Voi păstra aşadar sentimentul dobândit – de turist – şi vă voi plimba pentru o zi prin Bucureşti, dar nu ca ghid ci ca simplu turist. Drum bun!

Sună cocoşul. Aţi înţeles bine, cocoşul nu poate să sune, dar alarma tip cucurigu de la telefon e capabilă să mă scoată dintr-un vis în care mi-ar fi plăcut să mai zăbovesc. Ieri acelaşi instrument afurisit îmi cânta cucurigu cot la cot cu un cocoş în carne şi pene, pe la 5 dimineaţa, în Sibiu. Aşa că acum îmi este atât de somn încât nici nu recunosc patul în care mă trezesc. Scuzabil, astăzi sunt turist. Din fericire pentru Alex, pe el în recunosc şi nu îl iau la palme.

Plecăm spre Piaţa Victoriei, de unde ne va prelua autocarul. Nimerim metroul, ajungem primii, cu 10 minute înainte de vreme. Îl ochim pe Cezar, aflat şi el întâmplător prin Bucureşti şi stăm puţin la umbra unui panou publicitar, până apare autocarul şi ceilalţi „turişti”. O parte mică dintre cei care participă chiar au sosit din Timişoara, făcându-i de ruşine pe cei care nu au fost în stare să îşi onoreze promisiunea deşi nu ar fi avut nevoie de avion pentru asta.

Ce bine e în autocar, în sfârşit răcoare! Oau, avem şi un ghid, e chiar drăguţ, ar fi bine să ocupăm locurile din faţă, ca tocilarii, să vedem mai bine! Pardon, am vrut să zic auzim!

Cum? Am ajuns deja la Cotroceni? Cotroceni sau aeroport? În fine, trec de control, îmi piuie zdrăngănelele de la gât şi asta îi derutează, uită să mă caute de mitraliera pitită în adidaşi. Pe aici am mai fost în altă excursie despre care am povestit deja cu toate acestea mă bucur mult să văd că vom avea acelaşi ghid. Ceilalţi sunt şi ei de aceeaşi părere, ceva din pasiunea şi din cunoştinţele doamnei ni se fixează fără efort în memorie, ba mai învăţăm sau ne mai reamintim şi puţină istorie! Cum spuneam şi în articolul mai vechi, o vizită la Cotroceni face bine la sentimentul de român şi îţi mai ridică respectul de sine! Din păcate poze care să surprindă sentimentul nu avem şi nici imagini cu interioarele. Vă arăt totuşi câţiva dintre românii care au fost fericiţi cu acest tur.

[o galerie amplă cu cei surprinşi de paparazzi la acest eveniment găsiţi în galeria Oameni #prinbucurestiulmeu]

Nu m-ar fi deranjat nici o plimbare prin fostele grădini ale palatului, adică în Grădina Botanică, pe unde mikapana s-a pierdut în căutarea identităţii uitate (atenţie aşadar, la Cotroceni nu se intră fără buletin!) şi de unde a venit cu ceva flori foarte frumoase, în formă digitală. Din păcate nu avem parte de o plimbare în grup pe acolo dar mă consolez cu gândul că vom ajunge în Herăstrău, la Muzeul Satului. Abia ce m-am întors de la Sibiu, unde am reuşit să văd muzeul Astra şi chiar sunt curioasă să fac o comparaţie proaspătă. Bucuria e şi mai mare când văd că se sărbătoresc zilele Maramureşului, bucurie acompaniată de un dor subit de acele meleaguri. Nu mă ţine prea mult entuziasmul şi nici dorul pentru că urmează un fel de maraton în care ghidul se străduie să respire cât mai puţin şi să ne spună cât mai multe şi alergăm de colo colo… Nu mai avem timp, trebuie să fim la oră fixă la Palatul Parlamentului.

[mai multe imagini la Muzeul Satului #prinbucureştiulmeu]

La Palatul Parlamentului observ diferenţa clară între un ghid bun, pasionat de ceea ce are de arătat (cum a fost cel de la Cotroceni) şi unul care nu face eforturi prea mari să înlăture plictiseala şi ne prezinte partea oficială a monstrului numit şi Casa Poporului. Prea mare, prea ornamentat, prea încărcat, prea de tot! Am mai fost şi pe aici acum mulţi ani dar trăiesc acelaşi sentiment de greutate în stomac, de parcă aş fi mâncat prea mult dulce. Să lăsăm pozele să intre în detalii.

[muuult mai multe imagini la Palatul Parlamentului #prinbucureştiulmeu]

Bine că ieşim la un moment dat pe balcon şi ne mai relaxăm pozând artistic cu faţa sau cu spatele la bulevardul celor mai odioase fântâni pe care le-am văzut vreodată!

[galeria completă aici: Oameni #prinbucurestiulmeu]

Şi chiar dacă am mai fi putut nu cred că am mai fi vrut să continuăm. Incursiunea prin trei muzee pare deja a fi cam mult pentru o zi. În urma votului general, mai facem doar o plimbare cu autocarul prin Bucureştiul despre care Ionuţ încă reuşeşte să ne ofere informaţii interesante!

Se ştie că dragostea trece prin stomac (sau prin vene pentru cei care preferă alcoolul pe stomacul gol) şi acest lucru este valabil şi în relaţia cu un oraş. Bucureştiul te poate hrăni bine, chiar dacă de cele mai multe ori e destul de pretenţios la preţuri. Am invadat aşadar restaurantul Kopel’s de unde am plecat aproape ultimii, lăsând-o în urmă doar pe Corina, căreia îi mulţumim foarte foarte mult pentru această minunată zi.

Tot la capitolul mulţumiri intră şi Paralela 45 care ne-a pus autocarul la scară, Norc.ro pentru că ne-a deschis uşile la vizitat şi pozat pe principiul „gratis mamă soacră”,  Hotel Răzvan care ne-a pregătit pacheţelele şi ne-a potolit foamea şi setea, Hotel Stil şi Blue Air pentru că au reuşit să împrietenească şi oameni din Timişoara cu Bucureştiul.

Voi încerca mai jos să centralizez şi cele mai faine articole publicate în urma acestei zile (pe care am apucat să le citesc, îmi cer scuze dar ştiu că îmi va fi imposibil să pun pe toată lumea în listă):

Prin Bucurestiul meu – un articol foarte bine documentat de Petrus Lungu

Sari. Stai un tur. Porneste la drum – un fel de sus jos în cuvinte inspirate, autor Alina Constantinescu

O zi #prinbucurestiulmeu – o incursiune vioaie si cu mult umor de la Dan Lucian Stefancu

Turist prin Bucureştiul lor – un început promiţător de poveste la care abia aştept continuarea, scris de Nebuloasa

Bucureşti – ziua unu – începutul unui serial pe care merită să îl urmăriţi, povestit de Tomata cu scufiţă

Cum a fost prin Bucureştiul meu - un rezumat perfect al tuturor articolelor postat pe Norc Blog

Mulţumesc! de Corina Georgescu. Noi îţi mulţumim încă o dată!

Mai completăm pe măsură ce mai descoperim…

În acest week-end Bucureştiul a fost mai plin de evenimente ca oricând. Să nu fi făcut nimic altceva decât să mă plimb toată ziua şi tot nu aş fi putut sa le cuprind pe toate. Colac peste pupăză doamna vreme s-a hotărât să lovească oraşul cu nişte temperaturi sahariene greu de suportat.

Aşa că am început cu o plimbare nocturnă, datorată Nopţii albe a galeriilor. Ne-am întâlnit mai întâi în oraş, ca să ne răcorim cu o limonadă la una dintre terasele din centrul vechi. Cred că nu am simţit niciodată mai puternic conceptul de “străin în oraşul meu” ca în momentul în care am pătruns pe străzile vechi şi am văzut amploarea pe care a luat-o fenomenul terăsistic – criză mare la Bucureşti! Valuri de lume pe drum, mese pline, sâni care dau pe afară, celulită rebelă scoasă la plimbare dar şi multe, foarte multe fete frumoase!

După ce ne-am revenit din şoc, ne-am îndreptat către Cărtureşti, purtaţi de intuiţia lui Alex că acolo vom găsi mai multe detalii despre expoziţiile şi galeriile incluse în acest program. Nu îmi explic de ce dar ceea ce găsisem pe internet era extrem de sumar şi aş fi vrut să am nişte criterii după care să putem hotărî încotro ne vor duce paşii.

Până acolo am străbătut Verona şi am prins puţin din finalul primei zile de Streedelivery. Ceva jocuri cu focul, mai puţin impresionante ca cele pe care le-am văzut la Festivalul luminii din Cluj, o intalnire cu Marian, la Desculţ în iarbă şi cam atât. Voi reveni asupra acestui subiect mai jos.

Alex a avut dreptate, la Cărtureşti am găsit toate detaliile şi totodata cea mai interesantă expoziţie a serii. Un artist de calitate – Valeriu Mladin,  un concept foarte interesant, o abordare inedită a autografului, realizat prin fotografierea alături de vizitatori, în cadrul unui tablou. Numită 44, expoziţia tratează algerea unui preşedinte de culoare (apropo, portretele sunt realizate din cacao), Africa, dezarmarea…

Am pornit apoi spre Teatrul Naţional, trecând pe un Bălcescu plin de motociclete cu tobe pocnind demonstrativ, tricouri ridicate până la ceafă şi pasagere cochete cu funduleţe bombate. Pe trotuar invazie de lăcuste, neintimidate se pare de zgomotul ţevilor de eşapament.

În faţa hotelului Intercontinental am bălit în faţa, spatele, lateralele şi toate unghiurile posibile din care am putut privi bijuteriile masive de mai jos, venite din Arabia Saudită. Ne-am şters la gură şi am mărit distanţa când am văzut că începe să se uite ciudat portarul la noi.

La Teatrul Naţional, urcând pe scări spre Lăptăria lui Enache (ca să mai eliminăm din efectele nocive ale unei şaorme îngurgitate pe drum) am identificat locul în care se afla expoziţia de fotografie de dans. Accesul până la ea trist, încăperea alocată tristă şi ea, ucigând aproape ideea deosebită de prezentare: de pe podea, imagini frumoase alb negru, în casetele lor luminoase, trăgeau cu ochiul pe sub fustele vizitatorilor. Mi-ar fi plăcut să fie mai mari, mi-ar fi plăcut să nu se vada firele electrice pe sub un scotch gri şi deprimant care circula printre casete, mi-ar fi plăcut ca o astfel de idee să fie pusă mai bine în valoare de un spaţiu modern şi curat.

La parterul Teatrului Naţional era şi expoziţia Call for Projects and Call for dossier, un fel de colecţie mai naivă, mai puţin matură, în modul acela de a înţelege şi aborda arta modernă pe care eu nu îl gust oricât m-aş strădui.

Pasajul de la Univesritate ne-a surprins cu imagini şi detalii şocante de la mineriadă

Am încheiat scurta selecţie a galeriilor închizând cercul, pe Strada Şelari, unde imediat după Curtea Sticlarilor am găsit expoziţia 10/1 (Bogdan Bîrgovan) cu fotografii din garsonierele unui bloc , reprezentând interioarele mai comuniste sau mai minimaliste şi ocupanţii acestora. Idee bună care ar fi meritat mai mult din punct de vedere al realizării fotografiilor, căldură maximă.

Pe stradă, chiar dacă trecuse de ora 2 noaptea, lumea era în vervă. Cluburile parcă se luaseră la întrecere pentru a-şi distra clienţii, muzica duduia de peste tot, fetele dansau pe baruri la interior în timp ce alţii dansau chiar şi afară. Ce mai atâta artă! Ne-am odihnit şi noi picioarele preţ de o bere de 330 ml (aşa păţeşti când nu întrebi) şi am pornit obosiţi spre casa…

Am ajuns din nou pe Bălcescu unde lăcustele fuseseră între timp doborâte, apoi pe Verona, unde am mărit pasul dezgustaţi de mizeria rămasă în urma primei zile de Streetdelivery. Ni s-a părut inadmisibil ca atât participanţii cât şi organizatorii să accepte să organizeze un eveniment în astfel de condiţii! Am revenit acolo duminică, de dragul celor de la Sound, pe care am apucat să îi vedem puţin cântând. Ne-am bucurat să le revedem pe prietenele de la Gia , să îl cunoaştem personal pe Adrian Ciubotaru care ne-a vorbit cu multă pasiune despre proiectul pe care îl ştie deja toată lumea, Lecturi urbane.

Din păcate, am plecat de acolo cu un gust la fel de amestecat, dulce amar. Dulce de la atîtea idei bune şi oameni care vor să schimbe ceva în ţara asta, amar de la omniprezenta mizerie – niciun coş de gunoi, firme de salubrizare care nu vin să faca ceea ce trebuie să facă, organizatori care ar fi trebuit sa prevadă astfel de probleme, expozanţi care nu trebuie să aştepte pe alticeva să le facă curat pe mese.. şamd. Idei frumoase într-un ambalaj rupt, murdar, la fel cum e şi toată ţara asta.

Văzând eu cum stă treaba mă decid să combat acest fenomen şi să ies din casă. Afară nu e de loc îmbietor pentru o plimbare dar sunt datoare cu măcar o „excursie” pe săptămână în Bucureşti aşa că închid ciocul şi mă pregătesc de joc de glezne. Mă gândesc de câteva ori înainte de a decide traseul zilei. Lucru care, ca să vezi şi să nu crezi, îmi mai mănâncă o oră.

Deci aşa nu se mai poate, trebuie să iau măsuri. Renunţ la masă, mă îmbrac pe fugă, îmi iau ghidul şi uitându-mă la aerul gri de afară şi la temperatura albastră din termometru mă hotărăsc să aleg o zonă frumoasă a oraşului. O voi lua pe Calea Victoriei. Şi ce ar fi să merg într-un loc în care timpul stă iar ceea ce era frumos acum o sută de ani e frumos şi acum?

Muzeul Naţional de Artă al României ar fi destinaţia perfectă pentru o după-amiază ruptă de timp.

Calea Victoriei a atât de plină de maşini încât nici poze nu pot să fac. Nu e mare pierdere, cu săpuniera pe care o am la mine nici nu ar ieşi cine ştie ce pe lumina aceasta tristă. Înainte să ajung la Palatul Regal, gazda muzeului, mă atrage meniul din faţa librăriei Humanitas, un loc în care cărţile se servesc pe post de aperitiv, fel principal sau desert. Foarte drăguţă ideea! Mă plimb puţin prin mirosul iubit de carte proaspăt tipărită, apoi arunc un ochi şi la Librăria Engleză Anthony Frost. Atâtea cărţi la un loc îmi dau palpitaţii aşa că decid să mă reculeg alături, în biserica Kretzulescu. Deşi e unul dintre cele mai importante şi vechi monumente ale oraşului, locul nu are aer turistic. O doamnă împătureşte nestingherită mănunchiuri de lumânări în hârtie de ziar, alta intră pătrunsă de credinţă pentru a-şi spune rugăciunea. Le văd simţindu-se ca la ele acasă şi am senzaţia că sunt un intrus puţin ciudat, cum stau eu acolo şi mă uit cu interes pe pereţi, căutând ceea ce a rămas din picturile lui Tattarescu. La ieşire studiez şi fresca din pridvor care ilustrează scene din apocalipsă, subiect mai puţin obişnuit – aşa aflu de pe un afiş informativ.

Cu tematica religioasă urmează să mă mai reîntâlnesc din belşug în Muzeul Naţional de Artă, dar nu am ajuns încă acolo.

Vreau mai întâi să recomand vizita la acest muzeu. Iar celor care au uitat, să le reamintesc faptul că România nu are doar peisaje extraordinare locuite de cine nu trebuie. România are şi a avut artişti pe care ar fi bine să nu uităm să îi luăm în calcul la bilanţ, atunci când suntem dezamăgiţi sau obosiţi de ceea ce vedem în jur.

Gata, am spus-o şi pe asta, acum pot începe propria mea vizită la muzeu.

Înainte să intru în galeriile de artă românească (veche şi modernă) optez pentru o „Călătorie în Bretania”, o expoziţie temporară disponibilă până pe 7 februarie 2010, despre care voi scrie separat. Dat fiind că suntem în curând în concedii şi că muzeul este deschis şi în week-end, nu văd care ar fi scuzele să nu treceţi să o vedeţi. Asta dacă vă place pictura. Nu am fost niciodată adepta îndopării cu artă că aşa dă bine la “portofoliu”. Muzeele lumii sunt asediate la propriu de omenire dornică să vadă artă, însă am îndoieli că absolut toţi cei care fac cozile la astfel de locuri ştiu cu adevărat de ce vin acolo.

În Bucureşti nu ai problemă asta: în tot muzeul întâlnesc încă 2 fete. Şi sunt atent supravegheată, la fiecare pas, de o armată de paznici ai sălilor, că tot nu au ce face. Personalul este deosebit de amabil, lucru care mă surprinde în mod plăcut. E cald, e bine, sălile nu sunt cu nimic mai prejos de alte muzee pe care le-am mai vizitat în lume, lucrările sunt bine puse în valoare. Încerc să regăsesc impresii de acum aproximativ 11 ani, când am mai fost acolo, dar memoria nu mă ajută. Mă bucur aşadar de avantajele senilităţii şi sunt încântată de parcă aş fi la prima întâlnire.

Înainte să ajung la galeria de artă modernă fac o incursiune şi prin arta românească veche, reprezentată mai ales de artă bisericească, icoane, fresce, jilţuri, bijuterii sau vase de cositor, dar şi uşi sau masive iconostase. Frumos este cel de la vechea biserică Cotroceni dar şi mai tare mă impresionează cel din lemn de nuc de la fosta biserică Hanul lui Şerban Vodă, demolată în a doua jumătate a secolului XIX. Nu îmi amintesc să fi auzit de o astfel de expoziţie în altă parte, un loc în care sunt adunate amintiri sau ceea ce a mai putut fi salvat din furia demolărilor. Nu văd de ce ar trebui să existe – prin Europa cel puţin tind să cred că locurile de cult au fost păstrate, îngrijite, promovate, nu omorâte.

La etajul doi puţina cultură artistică pe care o am mă ajută să recunosc stiluri şi tablouri, să mă emoţionez în faţa operelor lui Grigorescu, Aman, Luchian, Tonitza, Brâncuşi sau Paciurea – atât de sensibile, atât de vii. Măcar pentru un moment, măcar pentru câteva ore simt că timpul poate fi învins. Şi că astfel de valori nu au nevoie de twitter sau facebook pentru a supravieţui. Multe alte nume şi opere importante din pictura sau sculptura românească îmi confirmă acest gând, vă las să le descoperiţi singuri, dacă nu aţi făcut-o deja.

Chiar dacă atunci când mă uit la ceas mă surprinde să văd că au trecut cel puţin trei ore de când sunt acolo, nu mai am senzaţia că timpul mi-a fost furat. Atunci când este investit în artă, chiar dacă doar de pe poziţia de admirator, timpul devine prietenul meu cel mai bun. Nu are sens acum să bag râcă şi să spun ca nu am mai reuşit să ajung şi în restul locurilor pe care le trecusem pe lista. Cel puţin până mâine nu ne mai certăm!

Articole similare:

Strain in orasul meu prima zi

Strain in orasul meu – ziua 2

Strain in orasul meu – ziua 3

Strain in orasul meu – ziua 4

Strain in orasul meu – ziua 5

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2009

Ti-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Iţi mulţumim!

Micul parc din jurul bisericii Sfântul Gheorghe Nou este liniştit, o oază în mijlocul agitatului centru. Citesc în ghid: „Înăuntrul locaşului este îngropat voievodul martir Constantin Brâncoveanu, ctitorul bisericii (1706, refăcută succesiv), şi tot aici găsim o relicvă creştină milenară: mâna Sfântului Nicolae.” Interesant, îmi spun că merită să arunc un ochi şi mă îndrept spre intrare, acolo unde bannerele religioase de pe pereţi mă deranjează rău, un fel de nucă în peretele unei arhitecturi vechi şi frumoase.

Nici interiorul nu reuşeşte să îmi lase o impresie prea plăcuta, dar să acordăm circumstanţe atenuante: se lucrează. Nu reuşesc să văd decât mâna sfântului (şi pe asta o găsesc cu greu deşi e chiar în faţa mea), mormintele fiind acoperite de schele. Singurul lucru care reţine atenţia este magazinul cu obiecte şi cărţi religioase, restul pare aglomerat şi prost pus în valoare. Sper că odată cu renovarea se va regândi şi aranjarea în spaţiu. Mă simt mai bine la ieşire, în timp ce privesc platanii mari ce stau în faţa bisericii de cine ştie când.

Mai dau un ocol şi mă întreb ce caută aparatele de aer condiţionat sub fiecare fereastră a bisericii, de parcă ar fi vorba de o clădire de birouri. Tipic românesc, am văzut asta deja în atât de multe locuri încât ar trebui să nu mă mai mire: cutii oribile din care curge apă, plasate fără nici o grijă pentru estetic, stricând aspectul celor frumoase clădiri.

Plec mai departe şi în jurul bisericii mai descopăr câteva probe interesante de arhitectură, clădiri renovate recent dar la fel de abandonate. Din nou nu am răspuns la „de ce-ul” care îmi stă pe limbă din prima zi a acestei incursiuni în Bucureşti.

Ajung pe Calea Moşilor, spre capătul ei, aproape de Cocor. Capete de adolescenţi înconjurate de ornamente florale mă privesc de undeva de departe, din timp, de pe faţada clădirii care găzduieşte la parter magazinul Himalaya. Mă tentează să fac o vizită mai puţin turistică magazinului dar mă abţin şi prefer să mai zăbovesc privind în ochi aceste feţe cărora puţini le mai acordă atenţie. Există locuri în lume unde o astfel de arhitectură ar fi transformată într-o atracţie turistică (de exemplu în Colmar, Franţa, există La Maison des Tetes – casa cu capete – pe care toată lumea merge să o admire) – la noi, pe Calea Moşilor, foiesc camioane iar trecătorii păşesc grăbiţi, cu ochii în jos. Vechile proprietăţi îşi caută fără şanse chiriaşi, cine ar sta cu chirie într-un imobil care nu a mai fost renovat de atâta amar de vreme?

În schimb, la doi paşi mai încolo e mare agitaţie şi vânzoleală, în jurul magazinului Cocor, un viitor centru de lux în mijlocul unei zone în ruină. Contrastele din Bucureşti nu încetează să mă uimească. În spatele magazinului, găseşti str Bărăţiei, alt cimitir de case vechi devenite coş de gunoi şi toalete, mirosul îmi dă acest indiciu… şi nu numai.

O pornesc cu speranţe mai mari spre Curtea Veche, unde nu am intrat niciodată. Mă plimb puţin prin istorie, prin ceea ce a mai rămas din palatul lui Brâncoveanu. Citesc că există şi ziduri din vremea lui Vlad Ţepeş sau Mircea Ciobanul dar nu reuşesc să fac prea bine deosebirea. Sunt singură printre ruine. Eu şi un afiş care nu mă ajută prea mult ca să înţeleg ce văd. E un fel de plan al locului dar ori e prea frig ca să mai pot gândi ori e prea confuz pentru o minte de turist. Plec la fel de nelămurită şi fără pic de entuziasm. Deci asta e Curtea veche, bun, asta-i tot?

Biserica de la Curtea Veche mai salvează locul, este frumoasă şi bine păstrată.

În schimb Hanul lui Manuc are porţile închise şi nu pare să fie prea vesel iar Cafeneaua Veche e şi ea părăsită. Craii de Curtea Veche, locul în care a lucrat Eminescu la ziarul Timpul, are obloanele lăsate şi în general strada stă cu ochii închişi (probabil nu mai suportă să vadă mizeria din jur), trezită doar pe alocuri de câte un restaurant care a avut puterea de a investi şi a transforma locul într-o atracţie. Nici Curtea Sticlarilor nu mai e ce a fost, chiar dacă berăriile de acolo au transformat-o într-un loc popular şi vizitat. Văd două doamne înghesuite într-o cămăruţă, singurul loc în care se mai face ceva cu sticla – mă refer la scopul ei decorativ, nu cel de a fi umplut cu plăcutul lichid gălbui cu guler de spumă. Mă prefac ignorantă şi le întreb dacă aici e Curtea Sticlarilor. Îmi răspund cu mândrie că da, că spaţiul e tot al lor, dar că l-au închiriat pentru afaceri care aduc mai mulţi bani.

Pe stradă dar şi în continuare, pe Şelari şi Smârdan, sunt tot felul de magazine interesante, tematice. Haine “military” sau boeme, cosmetice pe bază de bere vin sau apă termală, ceaiuri de toate felurile posibile în magazine parfumate din care îţi vine cu greu să ieşi. Restaurantele nu lipsesc nici ele, ai de unde alege. Nu îmi e foame încă aşa că fac la un moment dat stânga pentru a ajunge la mânăstirea Stavropoleos. Lăcaşul mic şi vechi (ridicat între 1724 – 1730) e unul din cele mai vizitate locuri din capitală şi merită acest statut. Dacă doriţi să ştiţi mai multe găsiţi pe site-ul lor – foarte bine structurat, atât în română cât şi engleză, o surpriză plăcută!

Întorcându-mă spre Smârdan revăd Banca de Credit Roman – nu am reuşit să aflu nimic despre ea deşi mi-a trezit curiozitatea. Pe ambele colţuri stă câte o statuie: o femeie cu un copil şi un bărbat cu un copil. Alţi „bebeluşi” împodobesc clădirile din jur iar pe Smârdan mă trezesc din nou oftând la vederea unor foste frumuseţi cu viitor incert dacă nu cumva fatal.

În momentul în care ajung la Banca Naţională şi am în faţă Biblioteca Naţională simt că am ajuns, într-un sfârşit glorios, în capitală, un loc care poate concura cu orice alt nume din Europa. Întorc capul în stânga şi văd gardul din bârne ce străjuieşte lunga groapă în care se pot vedea vestigiile hanurilor medievale. Ştiu că am mai scris despre asta dar aici simt că s-a dat cu bâta în baltă. Acestea ar putea fi cu adevărat interesante dacă ar fi altfel puse în valoare şi nu ţi-ar da senzaţia de şantier. Dar să am răbdare, timpul va rezolva probabil şi această problemă.

Întorc capul şi la dreapta ca să pornesc spre Lipscani, locul despre care se spune că s-a refăcut. Ei bine, e părerea mea personală, dar dacă asta înseamnă refăcut eu prefer să mă plimb de jur împrejurul Băncii Naţionale şi atât. Merg totuşi înainte inspirând din când în când acelaşi miros de case vechi care năvăleşte, fără să te prevină, în stradă. Dar merg mai departe pentru că am un scop clar. Caut intrarea în Hanul cu Tei.

O găsesc şi intru în curtea interioară ce a văzut atât de multe poveşti de-a lungul timpului. Construit cam pe la 1883 de doi negustori bogaţi, aici era un centru comercial important. De la miez al comerţului a devenit însă ţintă şi loc de întâlnire al gangsterilor de după război, zonă în care aveau loc jafuri armate şi crime ca în filme.  Acum el este din nou un centru comercial artistic iar la etaj găseşti cea mai mare galerie de artă şi antichităţi din ţară.

Locul m-a impresionat atât de mult încât am uitat să scot aparatul foto. Aşa de întâmplă când „călătoresc” singură, fără ochiul meu fotografic, Alex. Îmi este destul de greu să combin trăirea unui moment cu imortalizarea unor imagini. E şi ăsta un talent – pe care se pare că nu îl am. Aşadar mă las pradă unui sentiment foarte plăcut în Hanul cu Tei şi urc sus, în galerie. Experienţa este deosebită: găsesc aici obiecte de toate felurile, începând de la bibelourile bunicii (pe care nostalgicii le pot achiziţiona la preţuri mici) până la piese valoroase: bijuterii, tacâmuri, obiecte decorative, artă, mobilier şi multe altele. În aceste galerii trăieşti cu adevărat viaţa burgheză a oraşului care a fost Bucureşti. Le recomand cu toată căldura, nu pentru cumpărături – unele preţuri nici nu le poţi citi – ci pentru această unică incursiune în trecut.

Cobor apoi jos şi intru în magazinele din care îţi poţi cumpăra tot ce vrei pentru a deveni un artist. Este incredibil. Mă cuprinde o frenezie similară cu cea a unui copil în faţa raionului cu jucării. Aş urla cu degetul întins către diversele creioane, pensule, culori, hârtii şi m-aş da cu fundul de pământ de ciudă că nu am bani ACUM. Cei 36 de ani ai mei îşi spun totuşi cuvântul şi reuşesc să mă controlez. Îmi rămâne bucuria în suflet şi ies, de data aceasta spre Blănari, cu zâmbetul pe buze, ferm convinsă că îmi voi face timp să mai desenez şi eu câte ceva.

Plutesc în această stare până în dreptul Palatului Şuţu. Aş intra să îl vizitez dar e luni şi nu e deschis. Din acest palat, pe vremea în care proprietarii săi trăiau, se anunţa cu un tun acţionat de razele soarelui ora amiezii. Astăzi e înnorat şi nu cred că s-a auzit. De fapt nici tunul nu mai e acolo, aşa cum nu mai sunt grădinile sale superbe sau gnomii din porţelan pictat. Costache Şuţu nu a fost cel mai bun exemplu de român, acesta complotând împotriva domnitorului Bibescu sau scriindu-i o scrisoare sultanului căruia i-a cerut să trimită armatele împotriva lui Vodă Cuza şi Kogălniceanu. Ignorând aceste fapte de „vitejie”, mă uit la frumoasa clădire care i-a supravieţuit şi încerc să îmi imaginez extravagantele baluri sau serate dansante care aveau loc aici.

Prefer să îmi închei a cincea zi în această notă optimistă, visând ca toate fetele la rochii de bal, valsuri şi evantaie. Dar visele nu ţin de foame, aşa că , pentru un final cu adevărat interesant, vă recomand să faceţi puţin cale întoarsă până la intrarea pe Smârdan şi să vă aşezaţi la o masă în restaurantul japonez. Meniul nu este foarte stufos aşa că cineva care nu are foarte multă experienţă cu acest gen de mâncare se poate decide relativ repede. Bucătarul este japonez (îl vezi gătind în faţa ta, la bar, asta îmi place la acest gen de restaurante) şi ceea ce face el acolo e foarte bun. Preţurile sunt mari. Dacă alegi însă un meniu propus de ei şi nu încerci să îţi faci tu propriile combinaţii scoţi la sfârşit din portofel tot atât cât ai plăti la multe alte restaurante. Ca să vă faceţi o idee, două persoane pot mânca o cină cu 100 de lei şi nu pleacă cu foamea în gât. Vă las pe voi să decideţi dacă e mult sau nu…

Cam aşa mi-am petrecut cea de-a cincea zi în Bucureşti, ca turist. Ce recomandări îmi faceţi pentru următoarea zi?

Articole similare:

Strain in orasul meu prima zi

Strain in orasul meu – ziua 2

Strain in orasul meu – ziua 3

Strain in orasul meu – ziua 4

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: noiembrie 2009

Ti-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Iţi mulţumim!

LA ZOO
Si uite asa, iata-ma la ZOO! Locul in care oricum imi e greu sa vad fiintele obligate sa petreaca o viata intreaga in spatele unor gratii. Sa recunoastem, e un fel de inchisoare in care altii vin si se zgaiesc la tine fie ca ai chef sau nu de musafiri. Nimanui nu poate sa ii placa asta, oricat de animal ar fi! Si una peste alta mai am si amintiri neplacute din vizitele anterioare – de cand sunt mama a trebuit sa ajung acolo macar o data pe an. Copiii n-au problema cu „mila”, ei sunt alta specie si pana acum mi s-a dovedit clar: nu ne nastem milosi iar cine crede ca violenta se invata de la Cartoon Network se inseala. Copiii se nasc cu o predispozitie spre violenta si invata sa se controleze, invata bunatatea, invata sa imparta cu altii sau sa tina cont de durerea altora. Ca unele desene contribuie mai mult ca altele in a le prezenta modele demne de ne-urmat, asta e cu totul alta poveste.

Sa revenim totusi la animale si la gradina zoologica din Bucuresti. Sa presupunem ca eu, ca strain ajung acolo. Nasol, cel mai probabil e ca nu ajung, n-am observat sa fie indicatoare vizibile. Fiind iarna si frig primul avantaj se simte imediat: aleea ingusta ce duce spre poarte nu e plina de masini, nu rasuna manele si nici nu ma inec de la fumul micilor. Intrarea a fost impodobita cu figurine colorate de un gust indoielnic dar care au totusi succes la pitici. Pretul biletului parca a mai crescut dar tot nu cred ca poate sustine un trai decent al locului. Nu exista un pliant cu harta gradinii. Inteleg ca e mica dar asta nu inseamna ca nu vreau sa ma orientez. O mamica ma intreaba unde este leul si imi dau seama ca, desi am mai fost pe acolo, imi e greu sa ii indic corect.

S-au mai schimbat lucrurile si per total pare mai bine: s-au mai refacut din custi, cateva au geamuri mari care asigura o vizionare mai placuta a animalelor, pare mai curat. Copiii se bucura de cearta pelicanilor, de harjoneala tigrilor mari si frumosi, lupii se agita prin bucatica lor de padure, dar poneii sunt tare amarati si murdari. Ursul sta ascuns in barlog iar leul nu isi arata nici fata nici coada, vedem doar masina de safari „abandonata”, menita sa adauge putina creativitate in amenajarea spatiului. Pe la reptile un singur sarpe da semne de viata, restul stau lipiti de calorifere. Iar la pasari numarul de specii e suficient cat sa fii multumit insa camerele in care sunt inghesuite in anotimpul rece mi se par tare meschine.

Fetita mea nu isi mai aduce bine aminte de vizita de la gradina zoologica sau de la acvariul din Viena, norocul ei, se mai poate bucura inca de ceea ce gaseste aici. Sincer nici eu nu sunt atat de dezamagita pe cat ma asteptam, anumite detalii chiar ma bucura. In primul rand faptul ca ceva se intampla, se schimba. Gradina e mica dar ai totusi ce face timp de una – doua ore. Iar faptul ca se mai aduc imbunatatiri si infrumusetari e iarasi pozitiv. Ma incanta si ideea noului site pe care poti urmari cateva animale live – in fine, trebuie sa astepti ceva pana sa se hotarasca acestea sa „pozeze” prin fata camerei. Oricum, daca nu ai rabdare, poti gasi imagini frumoase sau povesti despre animale si lumea lor.

Dar pana la viata digitala a acestor fiinte s-ar putea face ceva mai mult pentru viata lor reala. Si chiar nu cred ca trebuie atat de multi ani pentru a invata cum sa facem lucrurile mai bine!

PALATUL MOGOSOAIA

Aparent o vizita la ZOO nu se asorteaza prea bine cu o vizita la un palat. Asa ca trebuie sa fac din nou comparatia cu Viena si cealalta lume, locul in care unul din cele mai frumoase parcuri cu animale se afla chiar in curtea unui foarte frumos palat: Schonbrunn. Mai e nevoie sa dezvolt? Sa mai zic ca suntem fata de Europa cam pe acolo pe unde e ZOO si Mogosoaia fata de Schonbrunn?

Nu, revin la pozitivismul meu greu de demontat si imi propun sa fiu turist in propriul meu oras. Un strain e mult mai receptiv si mai indulgent fata de ceea ce vede intr-o alta tara, fie ea si Romania. Vorbesc bineinteles de oameni cu adevarat pasionati de calatorii, de cunoastere, nu de cei care cauta neutralitatea unui mediu de lux cu iz multinational. Un calator adevarat e dispus sa faca concesii si sa inteleaga ceea ce vede in context. Un strain va admira Mogosoaia si nu il va compara cu Schonbrunn. Pentru ca nu poate fi comparat, pentru ca e altceva. Numai noi romanii incercam sa ne comparam cu valori ce ne sunt superioare si sa ne amagim ca am avut ceea ce nu am avut. Eu incerc sa nu ma amagesc si sa privesc totul prin ochii unui turist, asta e si ideea.

Dar strainul din mine este iarasi surprins de lipsa indicatoarelor. Chiar daca exista mai multe cai de acces una singura pare a fi semnalizata dar oricum, pana acolo nimic! Din Bucuresti nu ai nici o sansa sa afli pe calea usoara cum poti ajunge la Mogosoaia.
Suntem totusi acolo si parcam aiurea afara, sub ochii paznicilor, fara ca vreunul sa se oboseasca sa ne spuna ca exista o parcare dincolo de poarta.

Avem noroc de o zi frumoasa in care copacii galbeni care strajuiesc aleea de acces sunt in focuri, culoarea caramizii devine si mai calda in lumina soarelui de dupa-amiaza, cerul e inca albastru amintind de vara iar frigul a indepartat vizitatorii – cel putin asa cred, oare sunt vreodata vizitatori?

Ne invartim timid pe acolo, am avea iarasi putina nevoie de orientare. Facem intai o vizita pe malul lacului si copiii se joaca in mini-labirinturile verzi de pe terasa in trepte ce coboara pana la apa, in timp ce noi admiram balconul brancovenesc cu coloanele sale rasucite, vestigii ale vechiului palat.

Privim lacul linistit si resedintele de dincolo, invidiindu-i putin pe posesori. Mi-ar placea sa ma linistesc seara privind apa si palatul!

Cautam si mormantul (din nou, nici un semn catre acesta) si il gasim trist, cam uitat de lume. Alex imi spune ca in vara mirosea rau a urina, ceea ce ma umple, din nou, de mandrie si admiratie fata de poporul roman.

Istoria acestui palat a fost tare zdruncinata si poate fi gasita in multe locuri pe internet. Un rezumat suna ca o insiruire de renovari si distrugeri: finalizat in 1702, transformat in han dupa executia familiei Brancoveanu, rascumparat de Cantacuzino si revenit banului Constantin Brancoveanu (nepotul), devastat in razboiul ruso-turc (1768-1774) si in revolutia din 1821, renovat intre 1860-1890 de Nicolae Bibescu si apoi de Martha Bibescu (1912-1945), devastat iarasi de comunisti, colectiile de arta fiindu-i dezmembrate si furate. Ceea ce este in prezent se pare ca pastreaza foarte putin din aspectul initial dar este in continuare foarte frumos. Mi-ar fi placut sa avem un ghid care sa ne povesteasca mai mult. Vedem ca e o taxa pentru asa ceva la intrare, intrebam daca putem avea un ajutor dar tot ce  primim e o poveste scurta si plictisita de la o doamna care, evident, nu are ce face dar nici nu vrea sa isi iasa cumva din rutina de repaus. La finalul unei introduceri lipsite de pasiune ne indruma catre explicatiile din salile de expozitii. Macar nu suntem taxati pentru acest serviciu. La intrarea in fiecare sala exista intr-adevar o pagina care cuprinde poza obiectulor si detaliile acestora. Chiar si cea mica se bucura sa tina pagina in mana si sa incerce sa identifice, dupa ea, obiectele reale.

Gasesti astfel covoare vechi, icoane, fotografii ale palatului, vase si cateva piese de mobilier (putine), insa nu pot spune ca ramai cu vreo impresie memorabila. Ar merita mult mai mult de atat. Ce m-au impresionat cu adevarat au fost usile – extraordinare! – si podeaua din hol, creata din bucatele de sticla suprapuse, cu o foita de aur intre. Eu cel putin nu am mai vazut pana acum asa ceva!

Restul… sunt amintiri nespuse sau insuficient puse in valoare. Mogosoaia, pentru a se ridica cu adevarat la titlul de palat, ar trebui sa se bazeze mai mult pe ceea ce prezinta decat pe ceea ce a fost, istoric vorbind. Dar asta e inca una din lectiile pe care turismul romanesc nu a invatat-o. Cu cateva exceptii, cum ar fi Peles sau Cotroceni.

Revenind afara, trecem dincolo de gard si ii „vizitam” pe Lenin si Petru Grozea, de-cazuti hilar, pe spate sau cu nasul in iarba. Ce cauta ei acolo nu stiu… Cat vor mai sta acolo? Iarasi nu stiu! Dar prezenta lor ma intristeaza si imi accentueaza senzatia de timp care se scurge greu, mult prea greu, de mosteniri care nu se uita, de lene si delasare. Berlin are un muzeu al comunismului care a devenit o super atractie, noi ii avem pe astia doi in iarba… dupa gard!

Mda, din nefericire, oricat m-am straduit, astazi nu mi-a iesit partea cu pozitivismul si dedublarea in strain. Nu am plecat cu mandria restaurata, asa cum mi s-a intamplat la Cotroceni (vezi impresii de la Muzeul Cotroceni). Nu am gasit picanteria sau „exotismul” unor locuri de care sa fiu detasata, ci mai degraba m-am identificat cu tristetea unui popor care are din ce in ce mai putin respect si mandrie pentru sine.

Articole similare:

Strain in orasul meu prima zi

Strain in orasul meu – ziua 2

Strain in orasul meu – ziua 3

Impresii scrise de: Roxana

Perioada calatoriei: noiembrie 2009

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!

In acelasi timp o mica parte din Bucuresti renaste – prea mica partea respectiva si prea mici eforturile oficiale, ca sa nu mai pomenim si de preamarita criza. Tot in acelasi timp case vechi se prabusesc. Viitorul magazin de lux Cocor forfoteste si se reface pana la cel mai mic detaliu in timp ce, la cativa metri in spatele lui, fantome ale trecutului stau cu acoperisurile cazute, imbalsamand zona cu miros de urina. Nici nu stiu daca o eventuala demolare sau un parau de „No 5” ar putea inlatura damful bine incetatenit. Lipscani se reface. Serios? Si oare cand va fi gata va puti tot asa de imbietor?

Dar nu despre miasme vroiam sa vorbesc – desi am inceput, involuntar, sa imi dozez mult mai cumpatat cantitatea de aer inspirata in zonele vechi. Vroiam sa pun o intrebare simpla:

Micul Paris este sau a fost?

Ce conteaza acum mai mult? Personal, pe mine ma intereseaza sa vad ce poate sa imi mai placa in oras acum. Intre faptul ca a fost Micul Paris candva si faptul ca intalnesc la tot pasul ruine jalnice, oare ce ar trebui sa ma impresioneze mai tare? Ar trebui sa simt admiratie fata de trecut? Sau nu cumva… dispret fata de prezent?

Puneti-va acum in pielea unui strain care vine in „Micul Paris”. Sa zicem ca reusim sa il tinem in zona centrala care arata binisor. Ii aratam Ateneul, Palatul Regal, il ducem la Cotroceni, ce mai, il dam pe spate. Dar omul e om, e curios. A auzit de Curtea Veche, de strazi pitoresti in jurul ei. Asa ca se duce pe acolo, doar e central, la doi pasi. Ce va gasi? Ce va conta pentru el? Va sta el sa citeasca pagini de internet ca sa afle ce minunatie de oras am avut candva? Sau va stramba, ca mine, din nas si va privi cu tristete cladiri ce au iubit atat de mult frumosul si care acum au devenit o emblema a uratului?

Am pornit in aceasta asa zisa „calatorie” cautand Bucurestiul de acum. Si vreau sa se inteleaga clar: caut un oras nu o destinatie exotica, unde asteptarile se adapteaza si ajusteaza. Traiesc intr-o capitala europeana si as avea cateva „mici” asteptari pe care le puteti ghici si singuri. Nici Via dei Fori Imperiali (din Roma) nu va fi niciodata altceva decat un sit de ruine celebre ale unui fost imperiu. Nu le poate nimeni readuce la viata preamarindu-le si nu traieste prin sau pentru ele. Isi au locul lor si nu se amesteca in prezent. Gropile inestetice din zona Lipscani – spre Calea Victoriei – ce mari descoperiri releva? Niste pivnite de hanuri in care se arunca, in stilul cunoscut, gunoaie?

Am devenit confuza si de aceea va intreb:
Ce ar trebui sa caut si sa iubesc eu, ca strain: orasul care este sau orasul care a fost? Daca nu avem puterea sau e prea tarziu pentru a reinvia Micul Paris – mult si inutil preaslavit -, nu ar fi mai bine sa pornim in cautarea, acceptarea si construirea unei noi identitati?

Voi ce parere aveti?

Articole similare:

Strain in orasul meu – prima zi

Strain in orasul meu – ziua 2

Strain in orasul meu – ziua 3

A treia zi ca strain in Bucuresti a fost ceva mai scurta ca de obicei si a fost dedicata vizitarii Muzeului Cotroceni si relaxarii. E sambata si nu am chef sa alerg. Mi-am facut din timp programare la Cotroceni (ce misto suna, zici ca am o misiune diplomatica de indeplinit) si asa ar trebui sa faca orice turist. Nu e mare lucru, se da un telefon la +40-21-317.31.07 sau un e-mai la: vizitare@aim.com. Imediat ce am ajuns acolo am inteles de ce e util; nu pentru ca nu ai fi primit – probabil reusesti sa intri, ci pentru ca aud un strain care ar fi vrut sa viziteze dar la ora respectiva nu sunt decat tururi in limba romana. Ups!

La intrare constatat cu oarecare nemultumire ca s-a depasit cu brio numarul de vizitatori pe grup (fata de cat afisasera ei ca posibil), lucru care e usor neplacut atunci cand astepti sa iti vina randul sa bagi un ochi intr-o camera sau nu reusesti sa auzi tot ce se prezinta. Lasam buletinele acolo, platim taxa de 12 lei de persoana (cam putin, nu?) renuntam la aparatul foto (nu este permisa fotografierea decat in doua camere si nu cred ca merita platit 40 de lei doar pentru atat) si pornim spre palat. Inainte sa incepem vizita ne oprim la garderoba, lepadam de pe noi hainele groase si ne echipam cu papucei de protectie.

Ma bucur sa intalnesc pe parcursul vizitei grupuri de copii, si mici dar si liceeni – imi pare bine pentru ei si pentru scolile care ii aduc acolo, pentru ca au ce vedea si poate fi un mod mult mai placut de a invata istorie decat din paginile plictisitoare ale unui manual.
Recunosc ca am invatat plangand istorie in copilarie si asta tocmai pentru ca nu mi-au placut manualele si nici profesorii tiranici. Daca as acuza epoca de aur pentru lipsurile din educatia mea probabil ca m-as pripi; stiu sigur insa ca tot dispretul pe care il acumulam zi de zi fata de stat, conducere si tara se rasfrangea clar, la varsta aceea, in refuzul de a memora aberatii despre marele conducator si originile noastre eroice. Nu imi placea istoria, nu imi placea geografia, nu vroiam sa invat despre Romania si poporul roman. Imi era rusine si nu aveam speranta. Nimeni nu avea speranta sau entuziasm. Nemaivorbind ca, dincolo de toate argumentele, aveam o predispozitie naturala spre chiul si lene. Daca e sa imi para de ceva rau, apoi imi pare sincer rau ca am uitat cum e sa chiulesti si sa iti fie lene, hm, nu stiu ce se intampla cu mine! Iar pentru restul… cred ca nu e niciodata prea tarziu sa inveti.

Asa ca sa revenim la Cotroceni si sa vedem ce putem invata pe aici. Resedinta regala avand folosirea cea mai indelungata din Romania (din sec al XV-lea pana in prezent), acesta a fost, pe rand: o manastire cu case domnesti (Serban Cantacuzino), palatul regelui Carol I (construit dupa planurile arhitectului francez Paul Gottereau, cel care a creat si frumoasa cladire a CEC-ului), imbunatatit de Ferdinand si regina Maria; casa a pionierilor (deh, Ceausescu), iar dupa dezastrul cutremurului din ’77, casa de oaspeti (tot Ceausescu, nu imi place ca trebuie deja sa il pomenesc de doua ori). Aceasta insiruire este insa foarte putin din ceea ce au vazut peretii mai noi sau mai vechi ai acestei resedinte. Ceea ce este important si ma bucura este ca dictatorul, in megalomania sa nebuna, a reusit sa refaca palatul dupa cutremur, transformandu-l in ceea ce vedem astazi, un loc in care nu iti este deloc rusine sa conduci orice turist. Este unul dintre obiectivele din Bucuresti care atesta faptul ca ne-am dat de ceva timp jos din copaci, ca nu suntem precum cei care ne “reprezinta” tara furand sau cersind cu spor pe strazile altor capitale.

Este pacat ca, asa cum a subliniat si ghidul, nu s-a facut o restaurare. Adica felul in care arata palatul acum nu reproduce decat stilul epocii respective, nu si detaliile sau infatisarea sa originala. Dar chiar si asa, vizita in Muzeul Cotroceni mi-a dat speranta si putere, m-a ridicat pe mine ca roman in ochii mei de strain. Si m-a facut sa doresc sa invat mai multe despre adevarata istorie a Romaniei, ceea ce nici un profesor sau manual din scoala nu a reusit.
Nu va descriu interioarele celor 27 de camere vizitate pentru ca vreau sa va invit sa le vedeti cu ochii vostri. Daca sunteti curiosi puteti gasi un preview pe site-ul muzeului, exista cateva tururi virtuale. Veti ameti putin dar va veti face o idee. Sper sa aveti noroc sa fiti ghidati de Ioana Stroiescu, o persoana pasionata de ceea ce face si spune – si acest lucru conteaza enorm!

CEAI LA COTROCENI – O RELAXARE INEDITA

Mi s-a recomandat aceasta ceainarie si vroiam de mult sa ajung la ea. Si pentru ca tot suntem in zona nu ne e deloc greu sa poposim la numarul 25 pe strada Dr. Gheorghe Marinescu, adica vis-a-vis de intrarea mare in Cotroceni (nu si cea pentru vizite care este pe lateral, pe partea cu Gradina Botanica).

La ora asta (in jur de 13:00) e putina lume asa ca ne e greu sa ne alegem locul. Fiecare colt e tentant iar muzica in surdina, soptitul discret al altor clienti, lumina slaba si pernele de pe jos te imbine la relaxare si meditatie. Un mare “jos palaria” pentru acest loc si pentru lista de ceaiuri. Adica dupa ce ca ne alegem cu greu locul ne mai ia inca ceva timp sa ne hotaram asupra ceaiului. Cred ca orice am fi ales ar fi fost bun – de aici si nehotararea. Delicios este si serbetul, servit fara zgarcenie, impreuna cu un pahar mare cu apa.
Atmosfera e atat de placuta incat nu ne putem abtine sa nu facem niste poze (multumim pe aceasta cale Andreei dar si celor care au creat aceasta ceainarie).

Vorbim despre Bucuresti, despre ce ne dorim sa devina LumeaMare, despre calatoriile noastre trecute sau viitoare. Timpul trece incet, pe soptite si uite asa se mai scurge inca bucatica de zi interesanta … ca strain in orasul meu.

Articole similare:

Strain in orasul meu prima zi

Strain in orasul meu – ziua 2

Impresii scrise de: Roxana

Perioada calatoriei: Noiembrie, 2009

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!

OBOR
Se lanseaza propunerea de a incepe cu Halele Obor. Mormai in gand si ma intreb daca am eu fata de gospodina, eu care nu merg la piata nici cand mi-e foame, ca de placere nici nu poate fi vorba! Bine, stiu pana si eu ca e cladire de patrimoniu, dar, sincer, prefer orice alt loc aglomeratiei pestrite si atmosferei de tara subdezvoltata care nici macar nu se remarca prin ceva original si autentic. Souk-ul din Marrakech era macar pitoresc si, una peste alta aveai loc sa respiri! Totusi ma hotarasc sa nu dau glas indoielilor si imi zic ca, daca as fi in orice alt oras din lumea mare, as fi tentata sa vad o piata, asa ca haidem, sa cercetam cu ochii de turist. Dar, ca si in prima zi, am nevoie de un click, acel ceva care sa reuseasca sa ma scoata din dezgust, din salivatul la strugurii grasi de import, din „trei la un leu”. Si acel ceva vine de la un baiat de culoare locala care ne intreaba: „where are you from?”. Great! That’s it! Radem si gata, ne simtim deja turisti!

Patrundem in hala si urcam treptele pentru a vedea minunea de la etaj. Totul e vechi, ponosit, ruginit. Iar la picioarele noastre se inalta mall-ul saracilor, locul in care gasesti tot ce vrei si ce nu vrei, intr-o combinatie lipsita de orice sens sau logica: frizerie, masline grecesti, covoare, croitorie, carne…. Ai senzatia ca, atunci cand s-a hotarat impartirea spatiului, s-au deschis larg usile si care cum a reusit sa intre sa prinda un loc a facut-o. Alex si Radu fotografiaza pana cand apare o doamna hotarata ce ne comunica interdictia: „nu aveti voie sa faceti poze”. Ne revoltam si ne apuca rasul. „Scrie si pe usi” scoate ea argumentul din maneca (corect, gasim mai tarziu si clasica foaie bagata in chilotel lipita de un zid). Iar la final ne arunca arma letala: „si va stiu eu, v-am mai vazut pe aici” la care nu mai putem raspunde decat: „sigur, doar de aici ne facem piata”. Asadar dragi cititori si cititoare, daca doriti vreodata sa faceti poze la minunatia de monument Halele Obor, trebuie sa obtineti aprobarea administratorului. Si sa nu cumva sa incercati asta in week-end cand e si el om si se odihneste.

O scurta nota de istorie pentru Piata Obor: cu o vechime de peste 300 de ani, a facut parte din Mosia Colentina (ce frumos suna fata de ceea ce vizualizam astazi cand zicem Soseaua Colentina!). Campul Mosilor, Targul din Afara, Targul Mosilor, Oborul, Piata Obor, au fost cateva din denumirile pe care le-a purtat zona de-a lungul timpului. La inceputul secolului XX Piata Obor a fost decretata piata centrala a orasului.

- Radu, spune-mi te rog, ce crezi ca ar trebui sa fie acum aici? Am auzit ca se discutase la un moment dat ideea de a fi muzeu de arta contemporana, apoi mall sau piata traditionala..Tu ce parere ai?
- Radu Sandovici: Din cate stiu eu Administratia Pietelor vrea sa construiasca o piata moderna, nu stiu exact ce inteleg ei prin piata moderna, ca Mall sigur nu vor face, insa Halele Obor au scapat ca prin urechile acului de lovitura tunului imobiliar care viza terenul valoros pe care Horia Creanga si Haralamb Georgescu au pus acum mai bine de jumatate de secol una dintre constructiile reprezentative ale arhitecturii romanesti interbelice. Ce se poate constata clar este disparitia celei mai vechi piete din Romania sub senilele buldozerelor conduse prin niste fire invizibile ce duc in birourile unor personaje extrem de controversate.

Din Hale am iesit spre Racitor, o constructie veche plina de tevi in fata careia eu m-am minunat tare. La cum arata n-as fi zis ca mai foloseste la ceva acel mare spate de frigider, dar se pare ca este inca functional.

Citez din repertoriul fetitei mele:

„La circ, in Targul Mosilor
Pe gheata unui racitor
Traia voios si zambitor
Un pinguin din Labrador
- Cum se chema? Apolodor!”

Nu l-am vazut pe Apolodor si nici nu am prins povestile lui in copilarie. Dar a fost pentru prima data cand am aflat de racitor…

… si de Moara lui Assan!

MOARA LUI ASSAN
Luam apoi masina si ne indreptam catre urmatoarea destinatie: Moara lui Assan. Trebuie din nou sa imi impodobesc parul cu cenusa: ma preumblu de multi ani in zona Obor, Lizeanu, Stefan cel Mare. Nu am stiut niciodata ca in spatele blocurilor care inchid strada Stefan cel Mare intr-un culoar insipid si gri se afla, uitat si abandonat, acest monument istoric vechi. Aproape ca nu imi vine sa cred ca e acolo inca din 1853 si imediat ce o vad de la departare, sunt socata de proportiile ei neasteptate. Venind dinspre Lizeanu (strada, nu intersectia), traversam un camp plin de caramizi si mizerii si am un sentiment neplacut de nesiguranta.

Radu ne-a povestit ca se fura la greu caramida din ea si chiar nu as vrea sa deranjez sau, cum se zice, sa pic intr-un moment nepotrivit. E pustiu si se aud ceva lucrari neoficiale prin partile mai vechi ale cladirii, cele care au ars anul trecut. Multumesc in gand faptului ca am companie, stiind ca doar asa am sansa de a vedea si aceste locuri ciudate din Bucuresti. Singura nu m-as fi incumetat decat sa ma uit de la distanta.

Asa am sansa sa intru printre daramaturile interioare. Imi pun problema ca exista riscul sa imi cada un tavan in cap dar, dupa ce vad o grinda metalica pe care scrie in germana, ma mai linistesc si incep sa inteleg cum a rezistat pana acum cladirea.

Vorba lui Radu: „se fura, se fura si culmea, tot mai sta in picioare” – ca si tara asta! Iesim din nou la strada, de data aceasta sarind transeele din spatele blocurilor. Incercand sa intram intr-un bloc pentru a-i face o poza de sus, vorbim cu o doamna in varsta ce dovedeste ceva cultura si experienta in calatorii. E revoltata de ceea ce se intampla si de cum un astfel de monument este pur si simplu lasat sa dispara, necunoscut, nesustinut, ascuns de oribilele blocuri comuniste spre uitarea vesnica, pana cand se vor termina hotii si caramizile si va ramane teren pentru inca un zgarie nori din fier si sticla… Cui ii mai trebuie caramida, culoare si istorie? Mai ales cand stii ca atunci cand a fost construita prima moara cu abur din Romania, moara lui Assan, nu aveam in tara nici o fabrica de caramida?

Am citit ca ceasul lui Assan, care functiona foarte bine, a fost mult timp un reper pentru toti locuitorii din zona Obor – Colentina. Acum nu se mai vede, cum spuneam, blocurile din fata s-au intrecut sa o depaseasca in inaltime. Uriasa cetate industriala cu aspect medieval isi mai tine inca spatele drept, desi turnurile incep sa abdice. Iar eu nu pot, pur si simplu nu pot sa inteleg. Am mai citit si ca pe mormantul Assan scrie: “Fondatorul primei masini cu abur in industria romana (1853)”. Si ca nici cavoul familiei nu a scapat nevandalizat. Bravo natiune!

- Radu, presupunand varianta utopica in care s-ar dori pastrarea morii, crezi ca din ceea ce a ramas ar mai putea fi salvat ceva? Mie cladirea mi se pare inca teapana la exterior dar tu ca arhitect iti dai seama mai usor..
- Radu Sandovici: Revin si spun: solutii tehnice pentru pastrarea cladirii exista cu duiumul, problema este ca nu se doreste pastrarea acesteia, in ciuda statutului de monument istoric. Si pentru ca legal nu se poate darama este lasata la voia intamplarii in speranta ca hotii de caramida isi vor duce treaba la bun sfarsit cat mai repede si ca moara nu va rezista la nesfarsit. Alt teren valoros pe care perioada ante-criza l-a facut extrem de interesant in ochii unor personaje influente. Parerea mea este ca si aici, ca si in locul morilor „Dambovita” si „Olmazu” se vor inalta, mai devreme sau mai tarziu, niste vajnice blocuri-dormitor care vor acoperi si ultima bucatica din istoria unor vremuri in care constructiile se faceau cu responsabilitate si bun simt.

ARCUL DE TRIUMF
Pornim mai departe spre Kiseleff, cu gandul sa ne mai clatim ochii cu ceva arhitectura frumoasa si inca in viata.

Dar cum socoteala de la targ (fie el si al Mosilor) nu se potriveste cu cea de acasa, dam tot peste un conac frumos al carui acoperis a inceput sa se prabuseasca (Radu spune ca e posibil sa fi fost proiectat de Mincu) si pentru ca vazusem ceva animatie sub Arcul de Triumf ne indreptam intr-acolo.

Avem noroc sa fie deschis publicului si uite asa urc eu pentru prima data in el. Nu ma impresioneaza nimic in mod special dar imi plac fotografiile vechi de pe pereti si da, imi place cum arata Arcul de Triumf initial. Inca un mare „Pacat!” la adresa orasului. Nici privelistea de sus nu imi produce vreo revelatie, singurul lucru care arata bine este culoarea copacilor din Herastrau. In rest orasul e de sus asa cum e si de jos: un amalgam gri, un amestec lipsit de pigmenti care sa ii defineasca o personalitate. Orice oras are o panorama care spune ceva. De obicei vezi acoperisuri portocalii sau poduri (Praga), contraste care plac ochiului (Graz), sau o interesanta dispunere a strazilor (Paris). In Bucuresti nu stiu ce sa spun ca vad. Ba nu, mint, iata o manastire alba ca varul cu un acoperis verde turbat. Biata Casin, cum a ajuns…

Jos, sub arc, asistam la o demonstratie haioasa de manuire a armelor, tinuta de un grup de … sa fie soldati? Nu ma prind pe moment care e povestea lor insa Alex prinde din zbor numele Traditia Militara Este vorba de o asociatie care isi propune sa  pastreze si sa popularizeze traditiile militare romanesti.

Si pentru ca tot veni vorba de armata, hai sa trecem la urmatorul obiectiv: Fortul Militar 1 Chitila

FORTUL MILITAR 1 CHITILA
Cred ca pana la urma proiectul aceasta nu isi va mai purta titlul demn de „Strain in orasul meu”. Daca ma tin in continuare de confesiuni va deveni in curand: „Ignorant in orasul meu” – si sunt blanda, nu am folosit alt cuvant care incepe tot cu „i”. Exista niste ghiduri pentru aia ca mine, dar nu de turism, asa ca poate e timpul sa fac eu unul: Ghidul idiotului de Bucuresti.

Asadar sa v-o spun si pe asta: habar nu aveam ca centura Bucurestiului a fost inventata inainte de 1900 si asta nu ca sa se evite traficul ci mai degraba ca sa impiedice traficul sau accesul nedorit… spre Bucuresti. Asa ca nu am stiut nici ca pe centura sunt plasate, din doi in doi kilometri, 18 forturi militare de aparare si inca pe atatea baterii. Am inteles ca unele sunt inca baze militare, altele au fost sau sunt depozite si cu siguranta ca unele nu mai sunt nimic, ca sa nu stricam cumva firma si sa dovedim ca stim ce sa facem cu patrimoniul nostru. L-am tocat pe Radu la cap sa imi repete cand au fost construite, de cine si de ce pana am reusit sa retin cat de cat ceva. As prefera totusi sa il las pe el, nu de alta, dar daca tot mi-a povestit mie de vreo doua – trei ori, ce mai inseamna inca o data?

- Asadar, Radu?
- Radu Sandovici: „Cetatea Bucurestiului”, adica centura de aparare a Capitalei, compusa din 18 forturi si 18 baterii, a fost construita in timpul domniei lui Carol I, intre anii 1893-1905 dupa modelul strategic specific perioadei. Forturile au fost construite din caramida si beton simplu, cu cupole cuirasate de otel si tunuri Krupp de cea mai buna calitate. Proiectul a fost realizat de Henri Brialmont, cel care a facut si forturile de aparare din Belgia, si a costat enorm pentru acea perioada, respectiv de trei ori cat bugetul armatei pe un an. Efortul a fost urias, dar necesar pentru o natiune care isi cucerise independenta de scurta vreme. Problema a fost ca pe masura ce tehnologia a avansat si locul cailor a fost luat de motoare si cai-putere, tunurile au crescut foarte repede in calibru, iar forturile facute sa reziste tunurilor celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea s-ar fi dovedit complet inutile in fata armelor de inceput de secol XX. Asadar mai marii armatei romane au procedat inca din 1910 la dezarmarea forturilor si la transformarea puternicelor tunuri Krupp in piese mobile de artilerie. Ca urmare, in 1916, la scurt timp dupa intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial impotriva Puterilor Centrale, generalul german Von Mackensen intra triumfator in Bucuresti fara sa intampine nicio rezistenta. Forturile erau goale si Capitala fusese evacuata in graba. Putem asadar sa ne bucuram de niste constructii militare vechi de un secol, care, datorita faptului ca nu au fost niciodata folosite in scopul in care au fost facute stau si astazi in picioare. Pentru cei care vor citi aceste randuri va dau un sfat: cand mai treceti cu masina spre Autostrada Soarelui, chiar la trecerea pe podul de peste Centura Capitalei, aruncati o privire in dreapta. Veti vedea acolo, bine camuflata, una din vechile baterii din Centura de Aparare a Bucurestilor.

Multumesc Radu! Sa continui acum cu impresiile mele directe, de la fata locului. Mai intai lasam masina Irinei, langa Remat, la o distanta pe care o calculam ca „safe”, cat sa nu fie abandonata in pustiu dar nici prea aproape de poarta lor. Nestiind prea bine incotro, pornim pe o carare pustie si cand ajungem undeva sub un pod aud ceea ce nu vroiam sa aud: cainii. Simt ca intru pe pilot automat in marsarier, ca de „mars de’aici” nu ma simt in stare. Bestiile totusi par sa se imblanzeasca si dau din coada, iar un om iese de undeva dintr-o cladire ca sa vada pe cine trebuie sa salveze. Ii explicam ce si cum si constatam ca am nimerit peste omul potrivit la locul potrivit. Fara nici un fel de ezitare sau tocmeala, acesta se transforma in ghidul nostru subteran si ne conduce prin maruntaiele fortului. Un om simplu dar pasionat. Mai stie si cate ceva, chiar daca are tendinta de a combina realitatea cu legendele, oricum, la final suntem cu totii de acord ca e un ghid inascut si nu am fi avut sansa sa vedem nici 10% din ceea ce am vazut fara el. In primul rand nu ne-am fi incumetat sa patrundem in labirintul subteran, intunecat si rece. Si asa singura lanterna pe care o avem, ajutata din cand in cand de flash-urile aparatelor foto, nu e suficienta pentru cinci oameni. Prin linistea de mormant si bezna deplina ghidul nostru se misca precum o pisica ce vede in intuneric, dandu-ne astfel incredere si curaj. Totul este intact si bine pastrat – incepand de la inscriptia de la intrare pana la ziduri, scari, camere, bolti. Ne mai poticnim de sticle ramase din fostul depozit Zarea, insa e neasteptat de curat.

Imi trec prin cap o mie de scenarii de ce s-ar putea face acolo, pornind de la jocuri, concursuri, pana la muzeu, un hotel mai „exotic” (pai sunt oameni care platesc pentru o noapte de experienta intr-o inchisoare, de ce nu si intr-un fort militar?) si asa mai departe. Stiu ca tot ce gandesc eu e lipsit de relevanta si ca nu se va intampla nimic din ce visez. Asa ca revenim la concluzia lait motiv ale acestei zile: P A C A T!

Terminam de cuteierat, trecand prin tunele, catarandu-ne printre crengi neprienetoase (aflu ca au fost intentionat plantate ca sa-i impiedice pe curiosi) care ne agata si ne zgarie, urmarind un traseu pe care daca m-ai pune sa il reproduc nu as reusi nicicum. De undeva de pe o pajiste situata deasupra fortului baietii par sa inteleaga pe unde am intrat si pe unde am iesit, in timp ce eu tot pierduta ma simt. E deja trecut de 5,  stomacul isi cere dreptul limitand hrana creierului, asa ca nici nu ma straduiesc… Recuperam masina care e tot acolo unde am lasat-o si mergem toti patru la o carciuma arabeasca pentru a devora feluri specifice ne-romanesti.

CONTRASTE PE CALEA VICTORIEI
Cu burta plina continuam o plimbare pe strada 1 Mai si apoi pe Calea Victoriei. Imi pare rau sa constat ca Palatul Cantacuzino, o cladire atat de frumoasa, este complet neiluminat noaptea, in timp ce mai in fata, Casino Palace (Casa Vernescu) straluceste ca un pom de craciun – dar macar isi arata frumusetea. Putin mai incolo dau cu ochii de fostul Casino Victoria (fosta Legatie Germana, devenita apoi Teatrul Constantin Tanase si abia dupa 1990 Casino Victoria) – inca o cladire cu greutate si incarcatura istorica importanta, ale carei intrari sunt batute in cui si lemne.

Cred ca in curand extremele vor deveni un fel de marca a orasului, ce sa facem, daca altceva mai concret nu mai ramane din el…

Va continua

O galerie completa de fotografii gasiti la Alex pe site.

Si iata si cateva imagini oferite de Radu Sandovici:

Citeste si episodul anterior

Impresii scrise de: Roxana Farca

Perioada calatoriei: Octombrie 2009

Sunt in Gara de Nord. De unde puteam sa incep mai bine prima mea zi de strain in propriul oras daca nu de aici? „Esti pentru prima data aici, esti turist” imi repet de mai multe ori, poate poate imi iese dedublarea. Ma uit in sus, ma uit in jos, la dreapta si la stanga. Si in afara de cateva exercitii de inviorare pentru muschii gatului nu simt si nu obtin nimic. Hm, ceva nu merge, imi zic. Aud ca se anunta un tren la linia intai si ma hotarasc sa ii ies in intampinare, poate ma inspir de la cei care sosesc cu adevarat in Bucuresti. Trenul vine, oamenii incep sa curga din el. Si vad zambetul. Un zambet diferit de la un om la altul. Un domn zambeste usurat, se pare ca a avut un drum lung si poate ca aerul rece al diminetii si portia de mers il face sa respire adanc si sa zambeasca a „bine ca am ajuns odata!”. Alte doua doamne zambesc in timp ce sporovaiesc vesele una cu alta. O a treia face fericita cu mana catre cineva care o asteapta, asta da zambet! Miracolul se intampla, zambesc si eu si imi spun: „Bun gasit Bucuresti!”

CU DUMNEZEU INAINTE!

Incerc apoi sa ma orientez in spatiu. Ma supar putin cand vad ca nu imi ureaza nimeni bun venit, pana cand ajung in fata la Springtime, care se ingrijeste de acest MIC detaliu. In plus nu am nici un semn cu ajutorul caruia sa inteleg si eu pe unde se iese si in ce directie. In fine, hai mai bine sa vad daca pot gasi un ghid al Bucurestiului aici. Caut si caut pentru ca nu imi vine sa cred. Dar nu gasesc nimic, doar harti. Nu sunt sigura ca as fi cumparat un ghid exact in acest moment dar am facut-o asa, d’a’naibii, eram „precisa” ca nimeni nu s-a gandit ca gara e unul dintre primele locuri in care ar trebui sa existe un ghid, macar de poza daca nu pentru vanzari. Descopar in schimb, aproape de iesirea din gara, un magazin de obiecte religioase. O fi un semn? Poate ca ar trebui sa iau ceva de acolo, sa ma ghideze prin jungla si sa ma apere de fiare!

FASCINATIA URATULUI

Ma resemnez ca nu am nici ghid si nici talisman si ies din gara intunecata si lipsita de personalitate. Ma distrez refuzand ofertele de taxiuri-jupuitoare-de-fraieri, ce dragut, chiar ma simt ca un turist. Imediat ce scap de ei dau cu ochii – pentru prima data in viata mea de bucurestean – de Hotel Dunarea, mai bine zis de fantoma sa care sta nestingherita pe un colt al intersectiei, aruncand cu caramizi si tencuiala in trecatori. Acum multi ani eram scandalizata de imprejurimile aeroportului si ma intrebam cum poti permite ca un turist sa aiba asa o jalnica prima impresie. Acelasi lucru se intampla si cu gara si cladirile din jurul sau si se intampla acum. Nu sunt toate ruine, dar daca am trecut de atatea zeci de ori pe acolo fara sa vad acest hotel e clar ca nici celelalte nu arata mult mai bine, altfel l-as fi observat, macar prin contrast. Se zice ca aici ar fi functionat in anii comunismului un bordel clandestin si ca se inchidea ochii in schimbul spionajului si oferirii de informatii legate de cei care trageau acolo. Aceasta informatie, precum si mai multe detalii despre hotel am gasit pe site-ul metropotam

Carmen imi spusese despre cinematograful Dacia si ale sale basoreliefuri. Eram curioasa dar ma simteam destul de pierduta. Zona garii nefiind totusi atat de imbietoare la plimbare am pus mana pe telefon si am intrebat-o incotro trebuie sa o iau, ca sa nu pierd vremea. Am continuat astfel sa merg pe Grivitei, trecand si de un al doilea hotel parasit, cel cu acelasi nume ca si strada. Vis a vis de el se inalta drept si rece peretele hotelului Ibis, o cutie metalica fara nici un pic de caldura in ea. Si nu ma refer la sistemul de incalzire care stiu ca functioneaza perfect. Le compar pe cele doua, Grivita parasit, Ibis populat dar sincer mi se par la fel de triste amandoua.

Merg mai departe si gasesc si cinematograful Dacia. Trei catei se supara pe mine cand scot aparatul pentru a face poze. Si sa nu va ganditi ca am cine stie ce scula, am luat intentionat sapuniera copilului ca sa nu am batai de cap si sa ma joc nestingherita de-a japonezii. Da chiar si asa, astia mici si negri par suparati rau ca fac poze fara sa le platesc si lor ceva, doar le-am intrat pe teritoriu. Le explic frumos ca nu am nimic cu ei si ca nu inteleg ce au ei cu mine, ca eu ii inteleg ca au dificultati dar ca ar putea sa vorbeasca mai frumos si culmea, in secunda urmatoare imi intorc spatele. Halal educatie!

Cinematograful e si el in ruina iar basoreliefurile, in ciuda reputatiei lor ca erotice cu tente zoofile, mie mi se par destul de abstracte – ma rog, atat cat pot vedea si cat a mai ramas din ele. Construit pe la 1900, cinematograful se pare ca avea mare succes la vremea lui si era foarte indragit, iar mai recent, se zice ca Ceausescu insusi ar fi frecventat gradina sa de vara si asa ar fi scapat de la demolare. Nu a scapat insa de neglijenta si de nepasarea specifica Bucurestiului contemporan.

Mai departe incep sa ma pierd pe stradute. Trec pe langa piata Matache, si ajung pe Buzesti. Ma opresc inainte de a intra pe strada si trag cu ochiul peste un gard inalt de metal, de dupa care se vede pielea zbarcita a unei case care pare sa fi fost deosebit de frumoasa. Scheletul ei a murit deja, doar fatada mai sta in picioare iar in jurul ei se intinde un teren plin de mizerii. Daca nu ar fi fost criza, probabil ca pe acel loc ar fi crescut deja o mare etajera de sticla si metal.

Mai la vale pe Buzesti pictura se intregeste cu ajutorul ruinelor, oamenilor si a inspiratei combinatii intre arhitectura veche si marcile populare de bere. Nu pastrez drumul drept ci o apuc la intamplare pe strazi laterale, hoinarind. Aici o antena satelit asezata pe o casa rupta, dincolo niste case vechi, „reconditionate” total sau partial prin aplicarea unor culori vii, din cu totul alt film, un acoperis interesant, un balcon romantic, gasesti inspiratie vrac pentru prost gust pe aceste strazi. Pacat ca marfa e expirata si ca, pentru multe din ele, e deja prea tarziu.

continuare pe pagina urmatoare

Acum 18 ani m-am mutat aici. Eram indragostita de Bucuresti, asteptam din copilarie sa vina vremea facultatii ca sa pot face acest pas, iubeam totul legat de capitala: teatrele, muzeele, strazile, toamna tarzie si calda (asa era pe atunci), ba chiar si mirosul de metrou. Dar, ca in orice fel de relatie, rutina si-a bagat coada, tabieturile au luat forme urate: vezi manifestarile zilnice ale marlaniei urbane, iar lucrurile si obiceiurile frumoase au fost uitate si abandonate.

Dar mie nu imi place sa abandonez si nici sa ma resemnez, bombanind alaturii de miile de alti conlocuitori. M-am hotarat sa fac ceva si uite asa mi-a venit ideea acestui „proiect”, sau „plan de salvare”.

Voi deveni strain in orasul meu si voi incerca sa il descopar, sa il vizitez, sa ma plimb, sa cer sfaturi si indrumari de la cei care locuiesc aici si care pot sa ma ajute cu ideile lor, ca pe un vizitator obisnuit.

Desigur, nu imi voi pemite sa fac asta zilnic, dar imi voi dedica macar doua zile pe saptamana, timp de 5 sau 6 saptamani, in asa fel incat sa am in total 10-12 zile, atat cat ar putea aloca un turist obisnuit vizitarii unui oras.

Va voi tine la curent cu intentiile mele, cu traseul pe care l-am urmat si cu ce am descoperit, iar la final va voi comunica daca am reusit sau nu sa revigorez relatia cu orasul in care m-am nascut si in care am vrut atat de mult sa revin.

Pe masura ce ma voi transforma in turist, voi avea nevoie de la voi de sfaturi si idei in mai multe aspecte:
- strazi frumoase din Bucuresti, arhitectura si istorie
- teatre si spectacole ce merita vazute
- muzee si expozitii
- restaurante bune dar si unde se poate manca ieftin si bun, pe strada
- cluburi, berarii, cafenele, ceainarii
- parcuri, locuri de plimbare
- imprejurimile Bucurestiului
- orice altceva care merita vazut / experimentat in capitala noastra
- legaturi cu oameni sau organizatii care cred in Romania, isi doresc si fac ceva pentru reabilitatea Bucurestiului (exista?)

Sper sa ma ajutati si eu sper sa va rasplalesc, in cele 10-12 episoade, cu impresiile si intamplarile unei calatorii in care cea mai mare provocare e sa pot gestiona a doua mea personalitate!