La primii paşi prin Barcelona am aruncat întâi fularul, apoi am mai lepădat, ca un fel de Babă Dochie cuprinsă de fiorul turistic, şi puloverul. Să înceapă Adventul în tricou! Având călătoria drept unic scop, străzile şi cotloanele cele mai ascunse ale oraşului ni s-au deschis miraculos în faţă, apărând parcă de nicăieri şi ademenindu-ne cu zarva lor. Imediat am întâlnit prima minunăţie şi, concomitent, am avut parte de prima surpriză: o iesle superbă, cu personaje din ceramică, aproximativ de înălţimea unui copil de vreo şase ani. Magii, o scenă pastorală pe malul unei ape, Maria şi Iosif cu pruncul într-un decor exotic. Ce frumos! Ceeeee…?! După colţ, sub nişte măslini mici, era el. Cu o expresie puţin surprinsă pe chip (nu mai ceva decât a noastră, vă garantez, însă!), cu pantalonii în vine şi cu un mic colăcel maro sub poponeţ, personajul ăsta ne-a făcut să scoatem nişte strigăte de uimire şi să ne întrebăm dacă ar fi mai normal, totuşi, să îl ignoram.

Încercând să scăpăm de şocul iniţial, ne-am îndreptat către piaţa de Crăciun din apropiere. Unde, desigur, ne-am întâlnit cu rudele omuleţului mai sus menţionat, dispuse pe rafturi şi aşteptându-şi cuminţi atât cumpărătorii, cât şi turiştii gură-cască, şi ei la fel de uimiţi ca şi noi. Pentru că problema părea destul de serioasă (nu de alta, dar i-am văzut şi pe prinţesa Kate, pe Angela Merkel şi chiar pe Papă în postura asta!) am zis să întrebăm şi noi un localnic. Eh, aici a fost un pic greu pentru ca la întrebarea noastră „Do you speak English?” ni se răspundea neaoş cu „Si, un poco”. Până la urmă am găsit pe cineva care vorbea o engleză fluentă şi care ne-a spus că figurina respectivă, numită Caganer este specifică regiunii Cataloniei şi înseamnă belşug şi prosperitate, dar şi faptul că oamenii sunt egali, indiferent de rasă sau statut social.

Surprizele Adventului barcelonez nu s-au oprit aici. Tot în aceeaşi piaţă, pe o scenă în jurul căreia se formase o coadă impresionantă de părinţi şi pitici, cei mici erau invitaţi să lovească energic cu băţul un buştean acoperit cu o pătură. Cântau un cântecel şi la final primeau o acadea. Iarăşi am asistat uimiţi, dar şi încântaţi de drăgălăşenia celor mici. Am repetat procedura cu „Do you speak English?”, care de data asta a avut sorţi mai rapizi de izbândă şi astfel am aflat ca Tió de Nadal, buşteanul de Crăciun, cu ochi şi nas, este de asemenea specific regiunii. De obicei se aduce în casă de ziua Sfintei Lucia (13 decembrie), este hrănit de copii pentru ca de Crăciun să dea daruri. Partea caraghioasă a poveştii este că şi acest buştean este „încurajat” a… defeca darurile, altfel va fi bătut cu băţul. Las etnologii să dezbată simbolistica şi originile acestor obiceiuri, eu mă mulţumesc, ca turist, să mă bucur că aflu lucruri noi de la oameni care sunt dornici să îşi explice obiceiurile străinilor care îi vizitează.

Gânduri şi foto de la: Zazuza

Cu 5 linia verde, staţia Opera se pot vedea:

• Palacio Real (Palatul Regal 9 euro/pers)
• Pe aceeaşi esplanada cu palatul este Catedrala Nostra Senora de la Almudena (2 euro/pers.)
• În apropiere Teatro Real, PLaza de Oriente, Plaza de la Villa

Cu 1 albastru deschis, staţia Sol, se vizitează

• Piaţa centrală a capitalei
• Plaza Mayor cu simbolică Puerta del Sol (Poarta Soarelui)
• De aici pleacă Calle de Alcala, artera principală care duce la Puerto Alcala din Plaza de la Independencia; până acolo, pe jos, se trece prin Plaza de la Cibeles cu fântânile sale, Banca Spaniei şi Palatul Comunicaţiilor.

Se poate ajunge în Cibeles şi cu 2, linia roşie, coborât la staţia Banca de Espagna. Din această staţie se merge la:

• Paseo del Prado şi Museo de Prado, unul dintre cele mai importante muzee europene (Velasquez, Goya, El Greco, Murillo) 6 euro/pers, duminică gratuit.

Cu 1 albastru deschis , staţia Atocha se ajunge la:

• Gara Atocha, o adevărată seră cu aer curat şi răcoare, magazine, (şi trenul spre Escorial, mănăstire transformată în muzeu, într-un parc magnific).
• Foarte aproape de gară este Museo Nacional ceintro de arte Reina Sofia, unde este expusă Guernica de Picasso şi artă modernă, 3 euro/pers, gratuit duminică.

Cu 9 linia mov, staţia Retiro Ibiza se face o plimbare în:

• Parcul Retiro
• Tot cu el, din staţia Nunez de Balboa se merge la Muzeul Lazaro Gardiano ( 4 euro/pers.) cu una dintre cel mai frumoase colecţii private din lume.

Cu 3 linia galbenă, staţia Moncloa, în apropiere

• Museo America
• Arcul de Triumf.

Cu 2 linia roşie sau 5 verde, staţia Ventas: Plaza de Toros şi splendida arenă a coridelor.

Cu 10 linia albastru închis, staţia Plaza de Espagna se merge în:

• Piaţa Spaniei cu statuile lui Don Quijote şi Sancho Panza, personajele principale ale romanului lui Cervantes (o copie a acestora este şi la Bruxelles în Piaţa Spaniei).
• În apropiere este Parque del Oeste.

Tot cu 10, staţia Casa de Campo, se ajunge în parcul cu acelaşi nume.

Din Madrid se poate ajunge cu trenul la Toledo, un impresionant oraş medieval, se poate vizita într-o zi, informaţi-vă în gara Atocha. Este aproape şi convenabil.

În funcţie de locul unde v-aţi cazat căutaţi liniile care vă convin şi reţineţi direcţiile spre care merge metroul respectiv.

Pentru magazine căutaţi zone de pe lângă Calle Preciados, între Puerta del Sol şi Grand Via sau cartierul Salamanca, unde sunt malluri. Modă şi cluburi în Chueca, pe lângă Calle Fuencarral.

Pentru informaţii detaliate despre fiecare obiectiv am folosit Kay Guide, prezent în librăriile noastre, foarte bun.

Cazare: am stat la hotelul Etap, lângă Ibis, str.Valentin Beato, la trei paşi de magazin alimentar şi metroul 5 linia verde, staţia Suanzes, 45 euro/zi cazarea +7 euro/zi parcarea subterană. Pentru cine vine cu avionul se găsesc hosteluri centrale mai convenabile.

Transport: am folosit trei tichete a câte 10 călătorii, 7,40 euro buc, pentru cinci zile.

După Madrid, spre  Segovia, Pamplona şi Donstia San Sebastian şi în nord, este autostrada plătită, 31 de euro până la ieşirea din Spania.

]]> http://lumeamare.ro/2011/08/12/madrid-cu-metroul/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2011/07/12/muzeul-guggenheim-bilbao/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=muzeul-guggenheim-bilbao http://lumeamare.ro/2011/07/12/muzeul-guggenheim-bilbao/#comments Tue, 12 Jul 2011 05:00:19 +0000 Ghiocel(a) http://lumeamare.ro/?p=23164 Pe urmele lui Brâncuşi

Când auzeam Bilbao, îmi  imaginam ceva rotund, cu elefanţi trecând alene printre palmieri iar Guggenheim îmi suna a Abracadabra. Realitatea este cam astfel: Bilbao – capitala Ţării Bascilor, în nordul Spaniei, Solomon R. Guggenheim – o fundaţie culturală americană de prestigiu, cu muzee în mai multe ţări. Din colaborarea dintre ele s-a născut un mare muzeu; odată cu necesitatea de a diversifica şi revitaliza activităţile oraşului cu o industrie în declin s-a considerat că nu numai industria poate constitui un factor de dezvoltare ci şi cultura. Bascii au gândit şi realizat  un edificiu modern (arhitect Frank O Gehry) în care se oglindeşte cerul iar fundaţia şi-a pus la dispoziţie experienţa, colecţiile şi programele de expoziţii, alianţele strategice cu Ermitajul şi Kunsthistorisches Museum din Viena. Dintr-o strânsă colaborare internaţională s-a creat o instituţie culturală de renume  mondial ce atrage şi prin forma sa dar şi prin colecţia privată de artă modernă şi contemporană conţinuta.

Amplasată în curbura unui fluviu, cu mult spaţiu liber în jur, amintind de opera din Sydney, construcţia îşi expune volumele ondulate dominate de o floare de metal; arhitectul, admirator declarat al lui Brâncuşi, deci al formelor stilizate, a combinat oţelul, sticla, betonul şi piatra de calcar într-un ansamblu şocant, îmbrăcat în titaniu.

Guggenheim – un fel de Abracadabra pentru extratereştri.

Priveam şi nu-mi venea să cred că acest colos strălucitor, gata parcă să-şi ia zborul dacă nu ar fi atât de greu, a fost realizat numai în patru ani şi nu de extratereştri – care nu ar apărea deloc deplasaţi dacă s-ar prezenta să îl viziteze.

În ansamblul exterior sunt înglobate un pod al oraşului, o pasarelă ce merge deasupra apei şi scări; o galerie traversează apă până la un turn, mărind astfel spaţiul expoziţional. O uriaşă sculptură păianjen – mamă (de Louise Bourget) îşi păzeşte săculeţul cu ouă şi pândeşte lângă scara ce urca spre intrare. Pe pavimentul de sus un căţel gigant – tot sculptură, îmbrăcat în flori naturale (autor Jeff Koons) primeşte vizitatorii ce vin dinspre stradă. Pe lângă muzeu, la o distanţă respectuoasă trece un super tramvai modern. (Era de neimaginat în acel loc un tramvai vienez, cu scaune de lemn). În Bilbao vântul modernizării a bătut puternic.

Interiorul sau limbajul artei moderne

În interiorul atriumului scăldat de lumină albul plafonului coboară pe stâlpi. În marea galerie lungă de 130 de metri şi largă de 30 tronează opera monumentală “Materia Timpului” de Richard Serra, vedeta colecţiei de artă care cuprinde 90 de opere create începând din 1945; curentele reprezentate sunt expresionismul american, adică artă abstractă şi arta brută, arta Pop, arta minimalista, arta informă = fără formă , etc.

Opere de artă de mari dimensiuni (exemplu – lalele de peste cinci metri) şi planuri mari de culoare ne amintesc cât de gângănii suntem şi cât de mari devenim prin creaţie; materialele folosite sunt lemnul (natur, ars, colorat), metalul, plumbul, pământul, paiele, ipsosul, cenuşa, sticla, cristalul, sfoara ba chiar ceaţa. Japoneza Fujiko Nakaya a creat în premieră mondială o sculptură atmosferică din ceaţă artificială, produsă de o mie de ţevi. Fotografii, mesaje luminoase, iconografie extrasă din reviste, forme ciudate, de înţeles sau nu, ilustrează talentul artiştilor de a integra sau/şi transforma banalul în operă de artă..

Vizitatorul ia contact cu arta din a doua jumătate a secolului XX şi, când iese, se mai plimbă din nou în jurul uimitoarei construcţii. Biblioteca, restaurantul, buticul, vin să completeze un cadru accesibil tuturor vârstelor.

Pentru rezervări şi informaţii găsiţi mai multe detalii la www.guggenheim-bilbao.es sau intrebari la informacion@guggenheimbilbao.es. Nu mai ţin minte cât a costat biletul, ştiu ca e valabil toată ziua (între 10 şi 20:00), chiar dacă ieşi. Lunea este închis, cu excepţia lunilor iulie şi august.

Articole similare: Muzeul Teatru Salvador Dali

Prima mutare a fost rezervarea unui bilet de avion pentru Malaga cu un timp bun (5 luni aproximativ) înainte, low cost – 129 + 79 euro de persoană, dus întors;

A doua, apoi, din aprilie, s-a rezervat pe net o cameră la Torremolinos, staţiune pe Costa del Sol, foarte aproape de Malaga, la Dona Lola, situat în mijlocul oraşului, lângă staţie de autobuz, metrou şi Carrefour, 25 de euro single, cu mic dejun inclus.

Cea mai ieftină maşină de închiriat costă 160 de euro pentru o zi sau şapte zile, la care trebuie adăugat benzina, parcarea la hotel (8 euro pe noapte) plus parcări în general, peste tot. O variantă mai convenabilă este să alegi, de la o agenţie locală, excursii organizate. Ceea ce ne duce la mutarea următoare.

A treia mutare a fost alegerea unor excursii de o zi în locurile dorite şi anume:

La Malaga se ajunge cu metroul aerian chiar şi direct, la aeroport.

Bineînţeles că puteţi încerca toate aceste variante şi fără agenţie, cu transport local, dar nu avem prea multe detalii în aceasta privinţă.

Ne-a povestit despre toate acestea un bun prieten, domnul Gogu Lascu, profesor (pensionar) din Piatra Neamţ şi ne-a asigurat că a meritat!

Vă aşteptăm aşadar şi pe voi să completaţi cu sugestii şi informaţii utile!

Mai multe articole găseşti în Spania.

Alte bugete:

Buget pentru Maroc

Buget de vacanţă

Cairo 5 zile – nota de plată

După plimbarea pe la Sierra de San Juan de la Pena am coborât spre Santa Maria şi am dormit la un hostel pe malul uriaşului lac de acumulare Embalse de la Pena, liniştit şi verde din cauza pădurii care se oglindea în el. A doua zi am traversat podul şi am trecut prin canioanele şi cheile făcute de Rio Gallego scăpat din prizonieratul lacului, în direcţia Ayerbe, Huesca. Sub stâncile înalte, uimitoare prin formele şi culorile lor, aparţinând lanţului de gresie ale Los Mallos de Riglos, izolatul şi modestul sat Aguero îşi expunea vechea biserica romanică şi căsuţele din jurul ei cu balcoane, forjerii la ferestre şi uşi din lemn masiv, pe străduţe în pante abrupte.

Linişte, pustiu, curăţenie pefectă, flori, pisici la sfat în zori, la o intersecţie, telefon public (de la care am vorbit acasă!), la un avizier era afişat orarul piscinei locale (mi s-a părut ceva S.F.), în centru o Primărie cât căsuţa piticilor din Albă ca Zăpadă, case de vânzare, iar în spatele tuturor MUNTELE fabulos, incredibil de aproape şi de mare, cu nuanţele sale de maro roşiatic, maro închis, bej dulce şi gri sumbru, format dintr-un grup compact de stânci masive, înalte, adunate pe verticală. Satul nu era diferit de altele; muntele aici era vedeta, ne-a copleşit cu frumuseţea sa, ne-a făcut să ne întrebăm ca şi la Hallstatt (Austria)   cum sunt oamenii care au la dispoziţie tot timpul un peisaj pentru care alţii fac sute de kilometri ca să îl vadă…

Era timpul, după munţi, lac, rău, chei. să vedem un castel; Aragonul are pe lângă Pirinei, mănăstiri, oraşe cu splendide monumente mudejar (Zaragoza, Catalayud, Huesca) parcuri naturale, ape termale şi, mărturii ale bogatei sale istorii, castele feudale. Apropiindu-ne de satul Loarre, după ce am trecut prin Ayerbe, am văzut de la distanţă castelul înfipt între stânci, construit la înălţime, dominând împrejurimile cu statura sa masivă. Am urcat pe serpentine şi o pantă abruptă. Lângă o parcare modestă era nelipsitul centru de informare cu harta, vederile şi suvenirurile sale la dispoziţie.

Castillo de Loarre a fost construit în secolul al XI lea pe ruine romane, cu scop defensiv şi a adăpostit o mănăstire la un moment dat. Meterezele sale au turnuri şi o poartă de intrare. Am luat tichetele şi am urcat; scări masive, bolţi, cripta întunecată, sală a armelor, anexe, dependinţe, rezervoare care colectau apa de pe acoperişuri, două biserici – San Pedro, surprinzător de mare, cu o colonadă fină, lipită de un zid semicircular sub larga cupolă şi Santa Maria, o constuctie foarte simplă, primitivă, un donjon conceput ca un ultim loc de refugiu (când podul său mobil era ridicat, rămânea izolat) cuprinzând dormitoare, bucătărie şi chiar toaleta epocii. Un apeduct aducea apă de  la distanţă. De pe terasa reginei, prin coloane cu arcuri semicirculare  se vedeau văile, munţii, satul Loarre. Ca şi la Guimares (Nordul Potugaliei) şi Rocamadour (Franţa) stâncile preexistente erau integrate în construcţie fără a-şi pierde frumuseţea aspră şi sălbatică.

Nu există mobilier, tapete, covoare, tablouri, statui. Sunt numai interioare şi pasaje din piatră neşlefuită dar starea bună în care se află şi frumoasă sa arhitectura au făcut din acest castel romanic un platou de filmare (ca şi Carcassonne din Franţa).

Mi-am amintit de Micul Prinţ; el cere pilotului să îi deseneze o oaie şi nu este mulţumit decât când acesta desenează o cutie în care ar fi fost oaia. Micuţul dorea numai un spaţiu pe care imaginaţia lui să îl populeze. Castillo de Loarre este într-un fel o foarte veche cutie în care poţi să compui personaje şi scene din timpurile trecute. Este un loc odihnitor, mai puţin asediat de turişti.

Citeşte şi Partea I şi Partea a IIa

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iulie 2009

Aragonul posedă nu numai oraşe importante (ca Zaragoza) ci şi rezervaţii naturale (Parcul naţional Ordesa), o puzderie de mânăstiri, staţiuni pentru tratamente, lacuri şi castele.

Cum de Pirinei este greu să te desparţi fără o ultimă privire, după Parcul Naţional Ordesa ne-am îndreptat spre Sierra de San Juan de la Pena trecând din nou prin Torla, apoi Broto, Biescas, Sabinanigo şi Jaca. Am trecut pe lângă pereţi de piatră ale căror rânduri oblice de roci păreau aşezate cu multă pricepere, ca o zidărie cu unele piese lăsate special în exterior la intervale regulate, ornamentând astfel desenul în diagonală; unele plăci de piatră semănau cu nişte cărţi răsturnate dintr-o ciudată bibliotecă; deasupra pantelor roase de gheţari şi a satelor mici, o mână de case adunate în jurul unei biserici din piatră, planau vulturi.

Jaca, orăşel din traseul Camino, are locuinţe moderne, nu prea înalte, un parc, o fortăreaţă în formă de stea (datând din secolul al XVI lea, concepută pentru a adăposti o sută de soldaţi, provizii şi armament, cu pod de piatră şi pod mobil) folosită şi astăzi de armata spaniolă, o frumoasă biserică romanică (în curs de renovare) cu ornamente metalice în  arcurile bolţilor, ca la Zaragoza (Seo) şi Salamanca.

N-am îndreptat spre înălţimile de pe care urma să vedem Pirineii, urcând pe buclele dese ale serpentinelor; ne-au întâmpinat nişte formaţiuni muntoase spectaculoase, uriaşe, verticale, maronii şi chele – era Sierra de San Juan de la Pena înconjurată de coline îmbrăcate în păduri. Se pot vedea aici două mânăstiri. Una dintre cele mai vechi din Spania, (viejo), simplă, băgată sub o stâncă giganta, suspendată, renumită pentru galeriile din piatră, alta nouă (nuevo), abandonată, hotel în prezent, adică o scumpă hospederia. Ca şi la Monasterio de Piedra nu neapărat mânăstirile sunt punctul principal de atracţie.

Lângă mânăstirea nouă, aproape de parcare, era nelipsitul centru de informare care ne-a dat o hartă şi ne-a îndrumat spre mai multe cărări. Pădurea de foioase lăsată să trăiască liniştită cu  o mulţime de animale, păsări (prezentate de panouri colorate) şi insecte, fremăta în căldura plăcută a zilei de iulie. Foşnete, ciripeli şi bâzâieli făceau aerul să vibreze. Un indicator ne-a dus până la Balconul Pirineilor, un mirador de unde se vedeau în aburul albăstrui al depărtării toate culmile acestor munţi minunaţi. Era linişte, câţiva turişti contemplau, filmau şi fotografiau reculeşi, în faţa tabloului grandios. Numele şi poziţia culmilor erau marcate pe un cadran solar din marmură donat acestui loc de prinţul moştenitor – Felipe, prinţ de Asturia, Burbon şi Grecia (cât de veche era  ideea de Uniune Europeană realizată prin înrudirile caselor regale!).

O potecă ne-a condus apoi spre o ruină, fosta biserică ridicată la cererea Sfântului Voto deoarece acolo calul său s-ar fi oprit brusc, înainte de prăpastie, salvându-i astfel viaţa. De acolo, coborând pe trepte de piatră, se deschidea o altă panoramă ce cuprindea şi Monasterio Viejo, sub stânca ei. Trecând pe alei umbrite de bătrâni copaci, cu bănci vechi de piatră din loc în loc, pe lângă o fâneaţă înmiresmată peste care zburau fluturi, albine şi musculiţe, am ajuns la balconaşul Sfintei Tereza, altă mică ruină de unde se vedeau coline verzi.

Nu am întâlnit animale, nici nu ne doream asta, dar am fost însoţiţi de păsărele care ţopăiau înaintea noastră de parcă voiau să ne arate drumul; se opreau ca să vadă dacă le urmăm, plecau iar, mă aşteptam ca la un moment dat să înceapă să vorbească! Cred că cei care se aventurau până aici nu erau prea mulţi, nu deranjau cu prezenţa lor acest loc ce cântă, mişună şi bâzâie, ba chiar le hrăneau cu firmituri, din moment ce nu se temeau deloc. Deşi am fost complet singuri pe parcursul acestei plimbări nici nouă nu ne-a fost frică. Era pace şi linişte iar armonia şi siguranţa defineau aceste locuri izolate.

Păstrând în suflet priveliştea de neuitat a masivelor sierrei şi lanţului Pirineilor, drumul până acolo şi plimbarea plăcută prin pădurea plină de viaţă, ne-am luat rămas bun cu ideea că multe sunt frumoase pe lumea asta dar munţii le întrec pe toate.

Citeşte şi Partea I despre Zaragoza.

In Partea a treia poţi citi şi despre Satul Aguero şi Castillo de Loarre.

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iulie 2009

Am plecat de la Monasterio de Piedra atât de încărcată şi hrănită cu pădure, ape curgătoare, cascade, poduri, scări, ruine, muzee, statui şi picturi, încât mulţumirea mea dădea pe afară revărsându-se într-un zâmbet de neoprit, blând şi mulţumit, care a durat ceva kilometri până când am început să ne gândim că odată cu seara trebuie să ne găsim un culcuş. Pe un panou publicitar era anunţat un hotel Sleep convenabil, l-am găsit dotat cu tot necesarul plus parcare, aproape de şosea dar blindat împotriva zgomotului. Rafale de vânt măturau împrejurimile; am aflat de la recepţie că sunt permanente în zona deşertică; soluri albe şi gălbui cultivate pe alocuri păstrau albiile unor râuri secate. Satele semănau între ele, strânse în jurul unui castel situat la înălţime şi vegheate de o înaltă biserică. Păduri de eoliene, morile de vânt moderne, lucrau cu hărnicie. Eram în drum spre Zaragoza, fondată de Iulius Cezar în anul 25 î.d.Cr.

Am intrat a doua zi în oraşul aproape pustiu căci era duminică dimineaţa şi, la începutul acestor zile, nimic nu mişcă în Spania. Am trecut pe lângă monumentalul şi spectaculosul Palacio de la Aljaferia, mărturie a ocupaţiei musulmane, construit în secolul al IX lea, devenit reşedinţă regală apoi cartier militar, sediul parlamentului aragonez în prezent şi am parcat (în zilele de sărbătoare cad restricţiile) lângă vasta Plaza del Pilar. Aici se află inima oraşului alcătuită din Catedrala El Pilar, Catedrala El Savador (la Seo), Ayuntamiento (Primăria) şi monumentul pictorului Francisco Goya.

O  fântână modernă gen cascadă căzând peste o mare suprafaţă oblică susura în extremitatea stângă a pieţei  (privind catedrala El Pilar).

Culoarea caldă şi fină, caramel pal, ca şi la Salamanca, era dominantă în toate edificiile şi devenea aurie în lumina soarelui. Bazilica, impunătoare capodoperă gotică, situată la câţiva metri de răul Ebro, a fost înălţată (1681 – 1872) pe locul unde au fost o biserică romană apoi una gotică. Tradiţia spune că înainte de a se înălţa la ceruri Fecioara Maria a venit la Zaragoza unde  apostolul Iacov (Santiago) predica evanghelia, pentru a-l încuraja şi a-i dărui un stâlp, simbol al puterii credinţei creştine (integrat acum în corpul catedralei şi venerat), indicându-i locul unde să-l pună, cu dorinţa de a-i fi ridicată aici o capelă. De aici a venit numele catedralei, pilar însemnând stâlp. Întărind această idee de durabilitate fermă a credinţei, un şir de stâlpi moderni aşezaţi în faţa bisericii, îşi trimit seara lumina asupra edificiului care, printre altele, se mândreşte cu o splendidă decoraţie policromă exterioară a cupolelor şi lanternelor capelelor (ţiglă aragoneză).

Intrând în bazilică, vestit loc de pelerinaj, am fost impresionaţi de Sfânta Capelă, un templu din marmură  şi jasp pe ale cărui coloane se rezemă cupola pictată de Goya; sub cupolă, un grup statuar alb cu Fecioară în mijloc şi lângă ea, statueta micuţă, făcătoare de minuni a Sfintei Maria de Pilar, mamă a lumii hispanice (în faţa capelei sunt steagurile republicilor hispanice din America). Un grup de femei (corul) repetă împreună cu preotul înaintea începerii messei matinale. Am văzut celelalte capele şi un retablu (o placă înaltă, în spatele altarului) din alabastru (secolul al XVI lea), capodoperă a sculpturii aragoneze (Damian Forment), corul sculptat în stejar, orga, mozaicurile, am căutat picturile făcute de Goya când nu avea încă 17 ani. Am urcat cu un ascensor şi pe o scară de metal într-un turn de unde se vedea minunatul acoperiş şi oraşul. Vântul, acolo sus, bătea atât de tare de parcă ar fi vrut să-ţi smulgă şi dinţii, dacă erau pe afară, nu numai părul şi hainele.

În piaţa largă cu porumbei şi fântâniţe (copii cu peşti care aruncă apă), o formaţie muzicală s-a instalat pe scenă iar prin corturi albe, magazine şi la terase circula lume degajată şi veselă, nezgomotoasă. Statuia pictorului Goya (fiu al Zaragozei, născut de fapt în apropiere, la Fuendetodos) domină partea dreaptă a pieţei cu două frumoase doamne la picioarele sale. Tot în dreapta este catedrala Seo în care converg mai multe stiluri – romanic, mudejar (faţada nordică, Parroquieta, fiind declarată monument Unesco), gotic (marele retablu discret colorat) baroc (elegantul turn), neoclasic (faţada). La bolţi, arcurile erau închise fie de sori, fie de spirale metalice aurite ca la Salamanca şi Jaca, un ornament interesant, mai puţin întâlnit. Mozaicurile, portalurile, statuile expresive de lemn pictat, ornamentaţia capelelor, sunt emoţionante prin desăvârşirea lor.

Monumentele Aragonului sunt exemple durabile ale convieţuirii culturilor arabă şi europeană; populaţia musulmană care a continuat să trăiască în Spania după reconquista, meşteşugari şi excelenţi constructori au ridicat şi decorat noile edificii creştine fuzionând stilurile europene şi tradiţia islamică prin  prezenţa ceramicii în decoraţii cu motive geometrice, vegetale, abstracte. Aşa s-a născut stilul mudejar, larg răspândit, prezent în Zaragoza (în catedrala Seo, în Turnul Magdalenei, biserica şi turnul Sfântului Pavel, Palatul Aljaferia, etc.), Catalayud, Tarazona.

După Seo, am intrat pe străduţele înguste ale fostului cartier evreiesc al Zaragozei unde se desfăşura un târg atoatecuprinzător, plăcut privirii, mirosului, gustului şi buzunarelor – de la obiecte antice originale sau imitaţii până la ceasuri, pălării, ochelari de soare şi alimente specifice zonei.

Un cântec spaniol s-a auzit din faţa bazilicii; un grup de femei îmbrăcate în costume aragoneze dansau şi cântau cu însufleţire; ritmul vioi, coloritul cald al veşmintelor şi mândria dansatoarelor au completat atmosfera zilei de sărbătoare în care bucuria de a trăi se manifestă în diferite şi simple moduri accesibile oricui.

Zaragoza nu înseamnă numai Plaza del Pilar; se pot vedea ruine romane (ziduri, teatru, statuia lui Iulius Cezar), Poarta Carmen, podul Piedra, Teatrul Principal, muzee, arenele de la Misericordia, curtea (patio) sfintei Isabel, Casa Dean, moscheia, parcul Pimo de Rivera, Auditoriul, Piaţa Centrală etc.

Ne-am încheiat vizita tot în faţa bazilicii, la o terasă forfotitoare cu o supă de scoici fantastică (cu mici cochilii albe şi colorate în ea) şi calamar pane cu inele mari şi fragede, miam, miam! Aşadar am văzut, m-am emoţionat admirând şi am gustat puţin din acest oraş vechi de 2000 de ani şi modern în acelaşi timp, străbătut de largi bulevarde, aerisit, primitor, în care valorile moştenite par a nu avea vârsta.

Citeste continuarea: San Juan de la Pena, Satul Aguero şi Castillo de Loarre

Articole similare:

Monasterio de Piedra

Ronda, oraş monumental

Prin Pirinei

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iulie 2009

Naşterea lui Isus şi sacrificiul său au schimbat faţa lumii; creştinismul, religie care a condamnat violenţa, lăcomia, incestul, invidia, minciuna, lenea, înşelăciunea, desfrâul şi a propovăduit milă şi dragostea faţă de aproapele, modestia, iertarea, acceptarea părţilor negative ale existenţei ca pe crucea de care nimeni nu scapă, a fost răspândit de apostoli şi discipoli din toate ţările Europei, plătind cu viaţa pentru că au ales calea învăţăturilor sfinte.

Sfântul Iacov, Santiago în spaniolă, născut în Palestina, a călătorit în Galiţia pentru a predica Evanghelia. Întors la Ierusalim a fost martirizat (44 d.H.). Discipolii săi,Teodor şi Atanasie, s-au hotărât să îi aducă trupul în Galiţia, pentru odihna veşnică. În ciuda greutăţilor au ajuns în final pe locul actualei catedrale; în jurul unui mormânt s-a născut un oraş în N-V Spaniei. În secolul al IX lea un pustnic ar fi fost condus la acest loc de o lumină strălucitoare ceea ce i-a atras denumirea de Campus stellae devenit cu timpul, Compostela.

Legenda spune că regele Asturiei, Alfonso al II lea, ar fi venit şi el aici iar sfântul i-ar fi apărut într-o viziune înainte de a porni lupta împotriva maurilor din peninsulă. Invocat în timpul luptelor, acesta i-ar fi ajutat pe creştini să învingă. De aceea, nenumărate reprezentări ale lui Santiago de Compostela îl înfăţişează călare, în veşmânt de războinic, cu mauri prăbuşiţi la picioarele sale.

Încă din Evul Mediu milioane de pelerini creştini din multe ţări, urmând trasee diferite, s-au îndreptat spre acest loc, considerat sfânt, înfruntând distanţe enorme, soare şi vânt, ploaie şi frig, oboseală, uneori boală, disconfort. I-am întâlnit şi noi pe drumuri uneori apropiate de autostradă (spre Leon), prin Picos de Europa (la Potes, Burgos şi spre Finisterra este statuia pelerinului), traversând oraşe (Burgos, Lugo, Astorga) ghidaţi fie de indicatoarele albastre cu scoica galbenă, fie de scoici din metal fixate în pavaje. Erau grupuri, cupluri, oameni singuri, echipaţi, hotărâţi, răbdători. Am aflat multe despre ei şi din cartea Veronicăi Drăgoi, “Camino”. Soarele ardea, ploile în munţi erau foarte reci, nu găseau tot timpul cazare, când ar fi trebuit să se oprească, nici mâncare mereu la îndemână. I-am văzut cum se lăsau pe iarbă, zdrobiţi de oboseală, în centrul Pamplonei şi se trezeau a doua zi pentru a pleca din nou. Se desprinseseră de tot ceea ce le era obişnuit şi confortabil, de râşniţa existenţei cu activităţile ei obligatorii, de familie, prieteni, ţară, continent chiar, şi ca în Evul Mediu, deveniseră nomazi temporar, parcurgând sute de kilometri numai ei ştiind fiecare, de ce anume; credinţă, autodepăşire, ispăşirea păcatelor şi greşelilor, probă de voinţă, dorinţă de a încerca o experienţă inedită, dificilă (sunt pelerini care au murit pe Camino), cine ştie? După Ierusalim şi Roma, bazilica din Santiago a devenit al treilea loc de pelerinaj din lume. Primul text european, Codex Calistinus considerat cel mai vechi ghid turistic din lume, i-a ajutat pe credincioşi să-şi urmeze drumul, păzit un timp de Cavalerii Templieri.

Am intrat în oraşul de granit cu 46 de biserici odată cu o ploaie nemiloasă foarte rece, spulberată de rafale de vânt. Am trecut pe lângă poartă pelerinilor care veneau dinspre Franţa, pe traseul cel mai frecventat. I-am văzut acoperiţi cu haine de ploaie, încărcaţi de rucsace, încălţaţi cu ghetele speciale, maronii, cu feţele obosite dar cu ochii strălucind de bucuria atingerii unui ţel ce, pe parcurs, nu o dată li s-a părut de neatins, intrând pe poarta făcută anume pentru a-i întâmpina, căutând bazilica, pentru a se închina.

După ce am parcat maşina, ne-am luptat cât am putut cu vântul şi ploaia dar am fost învinşi adică muraţi cu totul, de sus şi până jos. Am alergat spre catedrală căci era seară şi nu ştiam dacă o mai găsim deschisă. Am avut noroc. Prin cenuşiul oraşului medieval scăldat de apa ostilă pe care cerul o revărsa din belşug am traversat marea piaţă Obradoiro, am urcat scările şi am pătruns în spaţiul uriaş al catedralei iluminate. Momentul în care intri într-o biserică este foarte important: nu mă refer la reculegere, respect, sfială, etc. ci la lumina sau întunericul din interior. În Padova, odată, s-a întâmplat să fie duminică dimineaţa iar bazilica Sfântului Anton, operă arhitecturală de mare măiestrie, să ne apără datorită luminilor existente, cu toate detaliile şi în toată splendoarea ei. Plafonul înstelat, ornamentele aurite, populaţia de îngeraşi albi, diversitatea culorilor marmorei prezente sub diferite forme, sculpturile şi picturile erau uluitoare. Peste doi ani am intrat din nou în acelaşi loc, la o oră oarecare, cand luminile erau stinse, şi totul părea schimbat, deşi nimic nu plecase de la locul lui. Am preferat să-mi reamintesc acea primă zi şi să o uit pe a doua. La Roma, au fost lăcaşuri pe care le-am admirat în deplină lor frumuseţe, iluminate, dar au fost altele în care vedeai bine cutare sau cutare fresca sau statuie numai dacă puneai un ban într-un mic aparat. Ştim cu toţii, lumina costa… Totuşi măcar Moise, capodopera lui Michelangelo din biserica San Pietro în Vincoli şi multe altele ar merita să fie constant, cât mai vizibile.

În Spania, nu a fost nevoie nicăieri să punem banul. Totuşi, a fi sau, a nu fi lumină a rămas un fapt deşi important, de neprevăzut. La Santiago când am intrat în bazilică din frigul şi umezeala de afară, m-am transformat brusc în fetiţa cu chibriturile nu privind o cină festivă imaginară ci făcând  parte dintr-o mare sărbătoare. Nu era Crăciun ci messa de seară aproape de sfârşit sub înalta cupola gotică. Am reţinut pe moment, trei lucruri: candelabrul minunat, orga cu aripile sale de rândunica întinse orizontal deasupra rândurilor de bănci, marele altar şi statuia îmbrăcată într-o pelerină aurită a sfântului. Peste puţin timp, după ce preoţi şi credincioşi au rostit împreună rugăciunea finală luminile s-au stins. Presaţi de urgenţa găsirii unei cazări am ieşit din nou în şuvoaiele de apă. În apropierea catedralei hostelurile erau ocupate dar, nu departe, am găsit o cameră cu toate condiţiile, la un preţ convenabil într-un apartament dintr-un bloc, transformat în mini hotel.

Într-un gang un pelerin cu un chip aspru se adăpostea de ploaie. Părea lipsit de speranţa de a dormi undeva şi chiar dacă evident nu-l puteam ajuta în niciun fel, am adormit cu o stare de milă neputincioasă. (Degeaba compătimeşti dacă nu ajuţi.)

A doua zi am cunoscut mai bine bazilica înconjurată de pieţe şi clădiri importante. O nuanţă caldă, discret maronie îndulcea sobrietatea granitului sobru. Cele trei turnuri, vizibile din orice parte a oraşului fac parte din faţada grandioasă, capodoperă a barocului galiţian; în cel din mijloc, statuia sfântului cu pălăria de soare, celebrul toiag, pelerina drumeţilor şi Evanghelia în mâna stângă, cu discipolii săi alături, priveşte înainte, peste Obradoiro. Destinată să primească numeroşii pelerini bazilica este formată din 18 capele. În nava centrală se afla altarul în care, la înălţime într-o nişă, ca şi Madona de la Montserrat, şi aceea de la Guadalupe, stă statuia lui Santiago; faţa să blândă surâzătoare şi încrezătoare pare a spune tuturor: “Bine aţi venit, aveţi încredere, puterea lui Dumnezeu este nelimitată, drumul lung, până aici, vă va fi de folos!”. Prin două uşiţe laterale am urcat până la el, am coborât apoi la relicve, păstrate într-un cufăr de argint. De cupolă era ancorată cea mai mare cădelniţa din lume, folosită numai în anumite ocazii. Isus răstignit, statui de apostoli şi profeţi ţinând în mâna scrieri, îngeri, scene din Vechiul Testament, împodobesc catedrala, altarul gândit ca baldachinul din Sfântul Petru de la Roma, este aurit şi magnific ornamentat.

Biserica se umplea încet – la 12 avea loc messa dedicată pelerinilor. Aproape de miezul zilei toate locurile erau ocupate. Remarcasem că, spre deosebire de celelalte mari bazilici spaniole extrem de îngrijite, aici patina timpului, fumul de pe statuile din piatră, ziduri şi bolţi nu erau şterse. Pe măsură ce pelerinii se adunau, am înţeles de ce la bază, stâlpii groşi aveau tot felul de urme: acolo se formau moviliţe de rucsacuri. Cu cele două miloane de pelerini primiţi anual biserica nu s-ar putea închide niciodată pentru o eventuală restaurare, cred. Şi apoi, ei toţi sunt continuatorii unei tradiţii ce vine din timpurile în care locurile de cult nu erau frecventate pentru comorile artistice deţinute; ele erau cupele în care se adunau lacrimile şi rugile credincioşilor.

A început messa, premiul pentru acei care făcuseră acest drum lung şi anevoios numai pentru un câştig spiritual. O voce sublimă de femeie a dominat ritualul religios. Pelerinii îi răspundeau. Preoţii au cuvântat în spaniolă şi în germană. S-a citit o Epistolă a lui Pavel către corintieni referitoare le învăţăturile lui Isus. Două cuvinte se repetau în discurs: “misericordia” (milă) şi “justiţia” (dreptate), poli ai creştinismului. Pelerinii veniţi din toată lumea au fost omagiaţi pentru efortul şi credinţa lor. La sfârşit, toată lumea şi-a dat mâna rostind “Pace”. În acest loc cu indivizi atât de diferiţi care majoritatea nu se cunoşteau între ei, nu existau frontiere nici ierarhii. Eram doar creştini; cu toate că nu făcusem acest pelerinaj, nu am fost doar simpli spectatori; i-am admirat din tot sufletul şi am trăit alături de ei bucuria de a încheia cu bine un episod important din viaţă.

Mi-am amintit din nou de Veronica Dragoi şi mi-am dat seama că datorită ei, întâlnirea noastră cu pelerinii, bazilica şi oraşul Santiago de Compostela a devenit mult mai emoţionantă decât cu alte locuri sfinte.

În acea zi am slăvit încă o dată Spania pentru ceea ce ne-a oferit şi, urmând tradiţia pelerinilor, am plecat spre Finisterra, prin alte rafale de ploaie provocate de vântul puternic. Drumul mărginit de eucalipţi urma linia coastei cu golfuri iar oraşele albe urcau pe munţi; plajele şi-au făcut loc printre colonii de stânci, valuri lungi şi înspumate mângâiau plajele şi izbeau stâncile. Locuinţele se protejează de frig şi umezeală cu balcoane închise cu  multe ferestre mici ca şi la Cadiz, Santander şi alte staţiuni şi localităţi de la malul mării sau oceanului. La 4 km de Finisterra se află, la capătul peninsulei, farul. Aici pelerinii îşi aruncă hainele şi încălţămintea folosite pe lungul drum. Vântul a împodobit cu ele un fel de turn din bare de metal. Oceanul Atlantic tivea cu spume albe ţărmurile, veşnic zbuciumat, gri argintiu spre orizont. Aici începea Costa de la Muerte.

Pentru pelerini era un nou început, odată cu reîntoarcerea la viaţa obişnuită. Pentru noi, încă un capitol remarcabil înserat în amintirile despre Spania.

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Articole similare:

Camino sau 800 de km pe jos

Fenomenul Lourdes

Rocamadour – Fascinaţie şi mister