După plimbarea pe la Sierra de San Juan de la Pena am coborât spre Santa Maria şi am dormit la un hostel pe malul uriaşului lac de acumulare Embalse de la Pena, liniştit şi verde din cauza pădurii care se oglindea în el. A doua zi am traversat podul şi am trecut prin canioanele şi cheile făcute de Rio Gallego scăpat din prizonieratul lacului, în direcţia Ayerbe, Huesca. Sub stâncile înalte, uimitoare prin formele şi culorile lor, aparţinând lanţului de gresie ale Los Mallos de Riglos, izolatul şi modestul sat Aguero îşi expunea vechea biserica romanică şi căsuţele din jurul ei cu balcoane, forjerii la ferestre şi uşi din lemn masiv, pe străduţe în pante abrupte.

Linişte, pustiu, curăţenie pefectă, flori, pisici la sfat în zori, la o intersecţie, telefon public (de la care am vorbit acasă!), la un avizier era afişat orarul piscinei locale (mi s-a părut ceva S.F.), în centru o Primărie cât căsuţa piticilor din Albă ca Zăpadă, case de vânzare, iar în spatele tuturor MUNTELE fabulos, incredibil de aproape şi de mare, cu nuanţele sale de maro roşiatic, maro închis, bej dulce şi gri sumbru, format dintr-un grup compact de stânci masive, înalte, adunate pe verticală. Satul nu era diferit de altele; muntele aici era vedeta, ne-a copleşit cu frumuseţea sa, ne-a făcut să ne întrebăm ca şi la Hallstatt (Austria)   cum sunt oamenii care au la dispoziţie tot timpul un peisaj pentru care alţii fac sute de kilometri ca să îl vadă…

Era timpul, după munţi, lac, rău, chei. să vedem un castel; Aragonul are pe lângă Pirinei, mănăstiri, oraşe cu splendide monumente mudejar (Zaragoza, Catalayud, Huesca) parcuri naturale, ape termale şi, mărturii ale bogatei sale istorii, castele feudale. Apropiindu-ne de satul Loarre, după ce am trecut prin Ayerbe, am văzut de la distanţă castelul înfipt între stânci, construit la înălţime, dominând împrejurimile cu statura sa masivă. Am urcat pe serpentine şi o pantă abruptă. Lângă o parcare modestă era nelipsitul centru de informare cu harta, vederile şi suvenirurile sale la dispoziţie.

Castillo de Loarre a fost construit în secolul al XI lea pe ruine romane, cu scop defensiv şi a adăpostit o mănăstire la un moment dat. Meterezele sale au turnuri şi o poartă de intrare. Am luat tichetele şi am urcat; scări masive, bolţi, cripta întunecată, sală a armelor, anexe, dependinţe, rezervoare care colectau apa de pe acoperişuri, două biserici – San Pedro, surprinzător de mare, cu o colonadă fină, lipită de un zid semicircular sub larga cupolă şi Santa Maria, o constuctie foarte simplă, primitivă, un donjon conceput ca un ultim loc de refugiu (când podul său mobil era ridicat, rămânea izolat) cuprinzând dormitoare, bucătărie şi chiar toaleta epocii. Un apeduct aducea apă de  la distanţă. De pe terasa reginei, prin coloane cu arcuri semicirculare  se vedeau văile, munţii, satul Loarre. Ca şi la Guimares (Nordul Potugaliei) şi Rocamadour (Franţa) stâncile preexistente erau integrate în construcţie fără a-şi pierde frumuseţea aspră şi sălbatică.

Nu există mobilier, tapete, covoare, tablouri, statui. Sunt numai interioare şi pasaje din piatră neşlefuită dar starea bună în care se află şi frumoasă sa arhitectura au făcut din acest castel romanic un platou de filmare (ca şi Carcassonne din Franţa).

Mi-am amintit de Micul Prinţ; el cere pilotului să îi deseneze o oaie şi nu este mulţumit decât când acesta desenează o cutie în care ar fi fost oaia. Micuţul dorea numai un spaţiu pe care imaginaţia lui să îl populeze. Castillo de Loarre este într-un fel o foarte veche cutie în care poţi să compui personaje şi scene din timpurile trecute. Este un loc odihnitor, mai puţin asediat de turişti.

Citeşte şi Partea I şi Partea a IIa

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iulie 2009

Aragonul posedă nu numai oraşe importante (ca Zaragoza) ci şi rezervaţii naturale (Parcul naţional Ordesa), o puzderie de mânăstiri, staţiuni pentru tratamente, lacuri şi castele.

Cum de Pirinei este greu să te desparţi fără o ultimă privire, după Parcul Naţional Ordesa ne-am îndreptat spre Sierra de San Juan de la Pena trecând din nou prin Torla, apoi Broto, Biescas, Sabinanigo şi Jaca. Am trecut pe lângă pereţi de piatră ale căror rânduri oblice de roci păreau aşezate cu multă pricepere, ca o zidărie cu unele piese lăsate special în exterior la intervale regulate, ornamentând astfel desenul în diagonală; unele plăci de piatră semănau cu nişte cărţi răsturnate dintr-o ciudată bibliotecă; deasupra pantelor roase de gheţari şi a satelor mici, o mână de case adunate în jurul unei biserici din piatră, planau vulturi.

Jaca, orăşel din traseul Camino, are locuinţe moderne, nu prea înalte, un parc, o fortăreaţă în formă de stea (datând din secolul al XVI lea, concepută pentru a adăposti o sută de soldaţi, provizii şi armament, cu pod de piatră şi pod mobil) folosită şi astăzi de armata spaniolă, o frumoasă biserică romanică (în curs de renovare) cu ornamente metalice în  arcurile bolţilor, ca la Zaragoza (Seo) şi Salamanca.

N-am îndreptat spre înălţimile de pe care urma să vedem Pirineii, urcând pe buclele dese ale serpentinelor; ne-au întâmpinat nişte formaţiuni muntoase spectaculoase, uriaşe, verticale, maronii şi chele – era Sierra de San Juan de la Pena înconjurată de coline îmbrăcate în păduri. Se pot vedea aici două mânăstiri. Una dintre cele mai vechi din Spania, (viejo), simplă, băgată sub o stâncă giganta, suspendată, renumită pentru galeriile din piatră, alta nouă (nuevo), abandonată, hotel în prezent, adică o scumpă hospederia. Ca şi la Monasterio de Piedra nu neapărat mânăstirile sunt punctul principal de atracţie.

Lângă mânăstirea nouă, aproape de parcare, era nelipsitul centru de informare care ne-a dat o hartă şi ne-a îndrumat spre mai multe cărări. Pădurea de foioase lăsată să trăiască liniştită cu  o mulţime de animale, păsări (prezentate de panouri colorate) şi insecte, fremăta în căldura plăcută a zilei de iulie. Foşnete, ciripeli şi bâzâieli făceau aerul să vibreze. Un indicator ne-a dus până la Balconul Pirineilor, un mirador de unde se vedeau în aburul albăstrui al depărtării toate culmile acestor munţi minunaţi. Era linişte, câţiva turişti contemplau, filmau şi fotografiau reculeşi, în faţa tabloului grandios. Numele şi poziţia culmilor erau marcate pe un cadran solar din marmură donat acestui loc de prinţul moştenitor – Felipe, prinţ de Asturia, Burbon şi Grecia (cât de veche era  ideea de Uniune Europeană realizată prin înrudirile caselor regale!).

O potecă ne-a condus apoi spre o ruină, fosta biserică ridicată la cererea Sfântului Voto deoarece acolo calul său s-ar fi oprit brusc, înainte de prăpastie, salvându-i astfel viaţa. De acolo, coborând pe trepte de piatră, se deschidea o altă panoramă ce cuprindea şi Monasterio Viejo, sub stânca ei. Trecând pe alei umbrite de bătrâni copaci, cu bănci vechi de piatră din loc în loc, pe lângă o fâneaţă înmiresmată peste care zburau fluturi, albine şi musculiţe, am ajuns la balconaşul Sfintei Tereza, altă mică ruină de unde se vedeau coline verzi.

Nu am întâlnit animale, nici nu ne doream asta, dar am fost însoţiţi de păsărele care ţopăiau înaintea noastră de parcă voiau să ne arate drumul; se opreau ca să vadă dacă le urmăm, plecau iar, mă aşteptam ca la un moment dat să înceapă să vorbească! Cred că cei care se aventurau până aici nu erau prea mulţi, nu deranjau cu prezenţa lor acest loc ce cântă, mişună şi bâzâie, ba chiar le hrăneau cu firmituri, din moment ce nu se temeau deloc. Deşi am fost complet singuri pe parcursul acestei plimbări nici nouă nu ne-a fost frică. Era pace şi linişte iar armonia şi siguranţa defineau aceste locuri izolate.

Păstrând în suflet priveliştea de neuitat a masivelor sierrei şi lanţului Pirineilor, drumul până acolo şi plimbarea plăcută prin pădurea plină de viaţă, ne-am luat rămas bun cu ideea că multe sunt frumoase pe lumea asta dar munţii le întrec pe toate.

Citeşte şi Partea I despre Zaragoza.

In Partea a treia poţi citi şi despre Satul Aguero şi Castillo de Loarre.

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iulie 2009

Am plecat de la Monasterio de Piedra atât de încărcată şi hrănită cu pădure, ape curgătoare, cascade, poduri, scări, ruine, muzee, statui şi picturi, încât mulţumirea mea dădea pe afară revărsându-se într-un zâmbet de neoprit, blând şi mulţumit, care a durat ceva kilometri până când am început să ne gândim că odată cu seara trebuie să ne găsim un culcuş. Pe un panou publicitar era anunţat un hotel Sleep convenabil, l-am găsit dotat cu tot necesarul plus parcare, aproape de şosea dar blindat împotriva zgomotului. Rafale de vânt măturau împrejurimile; am aflat de la recepţie că sunt permanente în zona deşertică; soluri albe şi gălbui cultivate pe alocuri păstrau albiile unor râuri secate. Satele semănau între ele, strânse în jurul unui castel situat la înălţime şi vegheate de o înaltă biserică. Păduri de eoliene, morile de vânt moderne, lucrau cu hărnicie. Eram în drum spre Zaragoza, fondată de Iulius Cezar în anul 25 î.d.Cr.

Am intrat a doua zi în oraşul aproape pustiu căci era duminică dimineaţa şi, la începutul acestor zile, nimic nu mişcă în Spania. Am trecut pe lângă monumentalul şi spectaculosul Palacio de la Aljaferia, mărturie a ocupaţiei musulmane, construit în secolul al IX lea, devenit reşedinţă regală apoi cartier militar, sediul parlamentului aragonez în prezent şi am parcat (în zilele de sărbătoare cad restricţiile) lângă vasta Plaza del Pilar. Aici se află inima oraşului alcătuită din Catedrala El Pilar, Catedrala El Savador (la Seo), Ayuntamiento (Primăria) şi monumentul pictorului Francisco Goya.

O  fântână modernă gen cascadă căzând peste o mare suprafaţă oblică susura în extremitatea stângă a pieţei  (privind catedrala El Pilar).

Culoarea caldă şi fină, caramel pal, ca şi la Salamanca, era dominantă în toate edificiile şi devenea aurie în lumina soarelui. Bazilica, impunătoare capodoperă gotică, situată la câţiva metri de răul Ebro, a fost înălţată (1681 – 1872) pe locul unde au fost o biserică romană apoi una gotică. Tradiţia spune că înainte de a se înălţa la ceruri Fecioara Maria a venit la Zaragoza unde  apostolul Iacov (Santiago) predica evanghelia, pentru a-l încuraja şi a-i dărui un stâlp, simbol al puterii credinţei creştine (integrat acum în corpul catedralei şi venerat), indicându-i locul unde să-l pună, cu dorinţa de a-i fi ridicată aici o capelă. De aici a venit numele catedralei, pilar însemnând stâlp. Întărind această idee de durabilitate fermă a credinţei, un şir de stâlpi moderni aşezaţi în faţa bisericii, îşi trimit seara lumina asupra edificiului care, printre altele, se mândreşte cu o splendidă decoraţie policromă exterioară a cupolelor şi lanternelor capelelor (ţiglă aragoneză).

Intrând în bazilică, vestit loc de pelerinaj, am fost impresionaţi de Sfânta Capelă, un templu din marmură  şi jasp pe ale cărui coloane se rezemă cupola pictată de Goya; sub cupolă, un grup statuar alb cu Fecioară în mijloc şi lângă ea, statueta micuţă, făcătoare de minuni a Sfintei Maria de Pilar, mamă a lumii hispanice (în faţa capelei sunt steagurile republicilor hispanice din America). Un grup de femei (corul) repetă împreună cu preotul înaintea începerii messei matinale. Am văzut celelalte capele şi un retablu (o placă înaltă, în spatele altarului) din alabastru (secolul al XVI lea), capodoperă a sculpturii aragoneze (Damian Forment), corul sculptat în stejar, orga, mozaicurile, am căutat picturile făcute de Goya când nu avea încă 17 ani. Am urcat cu un ascensor şi pe o scară de metal într-un turn de unde se vedea minunatul acoperiş şi oraşul. Vântul, acolo sus, bătea atât de tare de parcă ar fi vrut să-ţi smulgă şi dinţii, dacă erau pe afară, nu numai părul şi hainele.

În piaţa largă cu porumbei şi fântâniţe (copii cu peşti care aruncă apă), o formaţie muzicală se instalează pe scenă iar prin corturi albe, magazine şi la terase circulă lume degajată şi veselă, nezgomotoasă. Statuia pictorului Goya (fiu al Zaragozei, născut de fapt în apropiere, la Fuendetodos) domină partea dreaptă a pieţei cu două frumoase doamne la picioarele sale. Tot în dreapta este catedrala Seo în care converg mai multe stiluri – romanic, mudejar (faţada nordică, Parroquieta, fiind declarată monument Unesco), gotic (marele retablu discret colorat) baroc (elegantul turn), neoclasic (faţada). La bolţi, arcurile erau închise fie de sori, fie de spirale metalice aurite ca la Salamanca şi Jaca, un ornament interesant, mai puţin întâlnit. Mozaicurile, portalurile, statuile expresive de lemn pictat, ornamentaţia capelelor, sunt emoţionante prin desăvârşirea lor.

Monumentele Aragonului sunt exemple durabile ale convieţuirii culturilor arabă şi europeană; populaţia musulmană care a continuat să trăiască în Spania după reconquista, meşteşugari şi excelenţi constructori au ridicat şi decorat noile edificii creştine fuzionând stilurile europene şi tradiţia islamică -  prezenţa ceramicii în decoraţii cu motive geometrice, vegetale, abstracte. Aşa s-a născut stilul mudejar, larg răspândit, prezent în Zaragoza (în catedrala Seo, în Turnul Magdalenei, biserica şi turnul Sfântului Pavel, Palatul Aljaferia, etc.), Catalayud, Tarazona.

După Seo, am intrat pe străduţele înguste ale fostului cartier evreiesc al Zaragozei unde se desfăşura un târg atoatecuprinzător, plăcut privirii, mirosului, gustului şi buzunarelor – de la obiecte antice originale sau imitaţii până la ceasuri, pălării, ochelari de soare şi alimente specifice zonei.

Un cântec spaniol s-a auzit din faţa bazilicii; un grup de femei îmbrăcate în costume aragoneze dansau şi cântau cu însufleţire; ritmul vioi, coloritul cald al veşmintelor şi mândria dansatoarelor au completat atmosfera zilei de sărbătoare în care bucuria de a trăi se manifestă în diferite şi simple moduri accesibile oricui.

Zaragoza nu înseamnă numai Plaza del Pilar; se pot vedea ruine romane (ziduri, teatru, statuia lui Iulius Cezar), Poarta Carmen, podul Piedra, Teatrul Principal, muzee, arenele de la Misericordia, curtea (patio) sfintei Isabel, Casa Dean, moscheia, parcul Pimo de Rivera, Auditoriul, Piaţa Centrală etc.

Ne-am încheiat vizita tot în faţa bazilicii, la o terasă forfotitoare cu o supă de scoici fantastică (cu mici cochilii albe şi colorate în ea) şi calamar pane cu inele mari şi fragede, miam, miam! Aşadar am văzut, m-am emoţionat admirând şi am gustat puţin din acest oraş vechi de 2000 de ani şi modern în acelaşi timp, străbătut de largi bulevarde, aerisit, primitor, în care valorile moştenite par a nu avea vârsta.

Citeste continuarea: San Juan de la Pena, Satul Aguero şi Castillo de Loarre

Articole similare:

Monasterio de Piedra

Ronda, oraş monumental

Prin Pirinei

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iulie 2009

Pirineii, munţi care despart Franţa de Spania aparţinând amândurora de fapt, oferă călătorului peisaje de neuitat datorate marii diversitati a reliefului, parcuri naturale, sate şi oraşe primitoare, aer îmbălsămat, drumeţii, excursii, alpinism. Parcurile naturale vieţuiesc de capul lor dar, Departamiento de Medio Ambiente sau Consejaria de Agricultură y Medio Ambiente (denumirea variază de la o regiune la alta) nu doarme ci veghează, mereu la datorie prin Centros de Interpretacion situate în localităţi de la cele mai mari, până la cele extrem de mici, uneori în apropierea sau înafară lor, oferind gratuit mape ilustrate (în mai multe limbi) ce cuprind harta zonei, informaţii privind traseele, flora, fauna, posibilităţile de campare sau cazare. Personal avizat  vă poate şi el îndruma spre cele mai bune căi de a intra şi a ieşi spre o anumită destinaţie.

Pentru a vizita Pacul Naţional Ordesa am ales să dormim în Torla. Am trecut peste albia unui râu secat, Rio Chate. Înainte cu 6 km de sat drumul, deşi asfaltat, a fost neregulat şi destul de zgâlţâitor, fapt rar întâlnit în Spania; întâlnirea cu locul însă, ne-a făcut să uităm acest neajuns. Cu vârful Mondarruego în spate, soră bună cu Ainsa, Torla situată la înălţime, invită la odihnă cu multe hoteluri şi campinguri aproape de parc, unele de ultimă oră, străzi pitoreşti, o biserică semeaţă, mici magazine. Soarele apunea poleind muntele. La intrare erau parcări mari, gratuite pe care le-am ignorat şi am găsit nu departe, în plină şosea, un hotel din 1934, Bella Vista, cu mica lui parcare şi privelişte spre Mondarruego. În plină vară aici era frig şi vânt, seara. Proprietarii, o familie în jur de 80 de ani, ne-au informat că erau două căi de a ajunge la Ordesa – de la primărie cu un microbuz sau, cu maşina personală, 8 km, apoi pe jos. Ne-am plimbat întâi prin oraş şi ne-am bucurat de răcoare, linişte, bolţi, case solide din piatră la balcoanele cărora roşul viu al muşcatelor amintea că nu suntem teleportaţi în altă epocă; ceea ce vedeam nu erau decoruri pentru un film cu subiect din Evul Mediu ci un loc viu în care găseai tot ce îţi trebuia (ne-am cumpărat o minimbutelie de voiaj). Camera avea  ferestre termopan duble, frigul rămânea să dârdâie pe afară, la poalele culmii aşezată pe păşuni verzi. Nu mă mai puteam dezlipi de privelişte; noroc că a venit noaptea şi m-a potolit. M-am întrebat cum se poate întreţine cu atâta grijă un asemenea imobil cu destule camere, holuri, recepţie etc., la vârsta avansată a proprietarilor şi am presupus că au un ajutor la curăţenie măcar; când colo, a doua zi dimineaţă am văzut-o pe bătrâna şi distinsa doamnă pregătind singură camerele eliberate.

Ne-am hotărât să plecăm cu maşina noastră. A trebuit să o lăsăm în imensa parcare (gratuită, ca şi intrarea) de unde începea parcul; era admis numai accesul pietonal. Că nu eram echipaţi corespunzător, am descoperit pe parcurs. Au trecut pe lângă noi, grupuri de copii şcolari, adolescenţi, familii cu câini în lesă (patrupedele aveau o reacţie formidabilă: înnebuniţi de diversitatea mirosurilor, pentru mulţi necunoscute, ţopăiau ca nişte capre), tineri cu bebeluşi în spate sau în cărucior, bătrânei sportivi, echipaţi cu bocanci şi adidaşi, toiege, rucsacuri, şepcuţe, sticle de apă, mâncare, pregătiţi pentru un drum lung. Pe o alee destul de largă, umbrită, inegal nivelată, am urcat şi coborât de multe ori pe trepte din pietre mari, printr-o pădure până la cer. Descoperit şi pus în valoare de un francez la începutul secolului XX, parcul  are stăpâni grei – munţii (Muntele Pierdut, cu un lac îngheţat la picioare, îmbrăcat în gheţari este cel mai înalt pisc calcaros din Europa -3355 m) şi circurile glaciare, colosale amfiteatre de piatră. Printre ei, văi săpate de râuri, canionul râului Anisclo, chei stamte şi abrupte (cele făcute de răul Bellos curgând la mare adâncime între pereţi verticali de stâncă uniţi de două poduri aminteau de Ronda), peşteri de gheaţă (36, în masivul Casteret), păşuni, păduri dese adăpostind o faună bogată, flora delicată, sate în armonie cu generoasă natura înconjurătoare, formează un paradis pentru iubitorii de peisaje spectaculoase, de fluturi, peşti, animale, plimbări lungi şi nu chiar ca pe asfalt. Spre deosebire de austrieci care înlătură din păduri ceea ce s-a uscat sau prăbuşit, spaniolii, în parcuri şi în vastele livezi de măslini, lasă arborii bătrâni pe locul unde au trăit ca să reintre în circuitul firesc al naturii şi să doarmă sub soarele pe care l-au iubit.

În pădurea neatinsă de mâna omului cresc alături copaci tineri şi arbori seculari cu trunchiuri foarte groase, copaci care au murit şi alţii care agonizează cu rădăcinile în aer, dezgolite în întregime de ploi şi torente. Un pâlc de mesteceni albi, deşi, drepţi ca lumânările, mi-au amintit prin mulţimea şi aliniera lor de coloanele moscheiei din Cordoba. Am mers mult pe sub arcade de crengi ascultând cântecele apelor abundente, curgând din toate părţile şi de toate felurile: de la firicelele izvoarelor la potecile pârâurilor şi la şuvoaiele râurilor, toate săltând limpezi şi cristaline. Indicatoarele ne îndrumau spre cascade. Mergând voiniceşte şi tot mergând, am întâlnit nişte curgeri de apă debile, dezamăgitoare dar nu ne-am descurajat; la peste o oră de mers a apărut prima cascadă serioasă – La Cueva (grota), o cădere de apă tot atât de frumoasă ca cele văzute de noi în parcul mânăstirii Piedra, din Aragon. Râul Arazas vine de undeva de sus, hurducat, şi îşi desface şuviţe înspumate într-un evantai alb, căzând într-o piscină naturală verzuie pentru a-şi continua apoi drumul printre stânci.

Priveliştea ne-a alungat oboseala aşa că am pornit cu entuziasm spre următoarea, Estrecho (strâmt). Aici apa venea printr-o deschidere strâmtă (de unde şi numele), ca dintr-un ţinut al vrăjitoarelor, prin aburul stropilor, sărind de la 90 de metri înălţime, cu vuiet şi milioane de stropi. Călătorii nu plecau repede de lângă ea. Era un tablou viu şi mereu proaspăt, revigorant. Se filma şi se fotografia în tăcere, fiecare dorea să  nu uite şi să-şi  poată reconstitui apoi prin imagini plimbarea prin Parcul Ordesa. Mai departe, erau încă multe de văzut – munţi, alte cascade în mari circuri, peşteri. În ajutorul celor care doreau să rămână mai mult de o zi în parc era Parador Naţional de Monte Perdito, hotel de unde se deschid numeroase trasee în circul Pineda.

Nu aveam provizii şi nici încă o pereche de picioare aşa că ne-am întors, admirând din alt unghi acum, culmile muntoase pe care aveam să le vedem apoi, din cealaltă parte, din Franţa, de la Lourdes. Întorcându-ne spre parcare eram deja doctori în bucata de traseu tocmai parcursă aşa că, întâlnind cupluri neavizate deja  obosite, pe bănci, sau fotografiind în exces ceea ce putea fi luat drept cascadă, le-am încurajat să continue pentru că merită. Am întâlnit persoane îndrăgostite de vieţuitoare, care, ghemuite lângă un curs de apă aşteptau cu răbdare să se ivească un păstrăv măcar şi să-l filmeze. Ne-am despărţit de Ordesa regretând din nou, ca şi în Picos de Europa, că nu ne ţin puterile pentru a vedea mai mult din acest loc înrudit puţin cu Plitvice din Croaţia. Chiar dacă vara, când eram acolo, este timpul cel mai fericit pentru oameni şi natură în zone montane, aş fi vrut să fie toamnă când aurul şi arama frunzişurilor desfăşurate la poalele grandioşilor munţi fac concurenţă verdelui coniferelor şi culorilor sobre ale piscurilor. Sugerez celor care au de gând să meargă acolo să aleagă acest anotimp.

Articole similare

Prin Pirinei (1)

Picos de Europa, o redută naturală

El Torcal

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iunie 2009

]]> http://lumeamare.ro/2010/01/19/prin-pirinei-2/feed/ 1 http://lumeamare.ro/2010/01/12/prin-pirinei-1/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=prin-pirinei-1 http://lumeamare.ro/2010/01/12/prin-pirinei-1/#comments Tue, 12 Jan 2010 13:00:48 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=3518 În prima noastră excursie în Europa (1984) traversând Spania şi urcând spre Franţa, am trecut prin Pirineii gri violet, crestaţi şi mândri. Panta era mare, noi aveam atunci o maşinuţă veche şi urcăm, târ, târ; ceilalţi treceau iute pe lângă noi uitându-se ca la urs, întrebându-se, cred, de ce mergeam atât de încet. Nu ştiau că noi scăpasem din socialismul atât de dezvoltat încât nu am avut bani şi de o maşină tare şi de o excursie. Am împăcat cum am putut capra şi varza. Peste 25 de ani, dotaţi cu un vehicul performant, mai multă experienţă în călătorii şi o informaţie atât de bogată încât ne-a făcut să ne îndrăgostim de Spania, am ajuns din nou în Peninsulă Iberică şi în inima Pirineilor ce fac parte dintre cei mai frumoşi munţi văzuţi de noi alături de Alpii italieni, austrieci, elveţieni şi germani.

După Zaragoza, un oraş încântător, am plecat în direcţia Lleida apoi spre Vielha şi Benasque, punct important de plecare în explorarea Pirineilor. Ne-am întâlnit cu meridianul Greenwich anunţat înainte cu 500 de metri şi marcat printr-un arc verde care traversa şoseaua. Am trecut pe lângă oraşele îngrijite cu multe locuinţe noi, panouri solare şi mereu prezentele catedrale şi castele vechi. Munţii se profilau în zare iar în faţa lor, pe coline piramidale terasate ca pe valea Rinului, valea lui Douro şi zone submontane din Elveţia, era cultivat grâu, nu viţă de vie ca în locurile menţionate. Orice suprafaţă plată, de orice formă, găzduia lanuri blonde. În spatele lor sau, pe lângă, copăcei verde închis păzeau recoltele. Câte o casă din cărămidă fără acoperiş, pe lângă lanuri, mărturisea că omul altă dată prezent lângă ogoare a găsit un alt mod şi loc de a trăi.

Treptat, ne-am apropiat de Pirinei trecând pe lângă lacuri de acumulare enorme, turcoaz cu reflexe argintii, oglinzi perfecte pentru vegetaţia stufoasă şi stânci gri, portocaliu, ocru, gălbui, maro roşcat. Spania are multe zone muntoase unde nu numai dimensiunile şi formele impresionează ci şi coloritul rocilor care le compun. Stâlpii de înaltă tensiune urcaţi pe înălţimi incredibile, nenumăratele tuneluri, unele foarte moderne, ca în Austria, altele tăiate pur şi simplu în rocă, campinguri, câteva dotate cu piscine, bungalouri, camere, marginile şoselei curăţate de către oameni şi maşini, ne arătau că aici un popor se mişcă mereu pentru a-şi arăta ce are şi, în acelaşi timp, pentru a trăi mai bine. Pădurea şi păşunile pline de flori micuţe galbene, albe şi mov au câştigat treptat lupta cu grâul. Dacă făceai un popas, nu auzeai numai greieri puternici şi păsărele. Vacile cântau dulce din tălăngi o simfonie rurală, ascunse pe sub copaci şi prin văi scăldate de soarele lunii iunie. La 1600 de metri zăpada împărăţea încă. Unele case din piatră erau părăsite. Nedevastate, aşteptau poate alte vremuri sau alţi stăpâni.

Aproape de Benasque, încă un lac, stânci maro închis şi negre, scoase din adâncul întunecat şi arzător al pământului, aminteau că fenomene geologice violente au zdruncinat Peninsula Iberică dând naştere formelor de relief actuale. Am văzut de multe ori culmi fracturate, tăiate şi îndepărtate apoi de mişcări telurice. Apoi gheţarii, ploile, topirea zăpezilor, vântul, prezenţa sau absenţa vegetaţiei au continuat şi continuă să modeleze Pirineii, munţii străvechi, calcaroşi, plini de chei, canioane, circuri, râuri, cascade, văi adânci, pereţi abrupţi şi peşteri. Benasque avea drept decor creste de peste 3000 de metri. Case tradiţionale din piatră cu balcoane din lemn, clădiri istorice şi construcţii noi gândite în armonie cu celelalte, hoteluri, magazine de articole sportive şi nu numai, restaurante, atmosfera liniştită în ciuda numeroşilor excursionişti care se îndreptau în diferite direcţii, demonstrau că prin prezenţa sa omul se înfrăţea pe deplin cu natura punând-o în valoare. Ne-ar fi plăcut să stăm o noapte, ne-am informat într-unul din numeroasele hoteluri, dar ne-am dat seama că, dorind să fim cât mai aproape de Parcul Ordesa aveam timp să ajungem în cel mai apropiat sat, Torla. După ce ne-am îndepărtat puţin de hotel o persoană de acolo ne-a ajuns din urmă ca să ne spună că preţul camerei, negociabil, poate fi mai mic. Cum nu aceasta ne împiedicase să rămânem, am mulţumit şi ne-am văzut de drum. Orchestra nevăzută care ne încântase auzul pe traseu adică o cireadă de blânde, frumoase şi curate vaci cântând din tălăngi, însoţite de tineri şi chipeşi văcari, trecu domoală pe malul răului, prin oraş.

Am trecut pe lângă Castejon de Sos, pe N 260, spre Seira, (în direcţia Francia) şi am continuat să mă minunez de abundentă locurilor de cazare. Apa Esera a croit prin masive colosale nişte chei sperietoare, cu pereţi verticali care nu lăsau întreaga lumină să pătrundă până la baza lor. În Picos de Europa (Piscurile Europei) din nord, am trecut prin chei tot atât de spectaculoase şi întunecate. Şoseaua cu multe serpentine, urma la înălţime, cursul Eserei, trecând prin tuneluri, multe păstrând asprimea stâncii în care fuseseră tăiate. Esera făcuse o lucrare măreaţă dar nu recunoştea nimic, se zbenguia umbrită de pini ca un pârâiaş inofensiv, limpede, cu spumiţe, pe pietre rotunjite numai bune pentru a fi folosite la construirea de case. Războiul apei cu muntele se încheiase după mii de ani. Când cheile au rămas în urmă ne-am odihnit privirile pe munţii îmbrăcaţi în păduri dese.

Am intrat în liniştitul sat Campo şi, în faţa vechii sale biserici Sfântul Anton, am gustat de pe o bancă din Plaza Mayor, frumuseţea caselor de piatră încărcate de flori, compact aliniate pe străduţe pavate. Apoi văile s-au deschis, chiar dacă rămâneau foarte adânci. Se putea admira, încă o dată, ingeniozitatea inginerilor drumari privind ranforsările coastelor muntoase; apele din ploi sau topiri de zăpezi ieşeau la suprafaţă prin ţevi cu pălării şi nu subrezeau taluzul bine fixat, pentru a proteja şoseaua.

Spre Ainsa urcam şi coboram pante mari spre rânduri, rânduri de munţi gri albăstrui. Înălţat pe un promontoriu – oraşul vechi, şi în jurul lui – oraşul nou, la confluenţa râurilor Ara şi Cinca, unul turcoaz (culoarea caracteristică a apelor spaniole) altul argintiu, răsfirat leneş. Ainsa, fosta reşedinţă a unui mic regat după alungarea maurilor (secolul al XI lea) este o bijuterie de arhitectură medievală neatinsă de timp. Se intră în cartierul vechi printr-un fel de curte largă înconjurată de ziduri înalte de pe coama cărora se pot admira împrejurimile, ca şi la Lugo, cea mai veche capitală provincială din Galicia. Două muzee faţă în faţă prezintă istoria geologică a Pirineilor şi ecosistemul acestora. Pe străduţe înguste, pietruite, cu o bandă netedă de asfalt pe mijloc, mărginite de case cu un etaj numai şi hornuri altfel decât în alte părţi, piatră, lemn şi flori, curăţenie exemplară, se ajunge în piaţa centrală. Ca în majoritatea oraşelor spaniole partea superioară a edificiilor din pieţe susţinută spre exterior de arcuri romanice şi gotice formează plafonul unor galerii care adăpostesc magazine şi restaurante. Plimbarea, cumpărăturile sau şederea la o masă, la umbră, devine şi mai plăcută. Biserica simplă, în stil romanic, răcoroasă, cu o criptă şi Isus răstignit pe cruce, închidea careul pieţei. Puţin mai sus, muzeul de artă aştepta musafiri. Înfăţişarea satelor următoare, Boltano, Broto (de pe malul unui râu se vede o cascadă), evocă atmosfera Evului Mediu.

Forme ciudate de munţi, felii curbate pe verticală aranjate ne trimit spre poveşti cu uriaşi care, certându-se nu îşi mâzgălesc caietele ci îşi taie unul altuia bunătatea de culme, ca pe o prăjitură, na!

După Boltano, la o cotitură, un panou colorat, cu desene şi texte, prezenta detalii despre Pirineii înălţaţi din mare acum 39, 40 de milioane de ani. Ţinta noastră în acea zi era Torla dar despre acest sat tot vechi şi nou în acelaşi timp, locul de plecare spre Parcul Naţional Ordesa, merită să vorbim marţea viitoare.

Articole similare

Picos de Europa, o redută naturală

El Torcal

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iunie 2009

După o plimbare prin animatul Cangas de Onis, ne-am îndreptat spre Parque Nacional Picos de Europa. Lanţul muntos începe în Ţara Bascilor şi se termină în Galicia, traversând trei provincii: Castilia -  Leon, Cantabria şi Asturia. O legendă spune că prinţesa feniciană Europa ar fi fost răpită de Astur adusă şi ascunsă în aceste locuri sălbatice. Aici s-ar fi născut numele continentului nostru. Şoseaua îngustă merge pe lângă râuri trecând prin chei, prăpăstii, pe sub stânci gigante şi pereţi aspri. Rocile au fost modelate cu violenţă. Geografii şi geologii afirmă că acum 30000 de ani o forţă telurică extraordinară a ridicat aceşti munţi care, parcă au vrut să se arunce în ape dar, s-au oprit la numai 15 km de litoral. Structura lor  – calcar carbonifer, a înlesnit cotinue transformări ulterioare. Apele, îngheţul şi dezgheţul, au determinat formarea depresiunilor, peşterilor, galeriilor subterane. Urmăream cursul învolburat al unui pârâu şi, brusc, acesta dispărea, apărând apoi surprinzător, în altă parte, uneori sub formă de cascadă. Râurile – Sella, Duja, Dobra, au săpat canioane şi defileuri ameţitoare, marcând frontierele dintre masivele care înţeapă cerul şi norii cu vârfurile lor conice. Multiple modalităţi de ranforsare a versanţilor şi de reţinere a pietrelor căzătoare ocroteau şoseaua cam îngustă, cu asfalt gros de 30 de cm, dar cu puţine parapete. Întâlnirea cu orice fel de vehicul era emoţionantă pentru că ne întrebam cum ne vom strecura unul pe lângă celălalt când, de o parte era piatră iar de cealaltă, râpă?. La drumul mare admiram tirurile spunându-mi că planeta pe roţi se hrăneşte, se îmbracă, munceşte, progresează şi datorită lor. Acolo, însă, le-am urât … erau mult prea mari…

Până la o anumită înălţime sunt păşuni verzi cu ierburi dese, câmpii cultivate, livezi. Sus, culmile stau golaşe, sterpe. Pe maginea şoselei, pe coaste, micuţe şi delicate flori de munte albastre, albe, galbene, mov, maci roşii, fragili, arbuşti galben crom prezenţi că în toată Spania, rup monotonia tonurilor de gri şi cafeniu ale rocilor şi solului. Ele se caţără sau coboară vitejeşte pe oricât de puţin pământ  ar găsi, infruntând vremea capricioasă. Cai şi vaci populează oazele mai netede. Ulii negri şi şoimii cad din cer cu viteza unei bombe pe capul cine ştie cărei vieţuitoare mici, păsăruică sau iepure. Stejari şi castani delimitează proprietăţi. La Oseja de Sajambre din case austere de piatră, adunate la marginea şoselei ies bătrâni care merg destul de greu, cu bastoane. Văile sunt despicate de pârâiaşe pe malurile cărora prosperă arbuşti. Potârnichi  traversează neînfricate şoseaua destul de circulată.

Ne-am bucurat un timp de soare. Schimbările de vreme fiind aici fireşti, o ploaie rece însoţită de ceaţă groasă a stârpit culorile şi ne-a înfrânat pofta de a fotografia. (Grea boală! Stai la pândă, opreşti, porneşti iar, eşti nemulţumit când  scapi câte ceva de parcă ai pierde un tren. Când plouă însă nu ai încotro şi stai cuminte, îmbătat de imagini şi făcând uau, uau, în neştire ). Am continuat să mergem încet, urmărind deplasarea norilor semănând cu un fum dens. Capetele munţilor s-au ascuns în pâclă. Pe marginea unui lac de acumulare întins între culmi, orăşelul Riana se bucură de poziţia sa deosebită. Cât de frumos s-ar fi oglindit toate în apă dacă nu ne-ar fi invadat ploaia sumbră!  Am depăşit lacul pe lângă un pârâu lat, stânci întunecate, stratificate, păşuni blânde, alte chei fabuloase. Am trecut pe sub stânci atârnate peste şosea. Puerto de San Glorio este cel mai înalt punct – 1609 m. Zăpada  aici nu cedase în faţa verii. Drumul a început să coboare şi aşa a ţinut-o până la Potes, orăşelul atestat din secolul al VIII-lea e.n. La poalele munţilor albi pe vârfuri, cu o mare biserică, puzderie de hoteluri, hosteluri,  pensiuni, supermarketuri, magazine, restaurante, Potes era un loc ideal de odihnă pentru o zi său punct de plecare pe traseele din jur. Şi aici piatra era prezentă în zidurile din jurul grădinilor, în edificii, în pavajele pieţelor şi străduţelor înguste, cu arcade.

Am rămas o noapte, noi şi un cârd de motociclişti tineri şi vioi care, a doua zi, cu rucsacuri în spate, au plecat pe cărări sau la Fuente De, unde un teleferic îi poate duce la Mirador del Cable. Ceaţa s-a ridicat, munţii au redevenit violeţi şi albăstrui în depărtare. Când am trecut prin Desfiladero de la Hermida colţurile de rocă atingeau înălţimi care împiedicau lumina să pătrundea până la Duja, răul care şi-a croit drum în mii de ani. Câte o casă cu stânca în spate aştepta cumpărător. Câte o biserică în vârful unei coline aştepta pelerini. Într-o peşteră statuia Sfântului Iacob (Santiago) amintea de una din călătoriile acestuia. Satele au început să-şi schimbe înfăţişarea. Aveau părculeţe şi locuinţe moderne, în culori calde. Plimbarea prin Picos de Europa (Piscurile Europei) s-a încheiat cu sentimentul că, dacă nu am fi intrat să le vedem, o parte importantă din frumuseţea reliefului Spaniei ne-ar fi rămas necunoscută. Am regretat numai că nu am putut să rătăcim un timp, prin păduri, dezlipiţi de maşină şi de şosele.

Articole similare:

El Torcal

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: Iunie 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Îţi mulţumim!

Am fi putut ajunge la Ronda direct din Malaga daca nu ar fi fost atat de aproape Costa del Sol. Via Mediterranea mergea pe langa marea scanteietoare, albastru deschis, prin sau pe langa statiunile cu fantani moderne, stralucitoare si viu colorate, plaje intinse, aurii si movile albe de sare, din loc in loc. Imaginatia arhitectilor a zburdat in voie si s-a manifestat in ciorchini de vile colorate pastel, unele pastrand motive traditionale. Toate constructiile inaltau spre cer o padure de hornuri (aerul conditionat, de fapt). Soare, soare si iar soare african de care nu puteam scapa decat luand-o spre nord, prin San Pedro de Alcantara. Au aparut imediat coline verde inchis pe culmile carora se lafaiau insule de vile albe, superelegante, cu turnulete si creneluri, adunate in grupuri. Au urmat apoi muntii; la fiecare curba, din cele nenumarate, ranjeau spre sosea stanci ruginii, maro gri si albicioase. Vantul batea cu putere peste paduri groase de foioase, crescute pe pamant rosu, munti golasi si munti cheliosi cu ceva smoculete verzi. Odata cu schimbarea de altitudine frigul isi scotea coltii la vedere. Cum seara ne fugarea de la un timp, ne-am oprit la prima pensiune cam batranica dar dotata cu un binefacator calorifer electric. Dupa toate ritualurile culcarii ne-am invelit bine si Michel si-a pus in functiune sforaitorul. Afara vantul vuia continuu zgaltaind puternic obloanele de la fereastra de parca ar fi vrut sa le smulga. Un nu stiu ce obiect de pe acoperis trancanea ritmic. Incercand  sa-mi scot somnul de sub perna unde se ghemuise de frica si scormonindu-mi memoria, am descoperit de unde imi era cunoscuta denumirea de Ronda – in anii de liceu vazusem un film, Carmen de la Ronda. Asadar, eram in drum spre un loc deosebit! Pana la urma oboseala m-a rapus si nu am mai auzit nimic.

INTALNIREA CU RONDA

In zori, impinsi de acelasi vant, am facut cunostinta cu Ronda, orasul asezat pe o stanca inaccesibila, inalta de 750 de metri, taiata in doua de prapastia Tajo. Deasupra cheilor adanci, stancoase si fioroase prin care curge raul Guadelvin, stau suspendate case si gradini care, mai mult ca sigur, nu se uita niciodata in jos. Un magnific pod coborat adanc, in abis, Puente Nuevo, leaga orasul nou de cel vechi, din inaltimea caruia se pot contempla privelistile panoramice ale imprejurimilor. Peretii colosali de stanca  au constituit un zid inalt de aparare si, s-ar putea spune, au scris istoria orasului.

ISTORIA

Romanii au facut din el un avanpost militar, maurii  au rezistat fortelor crestine pana in secolul al XV lea, iar in secolul al XIX lea pozitia inatacabila a orasului aparat si in sud, de fortificatii construite, l-a transformat in refugiu al banditilor care controlau zona. Capitala infloritoare de provincie sub stapanire araba, a fost impodobita cu moschei, palate, bai, care i-au adus un plus de originalitate. Aici, “straturile” de civilzatii s-au juxtapus, nu s-au distrus.

IMPRESII

Am intrat in oras devreme, era racoare, liniste, pustiu. Am inteles imediat ca Ronda face parte din familia stralucita a centrelor culturale europene care se graveaza profund in memorie: Bruges, Bamberg, Colmar; pe o suprafata relativ redusa existau porti monumentale, biserici, muzee, palate, piete, poduri, fantani, case memoriale, restaurante, magazine, hoteluri, institutii, in fiecare fiind scrisa istoria unei epoci sau a unor personalitati. Unele edificii au disparut – fortareata romana, altele s-au transformat, schimbandu-si statutul – moscheia a devenit biserica crestina, palatul Mondragon muzeu arheologic, minaretul clopotnita. Altele s-au pastrat renovate, restaurate – baile arabe, Casa Regelui Maur, podul arab. Mai multe stiluri se imbratiseaza in constructiile Rondei: neoclasic, renascentist, mudejar, gotic, baroc. De pe Puente Nuevo, simbol al orasului, am privit cu incantare departarile de la orizont dar si pe cele de la baza, unde privirea se prabusea pana la intalnirea cu raul care, de sus, parea un paraias. Era frumos si inspaimantator in acelasi timp.Traiul la asemenea inaltime “zgarienoreasca” mi se parea un act de curaj caci, mai vazusem chei dar nu mersesem niciodata pe varful lor iar haul atat de abrupt parea locul ideal pentru pedeapsa capitala; noroc ca locuitorilor de aici nu le-a venit ideea ceha de a arunca pe careva pe fereastra in scop punitiv, bineinteles.

Am cutreierat prin orasul vechi, pe stradutele sale serpuitoare, in panta, alunecoase. Baile arabe primeau lumina prin orificiile in forma de stea din plafoanele boltite, Casa Regelui Maur - cam ponosita – se bucura de racoroasa sa gradina, Santa Maria La Mayor, in Colegiata cu acelasi nume din piata Duquesa de Parcent, ii asculta cu atentie pe cei cativa credinciosi ai orei matinale. De la distanta locuintele pareau, din cauza ingustimii strazilor, cladite unele peste altele. Traversand din nou podul in El Mercadillo, in Plaza del Toros trona arena (a doua ca marime din Spania), locul de nastere al regulilor de desfasurare ale coridei – autor fiind legendarul Pedro Romero (1754), singurul toreador caruia ii este dedicata o Fiesta. In acest loc se desfasoara Corridas goyescas in care participantii se imbraca in costumele epocii lui Goya.

Magazinele de artizanat si-au deschis portile decorandu-si exteriorul cu irezistibile obiecte din ceramica, piele, impletituri din nuiele animand cromatic zidurile vechi. O forjerie bogata imbraca ferestrele si balcoanele, dantele din metal, negre, pe alb imaculat. Cu doua mari sarbatori, Feria din mai si cea din septembrie, un carnaval in februarie si turisti din Japonia pana in America, in sezonul cald, Ronda nu se plictiseste niciodata. Pe aici au trecut Cervantes, Reiner Maria Rilke, Theophile Gauthier, Merimee, Orson Welles, Heminguay… Si noi, pastrand pe langa impresiile puternice ce vor deveni amintiri, o prea frumoasa farfurie decorata cu pasari ca sa ne incurajeze spre noi zboruri.

Ronda Monumental
Biserici: Espiritu Santo, Santa Maria La Mayor, Convento de la Merced,Virgen de la Paz
Muzee: Palacio de Mondragon (Arheologic), M. del Bandolero (Banditilor), M. de casa (cinegetic), M. Lara, M. del vino, M. de pintura Joacquin Peinado, M. Taurino
Alte obiective: Puente Nuevo, Banos Arabes, Plaza del Toros, Casa del Gigante, Casa del Rey Moro
Acipino - la 12 km spre Sevilla – ruine romane;
Cueva de la Pileta – in Benajoan, la 17 km de Ronda – picturi rupestre;

Cai de acces :
Din Algeciras – Castellar de la Frontera, Jimena de la Frontera, Gaucin, A 369
Din Malaga- Maqueda, El Burgo, A 366
De pe costa del Sol – San Pedro de Alcantara, A 376
Din Cadiz, Sevilla – A 376, Utrera, El Coronil, Montellano, Algodonal

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada calatoriei: iunie 2009

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!

Articole similare:

Monasterio de Pierda

Opera omului

Ajunsi la destinatie am fost indrumati de o persoana spre o parcare umbrita. Dupa care, am luat-o la pas si am scapat de soarele puternic si obositor al zilei de vara; o colonada de arbori stravechi asternea peste tot covoare de umbra deasa si racoroasa. Erau amenajari pentru toate gusturile: mese si banci rustice  destinate picnicului, jocuri pentru copii, restaurante, cafenea, toalete, telefon public, automat bancar, magazin. Manastirea, ridicata pe un fost castel maur in secolul al XII lea, a fost inceputa in stil romanic si terminata in stil gotic si mudejar; astfel, turnuri masive din caramida, arcade gotice si  stucatura  coexista  in buna pace si armonie (recomandam vizitarea grupului monumental  cu ghid).

Bazilica a fost distrusa – intre calugari si locuitorii comunei Nuevalos au avut loc conflicte grave datorate apei, data de Dumnezeu oazei fernecatoare (parcul manastirii), prea scump vanduta de calugari celorlalti. Au “ajutat” si razboaiele interne asa ca sub cerul foarte albastru cu cativa norisori albi zaceau fragmente de ziduri  cu urme de fresce, coloane si statui mutilate, o jumatate de cupola deasupra mesei altarului, tablou romantic cu o trista istorie amintind de gloria si stralucirea artistica ruinate de foc si lasate la cheremul naturii spre “vesnica pomenire” si irepetabilitate. Manastirea si-a pastrat rolul ca loc de reculegere si rugaciune; in plus, o parte a ei a devenit hotel cu toate dotarile moderne, amenajate in fostele chilii. Camarile si pivnitele  s-au transformat in Muzeul Vinului – o expozitie de obiecte care au produs si au pastrat vinul, in toate timpurile; pe mai multe nivele, in adancime, gramezi de butoaie. Siruri de sticle prafuite si pline de panze de paianjen, vase de ceramica, puturi ametitor de adanci vorbeau despre belsugul unor vremuri disparute. Doi calugari de ceara lucrau la teasc si calcau struguri cu fete bucalate, joviale si pofticioase. La nivelul cel mai de jos un panou bine luminat povestea despre stiinta  vinului, de la soiuri, moduri de producere, pana la modul de a-l bea, confirmand  inscrisul de pe un perete: “El vino es cultura”. Cum in 1535 in bucataria manastirii s-a facut prima ciocolata, Muzeul Ciocolatei nu putea lipsi. Pe langa informatiile despre cum a ajuns ciocolata de la planta la dulcele care a cucerit mapamondul, o fresca ocupand un perete intreg  ii infatisa pe calugari in activitatea de fabricare a ciocolatei, uriasul lor vas cuptor devenind un exponat admirat, la loc de cinste. Un grup de calesti originale si vechi formau Muzeul Calestilor.

Opera naturii

Pana aici, omul a facut totul. Veni timpul sa facem cunostinta si cu lucrarea naturii; in parcul alaturat manastirii raul Piedra (conform legendei un curs de apa malefic ce transforma in piatra tot ce cadea in el), luptand neobosit cu stancile si solul accidentat, a dat nastere unor pesteri, lacuri si cascade care, impreuna cu vegetatia luxurianta, alcatuiesc un adevarat paradis. Inarmati cu o  harta color amanuntita si ajutati de sagetile rosii pentru dus si albastre pentru intors, am pornit pe o alee de pamant batatorit prin El Vergel (Livada), o padure de frasini seculari; hranite de umezeala permanenta si  stimulate de caldura iberica plantele, in expansiune tropicala, fosneau, miscandu-si tulpinile si frunzisul in cautarea peticelor de soare. In lacuri se oglindeau trunchiuri inclinate, curbate sau crescute impreuna, vesnic imbratisate. Ierburi acvatice dansau cu pestii in unde limpezi. Aleea traversa apele peste poduri rustice. Dupa cele trei grote alaturate, a Panterei, a Bacantei sau a Artistului, aparu prima mare cascada – La Caprichosa. Incepea concertul grandios al caderilor de apa, fiecare in alt “montaj” de stanci ude, arbori  si nivele de parcurs pana la a redeveni parau repede curgator. In prabusirile ei apa cunostea o diversitate de trepte. Cand erau lungi si late privelistea era calma. Cand stancile suprapuse alcatuiau  doua-trei nivele, apa se desfacea in brate-suvoaie inspumate sau fire subtiri de matase si cristal imbracau cu suvite transparente capete de uriasi, infasurandu-le cu valuri si pulberi de stropi, aburind contururile. Nu numai grotele ci si cascadele  au nume: Trinidat, De Los Frasnos, Sombra, etc. Dupa grota Artistului trepte de piatra conduceau peste Caprichosa, la  o altitudine superioara. Inima nu ii permitea lui Michel sa  urce iar pe mine nu ma lasa inma sa nu urc, asa ca el a ramas pe o banca, langa cascada, la umbra. Eu am urcat crezand ca nu voi lipsi mult. Cand colo, urmand aleea, am descoperit ca, de fapt, marele “show” acolo sus se desfasura; asa ca am alergat cum nu ma credeam a fi in stare, fotografiind, savurand cu intensitate fiecare  peisaj cu cascada… Stiam ca daca nu ma intorceam de unde am plecat, nu-l mai puteam gasi pe  Michel prea usor in acel labirint asa ca, dupa ce din grota Iris, auriu caramizie, am admirat valea adanca, superb colorata, taiata de cursul apei, m-am intors, cu sufletul la gura, exact cand el se hotarase sa infrunte scarile.

Am coborat impreuna spre iesirea de unde eu am mai facut un drum pana la Coada  Calului, “marea finala” in care se adunau toate apele anterioare. Privelistea era magnifica: o coloana inspumata se arunca de la 50 de metri acoperind deschiderea pesterii uriase cu acelasi nume (unde se putea ajunge printr-un tunel de la un nivel inferior), compusa din mai multe grote, nise, deschideri, stalactite formate in diagonala. M-am intors pe traseul bland al iesirii. Anii cei multi zburasera de pe umerii mei: recofortant si incitant, insula de racoare si prospetime, parcul demn de penelul pictorilor impresionisti emana prospetime si vigoare. Ne-am fi transformat in Adam si Eva ca sa ne zbenguim  sub suvoaiele limpezi daca nu erau “ceilalti” cu care am impartasit pacea absoluta si frumusetea acelor locuri. Drumul spre iesire mai avea ceva de oferit: un centru piscicol, inffintat in 1857, si o expozitie de pasari vii pe care le-am admirat cu mila – erau priponite. Chiar daca bine ingrijite, priveau lumea blazate, cu chipurile lor impenetrabile. Mai multe specii de bufnita suportau cu stoicism lumina puternica a zilei. Cu imaginea fetelor lor turtite  si intelepte ne-am luat ramas bun de la Monasterio de Piedra  apreciindu-i inca o data pe spanioli pentru modul in care au pastrat ceea ce au mostenit si pentru ingeniozitatea cu care imbogatesc vechile valori cu noutati atractive, raspunzind astfel cerintelor unei alte epoci.

Cum se ajunge aici:

Dinspre Madrid, Segovia, prin Alhama de Aragon si comuna Nuevalos.

Dinspre Barcelona, Zaragoza, prin Calatayud si comuna Nuevalos.

Spania, insa, te surprinde cu zone montane de o marime, forma, structura si culoare, mereu alfel, uluitor diversificate; de la gigantul fierastrau, Montserrat, sfintit de credinta si arta dedicata ei, pana la masivele formatiuni sterpe, maronii, spre Don Juan de la Pena, de la Picos de Europa, cu cheile si zapezile vesnice, pana la Pirineii bogati in cascade, in fiecare tinut muntos exista alt gen de frumusete.

Iar El Torcal, parcul natural al Antequerei, ofera un adevarat spectacol de piatra.

Urcand pe serpentine spre el, formatiuni gri deschis ne anuntau deja ca vom vedea ceva deosebit; din parcarea aflata in apropierea Centrului de Informare am intrat direct, pe o carare, in Tinutul Fermecat. Era soare dar racoare asa ca ne-am pus veste, palarii, incaltaminte adecvata si am urmat serpuirile potecii ale carei pietre, roz pe alocuri, erau lustruite de atatea tropaieli; grupuri de copii cu profesori, cupluri de toate varstele si nationalitatile urcau si coborau fara ghid pe aceasta Ruta Verde, in liniste si incantare.

Numitorul comun al acestor munti calcarosi ridicati din mare, compusi din roci de consistente diferite, era ingramadirea de straturi paralele, pe orizontala, ce pareau burdufuri culcate sau foietaje de materie dura, plisata.

Ploile si inghetul au sculptat forme care sugereaza infatisari umane:
“Batrana”, “Regele si Regina”, “Supraveghetorul minerilor”, animale: “Dromaderul”, “Dragonii”, “Cap de caine”, “Dinozaurul”, obiecte familiare: “Cutitele”, “Cele sapte mese”, “Palariuta”, “Surubul”, “Rezervorul” etc.

Imaginatia populara le-a dat nume, dar, fiecare privitor putea gasi inca grupuri de soldati solemni, impietriti, care pazeau cetati adormite pe veci, o femeie cu un copil in brate, castele sau turnuri.

Unele stanci pareau puse usurel, cu doua degete (de dimensiunea unor macarale desigur) peste o mareata mama a lor, capusoare intr-un echilibru stabil din moment ce nu porneau “tup, tup” prin vai si labirinturi.

Un templu natural
Deocamdata numai noi oamenii eram in miscare,urcand sau coborand usor, sarind uneori de pe cate o piatra; la distanta si la inaltime, pe niste culmi late, un grup de capre salbatice, maronii, umblau si ele linistite, vazandu-si de viata, fara sa se teama ca vreuna din ganganiile bipede de pe poteca le-ar putea face vreun rau. Intr-un teritoriu in care numai frunzele si florile se balansau, alintate de vant, aparitia animalelor m-a surprins atat de tare incat am exclamat “Iaaa!” ca un copil, deoarece mi s-a parut chiar suspect sa vad ceva miscand printre stancile vechi de peste o suta de mii de ani, nepopulate dar iata, nu lipsite de viata. Pe loc, soaptele de “ssst” ale celorlalti tovarasi necunoscuti de drum mi-au amintit ca eram, de fapt, intr-un urias templu natural, in ruina, deschis sub cer, acolo unde numai miile de pasarele aveau dreptul sa impodobeasca linistea.

Din loc in loc cararea se dizolva in pajisti pline de iarba deasa si flori stralucitoare; pana si scaietii infloriti erau incantatori. Treceam prin umbra peretilor de piatra, chei si labirinturi, crevase si pesteri (in pestera Taurului erau vestigii preistorice) izvoare si plante rare. O frumoasa floare alba, plusata, asemanatoare cu floarea de colt, se bucura de lumina acelei zile; nimeni nu o rupea, trecatorii admirandu-o numai, constienti ca ar fi comis un sacrilegiu daca ar fi smuls-o din paradisul unde era regina.

Torcal peste timp
Soarele s-a ridicat mult inundand cu caldura lui arbori, arbusti, flori pe pietre si vietuitoare; nu era un simplu drum ci o sarbatoare. Se fotografia, se filma spre neuitare. Ce inventie insa putea sa pastreze mirosul minunat, de miere de padure, si extazul de pe fetele tuturor?

Personal, eu nu mai eram o persoana. Coplesita si dominata total de imaginile ce la fiecare cotitura erau si mai frumoase, cand incercand sa depistez formele despre care citisem, cand descoperind altele, cand uimindu-ma pur si simplu in fata liniilor orizontale adanci, straturi ordonate cumva, in mod miraculos, uimitor, nemaivazute undeva.
Eram o fiinta umblatoare, mandra ca pentru una sau doua ore fac parte din acel univers; daca ar fi aparut cel care a asezat pietrele unele peste altele si m-ar fi intrebat ce as fi vrut sa fiu acolo, as fi ales “capra” (cu toate ca agilitatea mea lasa de dorit, impiedicandu-ma si alunecand de mai multe in ciuda faptului ca “indrumatorul” Michel, iubitul meu sot, programatorul calatoriilor prin lume, imi atragea mereu atentia, ca atunci cand eram studenti: “Ghiocel, vezi ca e o groapa!” sau .. orice altceva). Numai ca eu, ca si atunci, ma uitam mai mult pe sus decat la picioare.

Am inceput aceste randuri nu ca Sadoveanu, “in linistea unei prisaci” ci, cu televizorul in  coastra, din care se revarsau impuscaturi, tipete si alte zgomote de temut. Dar lumina de departe s-a intensificat pe masura ce scriam, dominand totul.

Amintirea lui El Torcal ma urmareste si acum, ca un far, de la locul lui, unul din multele de acest fel pe care Spania mi le-a oferit.

Cum ajungi la El Torcal d’Antequera
Exista doua cai de acces
1. Granada, Antequera, soseaua C 3310
2. Malaga, din cartierul Puerto de la Torre spre Villanueva de la Conception, soseaua N 331 care se intalneste apoi cu aceeasi C 3310

Articole similare:

Picos de Europa, o redută naturală

San Juan de la Pena

Prin Pirinei, episodul 1 si episodul 2