre care v-a povestit Octavia aici.

Sobele scoteau fum prin toate părţile, căldură mai puţin, camerele înghesuite ca pe vremuri în tabere, loc de aventuri amoroase pe sub pături nu, decât, revin, dacă sunteţi studenţi în primii ani şi sunteţi obişnuiţi de la cămin.

Eu la vârsta venerabilă la care mă aflu, n-am gustat cu acelaşi entuziasm… pitorescul situaţiei.

Însă toată povestea a fost cu final fericit, ca-n filme,  am jucat până n-am mai putut mim şi un joc fain în care omori partenerii de joc şi dup-aia nu trebuie să te ghicească nimeni (relax, nu-i omori pe bune), s-au băut diverse licori, s-au făcut grătare afară la minus-nu-ştiu-câte grade (plecăciuni gratargiului care… în mod curios s-a încalzit cu bere pe toată durata grătăritului).

A fost un weekend cu bătăi cu bulgări, cu plimbări în zăpadă, cu făcut baie în râu (!!!)… Ştiţi voi vorba din bătrâni? Cine poate oase roade / cine nu, nici carne moale! Cu fotbal pe zăpadă pentru băieţi, cu munţii-n ochi de cum te trezeşti de dimineaţă, cu nasuri roşii, căţei de cabană supra-dimensionaţi şi tropăit de bocanci.

A fost iarnă şi frumos.

N-o să încep povestea cu primul moment din viaţa mea când l-am văzut, pe la vreo 7-8 ani, când am fost cu tata la mare şi nici cu momentul când mai târziu, adolescentă, am fost invitată la o nuntă şi am pătruns înăuntru. N-o să vă povestesc nici de senzaţia pe care am avut-o atunci văzând-o pe mireasă într-un moment de respiro când a ieşit pe terasa Cazinoului, în bătaia uşoară a vântului, învăluită discret de lumina lunii scânteind pe valurile mării…

Nu, nu despre asta e povestea noastră. Nici vorbă. Aş putea să încep însă cu reîntâlnirea de astă-vară, când am trecut în fugă, o plimbare de o oră poate, pe faleza de la Constanţa unde pe vremuri stătea mândru Cazinoul. Acum stătea cam ponosit.. ba… dacă te apropiai mai tare, cam ciobit pe la colţuri. Cam pustii ferestrele sparte, cam scorojit şi ruşinat şi mânjit de rugină.

Am plecat.

Weekend-ul ăsta am ajuns din nou acolo, iar ce căutam la mare în miezul toamnei reci n-o să mai explic. Însă tot pe faleză am ajuns, l-am văzut şi mai trist în vântul rece. Brusc, mi-am amintit că văzusem o ştire cum că ar fi deschis pentru public. Am intrat, probabil cu curiozitatea celui care vede un accident şi nu-şi poate întoarce ochii.

Mi-e greu să vă explic cum am simţit înăuntru degradarea în care a fost lăsat acest monument să ajungă. La intrare, nişte domni de la o firmă de pază ne dădeau căşti de protecţie şi pliante care îţi explică „Cum a ajuns Cazinoul un monument în paragină”. Sincer, nu l-am citit, pentru că începe cu nişte oameni care dau vina pe alţi oameni şi cu o înşiruire de contracte de cesiune din care rezultă ba vina unora, ba a altora. Îl pun la dispoziţie oricui vrea să îl vadă, mie mi-a făcut impresia unei fiţuici care aruncă în stânga şi în dreapta cu vină şi care arată cu degetul. Nu cred că arătat cu degetul mă interesează, mai degrabă aş vrea să văd care e planul de reabilitare.

Ca să ne întoarcem însă în Cazino, vreau să vă spun că degradarea şi paragina pe care le văzusem de afară nici măcar nu se apropie de ce se poate vedea înăuntru. Am privit şi am ascultat la ceilalţi vizitatori, unii dintre ei probabil constănţeni, care îşi aduceau aminte de zilele de strălucire de mai demult, de acustica foarte bună de la concerte, şi aşa am priceput şi de ce aproape la fiecare colţ al tavanului era câte o gaură: s-au furat ornamentele.

Am văzut cum şi-au făcut porumbeii casă în monumentul Art Nouveau şi cum şi-au marcat teritoriul. Am văzut terasa din poveşti pe care o ştiam de acum câţiva ani. Şi printre mucegai, scorojeli, rugină, cioburi şi găinaţ, am întrezărit cum-ar-fi-trebuit-să-arate.

Am întors spatele şi am plecat. Am luat cu mine ruşinea şi tristeţea.

Vă las cu galeria de poze.

Simţeam roua pe feţe. Se întrezărea lumina. Începea o nouă zi. N-are rost să aşteptăm ca soarele să ne usuce. Îi va lua ceva timp să iasă după culmea împădurită de deasupra noastră. Aşa că aruncăm totul în maşină, lăsăm ”cazarea” în urmă şi ne întoarcem în Gura Humorului.

Mânăstirea Dragomirna

În oglinzile retrovizoare Obcinele Bucovinei se îndepărtau din ce în ce mai mult. În Suceava era nebunie. Ne găsim blocaţi în trafic. Parc-am fi în capitală. La fel de brusc cum am intrat, am și ieşit din îmbulzeală şi am ochit indicatoarele. Drumul ne poartă pe lângă Lacul Dragomirna, pe malul căruia vedem şi nişte corturi. Apoi printr-un sat mic, Mitocul Dragomirnei. Încă puţin și ajungem la capăt. O parcare mare şi goală. Dar e încă devreme. Autocarele cu pelerini vor sosi în curând.

Pe măsură ce ne apropiem, zidurile mânăstirii ni se par din ce în ce mai mari, mai înalte. Turnuri, balcoane, guri de tragere. E o cetate cumva? Dacă n-am şti mai bine, am spune că n-am nimerit unde trebuie. Dinăuntru se aud ciocănituri. Muncitori pe pereţi. Intrarea se face pe o poartă masivă din lemn. Ca şi până acum ne aflăm într-o curte frumos aranjată, în mijlocul căreia se înalță biserica, din păcate şi ea în renovare, acoperită de schele. Privind-o din față, împreună cu culorile și ornamentele care probabil contribuie la această iluzie optică, pare atât de îngustă încât nu-ți vine să crezi că încape ceva şi înăuntru. Parc-ar fi alungită, ca şi cum cineva s-ar fi jucat cu ea, ca o poză prelucrată. Numai că toată senzația aceasta a fost creată în piatră de mâinile isusite ale muncitorilor. Mânăstirea Dragomirna a fost sfinţită în 1609, cu un secol mai târziu faţă de celelalte vizitate pănă acum. Incinta fortificată a fost ridicată în 1627 şi sigur ar fi pus mari probleme oricărui intrus.

În curte zgomot, ecouri, umbră. Ne învârtim şi noi curioşi. Vedem o uşiţă deschisă. Stăm în prag, ezităm, nimeni nu pare să ne observe, aşa că intrăm. Se face linişte. Urcăm trepte de piatră abrupte printr-un culoar strâmt. Ieşim pe drumul de strajă, un balcon lung, spaţios, cu orificii şi guri de tragere. În fiecare colţ câte un turn masiv. De aici se păzea mânăstirea.

 Biserica Pătrăuți

Suntem foarte aproape de următorul nostru obiectiv. Aşa că imediat ajungem în satul Pătrăuţi. Lăsăm maşina în faţa gardului de nuiele, la fel ca cel pe care l-am văzut la Biserica Arbore. Nu este nimeni, nici în parcare, nici în curte. Biserica Pătrăuţi este prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare, piatra de temelie fiind pusă în 1487. A fost destinată ca mânăstire de maici. Astăzi a rămas biserica. Este cea mai mică dintre cele pe care le-am văzut în scurta noastră călătorie. Un singur perete, cel prin care se intră, a fost pictat cu scene din Judecata de Apoi, păstrate destul de bine având în vedere că sunt cele originale. Restul laturilor au fost lăsate simple, albe.

Biserica este închisă. Dar, în timp ce facem ocolul ei, paznicul vine cu cheia. Cu ocazia aceasta ne povestește câteva lucruri interesante legate de ceea ce se vede în interior. A fost păstrată pictura originală, cea de acum cinci secole. În timp ce toate celelalte biserici vizitate erau în renovare, frescele fiind uneori refăcute, aici s-a încercat să nu se intervină mai mult decât prin curăţare. Lângă altar se poate vedea un colţ de perete necurăţat, păstrat dinadins aşa, negru de fum, abia fiind vizibil desenul. Cu excepţia unei jumătăţi de metru faţă de pământ, unde zidurile probabil că au fost atacate de umezeală, şi câteva porțini din tavan unde a căzut tencuiala, tot ceea ce se vede este vechi şi în stare foarte bună. Culorile sunt vii, figurile sunt clare. Iar bucăţile pierdute au fost înlocuite cu tencuială albă, dorindu-se ca Pătrăuţi să rămână singura dintre bisericile lui Ştefan cel Mare care a rămas nemodificată. Printre picturile murale se găseşte şi sigura reprezentare a domnitorului purtând barbă roşie.

Lângă biserică, în aceaşi curte este un mic turn din lemn cu clopotniţă. În prima încăpere, cea de jos, sunt păstrate diverse obiecte vechi bisericeşti, acoperite de praf şi pânze de păianjen. Sus, pe treptele ce scârţâie tare sub greutatea noastră ajungem sub clopote. Sunt mai multe, de diferite mărimi. Trecem pe sub ele şi ajungem la o fereastră, de unde privim biserica din cu totul alt unghi.

Astfel s-a încheiat o călătorie de trei zile în Bucovina. Vezi prima si a doua zi. Fiecare mânăstire impresionează în felul ei, însă doar câteva au reuşit să ne ofere şi o stare de bine, de linişte. Cele ”cunoscute” sunt asaltate de turişti, devenind o simplă atracţie. Cele mai retrase, fără autocare trase în faţă sunt cele în care chiar realizezi că priveşti ceva vechi, ce a urmărit lumea timp de secole.

Am umblat de dimineaţă până seara, fugind de la o mânăstire la alta. Şi să fiu sinceră, am cam obosit. Abia aşteptam să mă întind într-un pat şi să dorm cât mai mult. Dar asta înseamnă să călătoreşti.

Pe voi care mânăstire v-a impresionat cel mai mult? Data viitoare ce ar trebui să vizităm?

Ne-am oprit mai întâi la Zărneşti, la buna noastră gazdă Octavia – cea care nu ştie niciodată să spună nu când o ameninţ că îi trec pragul.

LumeaMică avea una şi bună în cap: Paradisul acvatic. Locul din Braşov cu piscine şi tobogane ca în Austria. Mă rog, aşa i-am spus eu, ea nu avea de unde să ştie. Nici eu nu aveam de unde să ştiu că asta mică e un critic mai aspru ca mine şi că va ridica puţin dintr-o sprânceană şi va afirma pe un ton superior: „Ei bine, mami, sunt puţin dezamăgită. Nu ar trebui să se cheme chiar Paradis, cum adică, pentru copiii doar două tobogane?”. În fine, aşa se întâmplă când îţi cari copilul cu tine prin lume, aviz amatorilor! Mie una îmi place la Paradisul ăsta şi mai ales la saunele din el, eu care nu sunt mare fan aşa ceva. Dar iarna parcă te bucuri de orice loc care scoate abur sau aer cald, chiar şi în exces.

Bun, după câteva ore de bălăceală, timp în care LumeaMică şi-a găsit de joacă pe la, prin jurul şi pe sub toate jeturile de apă posibile, am reuşit să ne împachetăm şi să ne lăsăm pielea să îşi revină la forma ei întinsă. Am poposit apoi şi la un perete de alpinism, unde eu am dârdâit şi domnişoara s-a încălzit.

Asta a fost joi.

Vineri ne-am propus să ne plimbăm prin Braşov. După ce am binecuvântat, cu vorbe nu tocmai blânde, pe cei care au instalat automate de plată a parcării care nu acceptă decât mărunţiş, am reuşit să o luăm spre Piaţa Sfatului, ne-am oprit la o masă alcătuită în principal din clătite sărate şi dulci (nu cine ştie ce dar suficient de ok cât să păcălească un copil), am urcat cu telecabina, am trecut pe Strada Sforii şi ne-am întors la Brutăria Germană, pentru a face provizii cu bunătăţi pentru mai departe. Cam acelaşi traseu ca „Prin Braşovul meu”, varianta prescurtată, pentru copii! Cu bonus o vreme rece dar cu mult soare şi o toamnă în culori fierbinţi.

Când s-a ascuns soarele şi a început să se lase întunericul şi frigul ăla mai tăios, ne-am grăbit spre gară pentru a-l culege şi pe tati şi a pleca în trei spre Sâmbăta de Sus, unde aveam parte de al doilea mare bonus al micii vacanţe: întâlnirea cu gaşca #dinromânia, aflată la capăt de ultim traseu pe acest an.

În 2011 nu am participat la niciuna dintre turele organizate din campania Redescoperă România dar trebuie să admit că ne-am simţit foarte bine când am văzut că nu am fost uitaţi la această ultimă întâlnire şi că, vorba lui Bobby şi a Anei, facem totuşi parte din familie. Nemaivorbind că ne-am bucurat, din ce spun toţi, de cel mai frumos moment din toate ediţiile: cu surprize, distracţie, festivitate, emoţii şi… prea puţin timp pentru a sta alături de ceilalţi participanţi. Ne-am distrat cu mic şi cu mare la sesiunea de team building, am reuşit să vedem şi lipiţanii de la herghelia Sâmbăta de Jos sau vacile întocându-se la casele lor, ne-am înmuiat din nou privirile în culorile toamnei iar noaptea am ridicat lampioane către cerul înstelat şi ne-am costumat. Minunată încheiere pentru o mică vacanţă, mulţumim pentru invitaţie şi ne pare rău că nu am putut vorbi sau petrece mai mult timp împreună. Când e vacanţă în LumeaMică se înţelege cine are prioritate!