El este Chris Pfeiffer.

Bucureşti, 20.05.2012

  La noi stâncile gândesc iar izvoarele doinesc.

  Florile sunt cântătoare şi cu vorbe chemătoare”

LEGENDA BRANULUI- din vorbele lui Sirnea-Bran-Rogozeanu

Când pleci din Bucureşti n-ai încotro şi ieşi pe cele mai hâde şi mai urâte drumuri posibile. Aşa mi-a zis un prieten şi cum am fost şi eu pe niscaiva drumuri prin ţară, m-am văzut nevoită să-i dau dreptate. Autostrăzile? Dacă nu-s îngrozitor de aglomerate, sunt plictisitoare ca naiba. Deneu’? Horror, accidente şi-un cârnat de maşini lung cât o zi de lucru. Şi colac peste pupăză, ce-aveam să descopăr: Bucureşti-Urziceni-Buzău, unde mergi cu toţi istericii, te suflă vântul printre tiruri şi prin şanţuri, şi-n plus e plat şi trist ca un fund de broască.

Cu această introducere irezistibilă, mă văd nevoită să ajung şi la mobilul acestei povestiri. Şi anume dorul de ducă, nevoia de a fugi dintre trotuarele şi clădirile cunoscute şi de a te lăsa purtat de drum încotro vezi cu ochii. Mi-era dor să simt senzaţia de libertate pe care ţi-o dă motorul, de plutire, de armonie.

Ingredientele poveştii sunt: două mobre, o mână de prieteni, ceva aparat foto şi nişte zile libere. Eu patru, ei două. În două zile, nu prea aveam cum să vizităm mânăstirile din Bucovina… Poate ajungem la Iaşi? Hmm.. Dar la Vulcanii noroioşi? Nu, că am mai fost. (Apropo, dacă nu i-ai văzut, îs musai de vizitat: nişte băltuţe simpatice de pe Lună care scot bulbuci. Adorabili.) Atunci? Unde mergem?

Nu ştiu mă, ne vedem la 9 şi plecăm. Cred că singura destinaţie clar stabilită fusese Siriu. Şi dup-aia cumva spre Moldova.

Cu chef de ducă şi benzină în rezervor, era totul planul care ne trebuia.

Prejmer

Deşi pe Siriu e frumos, cum nu mi-am revenit complet din alergătura pe drumul de o bandă jumate până în Buzău, nu facem pauză până la Prejmer. Noroc cu Roxana că ne-a spus unde trebuie să ne oprim. Ne-a sunat să ne întrebe dacă putem să-i zicem programul de vizitat de la cetate, că tot era cu Ancuţa prin zonă. N-am reuşit să ne întâlnim, asta apropo de planificat călătoria.

Cetatea e de fapt ditai biserica fortificată în mijlocul oraşului, atestată de pe la 1240 după cum am aflat ulterior. Are ziduri groase şi un aer misterios şi o răcoare de nu vrei să te mai dai dus, mai ales după căldura drumului. Însă doamna de la intrare ne-a spus clar: maxim 10 minute. Că se închide la ora 3!

Aşa că, dragă Roxana, programul e:

Vara (1 mai – 31 octombrie) de marţi până vineri de la 9 la 17, iar sâmbăta de la 9 la 15.

Iarna (1 noiembrie – 30 aprilie) de marţi până sâmbăta de la 9 la 15.

Duminică şi luni închis. De preţ nu ştiu nimica, pentru că doamna de la intrare nu ne-a luat nimic pentru 10 minute.

Prietena mea Geo a ieşit cântând: o lume minunată/ în care veţi găsi/ numai copii/ o lume cu mult soare şi mii de jucării…

Doamna de la intrare a întrebat-o: „Unde?”

 Eu cred că lumea asta e în jurul meu, dacă mă uit mai atent. Cât mă uitam eu atent împrejur, pe sus o barză căra în cioc o creangă mai mare decât ea către un cuib.

 Ţara cu asfaltul bun şi penuria de gunoaie

 …e tot la noi în ţară. În Harghita şi Covasna, din motive care mă depăşesc şi care nu fac deloc, dar deloc subiectul nostru azi, în aceste două judeţe, zic, asfalt din cel mai bun, nepresărat deloc cu peturi şi ambalaje pe marginea drumului. Cu liniuţe albe proaspăt desenate pe mijlocul benzilor din asfaltul cel mai bun, iar la fiecare capăt al liniuţelor, câte un con de semnalizare. Jaloane, cum ar veni, întinse pe mai mulţi kilometri. Intri pe stânga, ieşi pe dreapta, dacă vrei, că maşinile sunt toate oprite la stop, departe.

O plăcere să conduci pe acolo, către şi dinspre Băile Tuşnad,  printre dealuri de reclamă, pe răcoare. Ai timp să vezi în stânga şi-n dreapta, ba un hambar de cartofi, cu pământul şi iarba crescute pe el, să ţină cartofii la răcoare, ba un izvor cu apă minerală naturală, şi un pic sulfuroasă, cam mirositoare ea, ba mai tragi cu ochiul prin grădinile oamenilor şi vezi oameni gospodari şi case frumoase.

Nu ştiu unde am lăsat drumul urât de mai devreme, a dispărut, e din altă poveste.

 Lacul Sfânta Ana

Pe la Bixad, facem dreapta pe un drum unde e un indicator de Lacul Sf Ana, 17 km. Teoretic, trebuia să găsim un han unde să mâncăm, practic, am vorbit împreună şi ne-am înţeles separat, aşa că ne-am despărţit un pic la răscrucea respectivă. Numai că vezi tu, de la răscrucea respectivă s-a schimbat un pic treaba: asfaltul cel bun a rămas în urmă, aici ne aşteptau gropi, nisip, încreţituri, praf, şi o hurducăială până sus, de să pomeneşti! Că d-aia e viaţa mişto, îţi dă când una caldă, când una rece, ca să te bucuri înzecit când scapi de greu. Nu ştiu cum să explic mai bine senzaţia pe care o ai pe motor pe un astfel de drum, decât că… am luat bătăiţă la fund cu şaua toţi cei 34-36 km, dus şi întors.

Ei, şi continuăm noi mintenaş până la… era să zic lac. Nu, până la barieră, unde ne-a taxat un nene: 10 lei motorul, 20 maşina, că deh, dacă vrem să parcăm şi să poluăm în rezervaţia naturala, aşa păţim. Mă întreabă nenea de la barieră de cât e motorul „şi nu-i prea greu pentru o fată?”. Nu-i prea greu, dar sigur nici uşor nu-i.

Într-un final, ajungem şi la lac, ne regrupăm, ne descălţăm, încercăm apa, ne lungim pe iarbă. O linişte, o senzaţie de pace şi de preaplin. Circulă multe legende în legătură cu lacul ăsta, ce ştiu eu sigur e că e singul lac de origine vulcanică din România, iar legendele şi le face fiecare după gust.

Pentru mine, linistea de-acolo a părut că era comparabilă cu cea de la Mânăstirea dintr-un lemn. Sigur, mai erau alţi oameni în jurul apei, sigur vorbeau, râdeau, făceau zgomot, dar parcă îi acoperea într-un strat gros, matlasat… liniştea.

 Lacul Roşu era verde

Ne-am întors cu bateriile încărcate, am zdruncinat şi sufletul din noi până jos şi, minune! am găsit şi hanul. Fac o mâncare ăştia de se duce pe pustii orice dietă. Musai de încercat gulaşul, cu sau fără fasole.  Ca să păstrăm cronologia poveştii, de dormit am dormit pe lângă Băile Tuşnad, undeva unde era semn de „pericol de urşi”. Singurul regret pe care l-am avut a fost că n-aveam costum de baie pentru că pensiunea era cu piscină.

A doua zi, după uitătura stânga-dreapta pe hartă, am hotărât că lacul Roşu o să fie următoarea oprire, aşa că dă-i nenică bătaie pân’ la destinaţie. Am părăsit ţara cu asfalt proaspăt, am intrat pe d-ăsta mai obosit.

De data asta, când am ajuns la lac.. ia liniştea de unde nu-i. În schimb, turişti, bărcuţe, târg, acadele, muzică, mici, grătare, soare, copii, motoare (altele, nu noi), scandal. Ca să păstrez ideea de mai sus, pe ăsta l-aş compara cu Mânastirea Cozia: extraordinar de frumos, dar sufocat de turişti. Peisajul e magnific, lacul nu e deloc roşu, sau nu l-am prins noi în culoarea lui de sărbătoare, iar trunchiurile de copaci care înţeapă suprafaţa apei dau o atmosferă deosebită locului. Atâta că e o gălăgie şi o aglomeraţie de nu-ţi auzi nici gândurile în cap.

 Cheile Bicazului

Cheile astea sunt doar o trecătoare şi prin povestea noastră, ca şi prin munţi. Pe mine mă duc către Piatra Neamţ, către baraj şi către lungul şi obositorul drum de întoarcere spre casă, pe istorisirea noastră o mână către final şi către ce-am învăţat de aici, iar pe călători îi vântură care-ncotro prin ţară şi prin lume.

Cât de spectaculoase sunt sau ce senzaţie am avut pe acele de păr cu înclinaţia aia nu o să mai zic pentru simplul motiv că am aflat de la Roxana la ultima ediţie de poveşti că e bine să mai laşi loc şi pentru surprize. Eu am înţeles de ce, pentru că acolo am rămas efectiv cu gura căscată. Norocul meu că se mergea încet.

Însă dacă ţii morţiş să ştii de toate înainte, uite aici o descriere destul de completă.

 Morala

 Nu pleca la drum fără să îţi faci un plan, dacă n-ai prieteni care să te sune şi să te anunţe să nu ratezi ceva frumos de pe drum, sau dacă n-ai prieteni cărora le place la fel de mult ca şi ţie să se ducă unde i-o purta drumul.

Nu pleca fără o destinaţie bine stabilită, că poate te trezeşti că vrei să vezi mai mult decât din ţara asta decât îţi permit cele două zile libere.

Şi mai ales, nu te duce în călătorie fără un traseu bine calculat. Că poate n-ai o hartă pe care s-o studiezi seara la o bere împreună cu cei dragi ca să stabiliţi, următoarea oprire, oare unde o fi?

Hărman, România.

Ştiţi unde este?

Fundata, România

Sinaia, Romania

Sâmbăta de Sus, Romania

Iată-ne întorşi. Stai puţin! O fi ăsta muzeul? Oricum, pare părăsită clădirea. Ne uităm de la distanţă şi ni se pare că toate gemuleţele din care este construită sunt sparte. Măcar să mergem să vedem ce-o fi. O alee ne conduce printre nişte pomi fructiferi şi vedem şi semnul deasupra uşii. Museul Arheologic Cucuteni. Paznicul ne întâmpină. Toate ferestrele sunt întregi.

Această clădire ciudată  a fost ridicată pentru a proteja una dintre săpăturile desfăşurate pe platourile din jurul comunei Cucuteni. Înăuntru este multă lumină şi toată se revarsă peste o mare grămadă de pietre. Bineînţeles, aşa pare la prima vedere pentru un om care este la prima vizită într-un sit arheologic. Această movilă este de fapt o necropolă tumulară cu un mormânt princiar din perioada geto-dacică. De jur împrejurul ei, pe două nivele, sunt expuse vase, unelte şi arme aparţinând culturii Cucuteni, cea mai întinsă cultură neolitică din Europa în timp şi spaţiu, dar şi una dintre cele mai strălucite.

În 1909 și 1910 s-au făcut săpături pe dealurile din apropierea satului. Într-o primă fază au fost descoperite vase de lut, celebra ceramică pictată din bazinul Cucuteni-Băiceni. După ce jumătate de secol cercetările au fost oprite, ele au fost reluate în 1961, când au fost scoase la lumină şi locuinţe. S-a descoperit o nouă cultură. A fost numită după comuna cu acelaşi nume.

S-au găsit unelte din silex datând din paleoliticul superior. Acestea atestă începuturile culturii Precucuteni, care precede cultura Cucuteni atât cronologic, cât şi genetic. Aceasta s-a format iniţial de o parte şi de alta a Carpaţilor Orientali. Se deosebeau prin decorurile cu motive spiralate şi vase lipice. Toate au fost preluate de cultura Cucuteni, care era alcătuită din triburi sedentare ce se ocupau cu cultivarea plantelor, creşterea vitelor, vânătoarea şi culesul. Meşteşugurile principale erau făuritul armelor şi olăritul.

În jurul aşezărilor cucutene scoase la suprafaţă au fost găsite mai multe movile. În urma cercetărilor s-a descoperit că acestea erau de fapt morminte. Cele din piatră au fost considerate princiare. Muzeul de arheologie adăpostește  unul dintr-un grup de opt tumuli din perioada geto-dacică ce datează de la sfârşitul secolului V î.e.n. Are o înălţime de 3,35 m şi un diametru de 35 m. Până în momentul de faţă, este o contrucţie unică în România. În interior se află o încăpere ovală din piatră care adăposteşte mormântul princiar, o groapă pătrată în care s-au găsit oasele unui om matur, depuse direct pe sol.

Foarte mulţumiţi pentru că am reuşit să vizităm muzeul care, până la urmă, este chiar lângă sat şi nu este părăsit, îl lăsăm în urmă. Încă suntem nehotărâţi pe unde s-o luăm în continuare. Ne-am gândit că, dacă tot am început excursia cu nişte peripeţii destul de amuzante, de ce să nu continuăm tot aşa? Şi am făcut stânga, în ciuda avertizărilor paznicului cum că drumul ar fi devastat. Nu ne-a părut rău. Chiar după colţ, sub muzeul de arheologie, am găsit o poiană cu sculpturi din lemn. Ne-am oprit şi am mai petrecut ceva timp şi pe aici, admirând aceste opere care, am aflat mai târziu, au fost lucrate chiar în aer liber în cadrul unei tabere organizate aici în 2002. Aşa a trecut aproape o zi pe platourile de la Cucuteni, locul în care a luat naştere una dintre cele mai însemnate culturi europene. Mai târziu am trecut dealurile cu vie de la Cotnari şi încet încet ne-am îndreptat spre Bucovina.