Profilul degustării s-a potrivit perfect cu tema Poveştilor din LumeaMare ce urma să aibă loc câteva zile mai târziu – Argentina.

Salentein, o poveste ce începe din 1999 când a fost culeasă prima recoltă, proprietatea unui grup de investitori olandezi, un nume dat după un castel din Olanda.

În Valle de Uco – Mendoza, este concentrată aproape 70% din producţia de vinuri a Argentinei. Cu o temperatură medie de 14 -16 grade, altitudini între 1000 – 1700 m deasupra nivelului mării, precipitaţii reduse, peste 330 de zile cu soare / an, diferenţe de aproape 16 grade între zi şi noapte, irigaţii cu ape rezultate din topirea gheţarilor, toate acestea la un loc fac din vinurile produse aici nişte vinuri speciale, cu particularităţi de gust şi culoare pe care eu le pot denumi într-un singur cuvânt – prietenoase. Puteţi vedea aici un pic din ceea ce înseamnă aceste locuri, alături de culură, oameni, vie, domeniul Salentein:

Datorită specificului microclimatului, practic peste 90% din vinurile Salentein sunt organice (fără pesticide), rădăcinile ajung adânc în pământ ceea ce le conferă şi un gust mineral pronunţat.

Aici, în aproape 700 de hectare Salentein, în trei Fincas (El Oasis, La Pampa şi San Pablo)  cultivă varietatea specifică vinurilor argentiniene, semnătura specifică a Malbec-ului, precum şi alte varietăţi: Chardonnay, Merlot, Pinot Noir, Tempranillo, Cabernet Sauvignon.

 Prezentarea lui Rob van Oorschot, director regional de vânzări al Bodegas Salentein ne-a condus un pic prin istoria vinului argentinian, printre formele de relief ale Argentinei şi în special ale regiunilor viticole importante (Mendoza şi San Juan).

Am degustat:

Callia Magna Shiraz 2008 – un Shiraz tipic pentru San Juan, un vin elegant, nu prea greu cu arome pe vanilie şi un pic spicy. Este foarte prietenos şi cu cei care beau de regulă un vin bun, cât şi cu cei care îşi fac intrarea   în lumea vinului. După impresiile celor 30 de participanţi la Poveştile din LumeaMare în paşi de tango, vinul îşi merită pe drept cei 44 de lei.

Salentein Reserve Cabernet Sauvignon 2008 – 100% Cabernet Sauvignon ţinut 14 luni în butoi de stejar (nu sunt folosite butoaie noi, ci cele aflate la a 2-a sau a 3-a generaţie), un vin cu gust intens de fructe negre.

Salentein Reserva Malbec 2009 – un Malbec tipic pentru Argentina, prune uscate ce se schimbă uşor pe măsură ce îmbătrâneşte, dezvoltând un al doilea set de arome – cigar, tobaco (sâ-l credem pe cuvânt pe Rob). Un vin tare, tare plăcut în gură, ţinut în butoaie de stejar franţuzesc aflate la a 2 sau chiar a 3-a generaţie. Se pretează la 6-8 ani îmbătrânire în sticlă.

Salentein Numina 2007 - un asamblaj de Malbec (85%) şi Merlot (15%) , procente valabile pentru anul 2007. În fiecare an diferă procentajul şi varietăţile din care este asamblat aşa că uitaţi-vă pe etichetă. Cele două soiuri suznt fermentate separat, sunt ţinute apoi în butoaie noi de stejar timp de 12 luni. Rezultă un vin de un roşu închis cu arome de smochine afumate.

Grand Callia Winemaker’s Reserve 2007 - un vin care ne-a plăcut mult de tot, chiar mai mult decât ultimul vin degustat . Un vin care provine tot din regiunea San Juan (30% Shiraz, 20% Malbec, 20% Merlot şi 20 % Tannat). Fermentaţie în inox, ţinut apoi 12 luni  în butoaie de stejar american. Ne-a dus foarte aproape cu gândul de aromele şi gustul unui Chateauneuf-du-Pape. Este un vin pe care să-l deschizi şi să-l laşi să respire cel puţin o jumătate de oră. O parte din butucii de vie au 40-45 de ani.

Salentein Primus Malbec 2006 – ultimul vin degustat, un vin la care poţi spune Just Malbec, ţinut în butoaie de stejar, întotdeauna noi, timp de 18 luni. Puternic şi soft în acelaşi timp, un post-gust de durată cu  arome de prune şi afumat.

O caracteristică a vinurilor reliazate de Salentein este că sunt nefiltrate, aşa că nu trebuie să te sperie eventualele reziduuri de pe fundul paharului, la care cu siguranţa vei ajunge .

Preferatul nostru a fost Grand Callia Winemaker’s Reserve 2007 … pe care l-am şi cumpărat.

 Aşteptăm şi următoarele degustări organizate de Vinexpert care se anunţă de pe acum  foarte interesante.

PS. cu siguranţă zona Mendoza este un loc pe care nu ar trebui să-l ratezi când ajungi prin Argentina, dacă îţi place vinul bun şi natura. Bienvenida a Mendoza, şi zău că mi-ar plăcea să stau câteva zile aici.

Reţeta plăcintei spanakopita este moştenire de la bunica mea grecoaică… sper să vă placă. Kali Orexi! Poftă bună!

Ingrediente pentru a obţine o tavă de plăcintă – eu am folosit tava standard de dimensiunea cuptorului:

• 250 g foi de plăcintă proaspete sau decongelate  – 12 foi erau la mine
• 350 g telemea de vacă sau oaie – eu am folosit de oaie
• 500 g de spanac proaspăt, spălat şi curăţat
• 150 g iaurt gras şi dens
• 3 ouă
• o lingură bună de unt pentru a căli spanacul
• un căţel de usturoi zdrobit cu furculiţa
• 120 g de unt pentru a unge foile de plăcintă
• 2 linguriţe de mărar uscat sau proaspăt
• un vârf de praf de nucşoară (dacă vă place), sare, piper

 Întâi pregătim spanacul: punem lingura de unt într-o tigaie mare, când s-a topit adăugăm usturoiul zdrobit şi spanacul şi îl lăsăm să se călească 5-10 minute până se înmoaie (nu-l fierbeţi prea mult pentru că apoi oricum îl dăm la cuptor). După ce spanacul s-a răcit puţin îl strecuram bine printr-o sită pentru a elimina toată apa în execes (spanacul lasa o grămadă de apă). Eu l-am stors şi cu mâinile pentru a fi sigură că devine cât mai uscat, apoi mărunţiți-l (cu ajutorul unui cuţit sau foarfece de bucătărie) şi puneţi-l într-un vas încăpător.

Într-un alt vas mărunţim brânză telemea (cu mâinile sau cu răzătoarea), adăugăm iaurtul şi amestecăm puţin pentru a obţine un amestec cât mai omogen.

Într-o farfurie batem uşor ouăle cu o furculiţă, punem mărarul, nucşoara, piperul, sarea şi adăugăm ouăle peste brânză şi iaurt. Amestecăm bine din nou. Turnăm compoziţia peste spanacul mărunţit, amestecăm în continuare şi gata, am obţinut umplutura pentru spanakopita.

 Tapetăm tava cu hârtie pergament, încălzim cuptorul la 180°C, topim untul (120g) şi începem asamblarea plăcintei direct în tavă: punem în tavă o foaie de plăcintă, o ungem bine şi repede cu unt, adăugăm o altă foaie, o ungem cu unt şi apoi aşezăm a treia foaie de plăcintă şi ultima, o ungem cu unt  şi vărsam o treime din compoziţia de brânză cu spanac distribuind-o cât mai omogen pe suprafaţa foii. Adăugăm alte 3 foi de plăcintă cu acelaşi procedeu (fiecare unsă cu unt), o altă treime de umplutură, alte 3 foi, ultima treime de umplutură şi finalizăm cu 3 foi de plăcintă. Ungem bine suprafaţa cu unt şi cu ajutorul unui cuţit ascuţit şi cu lama lată tăiem plăcinta (inciziile trebuie să fie destul de profunde) în pătrate de aproximativ cinci cm… Nu staţi să măsuraţi, ideea e ca plăcinta se taie înainte pentru că aşa se coace mai bine şi apoi e mai uşor de servit. Dacă v-a mai rămas unt topit folosiţi-l pentru a stropi plăcinta.

Dăm la cuptor (180°C) pentru aproximativ 25 -30 de minute sau până când suprafaţa devine aurie.

Va rămâne doar să vă înfruptaţi şi unde mai puneţi că, dacă aveţi copii, aceștia vor fi încântaţi să mănânce o plăcintă şi nu doar inamicul verde sub formă de  spanac!

Notă: Cine n-are Ancutză, să-şi cumpere!

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/03/spanakopita-deliciu-din-grecia/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2012/01/31/in-vizita-la-nica-din-humulesti/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=in-vizita-la-nica-din-humulesti http://lumeamare.ro/2012/01/31/in-vizita-la-nica-din-humulesti/#comments Tue, 31 Jan 2012 06:00:40 +0000 Octavia Bortes http://lumeamare.ro/?p=33461 “Pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii din târg drept peste apa Neamţului; sat mare și vesel…”

Cred că oricine a citit Amintiri din copilărie a visat cu ochii deschişi la zilele pe care le-a petrecut Nică “la casa părintească din Humuleşti” şi la toate năzbâtiile, care, într-un fel sau altul, tot de aici porneau. Probabil fiecare dintre noi îşi imagina diferit aceste detalii. Lecţiile de la şcoală legate de viaţa lui Ion Creangă făceau ca toate aceste locuri să pară atăt de îndepărtate…

Şi iată că am reuşit să traversez “Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul” şi am ajuns în Humulești, “sat vechi răzăşesc”, despărţit de Târgu Neamț doar de un pod. Indicatoarele îşi fac treaba şi ne trimit bine pe un drum lăturalnic, chiar în faţa curţii Casei Memoriale Ion Creangă. Gardul este făcut din nuiele împletite. Înăuntru câţiva pomi înalţi lasă să se vadă doar frânturi din căsuţă. Plătim taxa de intrare.

Înaintăm spre construcţia modestă din mijloc. Este o casă mică văruită, cu acoperiş din şindrilă. Intrăm pe uşa veche din lemn. Ne aflăm în tinda strâmtă. De aici pătrundem în singura încăpere în care locuia familia si care obişnuia să adăpostească zece suflete. Păşim pe podeaua din lut, neschimbată de la 1830, când a fost ridicată clădirea.  În stânga vedem “stâlpul hornului”, ”prichiciul vetrei cel humuit” şi cuptorul în care se ascundea Nică când se juca cu fraţii lui. Câteva ceaune sunt înşirate acolo, parcă aşteaptă pe cineva să amestece o “măligă” în ele. Lipit de sobă este un pat, nu prea mare. Deasupra atârnă tot felul de haine. Aşternuturile sunt strânse la capăt. Pe el zace albia în care Nică trebuia să legene copilul. Lângă vedem un fus. O fi acelaşi pe care-l folosea Creangă în copilărie când, se ştia doar, “la cusut și sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors?” Pe două laturi ale camerei se întind bănci din lemn cu pături colorate peste ele. În mijloc vedem maşina de ţesut a Smarandei şi o masă mică. Pe ea stă bustul marelui nostru povestitor alături de celebrul ceaslov cu care prindeau copii muşte: “țineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată”. În colţul din dreapta, pe un dulăpior mic, stau trei farfurii de lut. Până acum totul pare să se potrivească, într-o oarecare măsură, cu ceea ce îmi imaginam, o casă foarte simplă şi, totuși, colorată. Însă urmează partea mai puțin plăcută. Nică, împreună cu cei şapte frați mai mici, trăiau cu toţii în această încăpere în care se afla un singur pat. Probabil că acesta era rezervat părinţilor, în timp ce copiii se luptau pentru un loc pe băncile de lemn, unii alegând să doarmă pe jos lângă sobă. De mâncat ce să mai zic… se adunau cu toţii în jurul mesei mici, unde împărţeau cele trei farfurii, fără tacâmuri. Cine reuşea să dea mai mult din coate în stânga şi-n dreapta se putea numi mulţumit. Restul puteau doar să spere la o performanţă mai bună data viitoare.

Înapoi în tindă ne îndreptăm spre cealaltă uşă. Reuşim să aruncăm doar o privire înăuntrul cămării unde se mai păstreză câteva butoaie de lemn în care păstrau mâncarea. Deci aici se furişa Nică la “smântânitul oalelor”. În spatele căsuţei, lipite de perete, sunt adăpostite vechile unelte folosite în gospodărie.

Amintirile din copilărie nu arată mereu cât de grea era viaţa acestor oameni. În ciuda condițiilor mai mult decât sărăcăcioase, Ion Creangă şi-a povestit viaţa aşa cum şi-a amintit-o, plină de aventuri, lipsită de griji, inocentă. După cum spunea el însuşi, el era doar “o bucată de humă însufleţită din Humulești”. Nu s-a plâns de cât de îngrămădiţi trăiau în singura lor cameră. La urma urmei, el mereu alegea să doarmă sub cuptor, poate cel mai confortabil loc…

Iar un festival care celebrează prin cromatismul lui tocmai această bucurie de-a trăi ce-ţi iese prin toţi porii, ca sucul dulce-acrişor al unei portocale stoarse, nu putea să nu mă atragă ca un magnet.

Legenda spune că Eva, izgonită fiind din paradis, a luat cu ea un fruct de aur pe care l-a ascuns însă apoi de frică într-un loc anume. Şi singurul loc pe care Eva l-a considerat demn de-a înlocui cu fertilitatea şi bogăţia lui paradisul ceresc a fost Menton. Orăşelul dedică lămâii ce creşte în acest colţ rupt din rai o sărbătoare pe cinste şi, ca să o pună şi mai mult în valoare, o combină cu verişoara ei, portocala, într-un amestec de culori şi forme sugestive.

Îmi plac deopotrivă şi oamenii întreprinzători, cei care au un dar de la natură şi cu muncă, dăruire şi clarviziune fac din el o artă. Desigur Menton, orăşelul medieval, nu a fost chiar abandonat de soartă: venind din Italia te întâmpină cu tot luxul şi farmecul tipic Coastei de Azur, pitoresc, solar şi colorat. Şi acest lucru e cu atât mai vizibil cu cât Festivalul Lămâii din Menton are loc din jumătatea lui februarie şi portocaliul/galbenul fructelor contrastează frumos cu cerul incredibil de albastru pentru această perioadă a anului.

Iar festivalul e fără îndoială o artă, dacă te gândeşti că ceea ce vezi sunt doar fructe, elastic şi oţel. Sau, mai exact, 145 de tone de lămâi şi portocale, 500.000 de bucăţi de elastic şi structuri de oţel pe care apoi migala, răbdarea şi munca titanică a 300 de persoane le transformă în acele capodopere efemere pentru bucuria miilor de turişti.

Fiecare an are o temă în jurul căreia apoi toate statuile şi structurile sunt construite şi eu m-am simţit tare norocoasă să particip la Marile Civilizaţii, nimic mai potrivit pentru a îmbina armonios călătoriile şi cultura în lumea asta mare. Menton îţi propune să-ţi îmbeţi privirea în diferite moduri şi la diferite ore: o grădină imensă împodobită toată cu cele mai impresionante statui ce pot ajunge până la 10 metri înălţime şi care poate fi admirată din nou noaptea, învăluită în jocuri de lumini şi efecte sonore, o paradă de caruri împodobite ce celebrează fructele soarelui cu dansuri, muzică, glamour, extravaganţă şi veselie şi care îţi va da apoi întâlnire la lumina lunii, un festival mai mic al orhideelor care rivalizează din penumbră cu primadonele evenimentului nu doar cromatic dar şi olfactiv; un carnaval pentru cei mici şi, nu în ultimul rând, o vizită la diferitele livezi de lămâi.

Deşi spectatorii sunt numeroşi, odată cu încheierea paradei Menton redevine ceea ce a fost dintotdeauna: un orăşel medieval liniştit în care te poţi plimba printre străduţe strâmte, cocoţate pe coasta de unde, mai ales când se lasă seara, poţi întrezări golful şi luminile orăşelului care încep să se aprindă şi să se oglindească în mare. Poţi admira căsuţele strânse una în alta şi dispuse în formă de amfiteatru, care mai de care mai îngrijite şi mai împodobite cu flori. Poţi parcurge centrul istoric unde diferite magazine îţi propun produse pe baza aceluiaşi ingredient galben şi parfumat.

Sau poţi face o plimbare în voie pe faleza de-a lungul marii unde restaurantele te aşteaptă deja cu meniuri care mai de care mai apetisante, semn că orăşelul ăsta, deşi micuţ şi pus în umbră de vecinătatea mai marilor şi mai celebrelor Monaco şi Nisa, a ştiut să-şi găsească acel mic element care să-l facă special şi pe care să-l transforme în artă şi în afacere.

Închei astfel spunându-ţi că experienţa m-a învăţat că, parafrazându-i pe englezi, if life gives you lemons, make a festival!

Bine de ştiut

Dacă vrei să vizitezi Riviera franceză pentru acest festival te sfătuiesc să te organizezi în aşa fel încât să prinzi şi carnavalul din Nisa, unul din cele mai mari din lume de acest gen. Poate ar fi mai bine să-ţi găseşti cazare la Nisa, pentru că Menton e micuţ şi, având în vedere numărul mare de vizitatori, posibilităţile de-a găsi un loc de cazare sunt extrem de reduse. La fel şi posibilităţile de parcare, aşa că cel mai bine ar fi să profiţi de trenurile frecvente de la Nisa şi apoi să faci pe jos cei câțiva 100 de metri care te despart de locul festivalului.

Deşi carnavalul de la Nisa poate fi văzut şi fără să-ţi cumperi bilet (cumpărarea biletului online e însă recomandabilă cu aproximativ două săptămâni înainte de ziua în care intenţionezi să participi), în cazul festivalului din Menton totul este îngrădit aşa că biletul e obligatoriu. Dacă l-ai cumpărat online îl retragi, o dată ajuns, de la oficiul de turism ce se află exact lângă grădinile Bioves. Iar dacă nu l-ai cumpărat o poţi face, fără coadă, de la una din numeroasele ghişee puse la fiecare intrare.

Aşa că avem zăpadă şi un pic de viscol şi un ceas. Toate din Bucureşti la kilometru 0, după o seară extrem de plăcută la o degustare marca Vinexpert despre care vom povesti foarte curând.

După însă, mi-am dat seama că deşi sunt deja acolo de două luni, nu prea ştiu nici eu exact care sunt exponatele cele mai cunoscute. În afară de Mona şi Venus, evident. Aşa că într-o seară am plecat la vânătoare, cu gândul la tine, cel/cea care vei citi acum acest articol. Ipoteza e următoarea: o să vii la Paris anul acesta. Că majoritatea turiştilor, o să ai câteva ore pentru Luvru. Ce să vezi, ce să vezi mai întâi?

Ştiai oare ca faimosul Cod al lui Hamurabi e la Luvru? Emblemă a Mesopotamiei, anterior Bibliei, redactat în scriere cuneiformă (ştiu că n-ai uitat orele de istorie!) e dovada vie că istoria, cea pe care noi am învăţat-o din cărţi, pe de rost, există! E vie, e printre noi, trebuie doar să deschidem larg ochii şi să vrem să învăţăm.

Cine nu a văzut măcar o dată în viaţa lui carpeta îngrozitoare cu Răpirea Sabinelor să ridice mâna. Ştii tu, carpeta aia care era atârnată la loc de cinste pe un perete al sufrageriei, în general. Originalul e la Luvru, da. Luigi Omodei, autorul, a pictat o primă versiune care se afla la Metropolitan Museum of Art. Met, mai pe « româneşte ».

Un alt kitsch pe care l-am văzut cu toţii e Nunta din Cana. Tabloul cu Isus şi apostolii, ăla. Opera lui Veronese este la…ştiu că ştii…la Luvru! Nu cumva să înţelegi că aş considera tabloul kitsch. Mă refer strict la copii.

Ai visat să vezi un diamant? « Regentul », descoperit în secolul XVII în India, e tot aici. Se spune că e cel mai frumos din lume: are 135 de carate, iar puritatea pietrei şi forma sunt unice. Cel mai bine ar fi însă să îl vezi cu ochii tăi, ca să îmi dai dreptate.

Foarte cunoscute sunt şi apartamentele lui Napoleon. Nu că Napoleon ar fi trăit vreodată la Luvru! A locuit însă nu departe,  în Palatul Tuilleries, distrus într-un incendiu.

Informaţii practice: intră neapărat pe la Caruselul Luvrului şi nu pe la Piramida Mare.Vei trece de detectoarele de metale şi după îţi vei putea lua bilete de la automate. Nu uita să îţi iei bilet gratuit de la automat dacă ai sub 26 de ani. Luvrul e împărţit în patru aripi: Denon, Richelieu, Sully şi Porte des Lions. Cea mai vizitată e Denon, pentru că acolo sunt cele mai cunoscute opere. Cei care ajung acolo sunt şi cei care se plâng în general de aglomeraţie. Ai fost aşadar avertizat(ă). Miercurea şi vinerea e deschis până la ora nouă, în rest până la ora şase, iar cel mai ieftin bilet costa zece euro.  Bilete online ai aici. Ai de gand să vezi mai multe muzee? Sigur ieşi mai ieftin cu Paris Museum Pass. Dacă nimereşti în prima duminică a fiecărei luni, intrarea e gratuită pentru toată lumea. Dar şi aglomeraţia e serioasă.

Data viitoare te duc la colecţia egipteană, să vedem mumiile! Dar până atunci, te îndemn să nu uiţi că şi tu ai, în locul în care te afli, ce vedea. Te asigur că de când stau în Paris am văzut mai puţin decât atunci când nu stăteam aici şi eram simplu turist. Nu ştiu de ce avem tendinţa să considerăm că dacă stăm într-un loc vom fi mereu acolo şi nu are rost să îi vizităm obiectivele.

Un ultim îndemn: poate ai nevoie de o idee de vacanţă pentru perioada Paştelui, care nu-i chiar aşa departe cum pare. Am două sugestii pentru tine: Portugalia şi traseul care urmăreşte viaţa Ioanei d’Arc. Inspiraţionale, crede-mă pe cuvânt! Sau nu mă crede, convinge-te singur(ă).

PS : De data aceasta nu am nevoie de un număr minim de comentarii pentru a continua această serie de articole. Am încredere că dacă îţi plac, îmi vei lăsa un mic semn al trecerii tale pe aici. La fel dacă nu îţi plac sau ai vreo sugestie. Îndrăzneşte!

]]> http://lumeamare.ro/2012/01/23/bucura-te-de-ce-ai/feed/ 7 http://lumeamare.ro/2012/01/20/forme-si-culori/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=forme-si-culori http://lumeamare.ro/2012/01/20/forme-si-culori/#comments Fri, 20 Jan 2012 11:30:18 +0000 Alex http://lumeamare.ro/?p=33637 Ghiceşti oare unde e?

Marrakech, Maroc

Vă spuneam în episodul anterior că Ioana d’Arc l-a convins pe Carol al VII-lea că el este singurul rege de care Franţa are nevoie. În drum spre Reims Delfinul Carol, fiul regelui Carol al VI-lea, Jeanne d’Arc, armata, curtenii, alaiul încoronării au fost primiţi de Troyes (li s-au deschis porţile şi oraşul a beneficiat ulterior de protecţie regală).

Oraşul de pe malurile Senei era cunoscut în Evul Mediu pentru târgurile sale de vară (în iulie) şi de toamnă (în noiembrie), care durau aproximativ două luni. Negustori din multe ţări europene veneau aici cu mărfurile lor, iar oraşul avea de câştigat de pe urma oaspeţilor.

La curtea Mariei de France a trăit şi a creat poetul medieval Chretien de Troyes.

Arta construirii şi împodobirii catedralei şi a celor nouă biserici, mărimea, mulţimea şi frumuseţea vitraliilor din Troyes i-au adus denumirea de „oraşul sfânt al vitraliilor”.

Fondat de romani, invadat de franci, burgunzi şi vandali, prădat de normanzi, devastat de incendii, ciumă şi foamete, Troyes a continuat să existe şi, în perioadele de linişte, să prospere. Până astăzi el este cunoscut pentru fabricarea şi comerţul cu tricotaje. Cum nu a fost bombardat în timpul războaielor oraşul şi-a păstrat centrul vechi numai că era mult mai bine ascuns ca în alte oraşe franţuzeşti. Odată intraţi în suburbii, deoarece indicatoarele de centru lipseau, am început a întreba şi am primit nişte explicaţii atât de încâlcite şi contradictorii încât eram în pericol de a pierde mai mult timp căutându-l decât prevăzusem. Mai fusesem în situaţii grele: când detaliile despre hotelul unde trebuia să dormim erau insuficiente şi nu îl găseam, în zilele de sărbătoare cu străzi goale, goale şi nu aveam pe cine întreba, când un indicator ne păcălea şi o luam pe calea cea mai lungă spre o destinaţie. Aşa am traversat parcul natural Gerarmer de două ori pe două artere diferite şi de fiecare dată s-a ivit un ajutor care ne-a scos din impas (eu îl numeam “mâna lui Dumnezeu”). De data aceasta a fost un înger travestit într-un tânăr pe o motoretă hârbuită şi pârâitoare. Ne-a spus să îl urmăm şi ne-a condus prin nişte şerpuiri de străduţe până la primărie, (lângă ea era parcare subterană) în faţa căreia în grădină, un frumos nud din marmură albă m-a făcut să-mi chinui mintea pentru a înţelege ce rol joacă sau, ce vrea să spună.

Am făcut apoi cunoştinţă cu centrul vechi atât de bătrân încât o parte din numeroasele construcţii din lemn (colombaje) de pe marginea unei largi pieţe erau şleampăte (înclinate total sau numai câte o porţiune). Obişnuitul contrast dintre bârnele la vedere, maro închis şi umplutură de zidărie zugrăvită în alb sau culori calde ce face farmecul acestui tip de construcţii aici era prezent în mică măsură iar lipsa lui genera un aer vetust şi obosit (a se citi trist şi ponosit). Una era evul mediu al satelor (Rochefort – en terre, Rocamadour, Sarlat) castelelor şi cetăţilor (Carcassonne) construite din piatră, altul cel al colombajelor de aici, unele în stare de ebrietate. Atmosfera altor timpuri ne-a învăluit totuşi treptat iar când soarele apunea ne-a plăcut plimbarea pe străduţele înguste şi umbrite ce dădeau în piaţa centrală.

.

Acolo se aduna lumea. Era sâmbătă. Un grup  cobora din maşini elegante. Bărbaţi în costume, doamne voluminoase în mătăsuri viu colorate şi papuci aurii sau argintii tălăzuiau în jurul unei maşini pe care era expusă (aşezată pe capotă) o tânără şi subţire negresă, în rochie verzuie, sclipitoare. Logodna sau nuntă, oricum, o gălăgioasă, cântătoare şi veselă mulţime ilustra pe deplin dictonul “Liberte, egalite, fraternite”. Am părăsit centrul şi îndrumaţi de vesele familii franceze în vârstă îmbrăcate elegant în vedea unor petreceri, am ieşit mult mai repede decât am intrat şi am mers spre Reims.

Citeşte şi episodul I, episodul II, episodul III, episodul IV