Astăzi am ales să vă povestesc despre Albertina, pentru că are o poveste interesantă despre artă, pasiune şi generozitate, pentru că îmbină într-un mod special tradiţia şi istoria cu modernitatea şi pentru că din punctul meu de vedere nu ar fi vizită în Viena fără să văd acolo una dintre expoziţiile temporare.

Fondat în secolul XVIII, Albertina nu este doar un muzeu ce găzduieşte colecţii faimoase de artă din lume. Fostul palat, reşedinţa unor prinţi din familia Habsburgilor, ne impresionează prin arhitectura sa neoclasicistă (am citit asta, niciodată nu ştiu astfel de detalii) prin decoraţiunile interioare şi saloanele complet restaurate care, începând din 2003, sunt un motiv suficient pentru a-i face o vizită.

Cum aţi înţeles deja, muzeul nu a fost întotdeauna aşa, iar după căderea monarhiei frumoasele camere din palat au fost transformate în spaţii administrative şi pentru depozitare. Nici statul nu a ajutat deloc, Albertina fiind neglijată atât între cele două războaie cât şi după. Asta ca să vedeţi că nu se întâmplă numai la noi…

A fost nevoie de o iniţiativă particulară pentru ca Albertina să se repoziţioneze şi să devină ceea ce este astăzi: un loc în care istoria se combină inspirat cu cele mai moderne spaţii expoziţionale. Este un fapt cunoscut că majoritatea muzeelor s-au născut şi au crescut din colecţii particulare şi că acestor oameni le revine marea realizare de a face arta accesibilă tuturor, nu doar unei pături elitiste.

Rita şi Herbert Batliner au fost cei care au cesionat colecţia lor, acumulată în 50 de ani, pentru ca vizitatorul în Viena să poată acum să facă o incursiune extraordinară prin arta modernă începând de la Monet până la Picasso, de la Matisse, Modigliani până la Bacon şi Kiefer şi mulţi, mulţi alţii. O colecţie ce s-ar fi putut simţi bine în oricare alt muzeu din Franţa sau Statele Unite dar, din fericire, cei doi au ales Albertina. Colecţia Batliner este cea care a marcat un punct de cotitură, care i-a conferit acestui muzeu statutul internaţional. Merită să o vedeţi!

Magazinul de la ieşire este unul dintre locurile mele favorite pentru cadouri: calendare pe diverse teme artistice, creioane sau căni cu celebrul iepuraş al lui Durer, farfurioare decorative foarte frumos realizate, cu fragmente din picturi, albume pentru toate gusturile, caiete de lucru şi educaţie artistică pentru copii şi aşa mai departe. Recomandarea mea este ca, atunci când vedeţi o expoziţie care vă place, să nu plecaţi fără catalogul acesteia. Chiar dacă e scump, chiar dacă nu îl veţi dechide în următorii 5 ani, într-o zi plăcută vă veţi aşeza la un ceai, veţi lăsa aerul proaspăt să adie în casă şi vă veţi bucura să revedeţi imaginile care v-au încântat ochii timp de câteva ore. Aşa am retrăit eu una dintre vizitele la Albertina, răsfoind albumul Monet to Picasso, The Batliner Collection.

Şi dacă vă mai întrebaţi dacă să vă petreceţi anul acesta Crăciunul la Vienna, vă mai dau două motive în plus, tot la Albertina:

Picasso, din 22 sept 2010 până în 16 ian 2011

Michelangelo din 8 oct 2010 până în 9 ian 2011

Pentru aceste două expoziţii muzeul a anunţat extinderea programului după cum urmează: de la 10 am la 7 pm de joi pânâ marţi şi de la 10 am la 9 pm miercurea.

Biletul cel mai scump, adică dacă nu sunteţi nici student, nici pensionar, nici şomer este de 9,5 euro

Vizionare plăcută şi vă rog, dacă le vedeţi, anunţaţi-mă şi pe mine, să mă bucur pentru voi!

Creditele foto aparţin Muzeului Albertina, nu aveţi dreptul să preluaţi imagini decât cu permisiunea acestora.

Articole similare:

Kunsthistorisches Museum

Mauritshuis, Cabinet Regal de Pictură

Ei bine nu, nu o să pun la socoteală primul vaccin împotriva febrei tifoide, primele pastile antimalarie ori primele tablete de dezinfectat apa, deşi nu ar fi rău să le luaţi în calcul dacă ştiţi că veţi hoinări de capul vostru prin cine ştie ce zone care prezintă astfel de riscuri. În schimb s-ar putea să vă placă următoarele:

10. Admiraţi frumoşii flame trees pe care s-ar putea să îi întâlniţi destul de des. Eu acolo i-am văzut pentru prima dată.

9. Plătiţi câteva rupii pentru aşa-numitele Mahendi (Mehndi) decorations. Sunt foarte necăjită că “tatuajul” meu de pe mâna stângă a ţinut mai puţin de o săptămână, deşi mi se spusese că va dura minim 10 zile. Probabil că mă spăl pe mâini mult prea des faţă de localnice.

8. Amuzaţi-vă când, înainte de a decola către India, stewardesele vă vor anunţa că potrivit reglementărilor indiene se văd nevoite să folosească spray-ul antiinsecte în avion. Evident că, în ciuda mirosului înţepător, nu le-am luat-o în nume de rău.

7. Zburaţi cu Kingfisher Airlines (Kingfisher Red). Dacă înainte vă era frică de low cost-uri, probabil vă veţi lecui. Ce să vă mai spun despre cât de bine arată avioanele şi pe dinafară şi pe dinăuntru… Evident peste tot predomină roşul, inclusiv în ceea ce priveşte îmbrăcămintea stewardeselor. E chiar fain. Iar daca veţi prinde o aterizare excelentă şi, odată coborâţi din avion, veţi ridica spontan mâna schiţând semnul “thumbs up” către comandantul aeronavei, un distins domn trecut demult de tinereţe, s-ar putea să aveţi surpriza să vă răspundă mai mult decât călduros ducând mana la “chipiu”. WOW! Noi am nimerit să zburăm cu ei taman la a 5-a aniversare, aşa că am primit şi la dus şi la întors vouchere cu reduceri considerabile la viitoarele bilete achiziţionate.

6. Ascultaţi-i pe localnici cum vorbesc între ei. Dacă vi se va părea ciudată amestecătura de limbi de-ale lor (urdu, telugu şi cum le-o mai chema pe toate) şi engleză şi veţi avea curiozitatea să întrebaţi ce şi cum, veţi afla că sunt atâtea limbi şi dialecte vorbite pe teritoriul Indiei, încât înşişi localnicii – dacă sunt din regiuni diferite – nu se înţeleg între ei decât dacă se folosesc şi de limba engleză.

5. Testaţi-vă limitele încercând să nu leşinaţi de căldură la 45 de grade în condiţii de umiditate crescută. E o provocare, credeţi-mă pe cuvânt. Eu nu am rezistat afară mai mult de 5 minute la ora 10.30 a.m., iar singura dată când m-a prins căldura din toiul zilei ceva mai mult timp afară, am simţit că mi se usucă gâtlejul instantaneu, că nu mai pot respira şi că mă părăsesc puterile. E drept că am neglijat să îmi acopăr bruma de inteligenţă cu o pălărie oricât de străvezie, numai pavăză împotriva soarelui să fi fost!

4. Plimbaţi-vă cu aşa-numitele “auto” (auto rickshaw) sau “tuk tuk” galbene. Şi dacă vă veţi uita în jur în timpul călătoriei, veţi vedea că sunt mult mai încăpătoare decât v-aţi fi gândit vreodată.

3. Lăsaţi-vă răsfăţaţi cu un masaj ayurvedic de la mama lui. Sau orice alt tip de masaj, care vă va prii la fel de mult.

2. Nu vă lăsaţi speriaţi de o noapte cu fulgere. Dacă veţi depăşi momentul de spaimă iniţial, acela în care probabil veţi sări buimaci din somn şi vă veţi simţi fie sub asediu, fie la cheremul unui copil-din-cer gigantic care a scăpat la aparatul foto al părinţilor, dotat cu cel mai puternic flash din univers, veţi descoperi un spectacol fascinant. N-am văzut niciodată fulgere de o asemenea intensitate şi frecvenţă. Şi nici un cer întunecat care să se albească pur şi simplu ca ziua de la astfel de fulgere. Din nou, wow!

1. Aruncaţi-vă (dar nu fără centură de siguranţă) in mijlocul traficului. Sunt convinsă că pentru cineva neobişnuit e sinucidere curată, căci traficul indian este pur si simplu…crazy, în ciuda îndemnurilor tip “Don’t rule the road / Follow the rules of the road” de la tot pasul. Dacă însă veţi da peste un şofer bun si ambiţios, s-ar putea să aveţi parte de o aventură pe cinste. Mai ales daca v-aţi propus imposibilul, cum ar fi să ajungeţi la Taj Mahal după un zbor de 2 ore cu avionul şi un drum de 4-5 ore cu maşina (evident prin traficul de care vă ziceam mai sus), să îl vedeţi şi apoi să vă urcaţi din nou în maşină pentru alte 4-5 ore încercând să prindeţi avionul din aceeaşi seară, pentru a ajunge înapoi intr-o stare vecină cu epuizarea după încă 2 ore de zbor. Şi toate astea într-o zi lucrătoare, numai la orele de vârf, fără să puneţi mai nimic în gură toată ziua. Dar nu mă plâng, am dat uitării orice efort îndată ce am ajuns în faţa poate celui mai frumos monument al lumii şi totodată a celei mai trainice declaraţii de iubire a tuturor timpurilor: Taj Mahal. Pe care eu l-aş rezuma într-un singur cuvânt: Perfecţiune.

Impresii scrise de: Ioana

Articole similare:

Aventuri la Varanasi

India ţara contrastelor

India – la drum

Recomandarea mea este să nu ajungeţi fix în weekend, atunci când vin multe familii din Grecia, pentru a se relaxa în plăcutul golf în care se află şi plaja, accesibilă doar celor care stau în camping. În restul săptămânii este mai liber şi chiar dacă prindeţi un weekend aveţi locul asigurat! Toaletele sunt decente, se face des curăţenie, m-au amuzat dintotdeauna prezenţa odorizantelor, mai ales că spaţiul este cumva în aer liber, nefiind închis ermetic. Există şi nişte lăzi mari frigorifice în care toată lumea pune mâncarea şi toată lumea o găseşte tot acolo (cel mult se mai schimbă locul dar nu dispare).

Tot în camping aveţi acces la un minim necesar: o terasă restaurant de genul împige tava cu preţuri decente şi mâncare grecească cinstită, un magazin din care puteţi lua mancare de dimineaţă sau de gătit, îngheţaţă, bere… Copiii au un loc de joacă, nu e uluitor dar e ceva, oricum malul mării e o atracţie mai mare decât nişte tobogane. Există un bar deschis pe plajă şi cică e şi un bar de noapte, noi nu l-am prins deschis niciodată.

Plaja este curată şi înconjurată de pădure sau stânci, găsiţi şezlonguri (dacă nu s-a schimbat ceva, sunt gratuite) şi un bar. Iar apa, ca peste tot în Grecia, este limpede precum râsul unui copil. Apă din care vă va fi greu să îi scoateţi pe cei mici, cel puţin dacă se apucă să se ia la întrecere, să se lase aruncaţi, să se plimbe cu barca sau să urmărească peştii mici ce mişună nestingeriţi. Spre seară pe plajă se face sport, se joacă volei, badminton sau orice altceva aveţi în dotare. Nisipul este bun dar nu din cel mai fin, de aceea, pentru partea cu sportul poate că nu v-ar strica încălţările adecvate. Pentru plajă, bălăceală şi fâţâiala de colo colo sunt inutile, nu vă panicaţi!

Când vă plictisiţi puteţi ieşi cu maşina la o plimbare în jurul braţului Sithonia, vă asigur că nu veţi regreta. Cum spuneam mai sus, munte, golfuri, păduri, plaje, porturi, oraşe mici populate mai ales de greci şi nemţi şi ticsite cu taverne cu mâncare delicioasă, plasate exact pe plajă. Unul dintre acestea este Sarti, la capătul căruia veţi găsi un golf mic, separat de plaja întinsă, încadrat de stânci cu forme fascinante. Am stat cândva la vila ce dădea exact în această plajă şi nu am să uit niciodată priveliştea de noapte, sau tinerii ce îşi cântau serenadele la chitară sub lumina lunii, crezându-se acoperiţi de valurile mării. Cât despre încercările culinare, să nu plecaţi de acolo fără să încercaţi salata de caracatiţă de la restaurantul cu măsuţe albastre, îmi pare aşa de rău că nu îi mai ţin minte numele, tot ce am mâncat acolo a fost delicios!

Revenind la cort, îmi rămân şi acum în minte serile pe plaja campingului Lacara, atunci când bălăceala neostenită se mai potolea, când soarele se făcea roşu ascunzându-se după dealuri şi când liniştea se aşeza odată cu marea ce devenea din ce în ce mai tăcută, mai nemişcată. O baie de natură, soare şi pace de care toţi avem nevoie din când în când. Iar de cei mici să nu mai vorbim, pentru ei distracţia este maximă!

Informaţii despre cum puteţi ajunge acolo găsiţi aici iar preţuri aici. O familie cu un copil de până în 10 ani plăteşte până în 30 de euro pe noapte, în sezon. Ştiu că se poate găsi şi cazare cu acest preţ dar nu aş da locaţia în sine şi zilele petrecute în aer liber pe nicio vilă cu aer condiţionat, aşezată la cine ştie ce distanţă de plajă.

Dacă ajungeţi pe acolo să îmi spuneţi cum vi s-a părut şi ce mai e nou!

Articole similare:

Pălăria, Infinity Travel şi Porto Psakoudia
Dor de Samothraki

]]> http://lumeamare.ro/2010/07/27/lacara-camping-de-ce-as-reveni/feed/ 1 http://lumeamare.ro/2010/07/26/redescoperind-tinutul-copilariei-moldova-3/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=redescoperind-tinutul-copilariei-moldova-3 http://lumeamare.ro/2010/07/26/redescoperind-tinutul-copilariei-moldova-3/#comments Mon, 26 Jul 2010 05:00:40 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=10806 În prima parte a poveştii am trecut prin Cheile Bicazului, Lacul Roşu şi Durău iar în a doua am continuat cu Rezervaţia de Zimbri, Mânăstirea Neamţ, Cetatea Neamţului, Mânăstirile Agapia şi Văratec şi un drum rupt spre lacul Cuejdiel. Promisesem să continui în curând dar am preferat să aştept filmările de la Bobby pentru a ilustra mai clar ziua ce a urmat.

Dacă vă aduceţi voi aminte, pe 28 iunie 2010, după o serie de zile marcate cu cod portocaliu în calendarul meteo, se anunţase în sfârşit cod roşu în Moldova, adică maximul de ploi şi inundaţii. În optimismul meu neobosit speram să mă strecor printre ameninţări şi veţi afla imediat dacă am reuşit.

După o primă zi foarte lungă mă trezesc aşa cum se cuvine, cu creierul aşezat ciudat în cutia craniană şi cu ochii greu de deslipit. Reuşesc să fiu totuşi punctuală la hotel şi constat că sunt din nou prima la semnat condica. Nu am timp să regret pentru că în câteva clipe cerul capătă nuanţe de plumb şi ploaia curge de zici că mai e puţin şi avem nevoie de o Arcă…

Aşa că toată întârzierea spre bine, până la plecare se potoleşte potopul şi pot să îmi şterg şaua de apă, ca să nu mă aşez direct în baltă. De data aceasta avem parte şi de peisaje la ieşirea din Piatra Neamţ, se văd lacul şi dealurile, ornate cu frişca norilor. E foarte frumos şi mă las furată de sentimente ce se dezgroapă astfel, prin puterea imaginilor ce reîmprospătează retina.

La barajul Bicaz am un şoc: o cascadă uriaşă se prăvăleşte de sus iar apa ţâşneşte cu forţă şi vuiet, aşa cum nu am avut ocazia să o văd vreodată, în vremea celor 18 ani petrecuţi în zonă. De pe baraj imaginea capătă nuanţe austriaco-româneşti, aducându-mi aminte de peisajele ireal de frumoase de la Hallstatt.

Impresia nu durează mult, pe partea cealaltă a podului descopăr, alături de alt peisaj încântător, semnătura indubitabilă şi iremediabilă a României noastre “mereu suprinzătoare” şi mereu jegoase: o colecţie de peturi plutind liniştite pe apă.

Vremea pare să ţină cu noi şi dăm mesaje pe twitter în care arătăm tuturor că e soare. Nici minunea asta nu durează mult, pentru că în apropiere de Poiana Largului începe să toarne. Aici facem o pauză pentru a “ne râde” puţin de persoana în cauză.

Tragem pe dreapta, o maşina în faţa mea, una în spate. Eu unde altundeva decât în bătaia ploii, pe motor. Simt că nu stă Loona prea bine, aşezată ea pe cric dar cam dreaptă din cauza drumului înclinat. Parcă nu aş vrea să mă foiesc prea mult şi aşa o să dureze ceva echipatul meu şi o să îmi iau nişte gânduri bune de la ceilalţi. Preventiv mă mut pe partea ei dreaptă, cu gîndul că aş putea-o propti dacă vrea să se lase pe o ureche. Zis şi făcut, imediat după ce scot costumul de ploaie din tankbag se lasă şi ea pe mine, cu drag, ca şi cum nu m-ar fi simţit de mult aproape. Reuşesc eu să o ţin stâns în braţe şi pe cei doi genunchi, într-o poziţie de ai fi zis că vreau să mă aşez pe vine şi să fac nu spun ce. Îmi dau seama că e cam grea şi că din poziţia aia nu am şanse să o aduc la o ţinută normală. Cei din maşina din spate se uită uluiţi la mine, nepricepând probabil de ce fac eu genoflexiuni în ploaie cu mobra pe genunchi. Sunt cu casca pe cap aşa că îmi e greu să comunic doar din priviri. Ana coboară totuşi dar îmi dau seama că forţa ei nu va fi suficientă. Prin staţie află şi maşina din faţă că am probleme şi apare salvatorul Bobby, care mă ajută să o ţin, să trag costumul deja ud peste costumul deja ud, să o ţinem din nou la a doua ei încercare de a abandona poziţia verticală, să îmi pun mănuşile fleaşcă şi uite aşa, udă dar cu Loona nevătămată, aşezată corect între picoare, plecăm din nou.

Imediat după Poiana Largului constatăm că era un Petrom. Ar fi fost mult mai uşor şi mult mai uscat să mă îmbrac acolo, dar asta e, o fi efectul Stâncii din Poiană. I se mai spune Stânca Dracului şi se crede că a fost aruncată de respectivul de pe Cehlău, pentru a opri un cocoş harnic din apelurile sale de dimineaţă. Voi cred că înţelegeţi furia lui firească, cui îi place să fie trezit cu noaptea în cap? Localnicii se tem de ea, pentru că mulţi tineri au murit din greşeală sau intenţionat, datorită înălţimii sale. Stânca asta e de obicei proţăpită în mijlocul unei albii secate, dar acum e şi ea pe jumătate în apă aşa că se răzbună pe cine poate, mai precis pe motocicliştii fraieri…

Mai departe plouă mai puţin sau în etape, oricum ne aşteaptă drumuri mai proaste dar care compensează prin unele dintre cele mai frumoase peisaje ale Moldovei. La un moment dat ne intersectăm cu drumul ce vine dinspre Maramureş, prin pasul Prislop, şi îmi aduc aminte cu groază de cantitatea de gropi prezentă pe acel drum. Groază de care uit repede pentru că după Vatra Dornei intrăm pe teritoriul celor mai faine drumuri din Bucovina, un singur cuvânt spune tot: PERFECTE!

O altă ploaie sănătoasă mă întâmpină fix după curbe, aproape de Câmpulung Moldovenesc, dar scap parţial oprindu-ne la masă. Nu că la plecare ar fi mai bine, plouă la fel de hotărât. Din fericire se mai opreşte cât vizităm mânăstirile Moldoviţa şi Suceviţa.

Drumuri frumoase, veşnicele căpiţe care fac ce fac şi tot ies bine în poze, chiar şi pe un fundal cenuşiu, liniştea din mânăstiri, toate sunt menite să mă facă să neglijez ploaia sau tunetele ce se aud din ce în ce mai ciudat.

E clar că tunetele nu prevestesc o seară însorită ci ruperea de nori prin care am onoarea să trec cu bine şi să ajung eroul zilei. Sunt zone în care trecem prin apă fără să ştim prea bine ce e dedesubt, “pârâiaşe” sau mai corect viituri tulburi au rupt deja pe ici pe colo asfaltul şi traversează învolburate şoseaua, aducând cu ele pietriş, bucăţi de lemn şi multe alte componente naturale, numai bune de alunecat pe ele. Tirurile trec cu aceeaşi nesimţire pe lângă mine, împroşcându-mă cu apă. Coechipierii din maşini îmi sugerează la un moment dat să caut o pensiune înainte de a fi mai rău însă eu mă gândesc că au dreptate, nu poate fi decât mai rău şi prin urmare trebuie să o şterg cât mai repede din zonă. Tocmai am aflat cum un prieten şi-a găsit motocicleta inundată complet într-o parcare de prin Olanda sau Fanţa şi credeţi-mă că nu a fost o sarcină uşoară să o facă din nou funcţională. Iar un sat de pe munţii din Moldova nu e tocmai locul potrivit în care să ai nevoie de ajutor tehnic… Aşa că strâng din dinţi şi merg mai departe, abia văzând ceva prin densitatea ploii, ghidându-mă după stopurile maşinii din faţă şi cântând ca de obicei în cască, de bucurie că până la urmă ne apropiem de Suceava şi că drumul devine doar ud, fără alte surprize.

Îi mulţumesc lui Adrian pentru ideea de a pune melodia Riders on the storm pe filmuleţul de mai jos. Vă asigur că ploua mai zdravăm decât se percepe în imagini şi că nu era niciun killer on the road, doar o mamă nebună, plecată de acasă la plimbare, pe motor…

Happy End de zi cu ţuică, bere şi sentimentul acela plăcut că am reuşit ceva. Nu ştiu exact nici acum ce am reuşit, dar ceilalţi (adică Ana, Oltea, Corina, Adrian, Mugur şi Bobby) au fost atât de drăguţi şi m-au lăudat atât de mult încât au reuşit să mă facă să cred că sunt grozavă. Una peste alta chiar a fost o zi grozavă, de care îmi voi aduce aminte mereu, cu plăcere.

Dacă nu ai citit găseşti aici şi:

Episodul 1

Episodul 2

Am descoperit aceste locuri plimbându-mă cu bicicleta. Am început prin a urca doar până în Măgura, la o bere sau un picnic, apoi am zis că merită văzut şi ce e după deal! Unele locuri a trebuit să le iau la picior, altele au putut fi văzute de pe bicicletă, de la un cap la altul. Încet, încet, aceste ture au devenit o tradiţie şi din când în când ne strângem mai mulţi sau mai puţini şi luăm încă o dată totul la rând, începând cu Măgura.

Măgura

Urcăm încetişor drumul prin pădure din Zărneşti până în Măgura. Chiar înainte de a ajunge la primele case, copacii fac loc unei privelişti de vis. Suntem agăţaţi deasupra văii şi privim plaiurile ce ne uimesc de fiecare dată.

Măgura este cea mai nordică dintre aşezări şi îşi ia numele de la culmea ce se ridică deasupra satului. Există două posibilităţi de acces auto, fie din Zărneşti, fie din Moeciu de Jos. Ambele sunt neasfaltate dar primul este în stare mult mai bună. În timp aici au apărut şi pensiuni, la ”drumul principal”, dar în rest casele sunt dipuse fie în pantă, fie în mici văi, fie în vârfuri de deal, mai mult sau mai puţin izolate.

Foarte interesantă este aşezarea acestui sat chiar deasupra unor chei înalte şi abrupte, Prăpăstiile Zărneştiului. Versantul stâncos opus al cheilor se înalţă deasupra nivelului satului, iar ultimele case se află chiar la marginea prăpastiei.

Din Măgura pornesc şi trasee turistice care duc în Bran sau în satele următoare, trasee accesibile şi nu foarte lungi. Un traseu urcă în Şaua Măgurii, o locaţie aeriană de unde pe timp frumos se pot observa în depărtare toate împrejurimile, începând cu satele următoare în faţă, apoi, Piatra Craiului în dreapta, Bucegii în stănga şi Leaota alături de ei.

Verdele ierbii din Măgura mă încântă de fiecare dată când urc aici. Mi se pare cel mai frumos verde, cum parcă nu am mai văzut.

Peştera

Cu bicicleta am urcat din Măgura spre Peştera pe un drum de căruţă cam dărâmat dar pe care am mai văzut şi maşini. Am trecut pe lângă Schitul Peştera, un lăcaş sfânt construit de curând, aşezat într-un fund de vale, împrejmuit de dealuri. Apoi am cotinuat până la o intersecţie pe o culme. Aici vine din sânga un alt drum care urcă din Moeciu de Jos, parţial asfaltat. La dreapta se ajunge la Casa Folea, cea mai veche casă de oaspeţi din zonă. Dacă aveţi chef de un bulz făcut ca la carte, cu cârnaţi şi ţuică de casă, atunci merită să treceţi pe aici.

La aceeaşi interseţie, dacă se face stânga, adică înspre Moeciu, se poate ajunge la Peştera cu Lilieci. Este o peşteră mică, neiluminată, care în perioadele ploioase este cam plină de noroi. Am văzut un singur liliac, dar ne-am târât prin câteva galerii înguste şi ne-am distrat. Aici există un puţ despre care legenda spune că duce în sus la biserica ce se află deasupra peşterii. Aceasta ar fi fost scăparea localnicilor din calea inamicilor pe vremuri.

În tura noastră, de la intersecţie am coborât pe un drum bunicel, dar abrupt, până într-o vale de unde am început să mergem numai pe potecuţe de-ale localnicilor şi de-ale animalelor. În curând am ajuns şi în Şirnea.

Şirnea

Următorul sat este puţin mai mare. Se poate ajunge şi aici din Moeciu. Sunt pensiuni, este şi o crescătorie de struţi care ne-a amuzat. Aici ne aflăm între dealuri, nu mai este aceaşi vizibilitate, dar relieful este acelaşi, plaiuri verzi, tăiate de garduri, case împrăştiate şi multe animale la păscut.

În Şirnea am obişnuit să facem un popas la bere, îngheţată sau orice poftim. Merităm,  doar am ajuns singuri până aici. Alegem mereu ”Magazinul cu de toate”, din dreptul unei intersecţii. Apoi ne continuăm drumul.

Ciocanu

După Şirnea mergem pe un drum forestier până mai întâlnim nişte case izolate la marginea pădurii. Ciocanu seamănă mai mult cu un cătun. De aici urmează o coborâre lungă pînă în satul Dâmbovicioara.

Dâmbovicioara

Bineînţeles că am auzit cu toţii de Valea Dâmbovicioarei. Ei bine, satul Dâmbovicioara se află pe această vale, iar casele lui sunt cocoţate până în deal. Ajunşi în vale, am luat-o la dreapta, înapoi spre munte, spre cabana Brusturet. Drumul este foarte îngust pe câteva porţiuni am prins un mare balamuc, în faţa Peşterii Dâmbovicioara. Imediat după acesta totul se eliberează şi devine o plăcere să înaintăm prin răcoarea văii. Ne întoarcem încet printr-o vale paralelă cu drumul străbătut, lăsând pe dreapta încă două căi de acces pentru zonele văzute.

Satele dintre munţi sunt o oază de relaxare, ferite de fluxurile de turişti gălăgioşi, cu toate că se află foarte aproape de Bran şi Moeciu, destinaţii arhicunoscute. Cine trece pe aici este hotărât să vadă  mai mult decât nişte copaci şi nişte dealuri şi astfel timpul pare că se opreşte, chiar dacă doar pentru o clipă scurtă.

Impresii scrise de: Octavia Borteş

Articole similare:

Valea Ampoiului, poarta spre Ţara Moţilor

Rîmetea, satul de sub Piatra Secuiului

Colţul tău din România

A doua zi de dimineaţă, mic dejun pe prispă. Cafeaua pe nişte buturugi în curte, sub un măr plin de omizi. Nu-mi plac omizile. Soarele de ieri… ia-l de unde nu-i.

Am plecat iar să explorăm în zonă. Adică: primul deal accesibil pe care am putut să căţărăm maşina a devenit brusc un punct de maxim interes… turistic. Apă, ciulini, berze şi nori de ploaie. Da, de data asta ne-a plouat.

Despre berze, numai de bine. Complet ne-cooperante, când să le faci poză zburau. Cică e o zicală, dacă vezi barza în zbor sau stând…. ceva în legătură cu căsătoritul. Le-am văzut şi-aşa şi-aşa, deci… sau mă căsătoresc.. sau nu!

Înapoi în Jurilovca, şi, înarmaţi cu niscaiva informaţii confidenţiale despre unde se găseşte peşte (obţinute printre zâmbete complice de la birtul unde mâncasem cu o seara înainte), mergem şi batem la porţi. Vorba vine, de fapt ne cam foiam în faţa porţii, neştiind cum să ne-facem-intrarea-dăm-buzna peste om în curte. Dilema s-a rezolvat uşor, a venit omul şi ne-a deschis. N-am apucat bine să dăm bună ziua că am şi aflat: “Calcan”. Nu tu ce doriţi, ce căutaţi dvs., nimic. Cred că se vedea în ochişorii noştri cu irisul în formă de peşte cam ce doream. N-am luat calcan, era scump… două cozi într-o pungă ori şapte kile ori 22 de lei kilu’…  Am luat somn şi şalău – câte două bucăţi zdravene de fiecare.

Cu captura în portbagaj, hai spre Enisala! Să ni-i gătească! Să-i mâncăm!

Trecem în trombă de prima intersecţie, la colţul căreia…

…hopa! Ia să dăm un pic cu spatele?

Tocmai ce trecusem pe lângă un pâlc de oameni – care pe băncuţă, care în picioare şi unul jos rezemat de stâlp cu… chitara în braţe! Ne-am dus şi i-am filmat. Şi am povestit cu ei. Gabi, care are cont de messenger şi nevastă în Spania, ne-a rugat să nu-l punem pe Youtube…. că-l vede. Şi-l ceartă. El era cel cu chitara, care cântă într-o formaţie… culmea, cânta şi bine. Ne-a zis să nu mergem la Gura Portiţei că e scump, e pentru d-ăia cu bani mulţi. Noi nu suntem din ăia cu bani, nu? Nu, nu suntem. Roman (Pavlov!), sau Romică, nu prea putea să vorbească, din cauza unei operaţii. La început nu-l înţelegeam, apoi, cu greu citind pe buze, l-am “ascultat”. Plângea… zicea că pe vremuri îi plăcea şi lui să cânte. Kostea… altă figură… 40 de ani de muncă pe vas. Pe el cică, dacă îl caut pe Youtube, îl găsesc. L-am căutat, l-am găsit. Şi încă unul, i-am uitat numele, ne întrebau prietenii lui dacă ghicim câţi ani are… n-am ghicit. Avea omul vreo 70, dar nu arăta cu o zi mai bătrân de 50. Am băut o gură de vin cu ei, am ascultat fragmente din “let it be”, în mijlocului uliţei, am ascultat un cântec minunat în rusă. Am plecat, şi i-am lăsat să povestească în continuare despre cât e de grea viaţa şi cât atârnă anii de muncă… şi ce frumoasă-i viaţa.

Sper să nu se supere pe mine că am pus totuşi o poză…

Fuga înapoi în Enisala la femeile care ne găzduiau, unde am asistat la prepararea borşului de peşte.

Reţeta e aşa:

Se curăţă peştele de solzi, de intestine, se spală. Se pune zarzavatul la foc: trei cepe, trei roşii, un ardei, doi morcovi, doi cartofi, tăiaţi în patru; de fapt, toate legumele tăiate în bucăţi mari. Se pune sare la fiert cu zarzavatul. Când sunt fierte, se pune peştele, plus oţet după gust. Nu se pun alte condimente. Peştele e fiert când îi ies ochii ca mărgica… La sfârşit, leuştean proaspăt.

Ah! Şi cred că un ingredient secret ca să-ţi iasă borşul bun e să fii mereu cu zâmbetul pe buze… cel puţin aşa era bucătăreasa noastră, care ne povestea despre alte şi alte reţete minunate, despre cât îi plac bucatele de peşte şi despre cum nu poate să mănânce “de cumpărat” de la magazin, pui sau alte mâncăruri, pentru că s-a obişnuit cu ale ei, sănatoase, din grădină şi crescute în curte (a mărturisit totuşi că “mezelurile de la Bucureşti” îi plac…), despre cum au găzduit nişte fete din Spania şi nu pricepeau o vorbă, dar cum se înţelegeau totuşi tare bine cu ele… Cred că există un limbaj internaţional al oamenilor faini…

Ce nu ştiam eu este că nu se serveşte peştele în supa preparată, ci separat pe o farfurie întinsă, cu un pic din legumele lângă care a fiert, şi cu o saramură făcută din oţet, un pic de supă.. şi nu mai ştiu ce. De-abia apoi, după ce am mâncat peştele ni s-au adus şi farfuriile cu borş. Şi şalăul prăjit, rumenit bine în făina de mălai, servit cu mujdei frecat de usturoi şi cu mămăliguţă. Gata, nu mai pot să scriu despre asta! Nu mai pot!

Seara a fost una tihnită şi frumoasă, la un pahar de vin. Usturoiul a ieşit şi el pe unde-a putut. A treia zi am cercetat zona după pensiuni şi am dat o tură prin Babadag , care, deşi se lăuda cu diverse puncte de atracţie turistică, nu ne-a impresionat cu nimica. Poate nu ne-am uitat noi unde trebuie. Vremea era tot mohorâtă, aşa că am fugit mai repede cu vreo două ore decât plănuisem iniţial…

Am rămas încă în suflet cu liniştea de-acolo, şi cu zâmbetul însorit. Aş mai merge, zău…

Impresii scrise de: Ina Popa

Prima parte: Cum am plecat eu la Enisala? (1)

]]> http://lumeamare.ro/2010/07/22/cum-am-plecat-eu-la-enisala-2/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2010/07/21/leapsa-locul-meu-preferat-din-romania/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=leapsa-locul-meu-preferat-din-romania http://lumeamare.ro/2010/07/21/leapsa-locul-meu-preferat-din-romania/#comments Wed, 21 Jul 2010 11:21:15 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=10739 Bobby Voicu a lansat astăzi o leapşă legată de locurile noastre preferate din România. Şi uite aşa, din mână în mână şi din tweet în tweet, a ajuns şi la mine pe twitter, prin intermediul Anei Bulgar.

Greu de hotărât şi de ales un singur loc. Dacă acum câţiva ani aş fi zis, aşa cum a mai glumit cineva, că locul meu preferat din România este Austria ,  în ultima vreme, tot călătorind prin România, mi-am amintit ce ţară frumoasă avem şi am ajuns la concluzia că e aiurea să amesteci problemele economice sau cele legate de educaţie cu frumuseţea unor meleaguri.  Aşa că deodată aş avea multe locuri pe care aş putea să le numesc: ar fi Delta, aşa cum am cunoscut-o acum cel puţin 10 ani, ar fi Sibiu sau Cluj sau tot ce am văzut ultima dată când am mers spre Cluj, inclusiv Transfagaraşanul acoperit de nori… Ar mai fi Moldova cu amintirile ei din copilărie sau Maramureşul prin oamenii şi magia lui.

Dar mă voi opri totuşi cu enumerarea şi voi alege un loc pe care nu l-am mai văzut de mult dar care nu mi-a ieşit niciodată din suflet, muntele Ceahlău.

Din Piatra Neamţ,  locul în care am trăit până la 18 ani, nu trebuia decât să decidem spontan că plecăm, a doua zi în zori să fim la tren şi în jurul prânzului priveam lumea de sus, admirând privelişti care fac acum parte din bogăţia mea cea mai de preţ. Pe Cehlău am plecat pentru prima dată singură de acasă, în excursii cu cortul. Sau am dormit la cabană, în condiţii dubioase de care atunci puteam să râdem şi să ne simţim bine mai departe. Am dormit şi pe mese, atunci când era prea plin, prea frig să punem cortul şi prea târziu ca să ne întoarcem. Pe vremea aceea cortul de 4 persoane găzduia fără probleme 8 şi ploaia nu era un motiv de îngrijorare.  Erau timpuri în care dragostea nu însemna neapărat sex şi prietenii erau reali, atât pe munte cât şi acasă.

Am trăit (pentru că văzut sau vizitat mi se pare prea puţin) Ceahlăul iarna, vara şi primăvara.  L-am cucerit alături de vechi prieteni, făcându-mi noi prieteni sau acceptând pur şi simplu o aventură. L-am urcat iubind sau suferind după o iubire pierdută. Muntele ăsta a avut parte de tot curcubeul sentimentelor mele.

Ba uneori am văzut şi marea de la înălţimea lui, într-o zi limpede. Şi nu exista o imagine mai liniştitoare, când eram în centrul oraşului Piatra Neamţ, ca silueta lui în depărtare. Zilele senine în care se vedea Ceahlăul din oraş deveneau imediat zile mai bune!

De aceea am vrut să scriu despre el, pentru că nimic nu este mai frumos şi mai memorabil decât emoţia tinereţii în mijlocul naturii! Mi-e dor de Ceahlău!

Vouă de ce loc de suflet din România vă este mereu dor? Dau leapşa mai departe către Cornelia, Imperator şi Marius şi oricui doreşte să o preia!

De-acolo până la un “nu-mi zi de două ori”, urmat de un brusc şi neprogramat concediu obţinut în maxim jumătate de oră, n-a fost decât un pas. Sau doi-trei…

Ce ştiam despre Enisala? Mai nimic. Doar ceea ce auzisem despre Răzvan Voiculescu şi EMA, şi-n rest nimic. Un google repede, şi-am aflat că înseamnă “satul nou” … dar atât, că n-am avut timp să mă uit mai mult. Nici măcar nu localizasem pe hartă ca lumea unde mă duc.

Drumul a fost extraordinar de frumos şi-am străbătut o furtună ca-n poveşti. Pozele sunt din maşină, în goana mare, nu cred că se vede de fapt cât de negri erau norii şi cât de ameninţători. Coduri galbene peste coduri roşii de avertizare şi-o furtună… ca acelea! Am găsit drumul destul de uşor, cu toate că harta era acasă; sunt ceva indicatoare şi săteni binevoitori pe drum, care te îndrumă, deşi uneori într-o română aproximativă.

Până să ajungem însă în furtună, vorba cântecului, am oprit un pic (ocolul e foarte mic), la pădurile inundate de la Giurgeni. Zic eu, cum inundate? Ei uite-aşa şi cică e şi un loc foarte bun pentru pescuit. Nu mă aşteptam să fie atât de spectaculos… Iarăşi câteva poze din maşină, deşi la unele opream pentru nişte unghiuri mai bune. A, trebuie spus că şi pe acestea le-am făcut cu “savoniera” mea, care până la urmă se pare că  nu m-a dezamăgit aşa de tare….

Prima imagine pe care am văzut-o în Enisala mi-a dat de înţeles cam pe unde ajunsesem. Nici nu visam însă ce urma să mai descopăr. Un loc plin de linişte, neinvadat de turiştii degrabă-lasători de pet-uri şi mizerii, fără manele şi grătare… Dar deja asta e un clişeu. Un loc în care simţi cum creşte iarba… şi sufletul. Cu faleze care se aseamănă coastelor Irlandei (n-am zis-o eu pe asta, că n-am fost pe acolo.) Cu cetăţi – care mai impresionante şi mai părăsite, care mai… părăsite şi-atât. Cu ruşi care cântă la colţ de stradă, cu băbuţe la care stai în gazdă şi camera străluceşte de curăţenie…. Ştiţi voi camerele alea în care stai în gazdă la mare, la câte vreo casă mai amărâtă, ca să nu plăteşti cameră la hotel? Ei, nici o legătură cu gazda din Enisala!

Nu, nu am stat aici, dar asta era aproape prima imagine, cea de care vă povesteam. Şi, îndrăznesc a zice: o casă tipică pentru zonă, cu acoperiş de stuf şi cu verde şi albastru pe la geamuri şi uşi.

Normal, după ce ne-am găsit “bunica”  şi ne-am cazat, am fugit instantaneu la joacă prin împrejurimi. Acuma vine un pic partea în care camera mea foto nu reuşeste să surprindă la fix galbenul-galben al grâului, verdele-verde-şi-mai verde al pădurilor şi câmpurilor şi albastrul-albastrului cerului… A? Am zis albastrul cerului??? Da, dom’le, incredibil, dar după furtuna ca-n poveşti de pe drum, am prins o zi absolut superbă în Enisala şi în zonă, fără strop de ploaie.

Drumul spre cetate a fost aşa: gol. Puşcă. Nici ţipenie de om. Numai nişte muşte proaste şi extrem de grase. Linişte. Cetatea, ca orice cetate, pusă în vârf de deal să vezi duşmanul când se-apropie. Nu venea duşmanul, veneam noi. Era să ne împiedicăm de un semn (îmi pare rău că nu i-am făcut poză!) un semn, zic, pe o tablă ruginită, pusă departe de drum, pe care scria ceva de genul “vizită cu plată”. Degeaba scria… nici ţipenie de om! Numai când am plecat am auzit nişte voci, care voci nu ne-au băgat în seamă şi nu ne-au cerut nimica.

Mai departe, tot din setea de a explora şi fotografia tot ce puteam, am plecat în Sarichioi, comuna lângă lacul Razim (Razelm). Ei, nu ştiu care-i denumirea corectă, că pe hărţi apare cu ambele nume. Dacă despre lac n-am aflat care-i varianta câştigătoare, în schimb despre comună ce ştiu e că nu se pronunţă aşa frumos pe toate literele cum făceam noi… E cumva un “Sar’chioi” cu accentul pe “chioi”.

Am găsit un ponton minunat, numai bun de stat cu burta la soare şi cu picioarele în apă. Pescăruşii cărora le-am luat locul pe ponton n-au fost însă foarte încântaţi. Am găsit şi prohibiţie, ceea ce ne-a încurcat puţin planurile de a găsi ceva peşte de cumpărat. Dar numai puţin. Am văzut şi-o băbuţă care pescuia totuşi, ascunsă-n stuf, şi mi-am dat seama că pentru ochiul meu neantrenat (şi obişnuit cu “pescuitul-activitate-bărbătească”) era ceva, cumva, nefiresc. La noi băbuţa de la sat se duce în grădină şi culege câteva roşii sau mărar de aruncat în ciorbă sau salată, la ei dă o fugă pe baltă şi adună câţiva peşti pentru aruncat în tigaie. De fapt, parcă totuna e, nu?

După stat la soare, linişte, soare (am mai zis? Soare!!!), şi o sesiune de fotografiat te-miri-ce şi mai nimic, după câteva ture în maşină la 5km/h prin sat (a, vă-ntrebaţi ce doamne-iartă-mă poţi să vezi într-un sat de pescari? Păi.. nu ştiu. Dar vedeţi şi voi în poze…. ), după toate astea, hai ‘napoi spre Enisala… şi mai departe spre Jurilovca. Drumul între cele două e de evitat. Adică asfaltul e atât de prost pe o porţiune de vreo 3km, şi cu nişte hăuri (Nu gropi. Hăuri.) atât de mari, că mai bine o iei pe drumul de pământ bătătorit care e la câţiva metri de şoseaua fostă asfaltată.

Ajunşi în Jurilovca, la fel ca orice mari exploratori în viaţă, am văzut primul semn de informare turistică, şi-am cotit spre stânga către cetatea Argamum. Ei, la asta nu i-am reţinut numele, a trebuit să-l caut din nou pe net.

Cetatea e de fapt o mare ruină, ce potenţial turistic ar avea nu ştiu să vă spun, însă priveliştea…. priveliştea… o minune!. Aici sunt falezele de care vă spuneam, lângă apă, apă cât vezi cu ochii (“mă, ce vedem noi aici? Vedem marea cea mare?”), respectiv lacul Goloviţa, şi, cred eu, se vedea şi marea…. Ne-am căţărat cât se sus se putea, printr-o mare de… lăcuste. Eu un pic isterică, normal, şi dând din mâini ca apucata, că săreau toantele în toate direcţiile. Ele, în schimb, uşor enervate că ne fâţâiam de colo-colo printre ele şi ciulini.

Sper că vă puteţi da seama din poze cât de sus eram. Activitatea principală: evident, relaxare la soare întinşi pe ruinele cetăţii, cu ochii pierduţi ba în albastrul cerului, ba pe întinderile de ape. Asta, până am remarcat o piele de şarpe. Pozat, plecat.

Tot lângă cetate am văzut şi un loc superb de făcut plajă, şi un cal insensibil la încercările mele de a-l fotografia. Şi o broscuţă care traversa strada. M-am oprit, i-am făcut un frumos portret, am trecut-o strada, să n-o calce vreo maşină, iar ea… cred că a facut pe ea. Deoarece până am terminat de pozat, s-a făcut baltă sub broscuţă. Păi e frumos aşa

Moment publicitar din Jurilovca: există benzinărie. Bine-bine de ştiut asta. Benzinăria are două pompe, una motorină, una benzină. Nici un număr pe ele. Alimentăm. Ne uităm – nici un număr. Zic, râzând, hai mă, la câte pompe au aici doar n-o să te întrebe “ce pompă”. Ba! A întrebat!

Citeşte continuarea, despre berze, ruşi şi ciorbă de peşte în Cum am plecat eu la Enisala (2)

Impresii scrise de: Ina Popa

Haideţi aşadar să vă povestesc cele mai importante lucruri pe care le-am aflat şi făcut în aceste două zile.

Carpatair este o companie foarte faină, a fost prima dată când am zburat cu ei, într-un avion mic. Personalul este cu adevărat amabil şi chiar dacă aeronava e miniaturală şi vrând nevrând mai dai cu capul de chestii, eşti consolat de stuardeze că şi ele păţesc aşa chiar dacă zboară atât de des…. Cu toate acestea ai loc suficient pentru picioare, lucru extrem de util atunci când trebuie să stai locului pe un scaun, chiar şi pentru 50 de minute. Iar revista are articole excelente, le-am devorat pe cele ce povesteau despre Crimeea sau Atena şi nu numai. Da, Carpatair a fost unul dintre sponsorii acestui tur însă cuvintele mele de laudă sunt sincere.

Deşi atât de aproape de vest, Aradul păstrează contrastele specifice României: arhitectură veche frumoasă, cu arome vieneze (de care arădenii sunt foarte mândri, numindu-şi oraşul Mica Vienă), în mare parte lăsată să se piardă. Vedeţi mai jos câteva imagini ilustrative, specifice tristeţii care te cuprinde în orice oraş din ţară, contrastând cu umorul şi inventivitatea specifice acestui popor, în felul în care s-au acoperit, de exemplu, nişte pereţi exfoliaţi.

Tot la capitolul creativitate, am găsit în Arad şi ilustrarea perfectă a masculinităţii la o maşină. Vă rog să priviţi unde trebuie, adică între roţi!

La polul opus, clădirile frumoase din centru chiar te transportă cu gândul în alte părţi din Europa, sau poate mai corect spus într-o Românie aşa cum ar putea să fie. Mi-au plăcut în mod special Gara, Primăria şi clădirile din jurul ei, Catedrala Catolică sau statuile din Piaţa Reconcilierii.

Gazdele noastre din Arad s-au dovedit a fi oameni extraordinari, ne-au prezentat oraşul şi multe detalii din culisele istorice ale acestuia, făcându-se să ne simţim aproape ruşinaţi de ignoranţa noastră. Adrian a fost un ghid ideal iar Cristina şi Daniel ne-au însoţit indiferent de caniculă, oră târzie sau matinală, cu o enegie şi pasiune care ne-au molipsit şi ne-au făcut să ne simţim şi mai apropiaţi de acest oraş.

Turul a pornit de la Gară, a cărei arhitectură a reuşit cumva să scape de tendinţele comuniste, continuând pe lângă caterdala ortodoxă ce a distrus un parc (din spusele lui Crazy, al patrulea arădean care a înfruntat căldura alături de noi), apoi pe bulevardul cu liniile de tramvai străjuite de copaci, ajungând la impunătoarea clădire a BNR sau alba Primărie.

Spectaculoasa Catedrală romano – catolică mi-a rezervat o mare surpriză, în plus faţă de frumuseţea ei: pe frontispiciu se poate vedea o copie după Pieta lui Michelangelo, un grup statuar pe care încă nu am avut ocazia să îl admir la Roma (deşi îmi doresc asta foarte mult) dar uite că am reuşit să îl văd aici! Mulţumesc Arad!

Puţin mai încolo este Teatrul clasic la a cărui deschidere a fost prezent însuşi Franz Iosef al Austriei. Vedeţi, ne apropiem din ce în ce mai mult de Austria…

După ce ne-am târât efectiv pe lângă Biserica Ortodoxă veche, am încercat o mică oprire la umbra Statuii Libertăţii din Piaţa Reconcilierii, cunoscută şi ca Monumentul celor 13 generali. Nu am reuşit să rămân prea mult la umbră, frumuseţea acesteia făcându-mă să vreau să îi dau ocol. Statuia a fost realizată cu ocazia comemorării morţii a 13 generali din armata maghiară, executaţi de către autorităţile din Viena. Am citit ulterior că silueta feminină centrală simbolizează Ungaria iar cele 3 grupuri alegorice reprezintă spiritul de luptă, sacrificiul, moartea eroică şi forţa regeneratoare. Grupul statuar a fost dezmembrat pe timpul comuniştilor şi ţinut, dacă puteţi să credeţi, într-un grajd şi în cetatea care este totodată şi unitate militară. Poveştile continuă şi sunt foarte interesante şi controversate, însă nu vreau să vă plictisesc (puteţi citi un articol cuprinzător în Revista 22). Eu una mă bucur pentru că am văzut monumentul din punct de vedere artistic, aspectele politice mă afectează mai puţin. Vis a vis se află replica, un monument dedicat românilor – de unde vine şi ideea de reconciliere.

Căldura ne-a doborât aşa că ne-am bucurat să ajungem din nou la răcoare în cafeneaua Boema, pentru întâlnirea bloggerilor. Aici limbile s-au dezlegat destul de greu, abia am reuşit să spunem cine suntem şi ce vrem noi de la viaţa şi blogurile noastre. Preiau şi eu lista participanţilor de la Daniel, mi-a fost greu să reţin pe toată lumea: Lucian Valeriu,  Maddy, Denis, Crazy, Gabi de la WWMP, Adi Pica , Bernadette , Tomckat, Vasile de la Vestic …

Diploma de cetăţean doipedoi ne-a mai înviorat puţin, atât cât să reuşim să ajungem în răcoarea de la hotel pentru un duş şi un somn stilul buştean, de cel mult două ore.

Spre seară am poposit pe malul Mureşului, într-un ştrand animat şi plin de terase. Am stat chiar lângă apă, am mâncat ceva bun şi am râs cu lacrimi observând felul în care online-ul a pătruns chiar şi în limbajul de restaurant. Chelnerul nostru, un tip spontan pus pe şotii şi poante, ne-a tratat cu expresii de genul “brb” sau “you got mail” la sosirea notei. Unice în toată experienţa mea de mers prin restaurante au fost petalele fresh şi cât se poate de reale, de trandafir, găsite în notă.

Spuneam că Adrian a fost un ghid extraordinar? Pot să o mai spun încă o dată, pentru că după o zi atât de lungă şi după ce toţi ceilalţi au cedat şi s-au dus la culcare, a continuat să meargă doar cu noi doi, într-o incursiune nocturnă destul de lungă, prin acelaşi Arad.

Aşadar încă o noapte cu prea puţine ore de somn… după care am halit omleta din dotarea hotelului şi am pornit fuga spre Muzeul de artă, unde la galeria Clio am prins o expoziţie foto foarte interesantă. Mai aveam ceva planuri ce includeau muzeul de istorie dar am realizat că nu mai este timp şi ne-am încheiat periplul la înălţime, prin amabilitatea celor de la Hotelul Astoria care ne-au lăsat să mergem în turmă pe terasa unui restaurant gătit de nuntă, pentru a face ceva poze panoramice.

Cam asta a fost… Am început în avion şi am finalizat tot acolo, nevenindu-ne să credem că a fost atât de scurt! Ne-am întors aşadar în Bucureşti, eu şi Alex plus ceilalţi 3 călători – invitaţi din Bucureşti, alături de care ne-am simţit excelent: Adrian Ciubotaru, Corina Georgescu şi Bogdana Dumitru.

La final vreau să îl felicit pe Daniel pentru că s-a zbătut mai mult decât vă puteţi imagina pentru a pune în practică această incursiune în oraşul său. Îi mulţumim din suflet aşa cum mulţumim Eximtur, Carpatair sau Glsa, cei care au înţeles că promovarea României, chiar şi cu paşi mici, poate fi un lucru benefic pentru toată lumea. La mai multe astfel de manifestări şi să ne revedem cu bine Arad! E clar că de acum înainte nu te vom mai ocoli!

Voi încerca să pun mai jos impresiile tuturor, pe măsură ce apar, sper să nu uit pe nimeni. Oricum nu vă jenaţi să mă trageţi de mânecă sau să mă completaţi în comentarii.

În primul rând, un set mai amplu de imagini marca Alex găsiţi aici. Cu această ocazie vă reamintim că imaginile nu pot fi preluate şi folosite fără acordul prealabil al autorului!

Alte poveşti şi imagini:

Doipedoi, glsa, Maddy’s blog, Adrian din Arad, Cristina Dima, Crazy, Adrian Ciubotaru, Corina Georgescu

]]> http://lumeamare.ro/2010/07/19/prin-arad-nu-pe-langa-arad/feed/ 18 http://lumeamare.ro/2010/07/15/prin-lumea-swarovski/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=prin-lumea-swarovski http://lumeamare.ro/2010/07/15/prin-lumea-swarovski/#comments Thu, 15 Jul 2010 05:00:26 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=10437 Înainte să ajung la fascinantul muzeu Swarovski Kristallwelten din Wattens, Austria, nu ştiam foarte multe despre lumea cristalelor şi nici nu eram foarte covinsă de bunul gust al acestora. Însă la plecarea de acolo aveam deja câteva cristale Swarovski bine implantate printre circumvoluţiuni şi aceasta pentru că un tur prin magia acestui imperiu te convinge că ai de-a face cu una dintre cele mai inovative, moderne şi creative branduri.

Nu vreau să vă povestesc pas cu pas ce am văzut acolo pentru că e păcat să nu gustaţi personal această incursiune. Iar dacă sunteţi cu adevărat curioşi, puteţi face un tur virtual, deosebit de captivant.

Vă voi spune doar că ochiii noştri au avut parte de un adevărat dezmăţ de strălucire şi culoare, că urechile ne-au fost supuse unor experimente sonore iar mintea ne-a fost provocată de picturi, scene teatrale, poezii, instalaţii moderne sau concepte îndrăzneţe. Dintre milioanele de cristale care împodobeau un perete sau alte exponate, din domnul cu cele 590 de oglinzi sau din camera uriaşului nu poţi ieşi decât convins că abia acum ai înţeles cuvântul fantastic. Scene ireale, meduze, copaci îngheţaţi, dâre de lumină, voci şi sunete stranii, toate construiesc o scenă suprarealistă în care tu nu eşti doar un simplu privitor ci devii parte componentă. E ca şi cum ai umbla printre gândurile abstracte şi semnalele nervoase ale creierului marelui cap verde, cu ochi sclipitori, ce găzduieşte muzeul.

Nici magazinul în care eşti expluzat înapoi spre lumea reală nu se lasă mai prejos şi este atât de mare încât îţi este foarte greu să îl parcurgi indiferent. Eu m-am ales de aici cu unul dintre cele mai frumoase şi interesante ceasuri, cadou de ziua mea. Deci mare grijă, dacă mergeţi cu cineva drag, procuraţi-vă din timp şi nişte ochelari de cal (cu două mici cristale ici şi colo, pentru consolare), poate doar aşa scăpaţi!

Informaţii utile:

Swarovski Crystal Worlds se află foarte aproape de Innsbruck, de pe autostrada A12 ieşiţi spre Wattens şi apoi veţi găsi semne direcţionale către Swarovski Kristallwelten, imposibil să rataţi!

Deschis zilnic între 9:00 şi 18:30 (cu ultima intrare la 17:30) cu excepţii pe care le veţi găsi pe site.

Bilet: 9,5 Eur, copiii până la 12 ani gratuit

Articole similare:

Muzeul Teatru Salvador Dali