Ultimele doua zile

Urmeaza doua zile contrastante din care nu am mare lucru de povestit. Pe masura ce traversam Ungaria redescoperim fierbinteala zilelor de vara si canicula. La iesirea din Ungaria reusesc iarasi sa strang toti vamesii in jurul meu, curiosi sa ma intrebe de motor, manere incalzite si alte prostii. Innoptam in Savarsin iar a doua zi ne ploua aproape tot drumul spre Bucuresti. Pe Valea Oltului ne intalnim cu prietenii nostri care pleaca, impreuna cu fetita, spre Germania. Anul acesta nu ne-am mai potrivit ceasurile si destinatiile ca sa mergem impreuna, asa cum am facut-o in ultimele doua veri. Incercam sa facem un rezumat de pe unde am umblat, ei ne impartasesc din planurile lor si e atat de ciudata intalnirea dintre un final de excursie si inceputul alteia incat, daca nu ar fi increngaturile sociale si financiare care ne tin pe loc, am fi in stare sa facem cale intoarsa si sa ii insotim. De la Pitesti autostrada se umple de apa si mersul pe ea devine riscant. Alex si parintii mei incetinesc simtind ca acvaplaneaza pe panza de apa, eu ma tem sa nu fiu aproape invizibila (vad bine ca masinile din fata abia se disting) si merg tare inainte de teama sa nu ma trezesc cu vreun grabit peste mine.
Ajungem cu totii cu bine acasa. Cainele se bucura ca ne vede iar pisica, in semn de recunostinta pentru absenta noastra indelungata, imi face surpriza o cuvertura de par pe care a lasat-o peste tot, dar mai ales pe patul Petrei.
Bem o bere si mancam carnati de Austria, amintindu-ne cu drag pe unde am fost. 12 zile, 3500 de kilometri, multa ploaie dar si multe locuri speciale si peisaje capabile sa compenseze, prin frumusetea lor, vremea neprielnica.
Bugetul propus a fost depasit cu succes – uite de aia nu imi plac mie cardurile, dar, pe de alta parte, am cheltuit jumatate fata decat am fi cheltuilt altadata, pe un traseu similar. Si nu am simtit nici o clipa frustrare sau ca am pierdut ceva, dimpotriva. Am reusit sa combinam cortul cu pensiunea exact in momentele in care simteam nevoia de ceva mai mult confort, mancarea incropita de la supermarket cu restaurantele – ocazii rare si, tocmai de aceea, mai mult apreciate – am invatat sa ne bucuram de natura in toate formele ei si pe orice vreme si am ajuns la concluzia ca nici o criza de pe lume nu ne va opri din sa calatorim si sa gusta din placerile pe care le avem: drumul, motociclismul, fotografia, bucuria de a fi impreuna!

THE END

Poti sa revezi tot jurnalul aici

Inainte de culcare consultasem harta pentru a stabili traseul pentru a doua zi. Obiectivul final e sa ajungem spre iesirea din Austria, intr-una din localitatile de langa Neusiedler See. Ne gandim sa oprim chiar in Purbach, tot din placerea de a repeta experienta anului trecut, dar suntem destul de deschisi si la orice alta varianta ce ar putea sa ne tenteze prin zona respectiva. Pana acolo insa ne dorim sa mai vedem ceva, chiar daca doar din mers. Eliminam fara sa stam pe ganduri autostrada si ne notam un traseu despre care nu stim nimic, dar care se dovedeste a fi ceea ce vom numi cei mai frumosi 300 de kilometri din Austria. Pe harta se poate deja ghici drumul cu nenumarate curbe si schimbari de altitudine, dar nu reiese de nicaieri frumusetea deliranta a peisajului.
Cuvintele sunt prea sarace si imi e greu sa descriu ce am vazut fara sa repet aceleasi expresii pe care le-am tot folosit deja.

De data aceasta las mai mult imaginile sa vorbeasca si sa transmita ceea ce am simtit si vazut pe drum. Si adaug la imagini si o harta, ca o invitatie adresata tutror celor ce vor calatori in Austria. Daca puteti, alegeti acest drum. Curbe, munte, ape involburate, dar atentie la camioanele cu busteni care taie acele de par pe contrasens exact ca pe Cheia! E singurul drum pe care, cu cunostintele mele umile de germana, am vazut limitari de viteza adresate motociclistilor! Mai e nevoie sa spun mai mult?

Ploaia nu ne-a prins decat spre final, dar costumul de ploaie si-a dovedit tot drumul utilitatea pentru a-mi pastra caldura corpului la locul ei. Iar dupa ploaie nu-mi puteam desprinde ochii de la cel mai electric curcubeu pe care am avut vreodata ocazia sa il vad.
Innoptam, asa cum ne dorisem, in Purbach. In timp ce ne cautam pensiune ma zgarii pe ochi vazand toate cramele de vinuri de a caror existenta abia acum aflu. Gasim un apartament cu un pret rezonabil, dar apartament in toata regula, ocupa etajul unei case si are hol mare, bucatarie dotata cu tot ce trebuie, doua bai, doua camere plus curte cu leagane si iaz cu pesti rosii… of, de ce suntem la capatul excursiei? Aici stim ce am avea de facut: balaceala in timpul zilei si degustari la final de zi. Ce chin!
La ora la care reusim sa scapam de indatoririle de parinti e deja intuneric si nu ne mai facem sperante ca mai gasim ceva deschis. Iesim la o plimbare si avem totusi noroc, de undeva se aud voci si se pare ca una din crame nu si-a inchis inca usa. Cramele arata ca niste casute triunghiulare mici, din caramida, cu acoperisul invelit in iarba, cu o mica terasa in fata si cine stie cata imensitatea de beci dedesubt (se poate vedea aici unde am stat si cum arata www.kellerschenke.at). Vinul alb e bun. Vinul rosu e excelent asa ca ii rugam sa ne arate sticla si ne hotaram sa luam si pentru acasa si pentru Adi, alaturi de care ne-ar placea sa fim acolo.
E un final placut de zi si din nefericire e ultima zi in Austria. Urmeaza drumul, urmeaza Ungaria, apoi Romania si readaptarea la jungla. Somn usor Austria si sper sa ne revedem in curand!

Citeste si

Ziua 9

A noua zi – calatori pe 6 picioare

Chiar daca a plouat toata noaptea, pentru prima data nu mai avem parte de noroi. Gazonul bine intretinut al campingului nu te murdareste, ba aproape ca iti vine sa te descalti si sa te bucuri de efectul inviorator al unui masaj natural. La sala de dusuri imi place la nebunie ca exista cateva cabine care dau intimitate si in jurul unei chiuvete, asta in cazul in care alegi varianta prescurtata a spalatului dar nu ai chef sa iti prezinti defectele in vazul lumii, asa pe stomacul gol. Copii au si ei sectiunea lor separata, cu chiuvete la diverse inaltimi, pentru cei mai mici pitici, iar bebelusii au cadita si masa de infasat. Abia astept sa ii arat asta Petrei!

Afara e placut, dar cerul se schimba ca o domnisoara nehotarata, la fiecare sfert de ora, aratand ba vreme buna, ba nori de ploaie. Daca nu ar fi peisajul superb din jur nici nu ne-am mai obosi sa ridicam ochii sa consultam astrele zilei. Ne vedem de program asa cum ne-am propus si pornim din nou spre Toplitzsee. Acolo gasim o barca gata sa ne duca intr-un tur al lacului si sa ne lase pe calea de acces catre Kammersee. Plutim pe suprafata apei nestiind (of, cat mai stam fara sa invatam germana?) ca sub stratul de apa dulce se afla un strat de apa sarata si poate ceva aur aruncat de nazisti. Vedem cascade si ne lasam iarasi furati de un peisaj salbatic si de jocul de apa, munte si nori. Ghinionul i se pune insa in cale lui Alex si imediat ce ajungem la Kammersee incepe sa ploua destul de tare. Fa poze daca mai poti! Mai stam putin privind barca uda si asteptam la adapostul unor copaci. Ploaia trece facand intoarcerea pe lac placuta si contribuind la oftica fotografilor ce mai ca ar face cale intoarsa pentru a-si recupera imaginile pierdute printre stropi si cerul plumburiu. Nu ne mai intoarcem pe aceeasi carare si pornim la o promenada prin padure. Am citit ca si Freud venea pe aici ca sa culeaga ciuperci sau .. poate cateva momente de liniste departe de haosul psihanalitic? Ciuperci n-am cautat dar exista trasee variate si din cand in cand poti gasi bancute pentru odihna sau toalete ecologice. Imi pare rau ca nu avem mai multe zile pentru a descoperi toate cararile si pentru a urca sus spre cabane, cu siguranta ca e frumos si ca ar merita. Ne propunem sa facem la un moment dat o vacanta montana pentru Petra si pentru dezmortirea oaselor noastre anchilozate.
Ratacind pe carari ne intoarcem in cele din urma pe malul lacului mare Grundlsee. Un vant puternic increteste apa si pielea de pe noi. Ne hotaram sa dam o fuga intr-o zona mai adapostita si ne intoarcem cu masina pana in Bad Aussee, orasul considerat a fi buricul, sau literar spus, punctul central al Austriei. Incepem plimbarea, ca niste sportivi ce suntem, cu o pauza de masa intr-un restaurant, decizie inspirata de altfel. Cat stam acolo ploua iar. Cand iesim imi vine in cap vorba aia cu „nici usturoi n-a mancat, nici gura nu-i miroase”… da, recunosc, am mancat delicioasa supa de usturoi dar nu despre asta e vorba. Afara e soare si senin, daca restaurantul nu ar fi avut ferestre care sa tradeze prezenta rafalelor de ploaie ai fi zis ca a trecut masina de stopit strazi. Ne mai plimbam pe strazile cochete ale orasului si ne oprim in parcul din centru, pe valea raului Traun. Cascam mirati ochii la podul in forma de logo Mercedes ce marcheaza centrul Austriei. Incercam sa aflam ce legatura e intre brand si Bad Aussee dar ne simtim iarasi ca la poarta noua. Exista niste texte pe acolo in aceeasi limba germana pe care nu o cunoastem si nici pe net nu gasim mare lucru. As vrea si acum sa aflu daca e branding curat sau daca exista ceva istoric in spatele acestei prezente, poate dintre cei care vor citi povestea noastra se va gasi macar unul mai documentat ca noi, capabil sa ne deschida ochii.
Spre seara ne intoarcem la camping unde avem un musteriu nou la saltea. Dupa ce mancam cu bunicii la pensiune si Petra e gata de somn, ne trezim ca vrea sa se intoarca cu noi la cort. Luam coletul, facem dusul de seara contra cronometru (usa la dusuri se inchidea la 23) si ne bagam la nani. Rafale puternice de vant ce scutura cu vuiete destul de infricosatoare padurea din apropiere dar si folia de deasupra cortului (la fel de sinistru) ne anunta iarasi o noapte de ploaie. Se pare ca Petra nu e interesata de acest aspect si adoarme cu toata galagia din jur iar noi, dupa o mica planificare a zilei urmatoare, ii urmam exemplul si ne dam un „blid” date cu Mos Ene.

Citeste si

Ziua 8

Ziua 10

Daca tot am avut parte de atat de multa ploaie atunci sa pastram nota uda a excursiei si sa ne continuam periplul pe langa lacuri.

Am plecat din Hallstatt spre Bad Aussee, prin Obertraun. Inutil sa mai povestesc despre drum, superb ca toate drumurile din Austria. Cinstit vorbind chiar si autostrazile sunt frumoase pe acolo dar nu pot fi comparate cu soselele impecabile ce se astern prin munti, printre asezari linistite parfumate cu o nota proaspata si „bio” de balega si aer verde de tara. Nu toate drumurile sunt perfecte, trecatoarea de dupa Obertraun se pare ca a suferit in lunile reci si isi linge acum ranile. Asfaltul e crapat si se lucreaza pe portiuni, una din ele fiind tocmai panta de 23 de grade ce m-a bagat in sperieti anul trecut. De data aceasta o vad asa cum e, scurta si nepericuloasa, dar am surpriza sa fiu nevoita sa opresc in mijlocul ei pentru ca s-a format o coloana de masini ce asteapta sa i se dea verde. Reusesc sa plec din pozitia aceea incomoda fara sa fac vreo boacana si mergem mai departe spre Bad Aussee. Acolo ne hotaram sa continuam drumul spre Altausseer See, pe langa care il lasam in urma pentru a ajunge mai repede la Loser Panoramastrase. Numele – partea cu panorama – si desenul intortochiat de pe harta ma atrag acolo ca un magnet. Aici placerea se plateste. Drumul plin de viraje si ace de par ce urca spre munte e contra cost: 15 euro masina, 5 euro motorul. Impachetam cele doua masini intr-una iar eu consider ca cei 5 euro isi recupereaza fiecare cent pe ceea ce vad in fata si in vai, mai putin balegile ce apar in curbe, amintindu-mi ca NU imi e dor de acasa. Ajungem astfel la o altitudine de 1600 de metri. OK, nu e la fel de sus sau la fel de spectaculos precum Stelvio dar e foarte frumos. Iar pe Stelvio am fost anul trecut, asa ca imi face bine sa vad si alte perspective. La cota 1600 drumul se opreste si o luam la picior spre un lac mic de munte, Augstsee.
Petra se bucura de petice de zapada „fosilizate”, alta forma de prezentare a apei de care vara ne-a ferit totusi, si ne punem sa o filmam jucand scenete in care ea incearca sa pacaleasca un public imaginar ca e la munte, iarna.

Ma aplec si beau o gura de apa curata din lacul linistit si limpede. Peisajul din jur e aspru si batut de vanturi si ploi, prietenele noastre bune. Ne odinhnim o vreme cu ochii clatiti de priveliste si dupa indelungata sesiune de poze si filmari o luam in jos, spre parcare. Spuneam ceva de ploaie? Da, incepe sa ploua. Imi trag cu ciuda costumul de ploaie si pornesc regasindu-mi entuziasmul la vale, pe aceleasi curbe si ace de par. Coboram din nou spre Altaussee, gasim o parcare cu plata, ne uitam unii la altii si ne facem semne de ‚hai mai departe”, lacul e frumos dar l-am admirat deja de la inaltime si aici parca nu mai are acelasi farmec.
Ne intoarcem spre Bad Aussee de unde continuam drumul spre alt lac mare: Grundlsee. Ne e cam foame. Gasim un parc frumusel pe marginea apei, in vecinatatea unor mici magazine unde ne putem face si o mica aprovizionare. Ne asezam pe o bancuta ce se leagana pe arcul care ii slujeste drept picior. Vin la masa si ratele si lebedele, prezente nelipsite si foarte prietenoase atunci cand vine vorba de turisti flamanzi. Petra incerca sa hraneasca direct in cioc lebada si o tot amageste pana sa prinda curaj, asa ca se alege cu un sasait si o cearta galagioasa din partea gratioasei pasari.
Desi nu am parcurs distante mari, pana ajungem la drumul inspre urmatoarele lacuri e deja patru dupa-amiaza. Calea de acces inspre Toplitzsee si Kammersee e destinata iarasi plimbarii pe picioarele din dotare si nu prea sunt alte indicatii. Alex intreaba niste turisti cat e de mers si care e programul pe acolo si aflam ca Toplitzsee e la 15 minute de mers dar singurul mod de a ajunge de la Toplitzsee la Kammersee e cu barca, iar la ora aceea nu mai sunt barci. Bun, hotaram asadar sa ne cautam cazare in zona.
La doi pasi se afla doua campinguri detinute de familii. Optam pentru cel mai retras de la sosea, asezat intr-un peisaj incantator si avand toate conditiile, mai bune decat in orice camping am intalnit pana acum. Suntem in localitatea Gossl, intre lacul Grundlsee si stanci, in mijlocul unui camp verde cu un gazon dens precum o mocheta. Proprietarul se plimba de colo colo pe masina de tuns iarba. Il oprim ca sa il intrebam daca putem campa si incercam sa il intrebam de o pensiune in apropiere, pentru parinti. Reusim sa intelegem ca putem campa acolo unde ne placuse cel mai mult dar engleza lui se opreste aci, sau nu vrea sa ne dea detalii gandindu-se ca ne pierde de clienti. Ramanem sa punem cortul in timp ce parintii pleaca sa isi gaseasca un acoperis mai confortabil. Se cazeaza si ei aproape de noi, nu avem decat de trecut o poteca peste un camp si suntem la ei.
E inca lumina asa ca decidem sa facem o plimbare pana la Toplitzsee. Cararea lata dintre stanci si un rau e perfecta pentru o incheiere de zi. Lacul e si el frumos si chiar daca nu sunt mai sunt barci, exista o terasa si bere. Alta forma de prezentare a apei si singura menita sa te inveseleasca atunci cand e evident ca se apropie IARASI ploaia. Lacul e plin de pesti, un ecran iti arata „live” viata de sub apa, iar copacii uscati au fost transformati in figuri interesante. Restaurantul e imbracat in lemn pentru a se integra natural in ambientul padurii din jur si totul are un aspect boem, rustic. Meniul promite bucate delicioase din pestii ce isi vad inca de viata in lac, nestiind ce schimbari surprinzatoare de cariera ii asteapta. Cum nu ne este inca foarte foame ne resemnam si ne promitem niste carnati fripti si o supa la plic, imediat ce ne vom intoarce din plimbare. Suntem atat de relaxati incat nici ploaia care incepe nu ne deranjeaza. Petra ne abandoneaza cand vede patul in plus din camera de la pensiune si de data aceasta chiar suntem multumiti, e pentru prima data cand vom dormi si noi in orice pozitie vrem pe salteaua de doua persoane. Dar cum niciodata lucrurile nu pot fi perfecte, in timpul noptii Alex se trezeste din cauza unor picaturi ce tintesc chinezeste, direct la el in frunte. O lipitura a cortului a cedat, moment in care folia plina de noroi de la Garmisch se dovedeste mai mult decat utila pentru a ne feri de apa in cort. Pana aici cu apa!

Citeste si

Ziua 7

Ziua 9

In timpul noptii ploaia viziteaza din nou tinutul. Dar, ca de obicei, dimineata se prezinta cu mult soare, amagindu-ne ca vom avea noroc de o zi diferita fata de cele de pana acum. Luam micul dejun in familie, in salonul „bunicii” Suzane, ingurgitand cu pofta branzeturi fine si cele mai delicioase placinte de casa din lume. Asistam apoi si la micul dejun al ratustelor, servit de maestra Petra.
Urcam la mica biserica si de data aceasta ma hotarasc sa vizitez si eu cripta cu cranii pictate. E deja a treia oara cand ajung acolo, ar fi pacat sa nu intru. Petra se simte mai bine ca mine in preajma oaselor si le clasifica dupa bunul ei plac: „uite mami, ala pictat cu floricele e de fata” zice ea. „Ba nu mami” ii stric eu socotelile, „pe fata nu poate sa o cheme Francisc”, si ii explic ca fiecare desen reprezinta simboluri legate de viata si realizarile omului respectiv. Nu sunt atat de desteapta, am citit pe foaia pe care ti se da la intrare.
Intre timp afara se innoreaza cu harnicie. Ce noutate! Hotaram sa plecam spre mina de sare, inainte de a ne prinde ploaia. Pe drum facem pariuri cu Petra ca „va urca” sau „nu va urca” pe jos pana la mina. La poalele muntelui pe cararile caruia ar trebui sa pornim vitejeste Petra e sfasiata intre doua dorinte: de a castiga pariul si de a alege funicularul ce ataca pieptis, pe sine, o panta abrupta. Ma uit din nou la cer si alegem varianta lenesa. Simt un val de iubire si recunostinta venind dinspre copil.
Decizia e de doua ori corecta: in primul rand privelistea ce se deschide sub noi in timp ce urcam e uluitoare, in al doilea rand in timp ce ne plimbam pe poteca dinspre intrarea in mina incepe sa ploua. Daca am fi luat-o pe jos am fi ajuns uzi fleasca, numai buni de inghetat in maruntaiele reci ale muntelui. Vizita in mina ar fi putut fi plictisitoare dar austriecii stiu cum sa evite asta: trecem pe langa straturi de sare ce coloreaza peretii in nuante roscate, prin tunele inguste strabatute de voci si acorduri stranii, vedem manechine ce ilustreaza vechea indeletnicire sau chiar vorbesc, asistam la proiectii si mici demonstratii prin care se explica formarea depozitelor de sare, filme care povestesc despre istoria si traditia mineritului. Legenda turistica a omului din sare, un fel de mumie sarata, descoperita dupa foarte mult timp si despre care nu se stie unde a fost ingropata, adauga piperul alaturi de sare pentru a da un gust complet vizitei. Avem si desert: doua tobogane lungi din lemn lustruit, pe care toata lumea se da incantata sau terifiata. Nu lipsesc nici mijloacele de imortalizare a experientei de pe tobogan iar la iesire putem cumpara, cu 5 euro, poza pe care este trecuta si viteza pe care am avut-o la coborare. 25 de km la ora nu e putin pentru ansamblul nostru de trei elefantei. Iesirea din mina se face pe un trenulet traditional printr-un tunel foarte lung. Ne trezim scosi astfel direct si fara drept de apel intr-o ploaie torentiala. Ne intoarcem in interior pentru a returna echipamentul de mina in care am fost costumati. Ploaia nu prea se da dusa asa ca ne echipam cu pelerine sau umbrele si coboram inapoi in oras.
Ne intalnim cu bunicii si cautam un restaurant pentru a manca ceva bun si a ciocni, cu o oarecare intarziere, un pahar de „la multi ani” in cinstea zilei mele de nastere.
Dupa masa ploaia se mai linsiteste si avem din nou parte de o seara placuta, numai buna de plimbare si poze. Petra e deja obosita si bate in retragere din nou, odata cu bunicii, la somn. Ne adapostim si noi de inca o repriza de ploaie si, in compania unei sticle de vin, alegem destinatia urmatoarelor doua zile: un tur pe la lacurile din Salzkammergut.

Citeste si

Ziua 6

Ziua 8

In ultima dimineata la Garmisch se pare ca toata lumea s-a trezit cu un gand fix: “strange cortul cat e soare”! Cu totii se agita si misuna in jurul nostru asa ca intram si noi in ritmul colectiv, bucurosi de binecuvantarea uscata a razelor de soare. Numarul de corturi incepe sa se micsoreze ca prin miracol iar motoare de toate natiile se incarca din nou cu genti.
Dupa ce ducem primul rand de bagaje il las pe Alex cu Petra sa plece cu ultimele lucruri spre masina iar eu ma duc sa ma o iau pe Loona – asa o cheama pe Suzuki a mea. Ma uit in jur dupa un samaritean, se pare ca atunci cand am parcat-o pe intuneric nu am observat ca am lipit-o cu numarul de un gard si nu imi permite acum sa fac „hutza hutza” pentru a reusi manevra de coborare de pe cricul central. Un domn amabil zice „beauuuutiful” in timp ce se apropie de mine pentru a ma ajuta. Ranjesc sub camuflajul castii incercand sa o iau ca pe un compliment … poate ii place motocicleta?

In oras ne intalnim cu parintii mei, aflati pe drumul de inapoiere dintr-o lunga calatorie in Spania si Portugalia. Petra e atat de surescitata ca isi revede bunicii, dupa aproape 50 de zile de absenta, incat in prima faza nu ii recunoaste. Imi vine sa plang cand vad apoi imbratisarea plina de emotie intre un copil si o bunica si cand le aud pe amandoua razand cu hohote si vorbind mult, in cascade de povesti si glume. Imi aduc aminte de propria mea copilarie si o vad pe mama asa cum era atunci cand eram eu mica, o fire vesela, gata mereu sa faca din orice un bun pretext de ras.

Pornim la drum in formula inmultita, eu pe motor, masina in fata, masina in spate, mai rar asa o escorta. Iesirile din oras sunt cotropite de motociclete care se scurg in grupuri mari, in diverse directii. Nori negri sunt si ei o companie deja obisnuita de drum. Preocupata de ploaia care incepe si dorind sa ies cat mai repede din ea, accelerez ratand cu succes iesirea spre Villach. Alex, ramas in urma, e preocupat sa rezolve din mers o inundatie locala din masina, provocata de fatala combinatie dintre Petra si o sticla mare cu apa. Reusim in aceasta formula sa inaintam deja destul de multi kilometri pe care trebuie sa ii facem si inapoi. Odata scapati de autostrada uitam patania, drumul spre Hallstatt e o placere, e liber, e verde, urca in pante line spre munte si apoi coboara virajat inspre lac. Intram in orasul vechi imediat dupa o ploaie, strada e uda iar e aerul limpede si proaspat. Si aici am mai fost in ultimii doi ani, de aceea am facut rezervare pentru a treia oara la acelasi gasthaus cu varsta venerabila de 400 de ani, localizat ideal in inima istorica a asezarii, cu iesiri pe de o parte in piata mica si fermecatoare si pe cealalta parte spre lac. Hallstatt si-a aruncat o vraja asupra mea, chiar de la prima intalnire. De atunci traiesc un dor permanent fata de acest loc dintre munti, ape si nori si ma tem ca as fi grav pedepsita daca as trece prin Austria fara sa poposesc acolo macar pentru o noapte. Asa o obsesie trebuie fie clar vrajitorie!

Sa fie oare patroana pensiunii? Nu cred, are optzeci de ani dar nu are aspect de vrajitoare. Se scuza blajin, in putinele cuvinte in engleza pe care le stie, ca nu ne poate ajuta la maldarul de bagaje, aratand spre picioarele ei batrane. Noi suntem deja cam dezamagiti ca nu putem parca unde eram obisnuiti – ceva se construieste chiar acolo iar putinele locuri ramase au fost deja impartite intre doua hoteluri cu mai multi muschi si stele. Nu ne incanta nici macaralele pe care le-am gasit stricand peisajul unic al caselor suprapuse pe fasia ingusta si abrupta de pamant dintre stanca si lac. Camerele economice pe care le-am ales de data aceasta sunt si ele destul de modeste pentru pretul platit, datorat mai ales locatiei. Dar nimic din toate acestea nu imi tulbura linistea si incantarea ce m-a cuprins imediat ce am trecut de bariera ce marcheaza si limiteaza intrarea in batranul Hallstatt. Lasam bagajele, mancam ceva in camera si coboram sa sorbim o bere pe terasa ce da spre lac. Pe scaune sunt puse paturi moi si colorate, numai bune de aruncat pe umeri atunci cand aerul racoros de munte iti patrunde, pe nepregatite, pana aproape de oase.
Petra e atat de incantata de hranitul ratustelor si a lebedei incat stam cu inima cat un purice, temandu-ne sa nu cada in lac in timp ce se intinde la ele. Mai tarziu aflam ca lebada era lebadoi si ca fericitul se plimba linistit pe lac si se indoapa de la turisti, in timp ce soata lui clocea ouale in vazul incantat al asiaticilor ce o pozeaza ca pe un obiectiv turistic important.

In Hallstatt avem parte de prima noastra seara de porumbei. Petra se lipeste de bunici si vrea sa doarma cu ei in timp ce noi ramanem priponiti la o terasa si bem o bere bruna cu spuma groasa si savuroasa. Bun regasit Hallstatt, nu stiu ce ai facut si cum ai facut dar ne-ai vrajit sa ajungem iarasi la tine!

va continua

Citeste si

Ziua 4 si 5

Ziua 7

De dimineata inca mai cred ca am putea pleca devreme, in asa fel incat sa nu fie nevoie sa mergem pe autostrada. Visez de cateva zile la drumul spre Koflach si Judenburg, cu virajele, pantele si peisajele sale uluitoare. Insa operatiunea trezit – hranit – strans cort – curatat si uns lant – impachetat copil – dureaza pana pe la 12, asa ca decid resemnata sa urmam calea cea mai dreapta si sa reusim sa ajungem pe lumina in Garmisch.
Daca timpul nu e de partea noastra, vremea e. Avem soare ca sa strangem cortul uscat. Miracolul nu dureaza prea mult si tot drumul ii dau bice urmarita de un nor negru uracios. La un moment dat chiar incepe sa se scuture in capul meu si e destul de rece (imi spune Alex mai tarziu ca erau 14 grade). Nu am chef sa opresc si am dreptate, in curand ies din ploaie si intru intr-un tunel lung in care aerul cald ma incalzeste si ma usuca.
De pe autostrada iesim spre Bad Ausee si avem parte iarasi de drumuri asa cum ne plac. Norul ma ajunge din urma si simt ca nu va mai dura mult pana sa ma ude corespunzator. Caut un loc in care sa opresc si ma las in voia impulsului de a intra in oraselul St Gilgen. Totul arata foarte bine pe acolo si nu ne pare rau ca ne-am abatut putin de la sosea. Oprim pe malul lacului si apucam sa mancam o supa excelenta la terasa unui restaurant foarte cochet. Din nefericire norii intuneca peisajul si il impiedica pe Alex sa surprinda frumusetea locului in imagini, asa cum ar fi meritat.
Apuc sa ma echipez si pornim spre iesirea din oras. Scap de impactul cu o duba care da sa plece din locul in care era parcata, fara sa ma vada. O evit la milimetru si ma uit in spate: duba ramane intepenita de-a curmezisul drumului, soferul fiind evident surprins si speriat de ce era sa faca. Merg mai departe multumindu-le in gand lui Victor si Razvan si cursurilor de la Amkart. Iar ploaia care incepe sa se verse din abundenta mi se pare un fleac fata de perspectiva de a-mi fi adunat mobra si poate nu numai atat de pe jos.
Restul drumului o tine intr-o ploaie, mergem incetisor pentru ca e ud pe curbe iar vizibilitatea e mica. Macar atat timp cat trec prin padure apa e curata si nu trebuie sa ridic mana spre casca cu frecventa unui stergator la viteza mare. Nu scap insa de sportul acesta imediat ce intram din nou pe autostrada. Apa de sus nu mai curge dar e destul de multa pe jos pentru ca masinile sa o arunce in spate in panze fine ce imi acopera viziera cu o pacla jegoasa. Am mai spus ca urasc autostrazile?

Cu toata scurtarea drumului pe autostrada ajungem destul de tarziu la Garmisch. Orasul e plin de indicatoare directionale catre BMW Motorrad, indicatoare care la un moment dat separa clar masinile de motoare. La un semafor ne sfatuim cum sa procedam si Alex hotaraste sa se joace de-a motorul si sa negociem la intrare. Dam de acelasi roman ca anul trecut la bariera care separa din nou motocicletele de masini si ne intelegem destul de usor cu ei. Intram amandoi ca sa putem duce bagajele. Parchez provizoriu in spatele unor standuri, Alex la fel.
Incepe partea grea a expeditiei: caram bagaje, Alex pune cortul in graba, sub amenintarea unor picaturi, apoi fugim pentru a aduce si al doilea rand de bagaje. In zona a plouat deja binisor si continua sa ploua imediat ce terminam operatiuna campare. Locul pe care l-am gasit cu greu e la o bifurcatie intre doua alei de acces catre corturi si catre toalete, deci ne e clar ca ne vom simti calcati pe cap de fiecare persoana si motocicleta care va trece pe acolo. Noroi exista din plin peste tot si punem la cale strategii ingenioase de intrat in cort pentru a nu ne umple si restul lucrurilor cu aceasta materie pretioasa. Ne e foame si sete, asa ca nu ne grabim sa mutam masina si motorul. La cortul mare totul e bine organizat si chiar daca sunt foarte multi oameni, cozile se misca repede. Mancarea se alege separat, apoi berea sau sucul si cu toate te duci la o casa pentru a le plati. Un fel de autoservire nemteasca, bazata pe corectitudinea participantilor. La casa ti se dau biletele pentru fiecare obiect: te simti obligat de aceea sa duci toate instrumentele pe care le-ai folosit la mancat si baut, chiar daca sunt de unica folosinta, pentru a-ti recupera o suma importanta de bani. In acest fel se asigura nu numai corectitudinea dar si curatenia tipic nemteasca.
Ne inghesuim si noi la o masa si ne amuzam de Petra care musca cu pofta dintr-un wurst lung sub forma de hot dog. In cort incep concertele si ne-ar placea sa intram dar avem inca treaba. Mergem mai intai sa imi gasesc un loc de parcare si am bafta sa gasesc liber chiar la intrarea in parcarea principala, in care am stat si anul trecut. Petra ma convinge sa o iau pe motor si o plimb putin pe acolo, pana cand ajungem la parcare. Urmeaza apoi sa ne plimbe Alex pe amandoua cu masina destul de departe, la o parcare de masini situata in afara camping-ului. E deja tarziu si suntem franti, abia asteptam sa ne aruncam in noroi… hm, pardon, in cort. La baie Petra cerceteaza zona si descopera dusurile pe care bineinteles ca vrea sa le incerce. De parca nu ne-ar fi plouat suficient, facem dus ca sa fim si noi curate si civilizate la intalnirea cu noroiul.
Din cortul nostru se aude petrecerea de parca am fi acolo. Noi, adultii, ne uitam unul la altul oftand si facem remarci vis a vis de selectia foarte reusita de muzica ce se canta pe acolo. Luam pozitia de sardele, convingem copilul sa se cufunde in sacul de dormit si cel putin ea adoarme pe loc. Pe la unu noaptea se da stingerea la petrecere si auzim cum se scurge printre corturi omenirea aflata in diverse faze ale consumului, cu certitudine excesiv, de bere. Mai oftam odata si adormim si noi.

A doua zi incepe cat de cat luminoasa. Alex tasneste din cort si se duce sa faca poze, tratament de dimineata pe stomacul gol. Are si el dreptate pentru ca restul diminetii e un amestec de soare cu ploaie si momentele bune sunt pretioase. Ne plimbam pe la standuri, vedem motoare si accesorii, cautam pliante cu trasee moto. Petra trage la roata norocului si castiga o gramada de cadouri. Si ploua. Mai bem un suc, ne mai invartim pe acolo. Si ploua. Se apropie ora la care va incepe spectacolul lui Pfeiffer. Nu ploua, ce bine! Ne ducem spre zona de freestyle unde e un show cu biciclete. Constatam cu tristete ca e deja multa lume stransa si ca nu vedem nimic. Se pare ca posesorii de BMW sunt toti inalti, pe masura motoarelor. O ajutam pe Petra sa se strecoare in fata si ramanem undeva in spate zgariindu-ne pe ochi. Incepe spectacolul „maestrului”. Eu imi gasesc un loc in alta parte, pe niste trepte de unde vad ceva. Alex face poze cum poate, incercand sa ocoleasca umeri si capete care stau cu incapatanare in cale. Chris cade si de data aceasta in timp ce isi incalzeste in extrem cauciucurile. In rest … magie, galagie si fum mult, pot sa pariez ca Petra va abandona dar ma uimeste, rezista pana la capat si mai e si incantata pe deasupra.

Ne mai plimbam putin si comentam asupra numarului de vizitatori: e vizibil ca sunt mai multi ca anul trecut. Ce mai incolo si incoace, e clar ca e criza in Germania! Ziua trece fara sa fi apucat sa fac si eu un test drive, imi pare rau dar ma simt impacata ca nu i-am lasat singuri pe Alex si Petra, ca am intalnit cunoscuti din Romania si ca ne-am facut prieteni noi. Ne facem cinste reciproc cu bere in cortul mare … in timp ce afara ploua. Spre seara mergem in oras sa mancam ceva la restaurantul pe care il frecventam de doi ani, acum fiind al treilea. La noi se simte criza, preturile ni se par pentru prima data mari. Ne rasfatam totusi si ne oferim o masa calda.
La ora sase orasul e de mult in repaos, magazinele s-au inchis iar Petra e distrusa ca nu isi gaseste o jucarie de plus. Ne intoarcem in camping si ii iau un steag al Germaniei drept consolare si apoi ne dam amandoua pe o roata fara sa ne riscam viata, cu ajutorul unui mecanism ingenios. Mai vrea o data si inca o data. O smulg cu forta de acolo, ca sa mai lasam si alti copii mari sa se joace.
In scurt timp incepe din nou o ploaie torentiala. Lumea incearca sa se inghesuie in cortul mare insa se pare ca si capacitatea acestuia este depasita. Stam o vreme in picioare sub o umbrela mare, printre bancute, ploua prea tare ca sa ne incumetam sa mergem mai departe. Lumea deja nu se mai sinchiseste, toti stau pe bancile ude si isi vad de distractie. Balti uriase au depasit chiar si grilajele puse pe aleile dintre corturi, iar pe straduta de langa locul in care am campat s-a format un fel de parau. Evenimentul isi urmeaza si el cursul, incep concertele, dar ne vedem pusi in situatia de a ofta din nou si a ne retrage la somn odata cu gainile.

Citeste si:

Ziua 3

Ziua 6

Odata cu lumina incepe un concert incredibil de ciripeli, pe mai multe voci. Stau asa semiadormita si le ascult hipnotizata, nevenindu-mi sa cred ca sunt atat de aproape de natura. Am senzatia ca voi deschide fermoarul de la cort si ma voi trezi intr-o jungla. Simfonia de ciripeli nu reuseste sa imi strice de tot somnul, nici telefonul matinal pe care il primesc de la George care imi ureaza „la multi ani!”.

Cand ma trezesc cu adevarat descopar ca norii se imprastie si ca soarele da din coate sa imi faca ziua mai frumoasa. Mancam la micul dejun pizza ramasa de seara si ne pregatim rapid „bagajul” de balaceala. Intrarea e inclusa in pretul cazarii si dupa ce dam mult din maini in „discutia” cu sotul proprietar de camping, platim o garantie destul de mare pentru accesul la piscina – o bratara ce se pune la mana. Nu avem nevoie de ea pentru ca nu exista nici un fel de gard intre strand si camping. Sa nu mai zic ca si in camping se poate intra fara probleme printr-un drum neigradit pe care ne plimbasem seara. Mai departe nu comentez ca dau in subiecte legate de educatie si civilizatie si nu vreau sa imi stric amintirile.
Cand ajungem e destul de devreme si masinute speciale se plimba inca prin piscina copiilor curatind apa. Nu e aglomerat si nici nu ne calca nimeni pe picioare pana la pranz – oricum la cat de mare e locul, slabe sanse sa se umple vreodata. Un grup de copii devine, pentru Petra, un pachet de modele de rostogolire pe toboganul cu apa. Asta dupa ce, pana sa apara ei, a trebuit sa ii demonstram noi mai intai ca supravietuim, inainte de a-si „risca” ea propria viata.

Se apropie ora pranzului si ne hotaram sa o luam spre Rogner Bad Blumau, complexul hotelier cu piscine termale pe care l-am vizitat si anul trecut. O portie proaspata de nori incepe sa se adune, permitand insa in continuare soarelui sa isi faca de cap printre ei. Pe drum incerc sa ii explic Petrei ce e cu Hundertwasser dar imi dau seama ca imi e foarte greu, copilul nu pricepe prea bine nici ce e un arhitect, ce sa mai vorbim de concepte si alte lucruri abstracte. Cladirile colorate si strambe isi fac totusi treaba reusind sa o impresioneze asa cum o impresioneaza si ideea ca suntem pe iarba dar totodata pe acoperisurile altor cladiri. Nimic insa nu are un succes mai mare decat regatul piscinelor cu apa calda si „bulbucii”. Noua ne e foame dar trebuie sa mai amanam momentul mesei pentru a lasa sa se mai consume din fascinatia pe care o exercita diversele jeturi de apa ce tasnesc pe rand din apa, in variate moduri si locuri. Copilul alearga de colo colo si nu se sfieste de apa adanca, inotand asa cum poate, precum un catelus – stie si mai bine de atat dar de emotie a uitat – oricum e suficient cat sa razbeasca si sa se tina la supafata. Descoperim si piscina cu valuri iar Petra se arunca in ele cu acelasi curaj, desi acestea au cu adevarat forta marii si o dau jos destul de usor.
Din cand in cand ploua dar nu ne deranjeaza, ne mutam micul bagaj la interior unde e la fel de frumos. Spre seara descoperim si Vulcania, o alta piscina exterioara cu apa sarata plina de minerale si la radul ei foarte calda: 38 de grade. Din aceasta se poate sari direct in alt bazin cu apa mai rece. Nu ma incumet decat dupa ce vad cativa batrani facand asta si ma enervez zicandu-mi ca daca ei reusesc trebuie sa pot si eu. Senzatia e minunata, mai ales atunci cand te intorci de la rece la cald.

Ne balacim cu orele, printre raze de soare si picaturi, prin ape calde sau involburate, in decorul inspirat al unei arhitecturi pline de personalitate. E o aniversare mai mult ca perfecta dar, ca de obicei, prea scurta. Odata cu inserarea ne pregatim si noi de plecare si mai facem o plimbare ratacindu-ne, fara sa ne fi propus dar si fara sa ne para rau, printre acoperisuri si alte placute descoperiri. Gasim chiar si intrarea principala, cea pe care doi ani la rand nu am nimerit-o.
In timp ce coboram lenes spre parcare, pe aleea cu meri, facem pariuri de cate masini mai sunt la ora aceea tarzie. Petra e cea mai smechera: ne spune ca e surpriza si ca ne va declara numarul ei la fata locului. Ajunsi la masina Alex nu se poate abtine sa nu rada de ea.
Alex: sunt 15
Petra: exact la 15 ma gandisem, am castigat!
Alex: a, ba nu, sunt 16
Petra: tati, stii ceva, am gresit, la 16 ma gandisem, serios, crede-ma!
Alex: ba nu, eu am gresit, sunt 15 totusi
Petra: da, asa e, la 15 ma gandisem, te pacaleam mai devreme
… si discutia continua tot drumul spre camping, ba chiar si a doua zi Petra mai incearca sa ne convinga de sinceritatea ei si de evidenta faptului ca ea a castigat pariul.

Citeste si:

Ziua 2

Ziua 4 si 5

Ma trezesc cu ochii in soare. Cut! striga regizorul. Ai incurcat replicile.

De la capat: ma trezesc cu soarele in ochi. E o dimineata senina ce se anunta a fi caniculara. Proprietara pensiunii din Ungaria ne confirma: va fi soare si foarte cald, cel putin in Ungaria. Simt o nuanta de mila in vocea ei, se gandeste probabil la platosele de cavaler medieval in care ma voi imbraca, destinate protectiei la cazaturi “nedoritus”, nu si la grade celsius. Ne bucuram fara sa exageram, stiind ca avem inca multi kilometri de strabatut, distanta pe care vremea isi poate schimba infatisarea de oricate ori doreste.
Iesirea inapoi pe autostrada nu ne scuteste de peripetii. Eu fac stanga respectand indicatorul de Budapesta dar il vad pe Alex cum se precipita clipind des din faza lunga / faza scurta, fapt care ma determina sa intorc cu greu pe un drum destul de ingust. Il urmez si intuitia mi se adevereste, ne trezim pe autostrada in sensul spre Romania. Iesim dupa cativa kilometri, din nou spre Lajosemizse. Ca sa mai pierdem putin timp, de data aceasta refuz eu sa intorc pe sensul bun si o iau din nou prin oras, cu masina facand fete fete in spatele meu. Ma intorc pe drumul pe care o luasem initial, mai mult din dorinta de a-mi dovedi ca era ok si pe acolo. Mergem pe un drum national frumos si simt cum ma frige din spate privirea lui Alex. In scurt timp apare insa si o iesire spre autostrada si lucrurile intra in normal. Energiile negative se topesc in aer si autostrada se intinde din ce in ce mai incinsa in fata. La intrarea in Austria simt deja ca dau in fiert asa ca anunt hotarat ca eu nu mai merg pe autostrada, ca prefer sa o luam pe alte drumuri pe care sa mai pot si respira. Depasim momentul cu: „acum imi spui, dar cand am facut traseul impreuna de ce nu mi-ai zis?” si hotaram de comun acord un nou parcurs, in timp ce soarele ma perpeleste la foc constant in costumul meu „de vara” … negru la culoare.

Drumul se dovedeste, asa cum am sperat, de vis. Trecem mai intai prin localitatile cochete si linistite de pe langa Neusiedler See, dupa care urmeaza un drum superb (B50) prin campie ce se transforma treptat in padure. Depasesc un alai de masini proptit cuminte in spatele unui utilaj agricol si il astept pe Alex pe un drum umbrit, unde se simte miros de brazi si se aude susurul unui parau. Apare si Alex, mai aruncam un ochi pe harta si continuam prin Oberpullendorf si Oberwart, alte zone superbe.

Cerul nu mai arata atat de limpede si prietenos iar pe masura ce ne apropiem de Furstenfeld devine din ce in ce mai evident ca va ploua. Vine ploaia, bine nu-mi pare! Abia s-a mai racorit aerul si chiar nu simt nevoia sa ma ude. Din Stegersbach o luam pe un drum mai mic urcand spre localitati pe care cu greu le vezi pe harta dar in care iti vine sa opresti si sa uiti de tine pe acolo, macar o zi.

In cele din urma ajungem la Furstenfeld si gasim foarte usor camping-ul despre care citisem pe net. Ne uitam precum doua animale mancatoare de iarba si producatoare de lapte la portile inchise, nestiind cum sa procedam pentru a trece de ele. Apasam singurul buton care se dovedeste a fi o sonerie, spunem cuvantul magic: „camping” si Sesam se deschide catre un loc de vis: pe stanga apare un lac-piscina enorm, cu trambuline, tobogane si tot felul de chestii gonflabile uriase plutind la suprafata. Gazonul verde si padurea completeaza din abundenta, prin spatii generoase, peisajul. Ajungem la a doua poarta care se deschide automat cand ne apropiem de ea.
Campingul este detinut de o familie. Avem noroc sa fie in tura sotia, adica membrul familiei care vorbeste engleza. Ne intelegem bine cu ea, ne arata unde ar fi bine sa punem cortul si ca e loc si de masina mea si de motorul lui Alex. Zambim si se prinde ca a incurcat putin posesorii, dar nu mai lungim vorba. Ne spune ca ar fi bine sa ne grabim sa ne montam cortul, urmand sa rezolvam ulterior cu actele. Intre timp tunetele se intetesc iar norii incep sa se stoarca incet deasupra noastra. Nu era prima ploaie din ziua respectiva, asa ca incercarile noastre de a evita noroiul si de a intinde cortul fara sa se ude cred ca erau de-a dreptul hilare. Misiunea e indeplinita: cortul e pus cam stramb dar vertical inainte sa inceapa sa toarne.

La culcare salteaua se dovedeste a fi neincapatoare pentru trei persoane, firesc de altfel, e de doua persoane. O lipim intr-o parte de cort pentru a nu scapa copilul pe jos si ne luam pozitia de sardele. In timpul noptii eu si Alex ne miscam sincron de pe o parte pe alta in timp ce ploaia canta neobosita pe cort. Inghesuiala ne prinde totusi bine la temperatura destul de scazuta iar somnul nu e greu de obtinut cu atata aer curat in jur.

Citeste si:

Ziua 1

Ziua 3

PRIMA ZI

Pe 30 iunie ceasul suna la patru dimineata. Ca de obicei cand ma mananca dorul de duca, nu mi se pare nimic in neregula cu ora si nici nu simt ca as da un regat pentru inca 5 minute de somn. Afara incepe deja sa se lumineze si inca nu ploua. Suntem pregatiti sufleteste pentru o excursie botezata de ploi. Prea multe prognoze anunta asta ca sa nu credem, iar udatura pare garantata cu acte in regula prin toate locurile in care ne-am propus sa ajungem. Dar asa cum ora patru pare o ora fireasca de trezire tot asa putina – sau multa? – ploaie nu are nici o sansa sa ne taie din avant si din placerea de a o lua din loc.
Petra, pui de calatori, se trezeste mai usor ca niciodata si incepe sa turuie, cu vocea aceea pitigaiata de somn, revarsand in urechile noastre inca amortite o cascada de cuvinte ce ne inveseleste dimineata.
Pastrandu-mi optimismul si speranta cea longeviva refuz sa imi pun costumul de ploaie. Ma urc pe motor, copilul este ambalat in scaunul de masina si prins cu centura, Alex e la volan, toata lumea este la locul ei si gata de drum. Bineinteles ca imediat ce iesim pe autostrada incepe si ploaia. O infrunt putin sperand sa ies de sub nor dar constat ca nu tine si trag pe dreapta. Alex imi sare in ajutor pentru a se uda si el si a-mi pune mai repede cu fundul in fata pantalonii de ploaie. Geaca nimereste in pozitia potrivita, noroc cu unicul fermoar. Remediez problema la urmatoarea oprire si desi ploaia ramane pana la urma in spatele nostru pastrez cel de-al doilea rand de haine pe mine pentru ca e destul de frig. In fata, Dealul Negru pare cuprins de ceata dar descoperim cu bucurie ca nu trecem decat prin urmele unei ploi, cu nori abandonati printre vai si cerul ramas senin in urma lor. Pe Valea Oltului traiesc din nou scena tirului intalnit ochi in ochi pe contrasens, dupa o curba, dar scap teafara multumind calduros pentru silueta supla a motocicletei.
Pe drum urmarim OMV-uri sau Petrom V-uri pentru locurile de joaca pe care Petra le cucereste cu bucurie de fiecare data cand oprim. E deja foarte cald. Nori negri ne ameninta tot drumul dar reusim sa mergem in continuare pe soare si uscat. Drumul e superb, foarte bine asfaltat, sinuos si liber, adica tot ce vrei ca sa te simti bine. Portiunea de dupa Sibiu e un mic cosmar, merg toti ca nebunii de parca ar fi curse intre camioane si masini. Ne hotaram sa ramanem spectatori la cursa, urmarind frumos de pe banda din dreapta bolizii de diverse forme si dimensiuni. Nu aflam care e linia de sosire si nici care e premiul dar la un moment dat soseaua se elibereaza din nou si ne continuam cu placere plimbarea.
Ne dam seama ca am ajuns destul de devreme aproape de Arad si ca am putea trece in Ungaria, desi nu ne planificasem asta. Ii sunam pe ai mei pentru a afla unde s-au cazat ei cand au iesit din tara si ne dau indicatii, pare destul de simplu. Mie nu imi vine sa cred ca voi reusi sa ajung aproape de Budapesta dar imi propun sa incerc macar. Ma simt foarte bine si as merge oricat dar sunt constienta ca la un moment dat tot voi obosi. Ma intalnesc a treia oara pe drum cu acelasi motociclist care imi face un semn admirativ de „OK!!!” – ma intreb de ce oare, o fi ghicit unde vreau sa ajung azi?
Inainte de Arad incepe coada. Se merge binisor dar nu mai e loc de depasit, coloana din fata e prea lunga ca sa merite efortul si atat timp cat se pastreaza o viteza buna stam linistiti in sir pana aproape de vama. Alimentam in graba, norii negri sunt mai aproape de noi ca niciodata, tuna si fulgera. Nu suna prea bine asa ca o convingem pe Petra sa se dea jos de pe tobogan si o luam repejor spre granita.
La controlul pasapoartelor vamesii raman interzisi de combinatia in care calatoreste familia noastra, se cheama unii pe altii si ne arata cu degetul zicand repetat: „unusual”sau „look, what a family” ! In mirarea lor uita sa imi ceara sa scot casca si ne vine sa radem stiind cate precautii se iau de obicei atunci cand e un copil la mijloc.
Pana la autostrada mergem mai regulamentar decat politia care asteapta in cateva echipaje sa prinda orice mica abatere. Pe autostrada timpul si kilometrii se scurg repede si in curand iesim la Lajosemizse pentru a cauta pensiunea pe care ne-o recomandasera parintii. Mergem vreo 5-8 kilometri si suntem descumpaniti ca nu vedem nici un semn prin oras asa cum ni se promisese. Aproape ca ne pierdem speranta cand vedem o tablita mica pe un copac pe care scrie raspunsul castigator: Ida Panzio. Asta e! Facem dreapta si imediat intram intr-o curte superba. Auzim din nou „unusual” atunci cand proprietara isi da seama ca eu sunt aceea care conduce motorul, imi povesteste de alti motociclisti care au mai trecut pe acolo, ma intreaba daca reusim sa mergem impreuna dat fiind ca motorul e mai iute ca masina si ii raspund, atat cat ma pricep in engleza, ca mai depinde si de om, nu doar de caii putere.
Ne cazam cu 40 de euro intr-o camera a la Ikea, foarte curata si mai mare decat am fi avut nevoie: pat dublu, pat pentru copil, canapea, birou mare, televizor. Privelistea in gradina este superba iar Petra alearga deja fericita prin iarba frumos tunsa si face poze cot la cot cu tati. Dupa sesiunea foto Alex fuge sa ia o bere rece si incropim o masa afara, pe o bancuta, pana cand tantarii ne alunga in interior.
Se intampla si miracolul ca Petra sa ceara la nani si sa ne puna sa stingem luminile. Aprindem doua veioze si mai stam putin de vorba in timp ce mititica aproape ca sforaie. Alex e multumit ca e cuminte in masina, doar jucariile nu prea vor sa fie cuminti si evadeaza cu succes peste tot.
Eu sunt multumita ca am facut 750 de kilometri si nu ma simt inca infranta, as mai fi mers daca ar fi avut sens. Terminam berea si adormim si noi satisfacuti de ziua care de obicei era cea mai grea dar care a trecut nesperat de frumos si usor. Noapte buna Familia F!

Citeste continuarea

Ziua 2