In cazul meu, aventura a inceput cand Cristina si Mircea (Baiazid) mi-au propus sa ii insotesc. Nu am stat prea mult pe ganduri si am acceptat provocarea. Citisem cu cativa ani in urma povestirele Elenei de prin Prypiat si vazusem fotografiile triste ale realitatii de dupa explozie. Desi planurile incepusera prin februarie si multi voinici s-au aratat, pana la urma am fost cu totii 7: ei doi, Skywalker (Razvan), Pacasac si Pacasaca (Tudor si Paula), Marcos si eu.

Prima intrunire a fost intr-o vineri cand ne-am prezentat la ambasada Ucrainei pentru a lua viza: 50 de dolari/persoana si o foto. In sapte zile lucratoare a fost gata… si verde pe pasaport. Nu mai ramasesera de pus la punct decat cateva detalii cu privire la traseu si de organizat bagajele cat mai eficient din punctul de vedere al volumului. Informatii pregatitoare: ca bani, e de preferat sa luam dolari (au trecere mai buna la ucrainieni), dar sunt buni si euro. Nu se percepe taxa de drum si starea drumurilor stiam ca este buna, asa ca vom avea drum intins (sau asa speram noi). Pe langa bani, e bine totusi sa ai si niste expresii de baza pregatite: drujba/prietenie, nepa nimaiu/nu inteleg, scolca/cat costa, spasiva/multumesc.

Nu ne facem analizele medicale (asa cum ne-au recomandat binevoitorii) – avem incredere in rezistenta organismelor noastre, ca si in motocicletele atent pregatite pentru drum. Din bagaje nu va lipsi nici aparatul Geiger Muller ce ne va indica nivelul radiatiilor. Alte povete: sa nu cumva sa culegem flori sau sa ne anturam prea intim cu populatia locala.

Start: 21 iunie 2007. 6.40 fix.
Locul de intalnire cu Baiazid si Cristina a fost stabilit in intersectia de la Domna Ghica – dandu-i astfel sansa mamei sa ma vada cand plec si sa planga putin in batista. Nu am mai avut loc sa inghesui snitelele si placintele facute cu dragoste materna, asa ca, in timp ce baietii isi fac RCA-urile (i-au facut safteaua aluia cu harbul de la asigurari), eu doar imi iau la revedere.

Vreme frumoasa, soare si nici un nor, cel putin nu de ploaie. Intr-o ora suntem la Buzau. Eram deja la a doua experienta de viteza. Intre sate mergeam cu 210-230 km/ora, iar in localitati doar cu 10 km/ora peste altii 100 peste regulament. Cateodata ii mai dadeam ghionturi lui Marcos (a se intelege atingeri usoare pentru a nu il dezechilibra) o lase mai moale, macar pe la 170 km/ora pentru ca simteam cum vantul imi smulge casca… cu tot cu cap.

Alimentam la Focsani, unde ne intalnim cu Ilarie (Mihai Cirstea din Focsani) care se ofera sa aduca o cutie cu ulei de furca din dotarea proprie (Yamahei lui Marcos ii curgeau simeringurile personal brodite), dar si covrigi si vorbe de incurajare. Nu uita sa ne mentioneze ca Ucraina nu e tara, Ucraina e jungla! Omul fusese prin zona si avusese experiente memorabile.

Dupa vreo doua ore pierdute, ne continuam drumul spre Bacau unde aveam sa ne intalnim cu Skywalker si Kawasaki-ul lui. Ne continuam epopeea pe meleaguri moldovene. Remarc ca in Moldova e in floare comertul religios si cel cu vin. Peisajele ma lamuresc de ce erau asa de inspirati Eminescu, Creanga si Sadoveanu. Pe alocuri, ele se aseamana dealurilor Dobrogene mai mult vizitate.Ajungem in Siret si cautam in stanga si in dreapta cazare. Facem o vizita si vamii pe unde avea sa iesim in zori spre Ucraina. Intrebam localnicii de locuri de innoptat si ne trimit la gara. Ne uitam sceptici la ei si ne indreptam in directia indicata. Gara fosta gara Siret e acum un confortabil hotel: 140 lei/apartament si 90 lei/camera dubla, avand incluse cate o bere si o cafea (Down Town). Fatada e tot de gara si pe acolo mai trece un tren pe zi. Cineva spunea ca daca nu gasim cazare dormim in gara – si mare dreptate a avut. Era singura noapte din calatorie in care o Yamaha, o Honda, un Kawasaki si un Suzuki dormeau impreuna in parcare.

Daca tot eram prin zona si Radauti nu era bifat pe harta locurilor vizitate, Skywalker ma ia in sa si facem un drum la apus. Vizitam Mănăstirea Bogdana – cea mai veche construcţie de piatră din Moldova si aprindem lumanari. Nu stiam ca voi avea nevoie de gratia divina chiar a doua zi in zori.

Facem apoi o raita intr-o alimentara pentru cina si plecam inapoi spre Siret.

Dimineata incepe la 5 si putin, ocazie cu care Marcos e innobilat cu niste epitete binevoitoare deoarece stabilisem trezirea la ora 7. Nu stiam ca acel ceas facea deschiderea unei zile triste (nimic fatal din moment ce eu scriu aici). Cu chiu cu vai ne urnim pe la 9. Prima propunere era sa plecam pe la 6 deoarece ne astepta un drum lung: aproximativ 650 km si trebuia sa luam si cheia de la cazarea din Kiev, deci nu ne permiteam sa ajungem foarte tarziu. Drumul er lung, dar nu pe atat de lung pe cat s-a dovedit in cele din urma.

Asteptam in vama vreo jumatate de ora, prilej sa ii cunoastem pe cei doi nemti veniti de departe, unul pe un Africa Twin, celalat pe un Kawasaki. Intram in Ucraina. Nu stiu de ce am avut un sentiment ciudat, de premonitie. Marcos merge in goana mare, nu stiu unde se grabea atata timp cat am plecat un grup si ceilalti nu puteau merge cu mai mult de 140 km/ora… si nici nu era nevoie de mai repede. Credeam ca a inteles cu o zi inainte ca si viteza de 170 e destul de mare. Dar nu! Si ajunge iar la 230 km/ora. Nu vedeam ceasul vitezometrului din cauza bagajului, dar simteam viteza. Nu mergem prea mult in ritmul asta ca o vaca (si vitelul adiacent) considera ca e fix momentul oportun sa traverseze soseaua prin fata noastra. Frana: destul de tarziu, dar suficient de devreme sa ajungem la vreo 50 km/ora. Am avut mare noroc: ne-am intersectat cu vitelul (noi, ca dansul s-a ales cu picioarele rupte si probabil repede a fost facut friptura) si nu cu vaca, animalul nu a cazut peste noi cu tot cu motor, m-am tarat un pic pe sosea, dar nu am zburat fara aripi.

Ce s-a intamplat intre impact si momentele de dupa, nu ma intrebati ca nu imi amintesc. Stiu doar ca nu stiu prin ce impuls m-am dus spre marginea din stanga a drumului pentru a nu fii lovita de cei din spate. Oricum au franat din timp. Aud cum o femeie tipa. Credeam ca isi plange animalul, dar ea de fapt ne jelea pe noi. S-a linistit dupa ce ne-a vazut miscandu-ne. Localnicii vorbeau cu noi ” in limba noastra” si ne-au dat apa. Apoi, cand a venit politia, nimeni nu mai stia decat ucraineana.

Vitelul a fost cumparat pentru ca femeia sa nu faca scandal si pe loc vandut. Marcos si-a sunat tatal sa ii aduca alt motor si singurul lui gand a fost ca a pierdut tura de la Cernobil. Ma gandesc daca a invatat ceva din asta. Concluzia lui a fost ca nu va mai lua pasager necunoscut. Oare daca ne stiam mai bine, raspunderea de un pasager pe care el a decis sa il ia, nu era aceeasi? Norocul meu (si al lui) ca nu m-am ales decat cu o vanataie pe sold (controlul la cap inca nu l-am facut, dar e necesar). Cu o luna in urma auzisem de un baiat de la Iasi care a murit in acest mod, iesindu-i o vaca in fata. Cand esti tu personajul unei astfel de povesti… nu e tocmai cusher. Oare ce trebuie sa se intample pentru ca unii sa inteleaga ca intr-adevar viteza ucide? Nu vreau sa stiu ce mai era in mintea lui Marcos daca in loc de pui de vaca lovea un pui de om. Slava Domnului ca a fost numai atat, dar ulciorul nu merge de prea multe ori la apa. Mult am tremurat dupa si eu si ceilalti.

Dupa multe minute reusim sa plecam spre Kiev. Merg pasager la Skywalker si regret ca nu am facut-o de la inceput. Tot raul spre bine! La Cernauti , unde stabilisem ca ne vedem cu nemtii in cateva minute, neprevazand ce avea sa ne opresca sa ne tinem promisiunea, ne-a luat ceva sa gasim iesirea din oras. Schimbam primii bani si punem mana prima oara pe hrivnele ucrainiene (1 hrivna = 0.5 lei = 5000 lei vechi). GPS-ul iar face probleme de semnal si raman la vorba mea ca o harta e sfanta la drum, mai ales pe unde habar nu ai ce si cum e. Drumurile pline de gropi si orasul cu aspect de santier ne reconfirma faptul ca Cernautiul e un fost teritoriu romanesc. Cerem ajutor unui localnic (nu in romaneste cum speram noi sa fie posibil) si ne scrie denumirile oraselor catre Kiev cu litere chirilice.

O mare aventura e pana si sa alimentezi motorul. In benzinarie insistam sa facem intai plinul si apoi sa platim echivalentul. Dupa lungi povesti de convingere, rasplata vine din faptul ca 1 litru de benzina =4.6 hrivne = 2.2 lei , sa iei si pentru acasa si mai multe nu. Trecem si pe langa drumul ce ducea la cetatea Hotinului pe care mi-as fi dorit sa o vad, dar probabil cu alta ocazie.

Pe drum, nu stiu prin ce intamplare, Razvan e muscat de o viespe pe sub casca. Alta sperietura, dar omul isi revine repede. Eu mai am putin si adorm in mers (ba chiar cred ca am facut-o si probabil ca am si visat, dar mi-am revenit repede). Mergem drum intins si reusim sa ajungem in Kiev undeva pe la 11 in ceas de noapte. Primele impresii despre “mama oraselor rusesti” au fost pozitive: cladiri mari si luminoase, bulevarde late si viata de noapte (ajungem intr-o vineri, deci la inceput de weekend). Chiar si autostrada se termina fix in oras si riscai sa primesti flashuri daca mergeai prea incet si nu va imaginati ca incet inseamna 50 km/ora. Baiazid a fost flashuit ca mergea ca melcul…cu 200km/ora.

In fata cladirii in care vom sta ne asteapta gazda. Nu puteam gasi cazare mai buna decat atat: 55 dolari/persoana/3 nopti, intr-o cladire cu curte interioara unde motocicletele au fost lasate in siguranta (si cu 10 dolari/moto pentru paza). Apartamentul avea 2 dormitoare si un living, bucatarie utilata si o baie imensa. Mi-a luat mult sa adorm in noaptea aceea si nu e greu sa ghiciti ce am visat.

Sambata ne trezim pe la 8 . O foame de zile mari ne incita la o mica incursiune in marele oras, in cautarea micului dejun. Poposim la un restaurant cu specific caucazian, asta dupa ce am ezitat intre un fast food de la metrou si un restaurant chinezesc. Eu comand Samkhretuli (37 hrivne), un fel de salata de pui cu branza feta. Baietii comanda si ei ceva traditonal (minus Pacasac care se multumeste sa manance o bere).

Spre pranz facem o plimbare cu metroul: impresionant. Cea mai adanca statie de metrou din Kiev are 100 m. Luam metroul trei statii pana la Nipru, platind exorbitanta suma de 25 de bani/drum. Ajunsi la destinatie, surprizele pecuniare se tin lant: o shaorma 5 lei, (fara cartofi prajiti in reteta lor) si 1.5 lei o bere. Baietii isi cumpara slipuri si se balacesc in fluviu. Pe malul fluviului sunt plaje amenajate, cu garduri intre sectorul de tineret si cel de persoane mai in varsta.

Fiind sambata, suntem surprinsi ca marele bulevard este inchis traficului. Kreshchatik Street este cea mai faimoasa strada din Kiev si implicit din Ucraina. Artera a fost aproape in totalitate distrusa de nazisti in asaltul din 1941. Azi are un aspect modern, incadrata de castanii deveniti deja simboluri ale capitalei ca si Monumentul Fondatorilor Ucrainieni din Piata Independentei. Deoarece bulevardul este inchis traficului in zilele libere, toata lumea se plimba sau joaca fotbal in mijlocul drumului, evident tinandu-le companie cel putin o sticla de bere daca nu de vodca sau alt intaritor. In plimbarea noastra intalnim si niste tarabe cu ceva suveniruri locale: insigne comuniste, tricouri cu ‘mama Rusia” – evident rosii, cd-uri cu muzica traditionala (sau nu), stegulete.. si altele.

Nu am apucat sa vedem mare parte din aspectul cultural al Kiev-ului, dar daca esti mai mult prin zona nu trebuie sa ratezi Piata Sophiyska cu catedralele Sf. Sofia si Sf. Mihail, Andriyivsky Uzvia – Montmartre al Kievului, Volodymyrsja Gorka cu monumentele Sf. Volodymyr, Parcul Mariinsky cu cladirea Parlamentului, Palatul Mariinsky.

Seara e concert in oras, pe bulevard. Niste pustani – punkeri – veseli (foarte veseli;)) merg din stanga in dreapta si din dreapta in stanga si politia… le face loc, dandu-se din calea lor. Majoritatea au la brat blonde sau… o sticla de ceva. Daca iti plac blondele aici e raiul tau.

Duminica 24 iunie 2007: ziua cea mare. La 9 dimineata ne asteapta Vladimir cu microbuzul agentiei ce ne-a aranjat turul la Cernobil. Mai intai verifica sa avem cu totii pasapoartele si incercam sa ii spunem ca al saptelea nu va mai veni. Probabil ca din toata engleza noastra nu a inteles decat cuvantul “accident”. Luam in bagaj si aparatele de masura pentru radiatii, primite de la Matefin, oferite de Victor, un motociclist de-al nostru care ne-a facut sa dormim mai linistiti restul vietii.

Drumul e plin de Lada Niva, patriotica masinuta ucraineana. Statui inalte cu Lenin, stele rosii sau alte simboluri ale comunismului inca vegheza in drumul nostru spre iesirea din Kiev.

Dupa ce iesim din oras, paduri de pin stau alaturi drumului. Copacii nu sunt chiar pe margine, ci intre ei si drum sunt cativa metri, asa ca e mai greu sa ii nimeresti in viteza. Observam ca motociclistii ucrainieni nu poarta casti si aflam ca nu e obligatoriu. (Or avea si ei capul tare ca bulgarii ca mare il au?). Dintre motociclete predomina, evident, Nipru, cele mai multe cu atas. Intalnim si cateva Honda puternice sau alte modele japoneze, dar dupa echipamentul bikerilor sigur nu sunt localnici, ci in trecere ca si noi.

La intersectiile drumurilor sunt cruci si flori, cele mai multe artificiale (florile, nu intersectiile sau crucile). Cimitirele ofera aceeasi “priveliste” ca si acasa: cruci mari de piatra si morminte mai mult sau mai putin ingrijite.

Skywalker ne tot streseaza cu nu stiu ce ou de pe drum. E vorba de un monument primit cadou de la nemti ca simbol al renasterii dupa nenorociera din 1986. Si tot pandeste sa il fotografieze. Citise despre el in insemnarile Elenei Filatova: “As we pass the 86th kilometer, we encounter a giant egg – which marks the point where civilization as we know it ends – and the Chernobyl ride begins. Someone brought the egg from Germany. It represents LIFE breaking through the hard shell of the unknown.“

Din Kiev facem aproape doua ore pana la Cernobil. Ajungem la birourile din zona 3: checkpoint “Dytyatky”. Pentru a patrunde in teritoriu, Vladimir lasa o lista cu numele noastre. Toti avem pasapoartele la noi pentru identificare (nu pentru ca atunci cand ne vom intoarce nu vom mai putea fi identificati:)).

Radiatia din aer este cam aceeasi de acasa. Primele informatii le primim de la Denis, ghidul nostru, care ne si convinge sa cumparam niste albume foto cu Cernobil: “A star is burn” (aprox. 25 lei/bucata, mult sub valoarea reala), dupa ce suntem impresionati si de niste fotografii de dupa dezastrul nuclear. Apoi, mergem la cumparaturi. In Cernobil sunt patru magazine foarte bine aprovizionate: produse de menaj, papusi, prezervative (marimea xxl) si evident o gama larga de bauturi alcoolice. Ghidul isi ia o sticla de coniac pe care o deshide cu nerabdare in masina. Ocupatia sa principala – in afara de cateva informatii date noua – e omoratul mustelor care se pare ca sunt destul de rezistente la radiatiile in aer.

Urcam in “vagoane” si oprim langa statuia eroilor salvatori, apoi la tancurile aduse de la cetrala, martore la dezastru. Aparatul Geiger-Muller arata 41.85 mSv (peste 200-300 ori radiatia normala). (Multumim celor de la Matefin pentru aparate). De asemenea, oprim si intr-un cot al raului Pripiat unde sunt “acostate” navele din timpul exploziei. Radiatia din aer depasea de 10 ori normalul. Personal nu m-ar fi tentat sa pescuiesc in zona, desi… exista amatori, mai ales ca “are balta peste”.


Luam si pranzul, fiind inclus in tariful turului. Am platit 235 lei/persoana (echivalentul). Baietii fac deja mistouri de genul: “Ba, puteam sa imi las a 3-a mana in masina!” sau “Ai vazut ce aripi avea pisica aia?” Aperitivul are in componenta un ou frumos ornat in forma de iepuras, supa de dupa are crutoane, iar al treilea fel de mancare are multa carne pe care niciunul nu o termina, iar garnitura e un fel de coliva. Ne gandeam daca am murit deja. Acesta are un miros ingrozitor, miros regasit in padurea de la Cernobil. Evident ca nu ne abtinem sa masuram si radiatia mancarii. Nimic special, cote normale. Niste ofiteri iau pranzul cu noi, dar au alt fel de mancare. Nu putem sa nu ne intrebam de ce. Aratau de vreo 60 de ani si aceleasi glume ne fac sa ne intrebam daca or fi implinit 25. Apoi avem de ales intre cafea si ceai… de porc.

Dupa masa, ne pregatim de marea intalnire cu reactorul. Avem parte si de o ploaie cu galeata, atmosfera mai gri de atat nu se poate. Oprim apoi pe marginea drumului, aparent pustiu, dar sub tumuluri e pamant candva se afla un sat. Acesta a fost in totalitate ingropat dupa explozie deoarece era puternic radioactiv. Urmele caselor se pot distinge inca sub tarana.Si acum radiatia solului era in jur de 6.5 mSv, adica de 40 ori mai mare decat normal…

Centrala urma sa aiba 6 reactoare, din care 2 neterminate. Si asa vor ramane. Peste 4000 de oameni lucreaza si azi aici. Ne intrebam daca isi platesc pensia sau sunt constienti ca nu au de ce. Facem mai multe opriri si masuratori, intre care una cu valori terifiante pe malul raului. Razvan, cel care are cu el aparatul, are parte de o experienta incredibila (si noi pe langa el asemenea): “Dozimetrul incepe sa sune pentru prima data, a crescut rata dozei de radiatie de peste 10 ori. Pun jos contorul Geiger si il urmaresc cu atentie. Pentru cateva clipe raman blocat, nu imi vine sa cred… Nu-mi dezlipesc ochii de la afisajul contorului, valorile cresc ametitor. Dozimetrul incepe sa urle si mai tare, ajunsese la 0.03, de 3 ori pragul alarmei mentionat anterior. Contorul afiseaza 129.9 mSv. De aproape 1000 ori normalul.

Intepenesc, dar alarma dozimetrului ma readuce la realitate si ii fac semn lui Denis sa plecam, e suficient. Locul nu fusese curatat. Asta s-ar fi intamplat cu toata zona (si probabil chiar o mare parte a Europei) daca nu s-ar fi sacrificat eroii salvatori. Oamenii acestia nu ar trebui uitati, desi multi au facut-o deja.

Peisajul industrial nu are nimic exotic, dar e plin de tristete la gandul nenoricirii de acum 21 de ani. Vedem intai sarcofagul (fostul reactor 4 care a fost subiectul exploziei). Nu credeam candva ca voi fi atat de aproape de el. In mai putin de 5 minute urcam repede in masina (7.435 mSv,de 50 ori mai mult decat normal, in zonele inierbate valorile fiind cu mult mai mari). Ochelarii de soare sunt obligatorii.

Pornim spre Prypiat si imaginile de aici ne conving de ce se mai numeste “orasul fantomelor”. Niciodata nu am vazut un parc de distractii mai trist. Ne invartim cat ne invartim pe jos, apoi iar in masina. Unii considera ca s-au umplut cu destule radiatii si deja nu mai vor sa coboare sau sa oprim. Calcam cat se poate numai pe asfalt si evitam vegetatia (care pastreaza foarte bine radiatiile). Nu avem voie (si nici nu vrem) sa intram in incinte. Nu am vazut rufe lasate la uscat cum citisem prin articole, dar majoritatea blocurilor aveau geamurile sparte. Pot spune ca a fost cel mai trist loc in care am respirat vreodata.

In 1986, pe data de 26 aprilie, explozia a avut loc la ora 1.28 am. Orasul a inceput sa fie evacuat a doua zi, in trei fiind lasat stafiilor. Orasul Prypiat a avut numai 16 ani de existenta. Format in 1970, urbea si-a gasit sfarsitul in urma cosmarului din 1986. Restul e.. turism nuclear.

Dupa vizita, toti avem o stare incredibila de somnolenta. Plimbarea a avut un mare efect narcotic asupra noastra, iar unii dintre noi au si dormit pe drum. Nu stiu ce au visat.

Mai facem o oprire si in satul din apropierea centralei – Paryshev – unde mai sunt 500 de case si 14 locuitori. Radiatia de pe aceste locuri este mai mica decat cea din Bucuresti. Suntem invitati in curtea Mariei – o femeie pe la vreo 77 de ani, dar ce pare mai tanara – plina de viata si care, dupa ce ne arata zestrea de perne, ne ofera bomboane. Maryia Shylan a ales sa isi continue viata acolo unde a trait de mic copil. E mandra de locurile ei ce par a fi acum un muzeu al satului. Fiul i-a murit acum cativa ani, dar medicii infirma faptul ca explozia ar fi avut vreun aport. Mai aflam ca lunea si joia un magazin mobil face aprovizionarea in satele izolate din jur cu cele trebuincioase vietii de zi cu zi.

Inainte de iesirea din zona inchisa a centralei ne sunt masurate radiatiile. Suntem ok, nu luminam in intuneric dupa cum se asteptau unii si putem pleca spre case fara a fi pericol public. Seara rememoram experienta de peste zi si ne gandim ca vom lasa in urma un oras in care cu totii ne dorim sa mai revenim. Mai avem timp totusi sa vizitam si complexul de statui de langa Motherland ridicat in cinstea eroilor din razboi. Ne fotografiem cu tancuri, avioane si elicoptere si avem parte de un apus peste oras dintr-un superb punct de belvedere. Soarele apunea chiar in spatele turlelelor catedralelor ortodoxe.

Luni deja plecam spre Odessa. Lasam cu nostalgie Kiev-ul in urma si plecam cu speranta ca Odessa e la fel de frumoasa. Alimentam inainte de iesirea din oras si avem parte de o coada ca pe vremuri. Admir cateva jeep-uri si fac repede o analiza a nivelului de trai de pe aici. Lada Niva nu mai sunt predominante.

Spre Odessa sunt cam 500 de km si ne propunem sa oprim la fiecare 150-200 km pentru alimentare si realiniat oase. Trecem pe langa campuri de floarea soarelui, unii mai repede (cazul lui Baiazid care e luat de un radar pe la vreo 200 km/ora, dar e iertat pentru 70 de hrivne = 35 lei), altii mai domol. Daca primul radar l-a luat pe Baiazid la 200 km/ora, al doilea l-a luat la numai 88 si l-a costat vreo 10 euro.

Din sens opus, pe autostrada dreapta – dreapta ne saluta calareti de Honde Gold Wings.
Ajungem la Odessa si suntem dezamagiti. Drumul lung nu ne-a dus la o destinatie pe masura asteptarii. Una dintre concluziile si sfaturile pentru cei ce vor merge pe acolo e sa vada intai Odessa si apoi Kievul… sau doar Kiev-ul.

Si pe aici e aceeasi libertate, oameni insotiti de sticle. Ne cazam la un hostel, mult sub nivelului de confort din Kiev: 10 dolari / noapte/ persoana. Motocicletele sunt legate in forma de stea in fata cladirii, usor vizibile de la balcon

Seara luam cina la o terasa de pe malul marii, aceasi Mare Neagra de acasa. Linistea serii e sparta de un slagar romanesc: “De ce ma minti?” Nuuuuuuuuuu! Nu ne era dor de manele si o luam la fuga. Oprim la o terasa cu meniu numai in limba lor ciudata si ospatarita incearca sa ne mimeze din meniu. Va las imaginatia sa lucreze: cum credeti ca a mimat pieptul de pui? Pana la urma reusim sa comandam si sa si mancam. Marcos nu reuseste sa ne localizeze decat dupa ce primeste cordonatele GPS e la Skywalker. Si-a luat o noua viza si si-a schimbat Yamaha cu Honda Africa Twin. Nici aceasta nu a ratat cunostiinta cu asfaltul ucarinean, in momentul in care el nu a vazut in timp util o bariera.

Nu stiam ca ziua de marti ne va oferi multe emotii. Dupa un mic dejun cu pizza, plecam spre Moldova, via Transnistria. Eu cu Skywalker intarziem un pic cautand ceva suveniruri prin oras. Insucces total.. Numai chinezarii ca acasa. Mai facem un popas de suc si ceva uscaturi pentru pranz inainte de a iesi din Ucraina. Aveam nevoie de forte.

La iesire, vamesul se uita in ochii nostri si ne spune oarecum disperat ca viza e numai cu o intrare si ca daca iesim nu mai intram in tara sa. Ii spunem ca stim si inca o data mirat ne stampileaza pasapoartele de iesire, crezand ca stim noi ce facem. Stia el mai bine ce ne astepta. Apoi… sa intram in Transnistria. Hmm, grea treaba. Aici aveam nevoie de invitatie. Ne intreaba ei daca cunoastem pe cineva de acolo si ma ardea limba sa le spun ca cu totii il cunoastem pe Ilascu. Baiazid inspirat il intreaba daca nu a vazut niste motociclisti cu vreo doua zile inainte. Ei spun ca da si Baiazid spune ca la ei mergem. Un romanas de al nostru (probabil ca stia romaneste, dar nu vorbea, graiul dulce al nostru fiind prost scris pe acolo) ne explica in limba gimnastica cum sa punem bani in pasaport si astfel o sa trecem linistiti.

Trecerea vamii ne-a costat 100 euro (25 euro/motor), spaga numita taxa de drum, 105 dolari (gen viza de trecere pentru ca nu aveam invitatie), si 120 lei moldovenesti la iesirea din Transnistria.

Nu avem nici o dovada pe pasaport a trecerii pe acolo. Am avut o lista cu numele noastre si datele de pasaport pe care am lasat-o la iesirea din scumpa lor tara in care nu ne propunem sa mai revenim. Aveam doua ore sa parasim tara si nu aveam voie sa ne imprastiem. La un control trebuia sa fie prezenti toti de pe lista.
In drum suntem intampinati de o ploaie torentiala care ne opreste. Marcos tine sa ne indice urmele de sange ale unui cutzu ghinionist care i-a intersectat discul de frana. Ajungem bine murati in Chisinau.

Despre Chisinau nu avem cand sa ne facem prea multe impresii. Am “vizitat” numai Metro de unde ne-am aprovizionat pentru gratar. Innoptam in statiunea Satul Moldovenesc, un loc recomandat de amicii din Chisinau BD si Nucu. Nucu – unul dintre amfitrionii nostri din Moldova) ne mai da cateva inforamtii locale. Moldoveni sunt cam 4 milioane din care 2 milioane sunt plecati peste granite, 700.000 sunt in Chisinau si 1,3 mil in Transnistria. Tot el ne povesteste despre mestesugul shugubatz al graiului moldovenesc. Ne amuzam si plecam pe cei 25 de km spre Sat, mare parte pe drum de macadam printre lanurile de grau, campuri de floarea soarelui si vita de vie.
La intrarea in oras sub panoul cu “Bine ati venit” suntem informati si de numarul accidentatilor, traumatizatilor si decedatilor in accidente.

Preturile mici de aici ii pun pe baieti pe ganduri daca nu e mai bine sa ramana, ceea ce vor si face pentru cateva zile Pacasac si Pacasaca. Un pachet de tigari (neintereasnt pentru mine) costa echivalentul unui leu romanesc si 5 moldovenesti (1 leu mdv = 0.2 lei romanesti = 2000 lei vechi).

Seara am sarbatorit pe unul dintre pontonurile de pe malul lacului. Dimineata plecam spre casa. Mai aveam cam 100 de km prin Moldova, apoi intram “acasa” prin vama Albita. Laur si Dan (alti doi samurai) ne asteptau. Skywalker lua calea Brasovului prin Bacau, iar eu aveam sa schimb iar biker-ul. Laur ma va duce in siguranta in orasul cu mai multe toxine (radiatii) decat la Paryshev.

Impresii scrise de: Cornelia Florea

Perioada călătoriei: iunie 2007