Dacă vă aduceţi voi aminte, pe 28 iunie 2010, după o serie de zile marcate cu cod portocaliu în calendarul meteo, se anunţase în sfârşit cod roşu în Moldova, adică maximul de ploi şi inundaţii. În optimismul meu neobosit speram să mă strecor printre ameninţări şi veţi afla imediat dacă am reuşit.

După o primă zi foarte lungă mă trezesc aşa cum se cuvine, cu creierul aşezat ciudat în cutia craniană şi cu ochii greu de deslipit. Reuşesc să fiu totuşi punctuală la hotel şi constat că sunt din nou prima la semnat condica. Nu am timp să regret pentru că în câteva clipe cerul capătă nuanţe de plumb şi ploaia curge de zici că mai e puţin şi avem nevoie de o Arcă…

Aşa că toată întârzierea spre bine, până la plecare se potoleşte potopul şi pot să îmi şterg şaua de apă, ca să nu mă aşez direct în baltă. De data aceasta avem parte şi de peisaje la ieşirea din Piatra Neamţ, se văd lacul şi dealurile, ornate cu frişca norilor. E foarte frumos şi mă las furată de sentimente ce se dezgroapă astfel, prin puterea imaginilor ce reîmprospătează retina.

La barajul Bicaz am un şoc: o cascadă uriaşă se prăvăleşte de sus iar apa ţâşneşte cu forţă şi vuiet, aşa cum nu am avut ocazia să o văd vreodată, în vremea celor 18 ani petrecuţi în zonă. De pe baraj imaginea capătă nuanţe austriaco-româneşti, aducându-mi aminte de peisajele ireal de frumoase de la Hallstatt.

Impresia nu durează mult, pe partea cealaltă a podului descopăr, alături de alt peisaj încântător, semnătura indubitabilă şi iremediabilă a României noastre “mereu suprinzătoare” şi mereu jegoase: o colecţie de peturi plutind liniştite pe apă.

Vremea pare să ţină cu noi şi dăm mesaje pe twitter în care arătăm tuturor că e soare. Nici minunea asta nu durează mult, pentru că în apropiere de Poiana Largului începe să toarne. Aici facem o pauză pentru a “ne râde” puţin de persoana în cauză.

Tragem pe dreapta, o maşina în faţa mea, una în spate. Eu unde altundeva decât în bătaia ploii, pe motor. Simt că nu stă Loona prea bine, aşezată ea pe cric dar cam dreaptă din cauza drumului înclinat. Parcă nu aş vrea să mă foiesc prea mult şi aşa o să dureze ceva echipatul meu şi o să îmi iau nişte gânduri bune de la ceilalţi. Preventiv mă mut pe partea ei dreaptă, cu gîndul că aş putea-o propti dacă vrea să se lase pe o ureche. Zis şi făcut, imediat după ce scot costumul de ploaie din tankbag se lasă şi ea pe mine, cu drag, ca şi cum nu m-ar fi simţit de mult aproape. Reuşesc eu să o ţin stâns în braţe şi pe cei doi genunchi, într-o poziţie de ai fi zis că vreau să mă aşez pe vine şi să fac nu spun ce. Îmi dau seama că e cam grea şi că din poziţia aia nu am şanse să o aduc la o ţinută normală. Cei din maşina din spate se uită uluiţi la mine, nepricepând probabil de ce fac eu genoflexiuni în ploaie cu mobra pe genunchi. Sunt cu casca pe cap aşa că îmi e greu să comunic doar din priviri. Ana coboară totuşi dar îmi dau seama că forţa ei nu va fi suficientă. Prin staţie află şi maşina din faţă că am probleme şi apare salvatorul Bobby, care mă ajută să o ţin, să trag costumul deja ud peste costumul deja ud, să o ţinem din nou la a doua ei încercare de a abandona poziţia verticală, să îmi pun mănuşile fleaşcă şi uite aşa, udă dar cu Loona nevătămată, aşezată corect între picoare, plecăm din nou.

Imediat după Poiana Largului constatăm că era un Petrom. Ar fi fost mult mai uşor şi mult mai uscat să mă îmbrac acolo, dar asta e, o fi efectul Stâncii din Poiană. I se mai spune Stânca Dracului şi se crede că a fost aruncată de respectivul de pe Cehlău, pentru a opri un cocoş harnic din apelurile sale de dimineaţă. Voi cred că înţelegeţi furia lui firească, cui îi place să fie trezit cu noaptea în cap? Localnicii se tem de ea, pentru că mulţi tineri au murit din greşeală sau intenţionat, datorită înălţimii sale. Stânca asta e de obicei proţăpită în mijlocul unei albii secate, dar acum e şi ea pe jumătate în apă aşa că se răzbună pe cine poate, mai precis pe motocicliştii fraieri…

Mai departe plouă mai puţin sau în etape, oricum ne aşteaptă drumuri mai proaste dar care compensează prin unele dintre cele mai frumoase peisaje ale Moldovei. La un moment dat ne intersectăm cu drumul ce vine dinspre Maramureş, prin pasul Prislop, şi îmi aduc aminte cu groază de cantitatea de gropi prezentă pe acel drum. Groază de care uit repede pentru că după Vatra Dornei intrăm pe teritoriul celor mai faine drumuri din Bucovina, un singur cuvânt spune tot: PERFECTE!

O altă ploaie sănătoasă mă întâmpină fix după curbe, aproape de Câmpulung Moldovenesc, dar scap parţial oprindu-ne la masă. Nu că la plecare ar fi mai bine, plouă la fel de hotărât. Din fericire se mai opreşte cât vizităm mânăstirile Moldoviţa şi Suceviţa.

Drumuri frumoase, veşnicele căpiţe care fac ce fac şi tot ies bine în poze, chiar şi pe un fundal cenuşiu, liniştea din mânăstiri, toate sunt menite să mă facă să neglijez ploaia sau tunetele ce se aud din ce în ce mai ciudat.

E clar că tunetele nu prevestesc o seară însorită ci ruperea de nori prin care am onoarea să trec cu bine şi să ajung eroul zilei. Sunt zone în care trecem prin apă fără să ştim prea bine ce e dedesubt, “pârâiaşe” sau mai corect viituri tulburi au rupt deja pe ici pe colo asfaltul şi traversează învolburate şoseaua, aducând cu ele pietriş, bucăţi de lemn şi multe alte componente naturale, numai bune de alunecat pe ele. Tirurile trec cu aceeaşi nesimţire pe lângă mine, împroşcându-mă cu apă. Coechipierii din maşini îmi sugerează la un moment dat să caut o pensiune înainte de a fi mai rău însă eu mă gândesc că au dreptate, nu poate fi decât mai rău şi prin urmare trebuie să o şterg cât mai repede din zonă. Tocmai am aflat cum un prieten şi-a găsit motocicleta inundată complet într-o parcare de prin Olanda sau Fanţa şi credeţi-mă că nu a fost o sarcină uşoară să o facă din nou funcţională. Iar un sat de pe munţii din Moldova nu e tocmai locul potrivit în care să ai nevoie de ajutor tehnic… Aşa că strâng din dinţi şi merg mai departe, abia văzând ceva prin densitatea ploii, ghidându-mă după stopurile maşinii din faţă şi cântând ca de obicei în cască, de bucurie că până la urmă ne apropiem de Suceava şi că drumul devine doar ud, fără alte surprize.

Îi mulţumesc lui Adrian pentru ideea de a pune melodia Riders on the storm pe filmuleţul de mai jos. Vă asigur că ploua mai zdravăm decât se percepe în imagini şi că nu era niciun killer on the road, doar o mamă nebună, plecată de acasă la plimbare, pe motor…

Happy End de zi cu ţuică, bere şi sentimentul acela plăcut că am reuşit ceva. Nu ştiu exact nici acum ce am reuşit, dar ceilalţi (adică Ana, Oltea, Corina, Adrian, Mugur şi Bobby) au fost atât de drăguţi şi m-au lăudat atât de mult încât au reuşit să mă facă să cred că sunt grozavă. Una peste alta chiar a fost o zi grozavă, de care îmi voi aduce aminte mereu, cu plăcere.

Dacă nu ai citit găseşti aici şi:

Episodul 1

Episodul 2

Am descoperit aceste locuri plimbându-mă cu bicicleta. Am început prin a urca doar până în Măgura, la o bere sau un picnic, apoi am zis că merită văzut şi ce e după deal! Unele locuri a trebuit să le iau la picior, altele au putut fi văzute de pe bicicletă, de la un cap la altul. Încet, încet, aceste ture au devenit o tradiţie şi din când în când ne strângem mai mulţi sau mai puţini şi luăm încă o dată totul la rând, începând cu Măgura.

Măgura

Urcăm încetişor drumul prin pădure din Zărneşti până în Măgura. Chiar înainte de a ajunge la primele case, copacii fac loc unei privelişti de vis. Suntem agăţaţi deasupra văii şi privim plaiurile ce ne uimesc de fiecare dată.

Măgura este cea mai nordică dintre aşezări şi îşi ia numele de la culmea ce se ridică deasupra satului. Există două posibilităţi de acces auto, fie din Zărneşti, fie din Moeciu de Jos. Ambele sunt neasfaltate dar primul este în stare mult mai bună. În timp aici au apărut şi pensiuni, la ”drumul principal”, dar în rest casele sunt dipuse fie în pantă, fie în mici văi, fie în vârfuri de deal, mai mult sau mai puţin izolate.

Foarte interesantă este aşezarea acestui sat chiar deasupra unor chei înalte şi abrupte, Prăpăstiile Zărneştiului. Versantul stâncos opus al cheilor se înalţă deasupra nivelului satului, iar ultimele case se află chiar la marginea prăpastiei.

Din Măgura pornesc şi trasee turistice care duc în Bran sau în satele următoare, trasee accesibile şi nu foarte lungi. Un traseu urcă în Şaua Măgurii, o locaţie aeriană de unde pe timp frumos se pot observa în depărtare toate împrejurimile, începând cu satele următoare în faţă, apoi, Piatra Craiului în dreapta, Bucegii în stănga şi Leaota alături de ei.

Verdele ierbii din Măgura mă încântă de fiecare dată când urc aici. Mi se pare cel mai frumos verde, cum parcă nu am mai văzut.

Peştera

Cu bicicleta am urcat din Măgura spre Peştera pe un drum de căruţă cam dărâmat dar pe care am mai văzut şi maşini. Am trecut pe lângă Schitul Peştera, un lăcaş sfânt construit de curând, aşezat într-un fund de vale, împrejmuit de dealuri. Apoi am cotinuat până la o intersecţie pe o culme. Aici vine din sânga un alt drum care urcă din Moeciu de Jos, parţial asfaltat. La dreapta se ajunge la Casa Folea, cea mai veche casă de oaspeţi din zonă. Dacă aveţi chef de un bulz făcut ca la carte, cu cârnaţi şi ţuică de casă, atunci merită să treceţi pe aici.

La aceeaşi interseţie, dacă se face stânga, adică înspre Moeciu, se poate ajunge la Peştera cu Lilieci. Este o peşteră mică, neiluminată, care în perioadele ploioase este cam plină de noroi. Am văzut un singur liliac, dar ne-am târât prin câteva galerii înguste şi ne-am distrat. Aici există un puţ despre care legenda spune că duce în sus la biserica ce se află deasupra peşterii. Aceasta ar fi fost scăparea localnicilor din calea inamicilor pe vremuri.

În tura noastră, de la intersecţie am coborât pe un drum bunicel, dar abrupt, până într-o vale de unde am început să mergem numai pe potecuţe de-ale localnicilor şi de-ale animalelor. În curând am ajuns şi în Şirnea.

Şirnea

Următorul sat este puţin mai mare. Se poate ajunge şi aici din Moeciu. Sunt pensiuni, este şi o crescătorie de struţi care ne-a amuzat. Aici ne aflăm între dealuri, nu mai este aceaşi vizibilitate, dar relieful este acelaşi, plaiuri verzi, tăiate de garduri, case împrăştiate şi multe animale la păscut.

În Şirnea am obişnuit să facem un popas la bere, îngheţată sau orice poftim. Merităm,  doar am ajuns singuri până aici. Alegem mereu ”Magazinul cu de toate”, din dreptul unei intersecţii. Apoi ne continuăm drumul.

Ciocanu

După Şirnea mergem pe un drum forestier până mai întâlnim nişte case izolate la marginea pădurii. Ciocanu seamănă mai mult cu un cătun. De aici urmează o coborâre lungă pînă în satul Dâmbovicioara.

Dâmbovicioara

Bineînţeles că am auzit cu toţii de Valea Dâmbovicioarei. Ei bine, satul Dâmbovicioara se află pe această vale, iar casele lui sunt cocoţate până în deal. Ajunşi în vale, am luat-o la dreapta, înapoi spre munte, spre cabana Brusturet. Drumul este foarte îngust pe câteva porţiuni am prins un mare balamuc, în faţa Peşterii Dâmbovicioara. Imediat după acesta totul se eliberează şi devine o plăcere să înaintăm prin răcoarea văii. Ne întoarcem încet printr-o vale paralelă cu drumul străbătut, lăsând pe dreapta încă două căi de acces pentru zonele văzute.

Satele dintre munţi sunt o oază de relaxare, ferite de fluxurile de turişti gălăgioşi, cu toate că se află foarte aproape de Bran şi Moeciu, destinaţii arhicunoscute. Cine trece pe aici este hotărât să vadă  mai mult decât nişte copaci şi nişte dealuri şi astfel timpul pare că se opreşte, chiar dacă doar pentru o clipă scurtă.

Impresii scrise de: Octavia Borteş

Articole similare:

Valea Ampoiului, poarta spre Ţara Moţilor

Rîmetea, satul de sub Piatra Secuiului

Colţul tău din România

A doua zi de dimineaţă, mic dejun pe prispă. Cafeaua pe nişte buturugi în curte, sub un măr plin de omizi. Nu-mi plac omizile. Soarele de ieri… ia-l de unde nu-i.

Am plecat iar să explorăm în zonă. Adică: primul deal accesibil pe care am putut să căţărăm maşina a devenit brusc un punct de maxim interes… turistic. Apă, ciulini, berze şi nori de ploaie. Da, de data asta ne-a plouat.

Despre berze, numai de bine. Complet ne-cooperante, când să le faci poză zburau. Cică e o zicală, dacă vezi barza în zbor sau stând…. ceva în legătură cu căsătoritul. Le-am văzut şi-aşa şi-aşa, deci… sau mă căsătoresc.. sau nu!

Înapoi în Jurilovca, şi, înarmaţi cu niscaiva informaţii confidenţiale despre unde se găseşte peşte (obţinute printre zâmbete complice de la birtul unde mâncasem cu o seara înainte), mergem şi batem la porţi. Vorba vine, de fapt ne cam foiam în faţa porţii, neştiind cum să ne-facem-intrarea-dăm-buzna peste om în curte. Dilema s-a rezolvat uşor, a venit omul şi ne-a deschis. N-am apucat bine să dăm bună ziua că am şi aflat: “Calcan”. Nu tu ce doriţi, ce căutaţi dvs., nimic. Cred că se vedea în ochişorii noştri cu irisul în formă de peşte cam ce doream. N-am luat calcan, era scump… două cozi într-o pungă ori şapte kile ori 22 de lei kilu’…  Am luat somn şi şalău – câte două bucăţi zdravene de fiecare.

Cu captura în portbagaj, hai spre Enisala! Să ni-i gătească! Să-i mâncăm!

Trecem în trombă de prima intersecţie, la colţul căreia…

…hopa! Ia să dăm un pic cu spatele?

Tocmai ce trecusem pe lângă un pâlc de oameni – care pe băncuţă, care în picioare şi unul jos rezemat de stâlp cu… chitara în braţe! Ne-am dus şi i-am filmat. Şi am povestit cu ei. Gabi, care are cont de messenger şi nevastă în Spania, ne-a rugat să nu-l punem pe Youtube…. că-l vede. Şi-l ceartă. El era cel cu chitara, care cântă într-o formaţie… culmea, cânta şi bine. Ne-a zis să nu mergem la Gura Portiţei că e scump, e pentru d-ăia cu bani mulţi. Noi nu suntem din ăia cu bani, nu? Nu, nu suntem. Roman (Pavlov!), sau Romică, nu prea putea să vorbească, din cauza unei operaţii. La început nu-l înţelegeam, apoi, cu greu citind pe buze, l-am “ascultat”. Plângea… zicea că pe vremuri îi plăcea şi lui să cânte. Kostea… altă figură… 40 de ani de muncă pe vas. Pe el cică, dacă îl caut pe Youtube, îl găsesc. L-am căutat, l-am găsit. Şi încă unul, i-am uitat numele, ne întrebau prietenii lui dacă ghicim câţi ani are… n-am ghicit. Avea omul vreo 70, dar nu arăta cu o zi mai bătrân de 50. Am băut o gură de vin cu ei, am ascultat fragmente din “let it be”, în mijlocului uliţei, am ascultat un cântec minunat în rusă. Am plecat, şi i-am lăsat să povestească în continuare despre cât e de grea viaţa şi cât atârnă anii de muncă… şi ce frumoasă-i viaţa.

Sper să nu se supere pe mine că am pus totuşi o poză…

Fuga înapoi în Enisala la femeile care ne găzduiau, unde am asistat la prepararea borşului de peşte.

Reţeta e aşa:

Se curăţă peştele de solzi, de intestine, se spală. Se pune zarzavatul la foc: trei cepe, trei roşii, un ardei, doi morcovi, doi cartofi, tăiaţi în patru; de fapt, toate legumele tăiate în bucăţi mari. Se pune sare la fiert cu zarzavatul. Când sunt fierte, se pune peştele, plus oţet după gust. Nu se pun alte condimente. Peştele e fiert când îi ies ochii ca mărgica… La sfârşit, leuştean proaspăt.

Ah! Şi cred că un ingredient secret ca să-ţi iasă borşul bun e să fii mereu cu zâmbetul pe buze… cel puţin aşa era bucătăreasa noastră, care ne povestea despre alte şi alte reţete minunate, despre cât îi plac bucatele de peşte şi despre cum nu poate să mănânce “de cumpărat” de la magazin, pui sau alte mâncăruri, pentru că s-a obişnuit cu ale ei, sănatoase, din grădină şi crescute în curte (a mărturisit totuşi că “mezelurile de la Bucureşti” îi plac…), despre cum au găzduit nişte fete din Spania şi nu pricepeau o vorbă, dar cum se înţelegeau totuşi tare bine cu ele… Cred că există un limbaj internaţional al oamenilor faini…

Ce nu ştiam eu este că nu se serveşte peştele în supa preparată, ci separat pe o farfurie întinsă, cu un pic din legumele lângă care a fiert, şi cu o saramură făcută din oţet, un pic de supă.. şi nu mai ştiu ce. De-abia apoi, după ce am mâncat peştele ni s-au adus şi farfuriile cu borş. Şi şalăul prăjit, rumenit bine în făina de mălai, servit cu mujdei frecat de usturoi şi cu mămăliguţă. Gata, nu mai pot să scriu despre asta! Nu mai pot!

Seara a fost una tihnită şi frumoasă, la un pahar de vin. Usturoiul a ieşit şi el pe unde-a putut. A treia zi am cercetat zona după pensiuni şi am dat o tură prin Babadag , care, deşi se lăuda cu diverse puncte de atracţie turistică, nu ne-a impresionat cu nimica. Poate nu ne-am uitat noi unde trebuie. Vremea era tot mohorâtă, aşa că am fugit mai repede cu vreo două ore decât plănuisem iniţial…

Am rămas încă în suflet cu liniştea de-acolo, şi cu zâmbetul însorit. Aş mai merge, zău…

Impresii scrise de: Ina Popa

Prima parte: Cum am plecat eu la Enisala? (1)

]]> http://lumeamare.ro/2010/07/22/cum-am-plecat-eu-la-enisala-2/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2010/07/21/leapsa-locul-meu-preferat-din-romania/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=leapsa-locul-meu-preferat-din-romania http://lumeamare.ro/2010/07/21/leapsa-locul-meu-preferat-din-romania/#comments Wed, 21 Jul 2010 11:21:15 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=10739 Bobby Voicu a lansat astăzi o leapşă legată de locurile noastre preferate din România. Şi uite aşa, din mână în mână şi din tweet în tweet, a ajuns şi la mine pe twitter, prin intermediul Anei Bulgar.

Greu de hotărât şi de ales un singur loc. Dacă acum câţiva ani aş fi zis, aşa cum a mai glumit cineva, că locul meu preferat din România este Austria ,  în ultima vreme, tot călătorind prin România, mi-am amintit ce ţară frumoasă avem şi am ajuns la concluzia că e aiurea să amesteci problemele economice sau cele legate de educaţie cu frumuseţea unor meleaguri.  Aşa că deodată aş avea multe locuri pe care aş putea să le numesc: ar fi Delta, aşa cum am cunoscut-o acum cel puţin 10 ani, ar fi Sibiu sau Cluj sau tot ce am văzut ultima dată când am mers spre Cluj, inclusiv Transfagaraşanul acoperit de nori… Ar mai fi Moldova cu amintirile ei din copilărie sau Maramureşul prin oamenii şi magia lui.

Dar mă voi opri totuşi cu enumerarea şi voi alege un loc pe care nu l-am mai văzut de mult dar care nu mi-a ieşit niciodată din suflet, muntele Ceahlău.

Din Piatra Neamţ,  locul în care am trăit până la 18 ani, nu trebuia decât să decidem spontan că plecăm, a doua zi în zori să fim la tren şi în jurul prânzului priveam lumea de sus, admirând privelişti care fac acum parte din bogăţia mea cea mai de preţ. Pe Cehlău am plecat pentru prima dată singură de acasă, în excursii cu cortul. Sau am dormit la cabană, în condiţii dubioase de care atunci puteam să râdem şi să ne simţim bine mai departe. Am dormit şi pe mese, atunci când era prea plin, prea frig să punem cortul şi prea târziu ca să ne întoarcem. Pe vremea aceea cortul de 4 persoane găzduia fără probleme 8 şi ploaia nu era un motiv de îngrijorare.  Erau timpuri în care dragostea nu însemna neapărat sex şi prietenii erau reali, atât pe munte cât şi acasă.

Am trăit (pentru că văzut sau vizitat mi se pare prea puţin) Ceahlăul iarna, vara şi primăvara.  L-am cucerit alături de vechi prieteni, făcându-mi noi prieteni sau acceptând pur şi simplu o aventură. L-am urcat iubind sau suferind după o iubire pierdută. Muntele ăsta a avut parte de tot curcubeul sentimentelor mele.

Ba uneori am văzut şi marea de la înălţimea lui, într-o zi limpede. Şi nu exista o imagine mai liniştitoare, când eram în centrul oraşului Piatra Neamţ, ca silueta lui în depărtare. Zilele senine în care se vedea Ceahlăul din oraş deveneau imediat zile mai bune!

De aceea am vrut să scriu despre el, pentru că nimic nu este mai frumos şi mai memorabil decât emoţia tinereţii în mijlocul naturii! Mi-e dor de Ceahlău!

Vouă de ce loc de suflet din România vă este mereu dor? Dau leapşa mai departe către Cornelia, Imperator şi Marius şi oricui doreşte să o preia!

De-acolo până la un “nu-mi zi de două ori”, urmat de un brusc şi neprogramat concediu obţinut în maxim jumătate de oră, n-a fost decât un pas. Sau doi-trei…

Ce ştiam despre Enisala? Mai nimic. Doar ceea ce auzisem despre Răzvan Voiculescu şi EMA, şi-n rest nimic. Un google repede, şi-am aflat că înseamnă “satul nou” … dar atât, că n-am avut timp să mă uit mai mult. Nici măcar nu localizasem pe hartă ca lumea unde mă duc.

Drumul a fost extraordinar de frumos şi-am străbătut o furtună ca-n poveşti. Pozele sunt din maşină, în goana mare, nu cred că se vede de fapt cât de negri erau norii şi cât de ameninţători. Coduri galbene peste coduri roşii de avertizare şi-o furtună… ca acelea! Am găsit drumul destul de uşor, cu toate că harta era acasă; sunt ceva indicatoare şi săteni binevoitori pe drum, care te îndrumă, deşi uneori într-o română aproximativă.

Până să ajungem însă în furtună, vorba cântecului, am oprit un pic (ocolul e foarte mic), la pădurile inundate de la Giurgeni. Zic eu, cum inundate? Ei uite-aşa şi cică e şi un loc foarte bun pentru pescuit. Nu mă aşteptam să fie atât de spectaculos… Iarăşi câteva poze din maşină, deşi la unele opream pentru nişte unghiuri mai bune. A, trebuie spus că şi pe acestea le-am făcut cu “savoniera” mea, care până la urmă se pare că  nu m-a dezamăgit aşa de tare….

Prima imagine pe care am văzut-o în Enisala mi-a dat de înţeles cam pe unde ajunsesem. Nici nu visam însă ce urma să mai descopăr. Un loc plin de linişte, neinvadat de turiştii degrabă-lasători de pet-uri şi mizerii, fără manele şi grătare… Dar deja asta e un clişeu. Un loc în care simţi cum creşte iarba… şi sufletul. Cu faleze care se aseamănă coastelor Irlandei (n-am zis-o eu pe asta, că n-am fost pe acolo.) Cu cetăţi – care mai impresionante şi mai părăsite, care mai… părăsite şi-atât. Cu ruşi care cântă la colţ de stradă, cu băbuţe la care stai în gazdă şi camera străluceşte de curăţenie…. Ştiţi voi camerele alea în care stai în gazdă la mare, la câte vreo casă mai amărâtă, ca să nu plăteşti cameră la hotel? Ei, nici o legătură cu gazda din Enisala!

Nu, nu am stat aici, dar asta era aproape prima imagine, cea de care vă povesteam. Şi, îndrăznesc a zice: o casă tipică pentru zonă, cu acoperiş de stuf şi cu verde şi albastru pe la geamuri şi uşi.

Normal, după ce ne-am găsit “bunica”  şi ne-am cazat, am fugit instantaneu la joacă prin împrejurimi. Acuma vine un pic partea în care camera mea foto nu reuşeste să surprindă la fix galbenul-galben al grâului, verdele-verde-şi-mai verde al pădurilor şi câmpurilor şi albastrul-albastrului cerului… A? Am zis albastrul cerului??? Da, dom’le, incredibil, dar după furtuna ca-n poveşti de pe drum, am prins o zi absolut superbă în Enisala şi în zonă, fără strop de ploaie.

Drumul spre cetate a fost aşa: gol. Puşcă. Nici ţipenie de om. Numai nişte muşte proaste şi extrem de grase. Linişte. Cetatea, ca orice cetate, pusă în vârf de deal să vezi duşmanul când se-apropie. Nu venea duşmanul, veneam noi. Era să ne împiedicăm de un semn (îmi pare rău că nu i-am făcut poză!) un semn, zic, pe o tablă ruginită, pusă departe de drum, pe care scria ceva de genul “vizită cu plată”. Degeaba scria… nici ţipenie de om! Numai când am plecat am auzit nişte voci, care voci nu ne-au băgat în seamă şi nu ne-au cerut nimica.

Mai departe, tot din setea de a explora şi fotografia tot ce puteam, am plecat în Sarichioi, comuna lângă lacul Razim (Razelm). Ei, nu ştiu care-i denumirea corectă, că pe hărţi apare cu ambele nume. Dacă despre lac n-am aflat care-i varianta câştigătoare, în schimb despre comună ce ştiu e că nu se pronunţă aşa frumos pe toate literele cum făceam noi… E cumva un “Sar’chioi” cu accentul pe “chioi”.

Am găsit un ponton minunat, numai bun de stat cu burta la soare şi cu picioarele în apă. Pescăruşii cărora le-am luat locul pe ponton n-au fost însă foarte încântaţi. Am găsit şi prohibiţie, ceea ce ne-a încurcat puţin planurile de a găsi ceva peşte de cumpărat. Dar numai puţin. Am văzut şi-o băbuţă care pescuia totuşi, ascunsă-n stuf, şi mi-am dat seama că pentru ochiul meu neantrenat (şi obişnuit cu “pescuitul-activitate-bărbătească”) era ceva, cumva, nefiresc. La noi băbuţa de la sat se duce în grădină şi culege câteva roşii sau mărar de aruncat în ciorbă sau salată, la ei dă o fugă pe baltă şi adună câţiva peşti pentru aruncat în tigaie. De fapt, parcă totuna e, nu?

După stat la soare, linişte, soare (am mai zis? Soare!!!), şi o sesiune de fotografiat te-miri-ce şi mai nimic, după câteva ture în maşină la 5km/h prin sat (a, vă-ntrebaţi ce doamne-iartă-mă poţi să vezi într-un sat de pescari? Păi.. nu ştiu. Dar vedeţi şi voi în poze…. ), după toate astea, hai ‘napoi spre Enisala… şi mai departe spre Jurilovca. Drumul între cele două e de evitat. Adică asfaltul e atât de prost pe o porţiune de vreo 3km, şi cu nişte hăuri (Nu gropi. Hăuri.) atât de mari, că mai bine o iei pe drumul de pământ bătătorit care e la câţiva metri de şoseaua fostă asfaltată.

Ajunşi în Jurilovca, la fel ca orice mari exploratori în viaţă, am văzut primul semn de informare turistică, şi-am cotit spre stânga către cetatea Argamum. Ei, la asta nu i-am reţinut numele, a trebuit să-l caut din nou pe net.

Cetatea e de fapt o mare ruină, ce potenţial turistic ar avea nu ştiu să vă spun, însă priveliştea…. priveliştea… o minune!. Aici sunt falezele de care vă spuneam, lângă apă, apă cât vezi cu ochii (“mă, ce vedem noi aici? Vedem marea cea mare?”), respectiv lacul Goloviţa, şi, cred eu, se vedea şi marea…. Ne-am căţărat cât se sus se putea, printr-o mare de… lăcuste. Eu un pic isterică, normal, şi dând din mâini ca apucata, că săreau toantele în toate direcţiile. Ele, în schimb, uşor enervate că ne fâţâiam de colo-colo printre ele şi ciulini.

Sper că vă puteţi da seama din poze cât de sus eram. Activitatea principală: evident, relaxare la soare întinşi pe ruinele cetăţii, cu ochii pierduţi ba în albastrul cerului, ba pe întinderile de ape. Asta, până am remarcat o piele de şarpe. Pozat, plecat.

Tot lângă cetate am văzut şi un loc superb de făcut plajă, şi un cal insensibil la încercările mele de a-l fotografia. Şi o broscuţă care traversa strada. M-am oprit, i-am făcut un frumos portret, am trecut-o strada, să n-o calce vreo maşină, iar ea… cred că a facut pe ea. Deoarece până am terminat de pozat, s-a făcut baltă sub broscuţă. Păi e frumos aşa

Moment publicitar din Jurilovca: există benzinărie. Bine-bine de ştiut asta. Benzinăria are două pompe, una motorină, una benzină. Nici un număr pe ele. Alimentăm. Ne uităm – nici un număr. Zic, râzând, hai mă, la câte pompe au aici doar n-o să te întrebe “ce pompă”. Ba! A întrebat!

Citeşte continuarea, despre berze, ruşi şi ciorbă de peşte în Cum am plecat eu la Enisala (2)

Impresii scrise de: Ina Popa

Haideţi aşadar să vă povestesc cele mai importante lucruri pe care le-am aflat şi făcut în aceste două zile.

Carpatair este o companie foarte faină, a fost prima dată când am zburat cu ei, într-un avion mic. Personalul este cu adevărat amabil şi chiar dacă aeronava e miniaturală şi vrând nevrând mai dai cu capul de chestii, eşti consolat de stuardeze că şi ele păţesc aşa chiar dacă zboară atât de des…. Cu toate acestea ai loc suficient pentru picioare, lucru extrem de util atunci când trebuie să stai locului pe un scaun, chiar şi pentru 50 de minute. Iar revista are articole excelente, le-am devorat pe cele ce povesteau despre Crimeea sau Atena şi nu numai. Da, Carpatair a fost unul dintre sponsorii acestui tur însă cuvintele mele de laudă sunt sincere.

Deşi atât de aproape de vest, Aradul păstrează contrastele specifice României: arhitectură veche frumoasă, cu arome vieneze (de care arădenii sunt foarte mândri, numindu-şi oraşul Mica Vienă), în mare parte lăsată să se piardă. Vedeţi mai jos câteva imagini ilustrative, specifice tristeţii care te cuprinde în orice oraş din ţară, contrastând cu umorul şi inventivitatea specifice acestui popor, în felul în care s-au acoperit, de exemplu, nişte pereţi exfoliaţi.

Tot la capitolul creativitate, am găsit în Arad şi ilustrarea perfectă a masculinităţii la o maşină. Vă rog să priviţi unde trebuie, adică între roţi!

La polul opus, clădirile frumoase din centru chiar te transportă cu gândul în alte părţi din Europa, sau poate mai corect spus într-o Românie aşa cum ar putea să fie. Mi-au plăcut în mod special Gara, Primăria şi clădirile din jurul ei, Catedrala Catolică sau statuile din Piaţa Reconcilierii.

Gazdele noastre din Arad s-au dovedit a fi oameni extraordinari, ne-au prezentat oraşul şi multe detalii din culisele istorice ale acestuia, făcându-se să ne simţim aproape ruşinaţi de ignoranţa noastră. Adrian a fost un ghid ideal iar Cristina şi Daniel ne-au însoţit indiferent de caniculă, oră târzie sau matinală, cu o enegie şi pasiune care ne-au molipsit şi ne-au făcut să ne simţim şi mai apropiaţi de acest oraş.

Turul a pornit de la Gară, a cărei arhitectură a reuşit cumva să scape de tendinţele comuniste, continuând pe lângă caterdala ortodoxă ce a distrus un parc (din spusele lui Crazy, al patrulea arădean care a înfruntat căldura alături de noi), apoi pe bulevardul cu liniile de tramvai străjuite de copaci, ajungând la impunătoarea clădire a BNR sau alba Primărie.

Spectaculoasa Catedrală romano – catolică mi-a rezervat o mare surpriză, în plus faţă de frumuseţea ei: pe frontispiciu se poate vedea o copie după Pieta lui Michelangelo, un grup statuar pe care încă nu am avut ocazia să îl admir la Roma (deşi îmi doresc asta foarte mult) dar uite că am reuşit să îl văd aici! Mulţumesc Arad!

Puţin mai încolo este Teatrul clasic la a cărui deschidere a fost prezent însuşi Franz Iosef al Austriei. Vedeţi, ne apropiem din ce în ce mai mult de Austria…

După ce ne-am târât efectiv pe lângă Biserica Ortodoxă veche, am încercat o mică oprire la umbra Statuii Libertăţii din Piaţa Reconcilierii, cunoscută şi ca Monumentul celor 13 generali. Nu am reuşit să rămân prea mult la umbră, frumuseţea acesteia făcându-mă să vreau să îi dau ocol. Statuia a fost realizată cu ocazia comemorării morţii a 13 generali din armata maghiară, executaţi de către autorităţile din Viena. Am citit ulterior că silueta feminină centrală simbolizează Ungaria iar cele 3 grupuri alegorice reprezintă spiritul de luptă, sacrificiul, moartea eroică şi forţa regeneratoare. Grupul statuar a fost dezmembrat pe timpul comuniştilor şi ţinut, dacă puteţi să credeţi, într-un grajd şi în cetatea care este totodată şi unitate militară. Poveştile continuă şi sunt foarte interesante şi controversate, însă nu vreau să vă plictisesc (puteţi citi un articol cuprinzător în Revista 22). Eu una mă bucur pentru că am văzut monumentul din punct de vedere artistic, aspectele politice mă afectează mai puţin. Vis a vis se află replica, un monument dedicat românilor – de unde vine şi ideea de reconciliere.

Căldura ne-a doborât aşa că ne-am bucurat să ajungem din nou la răcoare în cafeneaua Boema, pentru întâlnirea bloggerilor. Aici limbile s-au dezlegat destul de greu, abia am reuşit să spunem cine suntem şi ce vrem noi de la viaţa şi blogurile noastre. Preiau şi eu lista participanţilor de la Daniel, mi-a fost greu să reţin pe toată lumea: Lucian Valeriu,  Maddy, Denis, Crazy, Gabi de la WWMP, Adi Pica , Bernadette , Tomckat, Vasile de la Vestic …

Diploma de cetăţean doipedoi ne-a mai înviorat puţin, atât cât să reuşim să ajungem în răcoarea de la hotel pentru un duş şi un somn stilul buştean, de cel mult două ore.

Spre seară am poposit pe malul Mureşului, într-un ştrand animat şi plin de terase. Am stat chiar lângă apă, am mâncat ceva bun şi am râs cu lacrimi observând felul în care online-ul a pătruns chiar şi în limbajul de restaurant. Chelnerul nostru, un tip spontan pus pe şotii şi poante, ne-a tratat cu expresii de genul “brb” sau “you got mail” la sosirea notei. Unice în toată experienţa mea de mers prin restaurante au fost petalele fresh şi cât se poate de reale, de trandafir, găsite în notă.

Spuneam că Adrian a fost un ghid extraordinar? Pot să o mai spun încă o dată, pentru că după o zi atât de lungă şi după ce toţi ceilalţi au cedat şi s-au dus la culcare, a continuat să meargă doar cu noi doi, într-o incursiune nocturnă destul de lungă, prin acelaşi Arad.

Aşadar încă o noapte cu prea puţine ore de somn… după care am halit omleta din dotarea hotelului şi am pornit fuga spre Muzeul de artă, unde la galeria Clio am prins o expoziţie foto foarte interesantă. Mai aveam ceva planuri ce includeau muzeul de istorie dar am realizat că nu mai este timp şi ne-am încheiat periplul la înălţime, prin amabilitatea celor de la Hotelul Astoria care ne-au lăsat să mergem în turmă pe terasa unui restaurant gătit de nuntă, pentru a face ceva poze panoramice.

Cam asta a fost… Am început în avion şi am finalizat tot acolo, nevenindu-ne să credem că a fost atât de scurt! Ne-am întors aşadar în Bucureşti, eu şi Alex plus ceilalţi 3 călători – invitaţi din Bucureşti, alături de care ne-am simţit excelent: Adrian Ciubotaru, Corina Georgescu şi Bogdana Dumitru.

La final vreau să îl felicit pe Daniel pentru că s-a zbătut mai mult decât vă puteţi imagina pentru a pune în practică această incursiune în oraşul său. Îi mulţumim din suflet aşa cum mulţumim Eximtur, Carpatair sau Glsa, cei care au înţeles că promovarea României, chiar şi cu paşi mici, poate fi un lucru benefic pentru toată lumea. La mai multe astfel de manifestări şi să ne revedem cu bine Arad! E clar că de acum înainte nu te vom mai ocoli!

Voi încerca să pun mai jos impresiile tuturor, pe măsură ce apar, sper să nu uit pe nimeni. Oricum nu vă jenaţi să mă trageţi de mânecă sau să mă completaţi în comentarii.

În primul rând, un set mai amplu de imagini marca Alex găsiţi aici. Cu această ocazie vă reamintim că imaginile nu pot fi preluate şi folosite fără acordul prealabil al autorului!

Alte poveşti şi imagini:

Doipedoi, glsa, Maddy’s blog, Adrian din Arad, Cristina Dima, Crazy, Adrian Ciubotaru, Corina Georgescu

]]> http://lumeamare.ro/2010/07/19/prin-arad-nu-pe-langa-arad/feed/ 18 http://lumeamare.ro/2010/07/14/poiana-marului/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=poiana-marului http://lumeamare.ro/2010/07/14/poiana-marului/#comments Wed, 14 Jul 2010 05:00:55 +0000 Alina http://lumeamare.ro/?p=10363 Pe timp de vară încercăm tot mai des să evadăm din casă, în weekend. Şi orice s-ar  spune despre aglomeraţia şi drumurile de la noi, cu puţin efort şi o trezire matinală se poate ajunge oriunde. În plus nu toată lumea este concentrată în Bucureşti aşa că, dacă sunteţi bănăţeni, vă este cu atât mai uşor să ajungeţi în locul despre care vă voi povesti astăzi! Poate îmi veţi urma sfatul şi veţi ajunge acolo chiar în acest weekend!

Dacă vă place muntele şi vreţi să fugiţi de poluare şi aglomeraţie, vă recomand cu multă căldură o locaţie încă autentică: Poiana Mărului. La 20 de km de Caransebeş, pe DN 68, se află oraşul Oţelul Roşu. De aici continuaţi spre comuna Zăvoi, unde în dreptul gării drumul coteşte la dreapta, spre DJ683. După 12 km veţi ajunge în Mărul, apoi la lacul de acumulare… iar după 8 km de drum spectaculos, veţi ajunge în Poiana Mărului, la altitudinea de 500 m.

Poiana Mărului este amplasată într-un cadru natural deosebit de pitoresc : Muntele Mic, Nedeia şi Vârful Pietrii, cu versanţii împăduriţi, domină împrejurimile, iar în depărtare pot fi zărite crestele munţilor Retezat şi Ţarcu.

Nu vă aşteptaţi să găsiţi atmosfera de la Poiana Braşov : călătorul ajuns aici caută să se bucure de munte şi aer curat într-o atmosferă autentică. Amatorii de drumeţii au la dispoziţie mai multe trasee montane: spre lacul de acumulare de la Gura Apei, prin Şaua Iepii (1.727 m), între Masivul Bloju şi Baicu, spre vârfurile Cuntu şi Ţarcu, pe Valea Şucului, spre Muntele Mic ori pe valea pârâului Scorila,  spre Vârful Nedeii.

Amatorii de offroad şi enduro au la rândul lor la dispoziţie o serie de trasee pe care le pot parcurge în munţii care înconjoară staţiunea. Vă recomand cu căldură pensiunea Casa cu Meri, unde îl veţi găsi pe Saşa Simici, împătimit al muntelui, care vă poate fi ghid în munţii pe care îi iubeşte atât, după cum mi-a mărturisit : « Eu sunt pasionat de munte, înainte de a practica enduro am cutreierat pe jos munţii Ţarcului, apoi la ghidonul motocicletelor de teren. În momentul ăsta noi organizăm pentru oaspeţii noştri drumeţii montane şi tururi enduro cu ghid însoţitor. Noi ne străduim să facem ca lumea să se simtă la noi ca acasă. Este o afacere de familie, ne ocupăm personal de pensiune ca să putem oferi servicii de calitate. » Vă confirm, la Casa cu Meri te simţi ca acasă, iar bunica lui Saşa găteşte dumnezeieşte! Şi nu, nu e reclama mascată. Pur şi simplu eu cred că astfel de oameni deosebiţi merită să fie cunoscuţi! Iar dacă ar fi să le dau o sugestie, aceasta ar fi să ofere spre inchiriere biciclete – eu una m-aş fi bucurat sa pot  face o plimbare pe bicicletă în imprejurimi.

Mi-a plăcut Poiana Mărului. S-a construit mult în ultimii ani însă cu bun gust, aşa cum puteţi observa şi din imagini. Cred că orice copil s-ar bucura să vadă animalele văzându-şi de treaba liniştite, la ele acasă.

Din câte am înţeles eu, există multe pensiuni care oferă şi programe de team building. Preţurile sunt mai mult decât rezonabile, iar prostul gust chiar nu este bine primit aici!

Aşa că, dragi cititori, vă invit în Poiană! Treceţi după iar pe la noi să ne spuneţi cum vi s-a parut!

Se cheamă „concentrat” pentru că am reuşit într-un timp relativ scurt, adică trei zile, să adunăm impresii, locuri şi oameni pentru care, în alte situaţii, am fi avut nevoie de mult mai multe zile. Să vă explic aşadar care este reţeta, cu observaţia că nu trebuie neapărat să o încercaţi şi voi decât dacă iubiţi aceleaşi ingrediente…

Avem aşadar nevoie de: două motociclete, două cucuiete care au aceeaşi pasiune (călătoreala şi motoarele) şi un pretex, cum ar fi o vizită la prieteni, în alt oraş… cât mai departe dacă se poate!

Mai întîi se adună cucuietele dis-de-dimineaţă la benzinărie şi se rostololesc pe autostradă cu destinaţia Curtea de Argeş.

Se lasă la dospit pe o bancă în faţa bisericii, până când o idee comună se coace la soare: dacă tot am ajuns p’aici ce-ar fi să o luăm pe „scurtătură”, peste munte, pe Transfăgărăşan?

Se agită cucuietele, prin rău-cuvântatele gropi în asfalt din partea argeşeană a traseului, până se amestecă bine de tot şi nu se mai ştie unde se termină omul şi unde începe fierul, apoi se lasă din nou să se liniştească în mijlocul unui peisaj ce poate fi comparat cu oricare altul din lume (de la cucuieta de faţă citire, care s-a mai călătorit pe motor şi prin alte pasuri sau trecători din lumea de vest).

Se pun apoi cucuietele la abur…

După toată pregătirea aceasta, se adaugă pentru o aromă specială un praf de nori spectaculoşi şi un varf de linguriţă de oboseală la sosirea în Cluj. Se stropeşte rezultatul cu bere şi se lasă peste noapte, dar nu la rece…

A doua zi gătitul poate să mai aştepte pentru că intră în scenă cineva mult mai priceput, Adi Hădean. La care cele două călătoare sunt încântate de pastele savuroase şi complet seduse de Chocolate Lava, o miraculozitate de prăjitură pe care dacă nu aţi mâncat-o până acum aţi pus kile pe voi degeaba. Şi zice Adi că nici măcar nu e greu de făcut, dar eu până nu văd asta cu toţi ochii mei…

Puii de arici nu se mănâncă dar sunt şi ei pe acolo pentru a ne face ziua mai veselă!

Iar pentru o mai bună digestie, ne suim pe motoare şi plecăm spre Cojocna. Drumul pe şoseaua mărginită de iarbă înaltă şi dealurile aşezate în valuri blânde în jur ne ridică nivelul de încântare peste limite normale. „Noroc” cu evenimentul care ar fi trebuit să aibă loc acolo şi care se dovedeşte a fi o mare ţeapă, că ne mai revenim şi noi la sentimente terestre.

Ziua continuă cu o lecţie despre ceai şi o degustare cu tot dichisul, la Cosmin Dordea, fondatorul chadao.ro. E o plăcere să cunoşti oameni pasionaţi şi să schimbi păreri şi poveşti despre locuri îndepărtate din Asia! Când plecăm de acolo, vedem Clujul la apus şi traversăm cartierul Zorilor, o zonă liniştită şi fermecătoare, cu străduţe în pantă şi atmosferă occidentală.

Se lasă seara şi reîntregim echipa cu prietena care a fost de acord să împartă garsoniera ei de pitici cu noi. Mai facem o plimbare nocturnă şi privim fântâna cântătoare din faţa Catedralei Mitropolitane, o realizare care intră în categoria: „măcar au încercat”.

Iar după atâta zen şi poezie mergem la şi noi la meci… nu, nu înţelegeţi greşit, alţii au mers, noi doar am fost pe acolo pentru a-i întâlni şi a adăuga feţe „offline” unor oameni pe care îi ştiam doar din proiectele lor online, cum ar fi Andrei Crivăţ.

Am uitat să vă spun că partenera mea de drum, Ina, are trei mari calităţi: e motociclistă, e spontană şi nu are blog sau cont de twitter. Aşa că la acest drum a avut nesolicitata ocazie de a afla cum arată oamenii când trimit update la fiecare oprire, ce sunt alea şi cum se dau RT-uri în direct în mijlocul unei discuţii şi aşa mai departe, unii dintre voi ştiţi, iar celor care nu ştiţi nu vă doresc…

Pentru ultima zi revenim la reţeta pe care am început-o. Cucuietele sunt aşadar plimbate, încântate, răsfăţate, ai zice că nu mai e mult până e gata. Dar nu e aşa!

După o oprire la Salina din Turda, căreia îi voi aloca un articol separat, se adaugă puţină benzină şi ceva mai multă îngheţată (v-am spus că nu recomand să încercaţi) în timp ce ochii se îndreaptă spre o crăpătură în stânci, în depărtare. Treaba arărând destul de sexi, se strânge toată compoziţia şi se duce spre Cheile Turzii, atât cât permite drumul.

În plus, cum spontaneitatea în bucătărie nu strică niciodată, cucuieta din LumeaMare îşi aduce aminte de articolul scris de Octavia, despre Rîmetea, aşadar se pune la copt un nou “mic” ocol. Rîmetea este un sat binecuvântat prin aşezare şi prin oamenii care l-au locuit, iar în drumul spre Aiud, prin Cheile Vălişoarei, peisajul este aproape de perfecţiune. Pe de altă parte cuptorul încinge bine, făcând cucuietele să fiarbă în sos propriu. Nimic nu mai contează însă în acest cadru, nici găurile, nici pietrişul sau asfaltul pe alocuri inexistent.

De la Sibiu începând, se stopeşte cu apă în ploaie fină şi se ornează cu un curcubeu pe care nu îl mai fotografiază nimeni. E deja târziu şi ne dorim să ajungem pe lumină la intrarea în Bucureşti. Lucru care, uluitor, ne şi iese! Ca şi reţeta unui weekend senzaţional despre care tocmai v-am povestit, în ciuda faptului că nu suntem noi două cele mai talentate în bucătarie!

Închei aşadar cu o provocare: vouă ce ingrediente vă trebuie pentru a avea parte de un week-end la fel de frumos?

Cum am zis şi în primul articol, sunt locuri pe care le-am văzut când eram mică şi de care se leagă nişte aminturi uneori vagi, alteori dubioase.

De exemplu, de la Rezervaţia de Zimbri din Vânători Neamţ ţin minte doar un zimbru deranjat rău la stomac… vă daţi seama ce imagine mi-a rămas mie în minte timp de cel puţin 25 de ani! Nu ştiu dacă la vremea aceea am aflat şi de femela Roxana, una dintre primii trei zimbri importaţi din Polonia, a cărei soartă a fost crudă, murind epuizată după un mare film românesc. Cu siguranţă că nu am aflat, cine ştie ce altă traumă aş fi purtat cu mine pentru restul vieţii! Una peste alta la Rezervaţia de Zimbri şi Faună Carpatină “Dragoş-Vodă” ne întâmpină un mesaj propagandistic: “Vii ca turist pleci ca prieten”. Nu m-am prins cu cine trebuia să mă împrietenesc, în niciun caz cu ursul închis într-un spaţiu umil şi gata să sară să o înghită pe Nebuloasa! Poate cu păunul cel foarte alb şi fermecător, da, cu el m-aş fi putut înţelege!

Puţinii zimbri care sunt puşi de poză la turişti au, din fericire, suficient spaţiu la dispoziţie, la fel şi cerbii sau căprioarele. Nu prea ştiu ei bunele maniere, ne-au cam tratat cu spatele dar o poză – două de portofoliu tot am prins! Şi este evident că dieta lor e mai echilibrată! Am citit că restul de aproximativ 28 de exemplare trăiesc în parcul ce se întinde pe o suprafaţă enormă de teren şi se mai aşteaptă noi musafiri de prin Suedia. În salvarea acestei specii s-au înregistat progrese uimitoare, mai multe despre aceasta puteţi citi în articolul Octaviei despre rezervaţia de la rezervaţia Slivuţ din Haţeg.

În apropiere şi fără nicio legătură cu Fauna Carpartină, găsim Mânăstirea Neamţ, un loc în care simt că cineva mă urmăreşte. Descopăr la ieşire ochiul…

Continuăm drumul către Cetatea Neamţului. Nu urcăm însă spre aceasta înainte de a de potoli foamea la rstaurantul din vale şi de a umple Mercedesul cu borcane şi borcănaşe cu şerbeturi şi dulceţuri vândute de femeile întreprinzătoare din zonă. Nici la Cetatea Neamţului nu am mai ajuns din vremea copilăriei aşa că nu mică îmi este surpriza. Chiar dacă auzisem că s-a restaurat, în mintea mea mă aşteptam să găsesc tot nişte ziduri goale. Dar ceea ce pe vremuri era doar o direcţie spre care arăta degetul unui profesor ce spunea: “acolo era închisoarea” şamd.. acum este transformat în săli de muzeu, în scene ce încearcă să fie o replică a acelor vremuri. Avem camere sau ieşiri secrete (cele din urmă închise), manechine, o închisoare, o sală a armelor sau o bucătărie şi multe alte detalii interesante.

Sala sfatului este imediat identificată de Corina ca potrivită pentru un eveniment iar pe pereţi găseşti multe, foarte multe informaţii. Încă un loc în care eu mi-aş fi petrecut cel puţin jumătate de zi. Ca să nu mai spun de privelişte, ah priveliştea… ce bine e să fii domnitor, fie şi pentru câteva clipe!

Cetatea Neamţului este poate unul dintre puţinele locuri din România (alături de Cotroceni) în care am simţit istoria prin vene, în care m-a scuturat un fior de patriotism. Nu sunt un duşman al României dar ca spirit umblător ce mă aflu m-aş putea simţi oriunde acasă iar patrioismul meu este mai degrabă unul global sau măcar european. Iubesc pământul şi în aceeaşi măsură frumuseţile realizate de om, fără să simt nevoia de a mă alimenta cu false mândrii sau pretinse antipatii.

La plecare Nebuloasa ne atrage atenţia asupra păsărelelor care ciripesc nestingherite şi neîntrerupte de alte zgomote ale contemporaneităţii. Iar pe drum spre următoarele obiective avem parte de nişte imagini parfumate, cu miros de fân pe care încercăm să îl capturăm în poze sau ţinând geamul deschis la maşină.

Oprim la alte două mânăstiri: Agapia şi Văratec, unii pentru poze, alţii pur şi simplu ca să ne bucurăm de liniştea şi oaza plină de flori a curţilor interioare. E seară şi au început slujbele, nu mă pricep la tradiţia şi ordinea acestora dar mă încântă să aud vocile măicuţelor ridicându-se spre cerul deja senin la acea oră.

Chiar dacă suntem deja saturaţi de impresii, mai facem o ultimă încercare de a ajunge la lacul Cuejdiel, de care nici nu auzisem şi pe care nici nu avem bafta să îl vedem. După plimbarea printr-un sat şi frumoasele poveşti ale lui Adrian, legate de ruptura care se produce în sufletul satelor aflate la marile şosele, după ce suntem foarte încântaţi de locurile autentice prin care trecem dar şi speriaţi de felul în care apa a halit din drum, după ce mergem o vreme pe un fel de drum de ţară (un forestier destul de bine bătătorit, ba chiar semnalizat la curbe pe alocuri), observăm în ultima clipă o ditamai ruptura în drum. Stop joc, întoarcem!

Seara se încheie cu bere care seacă rapid în pahare, pizza şi un meci pe care eu, ca de obicei, nu îl pot urmări… oricum compania reală contează pentru mine mai mult decât cea din televizoare. Şi uite aşa rămân destul de puţine ore de somn până la deşteptare şi următoarea zi de plimbări, despre care voi povesti în curând.

Citeşte şi episodul 1 ca să afli mai multe detalii despre Redescoperă România şi ceilalţi participanţi.

Episodul 3

Sâmbătă, 26 iunie, acelaşi an minunat 2010, ora 16:00 PM. Evenimentul e pe sfârşite, eu mă uit îngrijorată la ceas. Întunericul şi iminenta ploaie nu sunt cele mai îmbucurătoare veşti pentru un motociclist. Ajung în viteză acasă, nu am răbdare să mănânc mai mult decât o supă, mă echipez şi mă bucur de drumul uscat până pe la Urziceni. După care începe într-adevăr să plouă. Şi o ţine tot aşa, iar eu merg tot aşa, fără oprire, pănă când mă văd trecând de semnul intrării în Piatra Neamţ. Trag pe dreapta în prima benzinărie pentru a-mi scutura cele patru membre pe care abia le mai simt şi a-mi anunţa triumfala sosire. Alex e îngrijorat pentru că nu am mai dat niciun semn de câteva ore dar e la curent cu mişcările celorlalţi, despre care îmi spune că sunt acum la restaurant. E clar că supa mâncată acum 5 ore s-a digerat de mult iar stomacul meu are tendinţa de a se digera singur, un chiorăit lung anunţând tendinţele canibale ale acestuia, atunci când aude cuvântul restaurant. Aş putea să îmi iau ceva din benzinărie dar nu am chef să mai stau şi după încă două telefoane pornesc spre Hotel Central pentru a afla programul zilei de mâine, apoi spre mama prietenelor mele Carmen şi Raluca, la care urmează să îmi petrec două nopţi. Mă simt din nou ciudat să fiu în oraşul în care am crescut şi să dorm în altă parte decât în ceea ce mi-a rămas întipărit în memorie a fi camera mea, cu vedere la un deal plin de sălcii parfumate.

Dar mama prietenelor mele mă ajută mă adaptez destul de repede la statutul de musafir şi mă bucur să depăn, împreună cu ea, amintiri din trecut.

Sâmbătă, 27 iunie, ora 1:00 AM – Înainte de a închide lumina îmi dă prin cap să verific mai bine bagajele şi constat că o parte dintre ele s-au udat de la ploaie şi asta pentru că husele care învelesc genţile s-au sfâşiat şi au lăsat apa să pătrundă. Aşa că mă prinde o oră destul de mică întinzând haine pe balcon şi mulţumind în cuvinte calde codurilor galbene şi portocalii care s-au hotărât fix acum să stăpânească ţinutul copilăriei mele, Moldova.

A doua zi de dimineaţă semnez de una singură condica în holul hotelului. Drumul scurt spre hotel e suficient pentru a-mi provoacă nostalgii pe care le rumeg în tihnă, până când apar şi ceilalţi. Pentru această zi am decis să o las pe Loona să se odihnească, este loc în maşină şi afară plouă destul de hotărât, tot drumul spre Bicaz. Credeam că am văzut Cheile Bicazului pe orice anotimp şi în orice formă, ba chiar ziceam la un moment dat că am ajuns să cunosc şi să îndrăgesc anumite cotituri ale drumului sau colţuri de stâncă. Ei bine, pot spune că nu am văzut nimic până astăzi, 27 iunie 2010, când ploaia este atât de deasă încât acoperă în ceaţă înălţimile iar Bistriţa mai mare, mai tulbure şi mai furioasă ca oricând. A face fotografii devine în situaţia de faţă o aventură. Mă bucur aşadar că nu am luat DSRL-ul lui Alex şi m-am limitat din nou la aparatul copilului, care are totuşi marea calitate de a fi rezistent la apă.

Nici la Lacul Roşu, apărut acum aproximativ 170 de ani în urma unei surpări de teren, nu am am senzaţia de „deja vu” ci dimpotrivă, îmi ia ceva vreme să caut trunchiurile altădată vizibile ale copacilor scufundaţi. Iată două imagini comparative, pentru a vă face o idee

Trei bărci semiscufundate şi apa care trece deja de ponton sunt imagini pe care nu le-aş denumi optimiste şi care anunţă o perioadă grea pentru Moldova.

De la Lacul Roşu ne alimentăm silueta cu cel mai gustos kurtos kalacs şi continuăm drumul către Topliţa şi Borsec. Primele raze de lumină şi un spectacol divin al norilor pun în valoare locuri superbe care, combinate cu şosele mai bune decât ne aşteptam, aproape că ne fac să regândim traseul pentru a fugi de ploile Moldovei, spre Transilvania.

Ne întoarcem totuşi şi dăm o fugă până la schitul din Durău, unde eu pot admira picturile interesante (mult mai moderne faţă de cum se obişnuieşte în pictura bisericească) de pe poarta de la intrare sau din interiorul bisericii, realizate de Tonitza (Fotografiile de la schit sunt din plimbarea anterioară…). Bineînţeles că Ceahlăul îmi trage ţeapă şi oricât de mult mi-aş fi dori să îl văd stă bine pitit după nori. Şi nu e pentru prima dată când îmi face figura asta… Să mai ai încredere în prietenii vechi!

În drum spre Durău oprim şi la rămăşiţele Palatului Cnejilor, o fostă mânăstire transformată de către familia Cantacuzino într-o curte boierească fortificată. În prezent biserica pare a fi renovată, în timp ce zidurile sunt lăsate în voia timpului…

Aşa cum spuneam şi la început, prin zonele enumerate până acum m-au mai adus paşii, sau mai bine zis roţile, de curând. Însă nu am mai văzut din copilărie Rezervaţia de zimbri, Cetatea Neamţului sau mânăstirile din zonă.. dar despre acestea voi povesti în episodul următor.

Episodul 2

Episodul 3

Pentru a afla mai multe despre această acţiune poţi urmări impresiile tuturor participanţilor pe blogurile personale

Bobby Voicu,

Adrian Mihăltianu,

Corina Georgescu,

Nebuloasa (Oltea Zambori),

Ana Bulgăr

sau pe

Contul oficial de twitter al Redescopera Romania
Contul de twitter al Petrom
Contul de Facebook al Petrom
Hashtag-ul #prinromania pe twitter
Contul de YouTube al Petrom

]]> http://lumeamare.ro/2010/07/05/tinutul-copilariei-moldova-1/feed/ 16