La primii paşi prin Barcelona am aruncat întâi fularul, apoi am mai lepădat, ca un fel de Babă Dochie cuprinsă de fiorul turistic, şi puloverul. Să înceapă Adventul în tricou! Având călătoria drept unic scop, străzile şi cotloanele cele mai ascunse ale oraşului ni s-au deschis miraculos în faţă, apărând parcă de nicăieri şi ademenindu-ne cu zarva lor. Imediat am întâlnit prima minunăţie şi, concomitent, am avut parte de prima surpriză: o iesle superbă, cu personaje din ceramică, aproximativ de înălţimea unui copil de vreo şase ani. Magii, o scenă pastorală pe malul unei ape, Maria şi Iosif cu pruncul într-un decor exotic. Ce frumos! Ceeeee…?! După colţ, sub nişte măslini mici, era el. Cu o expresie puţin surprinsă pe chip (nu mai ceva decât a noastră, vă garantez, însă!), cu pantalonii în vine şi cu un mic colăcel maro sub poponeţ, personajul ăsta ne-a făcut să scoatem nişte strigăte de uimire şi să ne întrebăm dacă ar fi mai normal, totuşi, să îl ignoram.

Încercând să scăpăm de şocul iniţial, ne-am îndreptat către piaţa de Crăciun din apropiere. Unde, desigur, ne-am întâlnit cu rudele omuleţului mai sus menţionat, dispuse pe rafturi şi aşteptându-şi cuminţi atât cumpărătorii, cât şi turiştii gură-cască, şi ei la fel de uimiţi ca şi noi. Pentru că problema părea destul de serioasă (nu de alta, dar i-am văzut şi pe prinţesa Kate, pe Angela Merkel şi chiar pe Papă în postura asta!) am zis să întrebăm şi noi un localnic. Eh, aici a fost un pic greu pentru ca la întrebarea noastră „Do you speak English?” ni se răspundea neaoş cu „Si, un poco”. Până la urmă am găsit pe cineva care vorbea o engleză fluentă şi care ne-a spus că figurina respectivă, numită Caganer este specifică regiunii Cataloniei şi înseamnă belşug şi prosperitate, dar şi faptul că oamenii sunt egali, indiferent de rasă sau statut social.

Surprizele Adventului barcelonez nu s-au oprit aici. Tot în aceeaşi piaţă, pe o scenă în jurul căreia se formase o coadă impresionantă de părinţi şi pitici, cei mici erau invitaţi să lovească energic cu băţul un buştean acoperit cu o pătură. Cântau un cântecel şi la final primeau o acadea. Iarăşi am asistat uimiţi, dar şi încântaţi de drăgălăşenia celor mici. Am repetat procedura cu „Do you speak English?”, care de data asta a avut sorţi mai rapizi de izbândă şi astfel am aflat ca Tió de Nadal, buşteanul de Crăciun, cu ochi şi nas, este de asemenea specific regiunii. De obicei se aduce în casă de ziua Sfintei Lucia (13 decembrie), este hrănit de copii pentru ca de Crăciun să dea daruri. Partea caraghioasă a poveştii este că şi acest buştean este „încurajat” a… defeca darurile, altfel va fi bătut cu băţul. Las etnologii să dezbată simbolistica şi originile acestor obiceiuri, eu mă mulţumesc, ca turist, să mă bucur că aflu lucruri noi de la oameni care sunt dornici să îşi explice obiceiurile străinilor care îi vizitează.

Gânduri şi foto de la: Zazuza

Cu 5 linia verde, staţia Opera se pot vedea:

• Palacio Real (Palatul Regal 9 euro/pers)
• Pe aceeaşi esplanada cu palatul este Catedrala Nostra Senora de la Almudena (2 euro/pers.)
• În apropiere Teatro Real, PLaza de Oriente, Plaza de la Villa

Cu 1 albastru deschis, staţia Sol, se vizitează

• Piaţa centrală a capitalei
• Plaza Mayor cu simbolică Puerta del Sol (Poarta Soarelui)
• De aici pleacă Calle de Alcala, artera principală care duce la Puerto Alcala din Plaza de la Independencia; până acolo, pe jos, se trece prin Plaza de la Cibeles cu fântânile sale, Banca Spaniei şi Palatul Comunicaţiilor.

Se poate ajunge în Cibeles şi cu 2, linia roşie, coborât la staţia Banca de Espagna. Din această staţie se merge la:

• Paseo del Prado şi Museo de Prado, unul dintre cele mai importante muzee europene (Velasquez, Goya, El Greco, Murillo) 6 euro/pers, duminică gratuit.

Cu 1 albastru deschis , staţia Atocha se ajunge la:

• Gara Atocha, o adevărată seră cu aer curat şi răcoare, magazine, (şi trenul spre Escorial, mănăstire transformată în muzeu, într-un parc magnific).
• Foarte aproape de gară este Museo Nacional ceintro de arte Reina Sofia, unde este expusă Guernica de Picasso şi artă modernă, 3 euro/pers, gratuit duminică.

Cu 9 linia mov, staţia Retiro Ibiza se face o plimbare în:

• Parcul Retiro
• Tot cu el, din staţia Nunez de Balboa se merge la Muzeul Lazaro Gardiano ( 4 euro/pers.) cu una dintre cel mai frumoase colecţii private din lume.

Cu 3 linia galbenă, staţia Moncloa, în apropiere

• Museo America
• Arcul de Triumf.

Cu 2 linia roşie sau 5 verde, staţia Ventas: Plaza de Toros şi splendida arenă a coridelor.

Cu 10 linia albastru închis, staţia Plaza de Espagna se merge în:

• Piaţa Spaniei cu statuile lui Don Quijote şi Sancho Panza, personajele principale ale romanului lui Cervantes (o copie a acestora este şi la Bruxelles în Piaţa Spaniei).
• În apropiere este Parque del Oeste.

Tot cu 10, staţia Casa de Campo, se ajunge în parcul cu acelaşi nume.

Din Madrid se poate ajunge cu trenul la Toledo, un impresionant oraş medieval, se poate vizita într-o zi, informaţi-vă în gara Atocha. Este aproape şi convenabil.

În funcţie de locul unde v-aţi cazat căutaţi liniile care vă convin şi reţineţi direcţiile spre care merge metroul respectiv.

Pentru magazine căutaţi zone de pe lângă Calle Preciados, între Puerta del Sol şi Grand Via sau cartierul Salamanca, unde sunt malluri. Modă şi cluburi în Chueca, pe lângă Calle Fuencarral.

Pentru informaţii detaliate despre fiecare obiectiv am folosit Kay Guide, prezent în librăriile noastre, foarte bun.

Cazare: am stat la hotelul Etap, lângă Ibis, str.Valentin Beato, la trei paşi de magazin alimentar şi metroul 5 linia verde, staţia Suanzes, 45 euro/zi cazarea +7 euro/zi parcarea subterană. Pentru cine vine cu avionul se găsesc hosteluri centrale mai convenabile.

Transport: am folosit trei tichete a câte 10 călătorii, 7,40 euro buc, pentru cinci zile.

După Madrid, spre  Segovia, Pamplona şi Donstia San Sebastian şi în nord, este autostrada plătită, 31 de euro până la ieşirea din Spania.

]]> http://lumeamare.ro/2011/08/12/madrid-cu-metroul/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2011/07/12/muzeul-guggenheim-bilbao/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=muzeul-guggenheim-bilbao http://lumeamare.ro/2011/07/12/muzeul-guggenheim-bilbao/#comments Tue, 12 Jul 2011 05:00:19 +0000 Ghiocel(a) http://lumeamare.ro/?p=23164 Pe urmele lui Brâncuşi

Când auzeam Bilbao, îmi  imaginam ceva rotund, cu elefanţi trecând alene printre palmieri iar Guggenheim îmi suna a Abracadabra. Realitatea este cam astfel: Bilbao – capitala Ţării Bascilor, în nordul Spaniei, Solomon R. Guggenheim – o fundaţie culturală americană de prestigiu, cu muzee în mai multe ţări. Din colaborarea dintre ele s-a născut un mare muzeu; odată cu necesitatea de a diversifica şi revitaliza activităţile oraşului cu o industrie în declin s-a considerat că nu numai industria poate constitui un factor de dezvoltare ci şi cultura. Bascii au gândit şi realizat  un edificiu modern (arhitect Frank O Gehry) în care se oglindeşte cerul iar fundaţia şi-a pus la dispoziţie experienţa, colecţiile şi programele de expoziţii, alianţele strategice cu Ermitajul şi Kunsthistorisches Museum din Viena. Dintr-o strânsă colaborare internaţională s-a creat o instituţie culturală de renume  mondial ce atrage şi prin forma sa dar şi prin colecţia privată de artă modernă şi contemporană conţinuta.

Amplasată în curbura unui fluviu, cu mult spaţiu liber în jur, amintind de opera din Sydney, construcţia îşi expune volumele ondulate dominate de o floare de metal; arhitectul, admirator declarat al lui Brâncuşi, deci al formelor stilizate, a combinat oţelul, sticla, betonul şi piatra de calcar într-un ansamblu şocant, îmbrăcat în titaniu.

Guggenheim – un fel de Abracadabra pentru extratereştri.

Priveam şi nu-mi venea să cred că acest colos strălucitor, gata parcă să-şi ia zborul dacă nu ar fi atât de greu, a fost realizat numai în patru ani şi nu de extratereştri – care nu ar apărea deloc deplasaţi dacă s-ar prezenta să îl viziteze.

În ansamblul exterior sunt înglobate un pod al oraşului, o pasarelă ce merge deasupra apei şi scări; o galerie traversează apă până la un turn, mărind astfel spaţiul expoziţional. O uriaşă sculptură păianjen – mamă (de Louise Bourget) îşi păzeşte săculeţul cu ouă şi pândeşte lângă scara ce urca spre intrare. Pe pavimentul de sus un căţel gigant – tot sculptură, îmbrăcat în flori naturale (autor Jeff Koons) primeşte vizitatorii ce vin dinspre stradă. Pe lângă muzeu, la o distanţă respectuoasă trece un super tramvai modern. (Era de neimaginat în acel loc un tramvai vienez, cu scaune de lemn). În Bilbao vântul modernizării a bătut puternic.

Interiorul sau limbajul artei moderne

În interiorul atriumului scăldat de lumină albul plafonului coboară pe stâlpi. În marea galerie lungă de 130 de metri şi largă de 30 tronează opera monumentală “Materia Timpului” de Richard Serra, vedeta colecţiei de artă care cuprinde 90 de opere create începând din 1945; curentele reprezentate sunt expresionismul american, adică artă abstractă şi arta brută, arta Pop, arta minimalista, arta informă = fără formă , etc.

Opere de artă de mari dimensiuni (exemplu – lalele de peste cinci metri) şi planuri mari de culoare ne amintesc cât de gângănii suntem şi cât de mari devenim prin creaţie; materialele folosite sunt lemnul (natur, ars, colorat), metalul, plumbul, pământul, paiele, ipsosul, cenuşa, sticla, cristalul, sfoara ba chiar ceaţa. Japoneza Fujiko Nakaya a creat în premieră mondială o sculptură atmosferică din ceaţă artificială, produsă de o mie de ţevi. Fotografii, mesaje luminoase, iconografie extrasă din reviste, forme ciudate, de înţeles sau nu, ilustrează talentul artiştilor de a integra sau/şi transforma banalul în operă de artă..

Vizitatorul ia contact cu arta din a doua jumătate a secolului XX şi, când iese, se mai plimbă din nou în jurul uimitoarei construcţii. Biblioteca, restaurantul, buticul, vin să completeze un cadru accesibil tuturor vârstelor.

Pentru rezervări şi informaţii găsiţi mai multe detalii la www.guggenheim-bilbao.es sau intrebari la informacion@guggenheimbilbao.es. Nu mai ţin minte cât a costat biletul, ştiu ca e valabil toată ziua (între 10 şi 20:00), chiar dacă ieşi. Lunea este închis, cu excepţia lunilor iulie şi august.

Articole similare: Muzeul Teatru Salvador Dali

După plimbarea pe la Sierra de San Juan de la Pena am coborât spre Santa Maria şi am dormit la un hostel pe malul uriaşului lac de acumulare Embalse de la Pena, liniştit şi verde din cauza pădurii care se oglindea în el. A doua zi am traversat podul şi am trecut prin canioanele şi cheile făcute de Rio Gallego scăpat din prizonieratul lacului, în direcţia Ayerbe, Huesca. Sub stâncile înalte, uimitoare prin formele şi culorile lor, aparţinând lanţului de gresie ale Los Mallos de Riglos, izolatul şi modestul sat Aguero îşi expunea vechea biserica romanică şi căsuţele din jurul ei cu balcoane, forjerii la ferestre şi uşi din lemn masiv, pe străduţe în pante abrupte.

Linişte, pustiu, curăţenie pefectă, flori, pisici la sfat în zori, la o intersecţie, telefon public (de la care am vorbit acasă!), la un avizier era afişat orarul piscinei locale (mi s-a părut ceva S.F.), în centru o Primărie cât căsuţa piticilor din Albă ca Zăpadă, case de vânzare, iar în spatele tuturor MUNTELE fabulos, incredibil de aproape şi de mare, cu nuanţele sale de maro roşiatic, maro închis, bej dulce şi gri sumbru, format dintr-un grup compact de stânci masive, înalte, adunate pe verticală. Satul nu era diferit de altele; muntele aici era vedeta, ne-a copleşit cu frumuseţea sa, ne-a făcut să ne întrebăm ca şi la Hallstatt (Austria)   cum sunt oamenii care au la dispoziţie tot timpul un peisaj pentru care alţii fac sute de kilometri ca să îl vadă…

Era timpul, după munţi, lac, rău, chei. să vedem un castel; Aragonul are pe lângă Pirinei, mănăstiri, oraşe cu splendide monumente mudejar (Zaragoza, Catalayud, Huesca) parcuri naturale, ape termale şi, mărturii ale bogatei sale istorii, castele feudale. Apropiindu-ne de satul Loarre, după ce am trecut prin Ayerbe, am văzut de la distanţă castelul înfipt între stânci, construit la înălţime, dominând împrejurimile cu statura sa masivă. Am urcat pe serpentine şi o pantă abruptă. Lângă o parcare modestă era nelipsitul centru de informare cu harta, vederile şi suvenirurile sale la dispoziţie.

Castillo de Loarre a fost construit în secolul al XI lea pe ruine romane, cu scop defensiv şi a adăpostit o mănăstire la un moment dat. Meterezele sale au turnuri şi o poartă de intrare. Am luat tichetele şi am urcat; scări masive, bolţi, cripta întunecată, sală a armelor, anexe, dependinţe, rezervoare care colectau apa de pe acoperişuri, două biserici – San Pedro, surprinzător de mare, cu o colonadă fină, lipită de un zid semicircular sub larga cupolă şi Santa Maria, o constuctie foarte simplă, primitivă, un donjon conceput ca un ultim loc de refugiu (când podul său mobil era ridicat, rămânea izolat) cuprinzând dormitoare, bucătărie şi chiar toaleta epocii. Un apeduct aducea apă de  la distanţă. De pe terasa reginei, prin coloane cu arcuri semicirculare  se vedeau văile, munţii, satul Loarre. Ca şi la Guimares (Nordul Potugaliei) şi Rocamadour (Franţa) stâncile preexistente erau integrate în construcţie fără a-şi pierde frumuseţea aspră şi sălbatică.

Nu există mobilier, tapete, covoare, tablouri, statui. Sunt numai interioare şi pasaje din piatră neşlefuită dar starea bună în care se află şi frumoasă sa arhitectura au făcut din acest castel romanic un platou de filmare (ca şi Carcassonne din Franţa).

Mi-am amintit de Micul Prinţ; el cere pilotului să îi deseneze o oaie şi nu este mulţumit decât când acesta desenează o cutie în care ar fi fost oaia. Micuţul dorea numai un spaţiu pe care imaginaţia lui să îl populeze. Castillo de Loarre este într-un fel o foarte veche cutie în care poţi să compui personaje şi scene din timpurile trecute. Este un loc odihnitor, mai puţin asediat de turişti.

Citeşte şi Partea I şi Partea a IIa

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iulie 2009

Aragonul posedă nu numai oraşe importante (ca Zaragoza) ci şi rezervaţii naturale (Parcul naţional Ordesa), o puzderie de mânăstiri, staţiuni pentru tratamente, lacuri şi castele.

Cum de Pirinei este greu să te desparţi fără o ultimă privire, după Parcul Naţional Ordesa ne-am îndreptat spre Sierra de San Juan de la Pena trecând din nou prin Torla, apoi Broto, Biescas, Sabinanigo şi Jaca. Am trecut pe lângă pereţi de piatră ale căror rânduri oblice de roci păreau aşezate cu multă pricepere, ca o zidărie cu unele piese lăsate special în exterior la intervale regulate, ornamentând astfel desenul în diagonală; unele plăci de piatră semănau cu nişte cărţi răsturnate dintr-o ciudată bibliotecă; deasupra pantelor roase de gheţari şi a satelor mici, o mână de case adunate în jurul unei biserici din piatră, planau vulturi.

Jaca, orăşel din traseul Camino, are locuinţe moderne, nu prea înalte, un parc, o fortăreaţă în formă de stea (datând din secolul al XVI lea, concepută pentru a adăposti o sută de soldaţi, provizii şi armament, cu pod de piatră şi pod mobil) folosită şi astăzi de armata spaniolă, o frumoasă biserică romanică (în curs de renovare) cu ornamente metalice în  arcurile bolţilor, ca la Zaragoza (Seo) şi Salamanca.

N-am îndreptat spre înălţimile de pe care urma să vedem Pirineii, urcând pe buclele dese ale serpentinelor; ne-au întâmpinat nişte formaţiuni muntoase spectaculoase, uriaşe, verticale, maronii şi chele – era Sierra de San Juan de la Pena înconjurată de coline îmbrăcate în păduri. Se pot vedea aici două mânăstiri. Una dintre cele mai vechi din Spania, (viejo), simplă, băgată sub o stâncă giganta, suspendată, renumită pentru galeriile din piatră, alta nouă (nuevo), abandonată, hotel în prezent, adică o scumpă hospederia. Ca şi la Monasterio de Piedra nu neapărat mânăstirile sunt punctul principal de atracţie.

Lângă mânăstirea nouă, aproape de parcare, era nelipsitul centru de informare care ne-a dat o hartă şi ne-a îndrumat spre mai multe cărări. Pădurea de foioase lăsată să trăiască liniştită cu  o mulţime de animale, păsări (prezentate de panouri colorate) şi insecte, fremăta în căldura plăcută a zilei de iulie. Foşnete, ciripeli şi bâzâieli făceau aerul să vibreze. Un indicator ne-a dus până la Balconul Pirineilor, un mirador de unde se vedeau în aburul albăstrui al depărtării toate culmile acestor munţi minunaţi. Era linişte, câţiva turişti contemplau, filmau şi fotografiau reculeşi, în faţa tabloului grandios. Numele şi poziţia culmilor erau marcate pe un cadran solar din marmură donat acestui loc de prinţul moştenitor – Felipe, prinţ de Asturia, Burbon şi Grecia (cât de veche era  ideea de Uniune Europeană realizată prin înrudirile caselor regale!).

O potecă ne-a condus apoi spre o ruină, fosta biserică ridicată la cererea Sfântului Voto deoarece acolo calul său s-ar fi oprit brusc, înainte de prăpastie, salvându-i astfel viaţa. De acolo, coborând pe trepte de piatră, se deschidea o altă panoramă ce cuprindea şi Monasterio Viejo, sub stânca ei. Trecând pe alei umbrite de bătrâni copaci, cu bănci vechi de piatră din loc în loc, pe lângă o fâneaţă înmiresmată peste care zburau fluturi, albine şi musculiţe, am ajuns la balconaşul Sfintei Tereza, altă mică ruină de unde se vedeau coline verzi.

Nu am întâlnit animale, nici nu ne doream asta, dar am fost însoţiţi de păsărele care ţopăiau înaintea noastră de parcă voiau să ne arate drumul; se opreau ca să vadă dacă le urmăm, plecau iar, mă aşteptam ca la un moment dat să înceapă să vorbească! Cred că cei care se aventurau până aici nu erau prea mulţi, nu deranjau cu prezenţa lor acest loc ce cântă, mişună şi bâzâie, ba chiar le hrăneau cu firmituri, din moment ce nu se temeau deloc. Deşi am fost complet singuri pe parcursul acestei plimbări nici nouă nu ne-a fost frică. Era pace şi linişte iar armonia şi siguranţa defineau aceste locuri izolate.

Păstrând în suflet priveliştea de neuitat a masivelor sierrei şi lanţului Pirineilor, drumul până acolo şi plimbarea plăcută prin pădurea plină de viaţă, ne-am luat rămas bun cu ideea că multe sunt frumoase pe lumea asta dar munţii le întrec pe toate.

Citeşte şi Partea I despre Zaragoza.

In Partea a treia poţi citi şi despre Satul Aguero şi Castillo de Loarre.

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iulie 2009

Am plecat de la Monasterio de Piedra atât de încărcată şi hrănită cu pădure, ape curgătoare, cascade, poduri, scări, ruine, muzee, statui şi picturi, încât mulţumirea mea dădea pe afară revărsându-se într-un zâmbet de neoprit, blând şi mulţumit, care a durat ceva kilometri până când am început să ne gândim că odată cu seara trebuie să ne găsim un culcuş. Pe un panou publicitar era anunţat un hotel Sleep convenabil, l-am găsit dotat cu tot necesarul plus parcare, aproape de şosea dar blindat împotriva zgomotului. Rafale de vânt măturau împrejurimile; am aflat de la recepţie că sunt permanente în zona deşertică; soluri albe şi gălbui cultivate pe alocuri păstrau albiile unor râuri secate. Satele semănau între ele, strânse în jurul unui castel situat la înălţime şi vegheate de o înaltă biserică. Păduri de eoliene, morile de vânt moderne, lucrau cu hărnicie. Eram în drum spre Zaragoza, fondată de Iulius Cezar în anul 25 î.d.Cr.

Am intrat a doua zi în oraşul aproape pustiu căci era duminică dimineaţa şi, la începutul acestor zile, nimic nu mişcă în Spania. Am trecut pe lângă monumentalul şi spectaculosul Palacio de la Aljaferia, mărturie a ocupaţiei musulmane, construit în secolul al IX lea, devenit reşedinţă regală apoi cartier militar, sediul parlamentului aragonez în prezent şi am parcat (în zilele de sărbătoare cad restricţiile) lângă vasta Plaza del Pilar. Aici se află inima oraşului alcătuită din Catedrala El Pilar, Catedrala El Savador (la Seo), Ayuntamiento (Primăria) şi monumentul pictorului Francisco Goya.

O  fântână modernă gen cascadă căzând peste o mare suprafaţă oblică susura în extremitatea stângă a pieţei  (privind catedrala El Pilar).

Culoarea caldă şi fină, caramel pal, ca şi la Salamanca, era dominantă în toate edificiile şi devenea aurie în lumina soarelui. Bazilica, impunătoare capodoperă gotică, situată la câţiva metri de răul Ebro, a fost înălţată (1681 – 1872) pe locul unde au fost o biserică romană apoi una gotică. Tradiţia spune că înainte de a se înălţa la ceruri Fecioara Maria a venit la Zaragoza unde  apostolul Iacov (Santiago) predica evanghelia, pentru a-l încuraja şi a-i dărui un stâlp, simbol al puterii credinţei creştine (integrat acum în corpul catedralei şi venerat), indicându-i locul unde să-l pună, cu dorinţa de a-i fi ridicată aici o capelă. De aici a venit numele catedralei, pilar însemnând stâlp. Întărind această idee de durabilitate fermă a credinţei, un şir de stâlpi moderni aşezaţi în faţa bisericii, îşi trimit seara lumina asupra edificiului care, printre altele, se mândreşte cu o splendidă decoraţie policromă exterioară a cupolelor şi lanternelor capelelor (ţiglă aragoneză).

Intrând în bazilică, vestit loc de pelerinaj, am fost impresionaţi de Sfânta Capelă, un templu din marmură  şi jasp pe ale cărui coloane se rezemă cupola pictată de Goya; sub cupolă, un grup statuar alb cu Fecioară în mijloc şi lângă ea, statueta micuţă, făcătoare de minuni a Sfintei Maria de Pilar, mamă a lumii hispanice (în faţa capelei sunt steagurile republicilor hispanice din America). Un grup de femei (corul) repetă împreună cu preotul înaintea începerii messei matinale. Am văzut celelalte capele şi un retablu (o placă înaltă, în spatele altarului) din alabastru (secolul al XVI lea), capodoperă a sculpturii aragoneze (Damian Forment), corul sculptat în stejar, orga, mozaicurile, am căutat picturile făcute de Goya când nu avea încă 17 ani. Am urcat cu un ascensor şi pe o scară de metal într-un turn de unde se vedea minunatul acoperiş şi oraşul. Vântul, acolo sus, bătea atât de tare de parcă ar fi vrut să-ţi smulgă şi dinţii, dacă erau pe afară, nu numai părul şi hainele.

În piaţa largă cu porumbei şi fântâniţe (copii cu peşti care aruncă apă), o formaţie muzicală se instalează pe scenă iar prin corturi albe, magazine şi la terase circulă lume degajată şi veselă, nezgomotoasă. Statuia pictorului Goya (fiu al Zaragozei, născut de fapt în apropiere, la Fuendetodos) domină partea dreaptă a pieţei cu două frumoase doamne la picioarele sale. Tot în dreapta este catedrala Seo în care converg mai multe stiluri – romanic, mudejar (faţada nordică, Parroquieta, fiind declarată monument Unesco), gotic (marele retablu discret colorat) baroc (elegantul turn), neoclasic (faţada). La bolţi, arcurile erau închise fie de sori, fie de spirale metalice aurite ca la Salamanca şi Jaca, un ornament interesant, mai puţin întâlnit. Mozaicurile, portalurile, statuile expresive de lemn pictat, ornamentaţia capelelor, sunt emoţionante prin desăvârşirea lor.

Monumentele Aragonului sunt exemple durabile ale convieţuirii culturilor arabă şi europeană; populaţia musulmană care a continuat să trăiască în Spania după reconquista, meşteşugari şi excelenţi constructori au ridicat şi decorat noile edificii creştine fuzionând stilurile europene şi tradiţia islamică -  prezenţa ceramicii în decoraţii cu motive geometrice, vegetale, abstracte. Aşa s-a născut stilul mudejar, larg răspândit, prezent în Zaragoza (în catedrala Seo, în Turnul Magdalenei, biserica şi turnul Sfântului Pavel, Palatul Aljaferia, etc.), Catalayud, Tarazona.

După Seo, am intrat pe străduţele înguste ale fostului cartier evreiesc al Zaragozei unde se desfăşura un târg atoatecuprinzător, plăcut privirii, mirosului, gustului şi buzunarelor – de la obiecte antice originale sau imitaţii până la ceasuri, pălării, ochelari de soare şi alimente specifice zonei.

Un cântec spaniol s-a auzit din faţa bazilicii; un grup de femei îmbrăcate în costume aragoneze dansau şi cântau cu însufleţire; ritmul vioi, coloritul cald al veşmintelor şi mândria dansatoarelor au completat atmosfera zilei de sărbătoare în care bucuria de a trăi se manifestă în diferite şi simple moduri accesibile oricui.

Zaragoza nu înseamnă numai Plaza del Pilar; se pot vedea ruine romane (ziduri, teatru, statuia lui Iulius Cezar), Poarta Carmen, podul Piedra, Teatrul Principal, muzee, arenele de la Misericordia, curtea (patio) sfintei Isabel, Casa Dean, moscheia, parcul Pimo de Rivera, Auditoriul, Piaţa Centrală etc.

Ne-am încheiat vizita tot în faţa bazilicii, la o terasă forfotitoare cu o supă de scoici fantastică (cu mici cochilii albe şi colorate în ea) şi calamar pane cu inele mari şi fragede, miam, miam! Aşadar am văzut, m-am emoţionat admirând şi am gustat puţin din acest oraş vechi de 2000 de ani şi modern în acelaşi timp, străbătut de largi bulevarde, aerisit, primitor, în care valorile moştenite par a nu avea vârsta.

Citeste continuarea: San Juan de la Pena, Satul Aguero şi Castillo de Loarre

Articole similare:

Monasterio de Piedra

Ronda, oraş monumental

Prin Pirinei

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iulie 2009

Naşterea lui Isus şi sacrificiul său au schimbat faţa lumii; creştinismul, religie care a condamnat violenţa, lăcomia, incestul, invidia, minciuna, lenea, înşelăciunea, desfrâul şi a propovăduit milă şi dragostea faţă de aproapele, modestia, iertarea, acceptarea părţilor negative ale existenţei ca pe crucea de care nimeni nu scapă, a fost răspândit de apostoli şi discipoli din toate ţările Europei, plătind cu viaţa pentru că au ales calea învăţăturilor sfinte.

Sfântul Iacov, Santiago în spaniolă, născut în Palestina, a călătorit în Galiţia pentru a predica Evanghelia. Întors la Ierusalim a fost martirizat (44 d.H.). Discipolii săi,Teodor şi Atanasie, s-au hotărât să îi aducă trupul în Galiţia, pentru odihna veşnică. În ciuda greutăţilor au ajuns în final pe locul actualei catedrale; în jurul unui mormânt s-a născut un oraş în N-V Spaniei. În secolul al IX lea un pustnic ar fi fost condus la acest loc de o lumină strălucitoare ceea ce i-a atras denumirea de Campus stellae devenit cu timpul, Compostela.

Legenda spune că regele Asturiei, Alfonso al II lea, ar fi venit şi el aici iar sfântul i-ar fi apărut într-o viziune înainte de a porni lupta împotriva maurilor din peninsulă. Invocat în timpul luptelor, acesta i-ar fi ajutat pe creştini să învingă. De aceea, nenumărate reprezentări ale lui Santiago de Compostela îl înfăţişează călare, în veşmânt de războinic, cu mauri prăbuşiţi la picioarele sale.

Încă din Evul Mediu milioane de pelerini creştini din multe ţări, urmând trasee diferite, s-au îndreptat spre acest loc, considerat sfânt, înfruntând distanţe enorme, soare şi vânt, ploaie şi frig, oboseală, uneori boală, disconfort. I-am întâlnit şi noi pe drumuri uneori apropiate de autostradă (spre Leon), prin Picos de Europa (la Potes, Burgos şi spre Finisterra este statuia pelerinului), traversând oraşe (Burgos, Lugo, Astorga) ghidaţi fie de indicatoarele albastre cu scoica galbenă, fie de scoici din metal fixate în pavaje. Erau grupuri, cupluri, oameni singuri, echipaţi, hotărâţi, răbdători. Am aflat multe despre ei şi din cartea Veronicăi Drăgoi, “Camino”. Soarele ardea, ploile în munţi erau foarte reci, nu găseau tot timpul cazare, când ar fi trebuit să se oprească, nici mâncare mereu la îndemână. I-am văzut cum se lăsau pe iarbă, zdrobiţi de oboseală, în centrul Pamplonei şi se trezeau a doua zi pentru a pleca din nou. Se desprinseseră de tot ceea ce le era obişnuit şi confortabil, de râşniţa existenţei cu activităţile ei obligatorii, de familie, prieteni, ţară, continent chiar, şi ca în Evul Mediu, deveniseră nomazi temporar, parcurgând sute de kilometri numai ei ştiind fiecare, de ce anume; credinţă, autodepăşire, ispăşirea păcatelor şi greşelilor, probă de voinţă, dorinţă de a încerca o experienţă inedită, dificilă (sunt pelerini care au murit pe Camino), cine ştie? După Ierusalim şi Roma, bazilica din Santiago a devenit al treilea loc de pelerinaj din lume. Primul text european, Codex Calistinus considerat cel mai vechi ghid turistic din lume, i-a ajutat pe credincioşi să-şi urmeze drumul, păzit un timp de Cavalerii Templieri.

Am intrat în oraşul de granit cu 46 de biserici odată cu o ploaie nemiloasă foarte rece, spulberată de rafale de vânt. Am trecut pe lângă poartă pelerinilor care veneau dinspre Franţa, pe traseul cel mai frecventat. I-am văzut acoperiţi cu haine de ploaie, încărcaţi de rucsace, încălţaţi cu ghetele speciale, maronii, cu feţele obosite dar cu ochii strălucind de bucuria atingerii unui ţel ce, pe parcurs, nu o dată li s-a părut de neatins, intrând pe poarta făcută anume pentru a-i întâmpina, căutând bazilica, pentru a se închina.

După ce am parcat maşina, ne-am luptat cât am putut cu vântul şi ploaia dar am fost învinşi adică muraţi cu totul, de sus şi până jos. Am alergat spre catedrală căci era seară şi nu ştiam dacă o mai găsim deschisă. Am avut noroc. Prin cenuşiul oraşului medieval scăldat de apa ostilă pe care cerul o revărsa din belşug am traversat marea piaţă Obradoiro, am urcat scările şi am pătruns în spaţiul uriaş al catedralei iluminate. Momentul în care intri într-o biserică este foarte important: nu mă refer la reculegere, respect, sfială, etc. ci la lumina sau întunericul din interior. În Padova, odată, s-a întâmplat să fie duminică dimineaţa iar bazilica Sfântului Anton, operă arhitecturală de mare măiestrie, să ne apără datorită luminilor existente, cu toate detaliile şi în toată splendoarea ei. Plafonul înstelat, ornamentele aurite, populaţia de îngeraşi albi, diversitatea culorilor marmorei prezente sub diferite forme, sculpturile şi picturile erau uluitoare. Peste doi ani am intrat din nou în acelaşi loc, la o oră oarecare şi totul părea schimbat, deşi nimic nu plecase de la locul lui. Am preferat să-mi reamintesc acea primă zi şi să o uit pe a doua. La Roma, au fost lăcaşuri pe care le-am admirat în deplină lor frumuseţe, iluminate, dar au fost altele în care vedeai bine cutare sau cutare fresca sau statuie numai dacă puneai un ban într-un mic aparat. Ştim cu toţii, lumina costa… Totuşi măcar Moise, capodopera lui Michelangelo din biserica San Pietro în Vincoli şi multe altele ar merita să fie constant, cât mai vizibile.

În Spania, nu a fost nevoie nicăieri să punem banul. Totuşi, a fi sau, a nu fi lumină a rămas un fapt deşi important, de neprevăzut. La Santiago când am intrat în bazilică din frigul şi umezeala de afară, m-am transformat brusc în fetiţa cu chibriturile nu privind o cină festivă imaginară ci făcând  parte dintr-o mare sărbătoare. Nu era Crăciun ci messa de seară aproape de sfârşit sub înalta cupola gotică. Am reţinut pe moment, trei lucruri: candelabrul minunat, orga cu aripile sale de rândunica întinse orizontal deasupra rândurilor de bănci, marele altar şi statuia îmbrăcată într-o pelerină aurită a sfântului. Peste puţin timp, după ce preoţi şi credincioşi au rostit împreună rugăciunea finală luminile s-au stins. Presaţi de urgenţa găsirii unei cazări am ieşit din nou în şuvoaiele de apă. În apropierea catedralei hostelurile erau ocupate dar, nu departe, am găsit o cameră cu toate condiţiile, la un preţ convenabil într-un apartament dintr-un bloc, transformat în mini hotel.

Într-un gang un pelerin cu un chip aspru se adăpostea de ploaie. Părea lipsit de speranţa de a dormi undeva şi chiar dacă evident nu-l puteam ajuta în niciun fel, am adormit cu o stare de milă neputincioasă. (Degeaba compătimeşti dacă nu ajuţi.)

A doua zi am cunoscut mai bine bazilica înconjurată de pieţe şi clădiri importante. O nuanţă caldă, discret maronie îndulcea sobrietatea granitului sobru. Cele trei turnuri, vizibile din orice parte a oraşului fac parte din faţada grandioasă, capodoperă a barocului galiţian; în cel din mijloc, statuia sfântului cu pălăria de soare, celebrul toiag, pelerina drumeţilor şi Evanghelia în mâna stângă, cu discipolii săi alături, priveşte înainte, peste Obradoiro. Destinată să primească numeroşii pelerini bazilica este formată din 18 capele. În nava centrală se afla altarul în care, la înălţime într-o nişă, ca şi Madona de la Montserrat, şi aceea de la Guadalupe, stă statuia lui Santiago; faţa să blândă surâzătoare şi încrezătoare pare a spune tuturor: “Bine aţi venit, aveţi încredere, puterea lui Dumnezeu este nelimitată, drumul lung, până aici, vă va fi de folos!”. Prin două uşiţe laterale am urcat până la el, am coborât apoi la relicve, păstrate într-un cufăr de argint. De cupolă era ancorată cea mai mare cădelniţa din lume, folosită numai în anumite ocazii. Isus răstignit, statui de apostoli şi profeţi ţinând în mâna scrieri, îngeri, scene din Vechiul Testament, împodobesc catedrală, altarul gândit ca baldachinul din Sfântul Petru de la Roma, este aurit şi magnific ornamentat.

Biserica se umplea încet – la 12 avea loc messa dedicată pelerinilor. Aproape de miezul zilei toate locurile erau ocupate. Remarcasem că, spre deosebire de celelalte mari bazilici spaniole extrem de îngrijite, aici patina timpului, fumul de pe statuile din piatră, ziduri şi bolţi nu erau şterse. Pe măsură ce pelerinii se adunau, am înţeles de ce la bază, stâlpii groşi aveau tot felul de urme: acolo se formau moviliţe de rucsacuri. Cu cele două miloane de pelerini primiţi anual biserica nu s-ar putea închide niciodată pentru o eventuală restaurare, cred. Şi apoi, ei toţi sunt continuatorii unei tradiţii ce vine din timpurile în care locurile de cult nu erau frecventate pentru comorile artistice deţinute; ele erau cupele în care se adunau lacrimile şi rugile credincioşilor.

A început messa, premiul pentru acei care făcuseră acest drum lung şi anevoios numai pentru un câştig spiritual. O voce sublimă de femeie a dominat ritualul religios. Pelerinii îi răspundeau. Preoţii au cuvântat în spaniolă şi în germană. S-a citit o Epistolă a lui Pavel către corintieni referitoare le învăţăturile lui Isus. Două cuvinte se repetau în discurs: “misericordia” (milă) şi “justiţia” (dreptate), poli ai creştinismului. Pelerinii veniţi din toată lumea au fost omagiaţi pentru efortul şi credinţa lor. La sfârşit, toată lumea şi-a dat mâna rostind “Pace”. În acest loc cu indivizi atât de diferiţi care majoritatea nu se cunoşteau între ei, nu existau frontiere nici ierarhii. Eram doar creştini; cu toate că nu făcusem acest pelerinaj, nu am fost doar simpli spectatori; i-am admirat din tot sufletul şi am trăit alături de ei bucuria de a încheia cu bine un episod important din viaţă.

Mi-am amintit din nou de Veronica Dragoi şi mi-am dat seama că datorită ei, întâlnirea noastră cu pelerinii, bazilica şi oraşul Santiago de Compostela a devenit mult mai emoţionantă decât cu alte locuri sfinte.

În acea zi am slăvit încă o dată Spania pentru ceea ce ne-a oferit şi, urmând tradiţia pelerinilor, am plecat spre Finisterra, prin alte rafale de ploaie provocate de vântul puternic. Drumul mărginit de eucalipţi urma linia coastei cu golfuri iar oraşele albe urcau pe munţi; plajele şi-au făcut loc printre colonii de stânci, valuri lungi şi înspumate mângâiau plajele şi izbeau stâncile. Locuinţele se protejează de frig şi umezeală cu balcoane închise cu  multe ferestre mici ca şi la Cadiz, Santander şi alte staţiuni şi localităţi de la malul mării sau oceanului. La 4 km de Finisterra se află, la capătul peninsulei, farul. Aici pelerinii îşi aruncă hainele şi încălţămintea folosite pe lungul drum. Vântul a împodobit cu ele un fel de turn din bare de metal. Oceanul Atlantic tivea cu spume albe ţărmurile, veşnic zbuciumat, gri argintiu spre orizont. Aici începea Costa de la Muerte.

Pentru pelerini era un nou început, odată cu reîntoarcerea la viaţa obişnuită. Pentru noi, încă un capitol remarcabil înserat în amintirile despre Spania.

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Articole similare:

Camino sau 800 de km pe jos

Fenomenul Lourdes

Rocamadour – Fascinaţie şi mister

Pirineii, munţi care despart Franţa de Spania aparţinând amândurora de fapt, oferă călătorului peisaje de neuitat datorate marii diversitati a reliefului, parcuri naturale, sate şi oraşe primitoare, aer îmbălsămat, drumeţii, excursii, alpinism. Parcurile naturale vieţuiesc de capul lor dar, Departamiento de Medio Ambiente sau Consejaria de Agricultură y Medio Ambiente (denumirea variază de la o regiune la alta) nu doarme ci veghează, mereu la datorie prin Centros de Interpretacion situate în localităţi de la cele mai mari, până la cele extrem de mici, uneori în apropierea sau înafară lor, oferind gratuit mape ilustrate (în mai multe limbi) ce cuprind harta zonei, informaţii privind traseele, flora, fauna, posibilităţile de campare sau cazare. Personal avizat  vă poate şi el îndruma spre cele mai bune căi de a intra şi a ieşi spre o anumită destinaţie.

Pentru a vizita Pacul Naţional Ordesa am ales să dormim în Torla. Am trecut peste albia unui râu secat, Rio Chate. Înainte cu 6 km de sat drumul, deşi asfaltat, a fost neregulat şi destul de zgâlţâitor, fapt rar întâlnit în Spania; întâlnirea cu locul însă, ne-a făcut să uităm acest neajuns. Cu vârful Mondarruego în spate, soră bună cu Ainsa, Torla situată la înălţime, invită la odihnă cu multe hoteluri şi campinguri aproape de parc, unele de ultimă oră, străzi pitoreşti, o biserică semeaţă, mici magazine. Soarele apunea poleind muntele. La intrare erau parcări mari, gratuite pe care le-am ignorat şi am găsit nu departe, în plină şosea, un hotel din 1934, Bella Vista, cu mica lui parcare şi privelişte spre Mondarruego. În plină vară aici era frig şi vânt, seara. Proprietarii, o familie în jur de 80 de ani, ne-au informat că erau două căi de a ajunge la Ordesa – de la primărie cu un microbuz sau, cu maşina personală, 8 km, apoi pe jos. Ne-am plimbat întâi prin oraş şi ne-am bucurat de răcoare, linişte, bolţi, case solide din piatră la balcoanele cărora roşul viu al muşcatelor amintea că nu suntem teleportaţi în altă epocă; ceea ce vedeam nu erau decoruri pentru un film cu subiect din Evul Mediu ci un loc viu în care găseai tot ce îţi trebuia (ne-am cumpărat o minimbutelie de voiaj). Camera avea  ferestre termopan duble, frigul rămânea să dârdâie pe afară, la poalele culmii aşezată pe păşuni verzi. Nu mă mai puteam dezlipi de privelişte; noroc că a venit noaptea şi m-a potolit. M-am întrebat cum se poate întreţine cu atâta grijă un asemenea imobil cu destule camere, holuri, recepţie etc., la vârsta avansată a proprietarilor şi am presupus că au un ajutor la curăţenie măcar; când colo, a doua zi dimineaţă am văzut-o pe bătrâna şi distinsa doamnă pregătind singură camerele eliberate.

Ne-am hotărât să plecăm cu maşina noastră. A trebuit să o lăsăm în imensa parcare (gratuită, ca şi intrarea) de unde începea parcul; era admis numai accesul pietonal. Că nu eram echipaţi corespunzător, am descoperit pe parcurs. Au trecut pe lângă noi, grupuri de copii şcolari, adolescenţi, familii cu câini în lesă (patrupedele aveau o reacţie formidabilă: înnebuniţi de diversitatea mirosurilor, pentru mulţi necunoscute, ţopăiau ca nişte capre), tineri cu bebeluşi în spate sau în cărucior, bătrânei sportivi, echipaţi cu bocanci şi adidaşi, toiege, rucsacuri, şepcuţe, sticle de apă, mâncare, pregătiţi pentru un drum lung. Pe o alee destul de largă, umbrită, inegal nivelată, am urcat şi coborât de multe ori pe trepte din pietre mari, printr-o pădure până la cer. Descoperit şi pus în valoare de un francez la începutul secolului XX, parcul  are stăpâni grei – munţii (Muntele Pierdut, cu un lac îngheţat la picioare, îmbrăcat în gheţari este cel mai înalt pisc calcaros din Europa -3355 m) şi circurile glaciare, colosale amfiteatre de piatră. Printre ei, văi săpate de râuri, canionul râului Anisclo, chei stamte şi abrupte (cele făcute de răul Bellos curgând la mare adâncime între pereţi verticali de stâncă uniţi de două poduri aminteau de Ronda), peşteri de gheaţă (36, în masivul Casteret), păşuni, păduri dese adăpostind o faună bogată, flora delicată, sate în armonie cu generoasă natura înconjurătoare, formează un paradis pentru iubitorii de peisaje spectaculoase, de fluturi, peşti, animale, plimbări lungi şi nu chiar ca pe asfalt. Spre deosebire de austrieci care înlătură din păduri ceea ce s-a uscat sau prăbuşit, spaniolii, în parcuri şi în vastele livezi de măslini, lasă arborii bătrâni pe locul unde au trăit ca să reintre în circuitul firesc al naturii şi să doarmă sub soarele pe care l-au iubit.

În pădurea neatinsă de mâna omului cresc alături copaci tineri şi arbori seculari cu trunchiuri foarte groase, copaci care au murit şi alţii care agonizează cu rădăcinile în aer, dezgolite în întregime de ploi şi torente. Un pâlc de mesteceni albi, deşi, drepţi ca lumânările, mi-au amintit prin mulţimea şi aliniera lor de coloanele moscheiei din Cordoba. Am mers mult pe sub arcade de crengi ascultând cântecele apelor abundente, curgând din toate părţile şi de toate felurile: de la firicelele izvoarelor la potecile pârâurilor şi la şuvoaiele râurilor, toate săltând limpezi şi cristaline. Indicatoarele ne îndrumau spre cascade. Mergând voiniceşte şi tot mergând, am întâlnit nişte curgeri de apă debile, dezamăgitoare dar nu ne-am descurajat; la peste o oră de mers a apărut prima cascadă serioasă – La Cueva (grota), o cădere de apă tot atât de frumoasă ca cele văzute de noi în parcul mânăstirii Piedra, din Aragon. Râul Arazas vine de undeva de sus, hurducat, şi îşi desface şuviţe înspumate într-un evantai alb, căzând într-o piscină naturală verzuie pentru a-şi continua apoi drumul printre stânci.

Priveliştea ne-a alungat oboseala aşa că am pornit cu entuziasm spre următoarea, Estrecho (strâmt). Aici apa venea printr-o deschidere strâmtă (de unde şi numele), ca dintr-un ţinut al vrăjitoarelor, prin aburul stropilor, sărind de la 90 de metri înălţime, cu vuiet şi milioane de stropi. Călătorii nu plecau repede de lângă ea. Era un tablou viu şi mereu proaspăt, revigorant. Se filma şi se fotografia în tăcere, fiecare dorea să  nu uite şi să-şi  poată reconstitui apoi prin imagini plimbarea prin Parcul Ordesa. Mai departe, erau încă multe de văzut – munţi, alte cascade în mari circuri, peşteri. În ajutorul celor care doreau să rămână mai mult de o zi în parc era Parador Naţional de Monte Perdito, hotel de unde se deschid numeroase trasee în circul Pineda.

Nu aveam provizii şi nici încă o pereche de picioare aşa că ne-am întors, admirând din alt unghi acum, culmile muntoase pe care aveam să le vedem apoi, din cealaltă parte, din Franţa, de la Lourdes. Întorcându-ne spre parcare eram deja doctori în bucata de traseu tocmai parcursă aşa că, întâlnind cupluri neavizate deja  obosite, pe bănci, sau fotografiind în exces ceea ce putea fi luat drept cascadă, le-am încurajat să continue pentru că merită. Am întâlnit persoane îndrăgostite de vieţuitoare, care, ghemuite lângă un curs de apă aşteptau cu răbdare să se ivească un păstrăv măcar şi să-l filmeze. Ne-am despărţit de Ordesa regretând din nou, ca şi în Picos de Europa, că nu ne ţin puterile pentru a vedea mai mult din acest loc înrudit puţin cu Plitvice din Croaţia. Chiar dacă vara, când eram acolo, este timpul cel mai fericit pentru oameni şi natură în zone montane, aş fi vrut să fie toamnă când aurul şi arama frunzişurilor desfăşurate la poalele grandioşilor munţi fac concurenţă verdelui coniferelor şi culorilor sobre ale piscurilor. Sugerez celor care au de gând să meargă acolo să aleagă acest anotimp.

Articole similare

Prin Pirinei (1)

Picos de Europa, o redută naturală

El Torcal

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iunie 2009

]]> http://lumeamare.ro/2010/01/19/prin-pirinei-2/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2010/01/12/prin-pirinei-1/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=prin-pirinei-1 http://lumeamare.ro/2010/01/12/prin-pirinei-1/#comments Tue, 12 Jan 2010 13:00:48 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=3518 În prima noastră excursie în Europa (1984) traversând Spania şi urcând spre Franţa, am trecut prin Pirineii gri violet, crestaţi şi mândri. Panta era mare, noi aveam atunci o maşinuţă veche şi urcăm, târ, târ; ceilalţi treceau iute pe lângă noi uitându-se ca la urs, întrebându-se, cred, de ce mergeam atât de încet. Nu ştiau că noi scăpasem din socialismul atât de dezvoltat încât nu am avut bani şi de o maşină tare şi de o excursie. Am împăcat cum am putut capra şi varza. Peste 25 de ani, dotaţi cu un vehicul performant, mai multă experienţă în călătorii şi o informaţie atât de bogată încât ne-a făcut să ne îndrăgostim de Spania, am ajuns din nou în Peninsulă Iberică şi în inima Pirineilor ce fac parte dintre cei mai frumoşi munţi văzuţi de noi alături de Alpii italieni, austrieci, elveţieni şi germani.

După Zaragoza, un oraş încântător, am plecat în direcţia Lleida apoi spre Vielha şi Benasque, punct important de plecare în explorarea Pirineilor. Ne-am întâlnit cu meridianul Greenwich anunţat înainte cu 500 de metri şi marcat printr-un arc verde care traversa şoseaua. Am trecut pe lângă oraşele îngrijite cu multe locuinţe noi, panouri solare şi mereu prezentele catedrale şi castele vechi. Munţii se profilau în zare iar în faţa lor, pe coline piramidale terasate ca pe valea Rinului, valea lui Douro şi zone submontane din Elveţia, era cultivat grâu, nu viţă de vie ca în locurile menţionate. Orice suprafaţă plată, de orice formă, găzduia lanuri blonde. În spatele lor sau, pe lângă, copăcei verde închis păzeau recoltele. Câte o casă din cărămidă fără acoperiş, pe lângă lanuri, mărturisea că omul altă dată prezent lângă ogoare a găsit un alt mod şi loc de a trăi.

Treptat, ne-am apropiat de Pirinei trecând pe lângă lacuri de acumulare enorme, turcoaz cu reflexe argintii, oglinzi perfecte pentru vegetaţia stufoasă şi stânci gri, portocaliu, ocru, gălbui, maro roşcat. Spania are multe zone muntoase unde nu numai dimensiunile şi formele impresionează ci şi coloritul rocilor care le compun. Stâlpii de înaltă tensiune urcaţi pe înălţimi incredibile, nenumăratele tuneluri, unele foarte moderne, ca în Austria, altele tăiate pur şi simplu în rocă, campinguri, câteva dotate cu piscine, bungalouri, camere, marginile şoselei curăţate de către oameni şi maşini, ne arătau că aici un popor se mişcă mereu pentru a-şi arăta ce are şi, în acelaşi timp, pentru a trăi mai bine. Pădurea şi păşunile pline de flori micuţe galbene, albe şi mov au câştigat treptat lupta cu grâul. Dacă făceai un popas, nu auzeai numai greieri puternici şi păsărele. Vacile cântau dulce din tălăngi o simfonie rurală, ascunse pe sub copaci şi prin văi scăldate de soarele lunii iunie. La 1600 de metri zăpada împărăţea încă. Unele case din piatră erau părăsite. Nedevastate, aşteptau poate alte vremuri sau alţi stăpâni.

Aproape de Benasque, încă un lac, stânci maro închis şi negre, scoase din adâncul întunecat şi arzător al pământului, aminteau că fenomene geologice violente au zdruncinat Peninsula Iberică dând naştere formelor de relief actuale. Am văzut de multe ori culmi fracturate, tăiate şi îndepărtate apoi de mişcări telurice. Apoi gheţarii, ploile, topirea zăpezilor, vântul, prezenţa sau absenţa vegetaţiei au continuat şi continuă să modeleze Pirineii, munţii străvechi, calcaroşi, plini de chei, canioane, circuri, râuri, cascade, văi adânci, pereţi abrupţi şi peşteri. Benasque avea drept decor creste de peste 3000 de metri. Case tradiţionale din piatră cu balcoane din lemn, clădiri istorice şi construcţii noi gândite în armonie cu celelalte, hoteluri, magazine de articole sportive şi nu numai, restaurante, atmosfera liniştită în ciuda numeroşilor excursionişti care se îndreptau în diferite direcţii, demonstrau că prin prezenţa sa omul se înfrăţea pe deplin cu natura punând-o în valoare. Ne-ar fi plăcut să stăm o noapte, ne-am informat într-unul din numeroasele hoteluri, dar ne-am dat seama că, dorind să fim cât mai aproape de Parcul Ordesa aveam timp să ajungem în cel mai apropiat sat, Torla. După ce ne-am îndepărtat puţin de hotel o persoană de acolo ne-a ajuns din urmă ca să ne spună că preţul camerei, negociabil, poate fi mai mic. Cum nu aceasta ne împiedicase să rămânem, am mulţumit şi ne-am văzut de drum. Orchestra nevăzută care ne încântase auzul pe traseu adică o cireadă de blânde, frumoase şi curate vaci cântând din tălăngi, însoţite de tineri şi chipeşi văcari, trecu domoală pe malul răului, prin oraş.

Am trecut pe lângă Castejon de Sos, pe N 260, spre Seira, (în direcţia Francia) şi am continuat să mă minunez de abundentă locurilor de cazare. Apa Esera a croit prin masive colosale nişte chei sperietoare, cu pereţi verticali care nu lăsau întreaga lumină să pătrundă până la baza lor. În Picos de Europa (Piscurile Europei) din nord, am trecut prin chei tot atât de spectaculoase şi întunecate. Şoseaua cu multe serpentine, urma la înălţime, cursul Eserei, trecând prin tuneluri, multe păstrând asprimea stâncii în care fuseseră tăiate. Esera făcuse o lucrare măreaţă dar nu recunoştea nimic, se zbenguia umbrită de pini ca un pârâiaş inofensiv, limpede, cu spumiţe, pe pietre rotunjite numai bune pentru a fi folosite la construirea de case. Războiul apei cu muntele se încheiase după mii de ani. Când cheile au rămas în urmă ne-am odihnit privirile pe munţii îmbrăcaţi în păduri dese.

Am intrat în liniştitul sat Campo şi, în faţa vechii sale biserici Sfântul Anton, am gustat de pe o bancă din Plaza Mayor, frumuseţea caselor de piatră încărcate de flori, compact aliniate pe străduţe pavate. Apoi văile s-au deschis, chiar dacă rămâneau foarte adânci. Se putea admira, încă o dată, ingeniozitatea inginerilor drumari privind ranforsările coastelor muntoase; apele din ploi sau topiri de zăpezi ieşeau la suprafaţă prin ţevi cu pălării şi nu subrezeau taluzul bine fixat, pentru a proteja şoseaua.

Spre Ainsa urcam şi coboram pante mari spre rânduri, rânduri de munţi gri albăstrui. Înălţat pe un promontoriu – oraşul vechi, şi în jurul lui – oraşul nou, la confluenţa râurilor Ara şi Cinca, unul turcoaz (culoarea caracteristică a apelor spaniole) altul argintiu, răsfirat leneş. Ainsa, fosta reşedinţă a unui mic regat după alungarea maurilor (secolul al XI lea) este o bijuterie de arhitectură medievală neatinsă de timp. Se intră în cartierul vechi printr-un fel de curte largă înconjurată de ziduri înalte de pe coama cărora se pot admira împrejurimile, ca şi la Lugo, cea mai veche capitală provincială din Galicia. Două muzee faţă în faţă prezintă istoria geologică a Pirineilor şi ecosistemul acestora. Pe străduţe înguste, pietruite, cu o bandă netedă de asfalt pe mijloc, mărginite de case cu un etaj numai şi hornuri altfel decât în alte părţi, piatră, lemn şi flori, curăţenie exemplară, se ajunge în piaţa centrală. Ca în majoritatea oraşelor spaniole partea superioară a edificiilor din pieţe susţinută spre exterior de arcuri romanice şi gotice formează plafonul unor galerii care adăpostesc magazine şi restaurante. Plimbarea, cumpărăturile sau şederea la o masă, la umbră, devine şi mai plăcută. Biserica simplă, în stil romanic, răcoroasă, cu o criptă şi Isus răstignit pe cruce, închidea careul pieţei. Puţin mai sus, muzeul de artă aştepta musafiri. Înfăţişarea satelor următoare, Boltano, Broto (de pe malul unui râu se vede o cascadă), evocă atmosfera Evului Mediu.

Forme ciudate de munţi, felii curbate pe verticală aranjate ne trimit spre poveşti cu uriaşi care, certându-se nu îşi mâzgălesc caietele ci îşi taie unul altuia bunătatea de culme, ca pe o prăjitură, na!

După Boltano, la o cotitură, un panou colorat, cu desene şi texte, prezenta detalii despre Pirineii înălţaţi din mare acum 39, 40 de milioane de ani. Ţinta noastră în acea zi era Torla dar despre acest sat tot vechi şi nou în acelaşi timp, locul de plecare spre Parcul Naţional Ordesa, merită să vorbim marţea viitoare.

Articole similare

Picos de Europa, o redută naturală

El Torcal

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: iunie 2009

După o plimbare prin animatul Cangas de Onis, ne-am îndreptat spre Parque Nacional Picos de Europa. Lanţul muntos începe în Ţara Bascilor şi se termină în Galicia, traversând trei provincii: Castilia -  Leon, Cantabria şi Asturia. O legendă spune că prinţesa feniciană Europa ar fi fost răpită de Astur adusă şi ascunsă în aceste locuri sălbatice. Aici s-ar fi născut numele continentului nostru. Şoseaua îngustă merge pe lângă râuri trecând prin chei, prăpăstii, pe sub stânci gigante şi pereţi aspri. Rocile au fost modelate cu violenţă. Geografii şi geologii afirmă că acum 30000 de ani o forţă telurică extraordinară a ridicat aceşti munţi care, parcă au vrut să se arunce în ape dar, s-au oprit la numai 15 km de litoral. Structura lor  – calcar carbonifer, a înlesnit cotinue transformări ulterioare. Apele, îngheţul şi dezgheţul, au determinat formarea depresiunilor, peşterilor, galeriilor subterane. Urmăream cursul învolburat al unui pârâu şi, brusc, acesta dispărea, apărând apoi surprinzător, în altă parte, uneori sub formă de cascadă. Râurile – Sella, Duja, Dobra, au săpat canioane şi defileuri ameţitoare, marcând frontierele dintre masivele care înţeapă cerul şi norii cu vârfurile lor conice. Multiple modalităţi de ranforsare a versanţilor şi de reţinere a pietrelor căzătoare ocroteau şoseaua cam îngustă, cu asfalt gros de 30 de cm, dar cu puţine parapete. Întâlnirea cu orice fel de vehicul era emoţionantă pentru că ne întrebam cum ne vom strecura unul pe lângă celălalt când, de o parte era piatră iar de cealaltă, râpă?. La drumul mare admiram tirurile spunându-mi că planeta pe roţi se hrăneşte, se îmbracă, munceşte, progresează şi datorită lor. Acolo, însă, le-am urât … erau mult prea mari…

Până la o anumită înălţime sunt păşuni verzi cu ierburi dese, câmpii cultivate, livezi. Sus, culmile stau golaşe, sterpe. Pe maginea şoselei, pe coaste, micuţe şi delicate flori de munte albastre, albe, galbene, mov, maci roşii, fragili, arbuşti galben crom prezenţi că în toată Spania, rup monotonia tonurilor de gri şi cafeniu ale rocilor şi solului. Ele se caţără sau coboară vitejeşte pe oricât de puţin pământ  ar găsi, infruntând vremea capricioasă. Cai şi vaci populează oazele mai netede. Ulii negri şi şoimii cad din cer cu viteza unei bombe pe capul cine ştie cărei vieţuitoare mici, păsăruică sau iepure. Stejari şi castani delimitează proprietăţi. La Oseja de Sajambre din case austere de piatră, adunate la marginea şoselei ies bătrâni care merg destul de greu, cu bastoane. Văile sunt despicate de pârâiaşe pe malurile cărora prosperă arbuşti. Potârnichi  traversează neînfricate şoseaua destul de circulată.

Ne-am bucurat un timp de soare. Schimbările de vreme fiind aici fireşti, o ploaie rece însoţită de ceaţă groasă a stârpit culorile şi ne-a înfrânat pofta de a fotografia. (Grea boală! Stai la pândă, opreşti, porneşti iar, eşti nemulţumit când  scapi câte ceva de parcă ai pierde un tren. Când plouă însă nu ai încotro şi stai cuminte, îmbătat de imagini şi făcând uau, uau, în neştire ). Am continuat să mergem încet, urmărind deplasarea norilor semănând cu un fum dens. Capetele munţilor s-au ascuns în pâclă. Pe marginea unui lac de acumulare întins între culmi, orăşelul Riana se bucură de poziţia sa deosebită. Cât de frumos s-ar fi oglindit toate în apă dacă nu ne-ar fi invadat ploaia sumbră!  Am depăşit lacul pe lângă un pârâu lat, stânci întunecate, stratificate, păşuni blânde, alte chei fabuloase. Am trecut pe sub stânci atârnate peste şosea. Puerto de San Glorio este cel mai înalt punct – 1609 m. Zăpada  aici nu cedase în faţa verii. Drumul a început să coboare şi aşa a ţinut-o până la Potes, orăşelul atestat din secolul al VIII-lea e.n. La poalele munţilor albi pe vârfuri, cu o mare biserică, puzderie de hoteluri, hosteluri,  pensiuni, supermarketuri, magazine, restaurante, Potes era un loc ideal de odihnă pentru o zi său punct de plecare pe traseele din jur. Şi aici piatra era prezentă în zidurile din jurul grădinilor, în edificii, în pavajele pieţelor şi străduţelor înguste, cu arcade.

Am rămas o noapte, noi şi un cârd de motociclişti tineri şi vioi care, a doua zi, cu rucsacuri în spate, au plecat pe cărări sau la Fuente De, unde un teleferic îi poate duce la Mirador del Cable. Ceaţa s-a ridicat, munţii au redevenit violeţi şi albăstrui în depărtare. Când am trecut prin Desfiladero de la Hermida colţurile de rocă atingeau înălţimi care împiedicau lumina să pătrundea până la Duja, răul care şi-a croit drum în mii de ani. Câte o casă cu stânca în spate aştepta cumpărător. Câte o biserică în vârful unei coline aştepta pelerini. Într-o peşteră statuia Sfântului Iacob (Santiago) amintea de una din călătoriile acestuia. Satele au început să-şi schimbe înfăţişarea. Aveau părculeţe şi locuinţe moderne, în culori calde. Plimbarea prin Picos de Europa (Piscurile Europei) s-a încheiat cu sentimentul că, dacă nu am fi intrat să le vedem, o parte importantă din frumuseţea reliefului Spaniei ne-ar fi rămas necunoscută. Am regretat numai că nu am putut să rătăcim un timp, prin păduri, dezlipiţi de maşină şi de şosele.

Articole similare:

El Torcal

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: Iunie 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Îţi mulţumim!