Am plecat cu Malevu’ de la Budapesta, poporul albanez neavând legături directe cu poporul român, decât prin intermediari. N-ar fi avut Cindre chef de mine, da’ l-o încălţat Ani, şefa noastră de atunci, bă, ia-l p-ăsta cu tine (adică pe mine) şi arată-i ce şi cum cu treiningurile. În plus, nevastă-sa era gravidă, dacă meream io în locul lui, apuca să fie acasă pe când năştea nevasta, plus că avea mai mult timp de stat p’acasă dup-aia, că puteam mere şi io singur, nu tot el pe drumuri. Deci avea interes direct.

Înainte de orice tre’ să vă zic că ăstalalt Călin, Cindre, cum porneşte avionul, cum îl ia somnul instant, mai ales cu alea de la Carpatair, Saab-urile alea meseriaşe, Saab 2000. Adevărul e că la cum zumzăie elicele alea, te cam ia cu moţăială. Să nu mai menţionez că tot pe la 6 dimineaţa e decolarea când vrei să prinzi legături din Europa.

No, am topit noi o cafea prin Budapesta, apoi am decolat către minunata localitate Tirana. Malev, companie ok, da’ l-am prins noi pe cel mai slugarnic şi greţos însoţitor de zbor, ăla de la biznis. O vrut o mămică să meargă la buda de la business cu pruncu’, asta economică era mai tot timpul ocupată (da, politicoşi cu grămada, ştiu, nu o lăsau pe fomeie să intre…), chit că era printre primele rânduri fomeia, băăăă şi se răsteşte acesta la ea, nu mă interesează, asta e business class, nu aveţi ce căuta aici! Nu mă interesează de copil! Fomeia, uimită şi oripilată, s-o întors iar la economic şi s-o pus pe aşteptare la coada avionului. Ăla, cu cel mai slugarnic zâmbet de pe planetă, s-o întors spre un nenea de la biznis şi scuzaţi-mă, e vina mea, nu am să mai permit nimănui să vă deranjeze. Asta fără să îi zică nimeni ceva. O întrebat sec nenea ăla de la biznis şi totuşi, de ce nu o avut voie? Touché!

Ne-am cazat la Sheraton, foaaarte fain hotelu’, mă aştepta în cameră un coş cu fructe şi o sticlă de ulei de măsline (habar nu am ce să fi făcut cu aia, totuşi) şi, fiind maareee amator de struguri, am dat atacu’ la coş. Am halit prima ciorchină şi bate cineva la uşă. Deschid, colegul Cindre destul de precipitat, bă, grijă mare cu astea de prin cameră, cam toate îs pe bani (regula pe la hoteluri e că ai minibar, dacă haleşti de acolo, plăteşti, dacă îs puse separat de minibar, pe masă de exemplu, e un fel de welcome din partea hotelului, pe moca). Mă uit la el blocat cum, şi coşu’ de fructe e pe bani? El, până şi apa e pe bani – da, apa din cameră era juma’ de euro juma’ de kilă, cam mult. Aşa că ce pana mea să fac, deja halisem strugurii – să-i fi pus în gunoi nu prea mergea, îi vedea fomeia de serviciu sau ce aveau ei. Aşa că soluţie românească, aruncaţi pe geam (da, se deschideau geamurile, nu la toate hotelurile îs blocate) ciorchina de struguri. Evident, jos era ditai terasa, se mai plimba lumea pe acolo, atâta nu m-o dus mintea, să mă uit după, înainte nu m-o dus să mă gândesc că oricum vedeau ăia ciorchina lipsă din coş.

La training o fost ok (io eram backup, furam şi meserie de la Cindre – chiar, om mai tare ca ăsta pe pita lui, mai rar), dar în cele ce urmează ne concentrăm asupra frumoasei Tirana. Prima surpriză plăcută o fost când am aterizat, aeroportul era fie în prelungirea, fie în ceva livadă de portocali. Toate bune şi frumoase, atâta că păşteau oareşice oi pe acolo, care oi, în parte, erau fix la începutul pistei (cam cum îs căşile la Băneasa, fix în buza pistei, de îţi usucă jetu’ de la avioane hainele puse la uscat). M-am emoţionat un pic când am văzut oile alea, da’ am aterizat cu bine.

În oraş am văzut minunatul cimitir unde dorm soldaţii americani căzuţi pentru apărarea gliei strămoşeşti albaneze – adică habar nu am de ce or murit ăia acolo (nu mă luaţi cu războaiele mondiale, e irelevant, eu nu înţeleg ce motive i-or mânat să ajungă până acolo ca să moară aiurea), da’ era un vânzător ambulant, ceva kebap parcă, ăla era targetu’.

Clădiri fenomenale: ruine ciuruite de pe vremea când le-o picat la ăştia Caritasu’ local (parcă era şi una bucată preşedinte implicat) vis-à-vis de clădiri din sticlă cu design futurist, una bucată râu pe malurile căruia se desfăşurau numeroase activităţi suspecte (până prin 2003 acolo vindeau ăştia armele, ziua în amiaza mare, curvetu’ şi drogurile, în văzul lumii fără nici o jenă).

Doar doo chestii mai am a vă zice, apoi o să vă zic un truc de traineri (pentru ăştia care sunteţi în branşă): prima treabă e că dacă mereţ prin centru în Tirana (repet, noi eram la Sheraton), să nu vă miraţi că la palatul preşedintelui îs gărzile în poziţie de tragere, adecă puşcociul e armat şi ăştia îs cu degetu’ pe trăgaci. Ce mi-o plăcut mie e faptul că era un gărdoi de-ăla cu o ţigară în gură, aproape fumată şi scrumul îi rămăsese atârnat de ţigară, aproape tot (ăştia de fumaţi şi vă uitaţi ţigara în scrumieră ştiţi la ce mă refer). Asta m-o dus la concluzia că ăştia chiar stau nemişcaţi ca statuile, atâta că îs cu puşcoacele în poziţie de tragere şi că sigur vine cineva măcar o dată pe oră să le bage o ţigară în gură, după ce or scos-o pe aia veche.

Ca de încheiere, m-o dus Cindre la Kolonat, copie 1 la 1 după orice McDonalds de pe planeta asta, atâta că îi zice altfel, ca să nu cumva să plătească ăştia ceva franciză sau cum i-o fi zicând. Foarte fain, curăţel… stăm noi la coadă, mă duc cu tava spre un colţ mai dosnic, la care Cindre, sec, bă, hai să stăm aici lângă locul de joacă. Io: ? El: data trecută, când am fost cu Rob, tocmai acolo ne-am pus. Şi ne-am dus să luăm de haleală. Numa’ bine or intrat nişte jmecheri cu gun-urile şi or început să tragă, fix în zona aia unde am stat noi. Continuă el conspirativ: probabil or vrut să-l căsăpească pe unu’ şi or tras la grămadă, să fie siguri. Io, stană de piatră, măcar că m-o asigurat tot timpul cât am stat în Tirana că bă, acuma e chiar ok, nu mai e ca anu’ trecut. Păi şi noi di ce mâncăm acilea? Seara următoare ne-am dus la o pizzerie la mama dracului şi pot să vă zic că în drum spre pizzerie deja mi-era dor de Kolonat. Asta ţi se întâmplă mai ales când eşti într-o ţară mai kinky şi nu ştii la ce să te aştepţi.

Închei cu trick-ul de trainer care o trecut prin multe (adecă Cindre, pe vremea aia): şeful ăstora de la training era un lup alfa destul de obrăznicuţ (tinerel, cum altfel), nu prea avea el treabă cu trainingul, îi putea Cindre capta atenţia pe maxim 2 minute şi alea în pauza de ţigară. Aşa că, la un moment dat, zice Cindre o prostie cât casa de mare de or înlemnit toţi în sală, apoi îl întreabă pe lupu’ tânăr: aşa e? Ăla, picat de pe altă planetă, daaa, clar, aşa e. După ce s-o gătat cu hăhăielile în sală, întreabă ăsta supărat: de ce mi-ai făcut asta? N-o primit decât un zâmbet de la Cindre, nu şi o explicaţie, da’ pot să vă zic că o fost atent dup-aia.

Data viitoare, minunata Grecie cu Cindre. Că or mai fost şi altele, ca de exemplu cu Jens.

Sursă foto: www.comanescu.ro

Ca şi restul lumii, nu am multe grozave de zis despre Grecia, da’ no, io din alte motive, mult mai terestre. Prima surpriză o fost la hotel: am ajuns pe la 12 jumate noaptea, parcă, (or frecat ăştia menta cu avionul cam 3 ore în plus, bag sama că le părea rău să plece de pe Otopeni) şi ne zice demoazela de la recepţie ‑vai, păi sunteţi doi. ‑Păi da, doi suntem, aşa am şi anunţat, aici îs confirmările de rezervare (mare minune şi internetu’ ăsta, ne‑am rezervat camere online, am printat confirmări, tot tacâmul). Se uită tanti la confirmări, se uită la noi şi îşi cere senină scuze: ‑io am crezut că de fapt sunteţi una şi aceiaşi persoană. ‑Poftim??? Deci ai două rezervări, camere diferite, etaje diferite (io tot pe la etajul 15‑17 am nimerit, nu ştiu cum sărăcia) şi tu îmi zici că ai crezut că suntem una şi aceeaşi persoană? Da’ pe ce draci te‑ai bazat? Tanti, să se scoată: ‑uite, scrie Călin pe ambele şi am crezut că îi o greşeală şi cineva o făcut rezervare de două ori.

Aşa că prima noapte am dormit cu Cindre în cameră. Dormit vorba vine, că şi el, şi io cam sforăim. Aşa că decât să îl deranjăm pe celălalt, mai bine ne‑am uitat ranga pe pereţi tătă noaptea.

Numa’ două faze vreau a vă povesti. Mă duc seara cu al meu pe la poalele lu’ Acropole, să facem şi noi pe turiştii, am luat la neveste ceva tricoaie cu chestii greceşti pe dânsele, apoi că hai să merem să mâncăm. Bă, tot români fomişti am fost, n‑am avut nici o jenă să dăm zeci de euro pe prostii fără de care trăiam şi noi şi nevestele foarte bine, da’ nu ne‑am îndurat să dăm 15 euro la cină. ‑Bă, da’ cum mama sărăciei să dau io atâţia bani pe o farfuriuţă jumate goală? ‑No, zice Cindre, hai că ştiu io un Subway (evident io nu ştiam ce e ăla). L‑am cam cătat un pic, zona nu părea tocmai una pe unde să te plimbi seara da’ no, obrazul subţire se ţine ori cu cheltuială multă, ori cu mai puţină, da’ atunci tre să cam umbli.

Fix în faţa noastră, un cuplu de americani (el părea cam janghinos pentru un american), plus un ţânc care arăta a orice numa’ a american nu: îmbrăcat într‑un „treling” din piaţă de la chinezi, ceva păpuci în picioare care arătau mai mult a pantofi decât a adidaşi, plus o bască pe cap de‑aia de poartă şoferii de TIR prin filmele americane. Nu îmi aduc aminte cum de am intrat cu ei în vorbă, da’ am aflat că veneau din Bulgaria, că pruncul de era cu ei îl înfiaseră când era mic şi acuma, la 14 ani câţi împlinise, l‑or dus să vadă ţara natală. Ca să vă dau temă de gândire, ăla era de când era el în America şi nu prea ţinea să vorbească engleză. Părinţii, americani ca orice american, s‑or fi dus la „pisicolog” şi ăla le‑o fi zis să‑l ducă în locurile de baştină, poate‑şi mai revine. Aşa bag io de samă că or ajuns ăştia prin Bulgaria.

‑No, şi întreb şi io prost, da’ prin România n‑aţi ajuns? ‑Nu, zic ei, da’ am văzut‑o de pe malu’ Dunării. Dracu’ i‑o pus să zică cum că li s‑o părut lor că îs cam puţine luminiţe pe la noi prin ţară (lucru pe care l‑am auzit de prea multe ori de la de‑ăştia de veneau la noi şi erau uimiţi că avem curent şi maşini). Apăi să‑l vedeţi pe chelner cum o început să‑i porcăiască pe ăştia, ‘ai de pana mea. La fiecare două cuvinte, americanii îs proşti şi inculţi, că ‑băăăă, voi ştiţi că civilizaţia din România e cu nu ştiu câte mii de ani mai veche decât aia din Bulgaria, că e cam la fel de veche cum e aia din Grecia, băăăăăă?

După 3‑4 minute (le pregătea sandwhich‑urile la ăştia) în care efectiv a zbierat la ăştia doi amerikanski, care erau vizibil jenaţi de altfel, încheie apoteotic: ‑sunteţi nişte proşti, bă! Doriţi murături la sandwhich? Mi s‑o părut genial nenea la faza asta, sincer, şi acuma mai râd. După ce o gătat cu ăia, cărora evident nu le‑o mai ars de mâncat pita înăuntru şi or plecat ca din puşcă, ne întreabă nenea pe noi, în română, cum altfel, ‑şi pe dumneavoastră cu ce vă pot servi?

Făcuse pe dracu în patru după ce plecase din România alungat de propria lui ţară şi până la urmă făcuse restaurantu’ ăsta sau sandwhich‑ărie sau ce‑o fi fost. Foarte fain omu’, ne explica el cum o fost inclusiv în America la patronii lu’ Subway ăştia, să îl înveţe ăia cum se face păpica bună şi bişniţu’ să meargă. ‑Bă, sunteţi nişte proşti, bă, lucraţi la alţii în loc să fiţi stăpânii voştri! Faceţi şi voi o franciză de‑asta la Cluj, nu are cum să nu meargă, bă, vă zic io! N-a apărut niciun Subway la Cluj până în zilele noastre.

Ultima fază e pe drumul de întoarcere, când am rugat‑o pe tanti de pe Tarom să ne lase la clasa business, să facem poze, că nu era nimeni acolo ca să deranjăm. ‑Da, cu dragă inimă, zice tanti. Facem o poză, două, trei şi brusc apare un nenea: ‑vorbiţi română sau engleză? ‑Apăi, ce vrei matale. ‑Îmi arătaţi şi mie biletele? ‑Aaaa, dar acestea sunt bilete de economic, sunteţi la business. Deci va trebui să plătiţi diferenţă. Şi calculează nenea foarte aferat că mai trebuia să îi dăm nu ştiu câte sute de euro de căciulă. Io, măgar ca de obicei, mai ales cu de‑ăştia, scot cardul: ‑poftiţi cardu’, da’ vă rog să ne daţi măcar un bon ştampilat, să ni‑l deconteze la fermă. ‑Cine v‑o lăsat aici? ‑Păi, tanti aia. ‑Păi atunci o s‑o pun pe tanti aia să plătească (era colega lui, totuşi, nu era cazul să fie aşa tractor în aer).

Dacă o fost frumos în Grecia? Putea fi, dacă nu trebuia să plătim fiecare câte 2‑3 euro extra pentru că aveam rucsacii cu laptopuri. Putea fi dacă nu erau aşa ţăpari cu orice ocazie.

De la Bucureşti la Cluj o zburat copilotul. Nu ştiu dacă v‑am zis, Cindre e mama şi tata avioanelor, după flapsuri ştie ăla la cât e ceasul, l‑am văzut pe ăsta că zâmbeşte, nu înţelegeam io ce şi cum, da’ pe când să aterizăm, mă uit io pe geam şi văd cum creşte stâlpu’ de la Ambient pe lângă aripă (ăştia din Cluj cam ştiu că nu se aterizează pe deasupra Ambientului, că pista nu e chiar paralelă). O accelerat iară, o luat‑o către Huedin şi o repetat iară manevra de aterizare – deja mă uitam prin avion, numa’ vedete: Pruteanu, fie iertat, al nostru Funar, Covaci ăla de e candidat etern la primărie la noi din partea UDMR, mi‑am zis clar, o adunat Dumnezeu pe toţi păcătoşii Clujului şi acuma ne izbeşte de pistă. Care, izbitură, s‑o produs de am crezut că se face bucăţele. ‑Bă, ce draci o făcut pilotu’? Cindre, mustăcind, ‑păi nu o fost pilotu’. ‑Ha? ‑L‑o lăsat pe copilot, inclusiv la aterizare, tre’ să înveţe şi ăla nu numa’ pe simulator. Când am ajuns în aeroport, Diana, nevasta lui Cindre (a mea era in Australia atunci), graviduţă prin luna a opta cu ceea ce actual se numeşte Superman‑Spiderman‑cemaivreţivoiman‑Cătălin, verde ca iarba crudă primăvara: ‑aşa tare o izbit ăla avionul de pământ că o trimis maşina pompierilor după voi (care, maşină, până atunci eram convins că e numa’ de decor).

Instant mi s‑o făcut dor de Grecia, unde am şi ajuns mai repede decât mă aşteptam.

Prima dată am ajuns pe Transalpina în august 2010. Auzisem atât de multe vorbindu-se despre acest drum, încât nu-mi mai puteam stăpâni curiozitatea care începuse să mă roadă din ce în ce mai tare. Ocazia s-a ivit în urma discuţiei cu nişte prieteni care voiau şi ei să meargă, aşa că propunerea a fost de nerefuzat. Ca să nu mai spun că perspectiva unei călătorii cu motocicleta mă făcea să nu mai am stare. Aşadar, într-o zi caniculară de vară, am părăsit capitala fără nici cel mai mic regret, cu scopul de a ne desfăta inimile şi ochii cu peisaje montane şi de a găsi un strop de răcoare la o altitudine mai înaltă.

Traseul a fost Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu. Înainte să ajungi la Târgu Jiu, coteşti dreapta spre Novaci, iar de-aici mai ai de urcat 18-20 kilometri până în Rânca. Despre Novaci nu m-aş fi gândit nici măcar o clipă că este oraş, pentru mine era cel mult o comună. Locuitorii de aici trebuie să fie mai mult decât familiarizaţi cu cohortele de motociclişti care le-au tranzitat oraşul pentru că Transalpina şi-a câştigat un renume în rândul pasionaţilor de mersul pe două roţi. Iniţial, de Transalpina s-au bucurat doar posesorii de motociclete enduro (spre invidia celorlalţi) şi de maşini de teren, pentru că drumul nu era asfaltat şi era o adevărată aventură să-l parcurgi, mai ales dacă interveneau şi ceva ploi în peisaj. La auzul veştii că va fi asfaltat, s-au declanşat dezbateri încinse pe acest subiect: unii erau de acord cu asfaltarea, pentru că uşura accesul în zonă, alţii contestau aprig decizia autorităţilor, afirmând că zona îşi va pierde farmecul odată cu apariţia lui porcus turisticus (aici sunt voit răutăcioasă şi sper să mă înţelegeţi pentru că sunt sigură că şi voi, în peregrinările voastre, aţi întâlnit asemenea specimene care confundă natura cu coşul de gunoi). Oricum, rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile.

Încă din Novaci ţi se aşterne sub roţi un drum şerpuitor, care te ademeneşte cu promisiuni despre munţi şi peisaje nemaivăzute. Chemarea e prea puternică să îi poţi rezista, aşa că urmezi drumul cu sufletul la gură să vezi ce se iveşte după următoarea curbă, şi după următoarea, şi încă una, şi urci în continuare până când ai impresia că te afli undeva deasupra munţilor şi în apropierea norilor. Eu una, am simţit un gol în stomac, nu de frică, ci de plăcerea pe care mi-o oferea Transalpina, dezvăluindu-se cu fiecare serpentină. Revenind (doar un pic) cu picioarele pe pământ: atenţie maximă la condus, drumul este extrem de virajat, abundă în „ace de păr” şi este încă în lucru, ceea ce înseamnă că marcajele nu au fost definitivate, iar parapeţii de protecţie lipsesc pe numeroase porţiuni. Traseul riscă să devină deosebit de periculos în condiţii meteo nefavorabile (ceaţă, ploaie, zăpadă, polei).

În 2010, Rânca se afla în plină expansiune, numeroase construcţii noi se ridicau ca ciupercile după ploaie. Deşi era perioadă de vacanţă, nu era foarte aglomerat, ceea ce n-a putut decât să ne bucure. Oricum trebuie să ţinem cont şi de faptul că asfaltul se întindea puţin după Rânca, după care drumul era parţial pietruit. Noi am ales Mina ca loc de cazare şi a fost bine, mai puţin drumul până acolo, care era plin de hârtoape şi şanţuri săpate de ploi şi „înzestrat” pe deasupra cu o coborâre extrem de abruptă de-am zis că o să mă dau peste cap cu tot cu motocicletă până la recepţia hotelului. Nu s-a întâmplat aşa, pentru că eu am coborât pe propriile picioare, iar motocicleta pe propriile roţi, dar strunită de altcineva. Da, recunosc, mi-a fost teamă să nu luăm vreo trântă amândouă, aşa că am lăsat-o pe mâini mai sigure. De precizat că ne-a plăcut de domnișoara drăguță de la restaurantul hotelului pentru că ne-a pus Guns’n'Roses ceea ce ne-a antrenat într-o discuţie despre muzică, concerte şi altele asemenea.

Se spune că adevărata Transalpina începe după Rânca, unde continui să urci până la altitudinea de 2,145 m în pasul Urdele. Porţiunea de drum dintre Rânca şi Obârşia Lotrului este minunată, îţi vine să te opreşti din 10 în 10 metri ca să admiri peisajul şi să faci poze. Cu riscul de a mă repeta: atenţie la drum, ştiu că eşti absorbit de frumuseţea locului, dar nu uita să te uiţi şi pe unde mergi! Şi, după cum ziceam mai devreme, în 2010, după Rânca, asfaltul devenea poveste, aşa că trebuia să te înarmezi cu răbdare şi curaj, pentru că urma o porţie zdravănă de off-road. Motocicleta mea de atunci (o Honda CBF 500, alintată Hondita) nu era proiectată (să zicem) pentru astfel de drumuri, dar a făcut faţă cu brio, pentru că, în afară de o căzătură mică provocată de o frână mai apăsată pe coborâre, am fost ferite de alte incidente. Pot spune, că în acele momente, atât eu, cât şi Hondita ne-am depăşit nişte limite: eu, pentru că parcursesem cel mai lung traseu off-road de până atunci, iar ea, pentru că se ţinuse tare pe un drum pe care n-ar fi avut ce să caute (teoretic, cel puţin). Am urmat drumul spre Sibiu, prin Jina, unde găsești niște peisaje absolut senzaționale.

Verde de Jina

A doua tură pe Transalpina a avut loc în luna august 2011 în formație aproximativ asemănătoare, adică fără Hondita, pentru că locul ei a fost luat temporar de Rosie, o Yamaha FZ6, fremătând de nerăbdare să pornească la drum. Nărăvașă Rosie față de Hondita, dar ne-am înțeles noi până la urmă. Eu una ardeam de nerăbdare să ajung iar pe Transalpina, însă entuziasmul meu s-a mai temperat când am ajuns acolo. Vestea asfaltării se răspândise rapid, fiind larg mediatizată în presă. Fiind un weekend cu vreme frumoasă, multă lume profitase să iasă la plimbare. La Rânca, aglomerație mare, mon cher. Și nu m-ar fi deranjat aglomerația atât de tare, cât lipsa bunului simț. În mod inevitabil, apăruseră grătarele, înfipte în cele mai neașteptate locuri în apropierea șoselei. Mașini parcate total aiurea, unele chiar în curbă, care împiedicau vizibilitatea. Pietoni ieșiți în mijlocul drumului ca să facă poze cât mai cool. Manele, gunoaie și fum de grătar. Un scenariu binecunoscut din păcate. Transalpina o să ajungă un al doilea Transfăgărășan: de evitat în weekend. Așadar, dacă vreți să vă bucurați de frumusețea și ineditul acestui drum, sfatul meu este să mergeți acolo în timpul săptămânii. A, și nu uitați să consultați prognoza meteo înainte de a merge. E păcat ca norii să ascundă o asemenea priveliște.

Alte informaţii despre Transalpina:

• se spune că, iniţial, acest drum a fost o potecă de munte folosită de păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a-şi trece turmele de oi în Oltenia. Fiind o cărare îngustă şi dificil de parcurs din cauza prăpăstiilor din apropiere, a mai fost cunoscută şi sub numele sugestiv de „Poteca Dracului”. Unele surse afirmă că drumul a fost construit de legiunile romane pe când înaintau spre Sarmisegetuza, iar altele că a fost construit de germani în timpul primului război mondial. În perioada interbelică, drumul a fost reconstruit, fiind pavat cu piatră în timpul domniei lui Carol al II-lea. Se pare că drumul a mai fost reabilitat de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
• Transalpina a fost inaugurată în anul 1939, fiind cunoscută sub numele de „Drumul regal”, deoarece a fost reamenajată la iniţiativa lui Carol al II-lea, acesta participând, de altfel, şi la inaugurare. Mai multe detalii de natură istorică găsiţi aici.
• lungimea totală a Transalpinei este de 148,2 km şi este o şosea cu destinaţie exclusiv turistică;
• deşi este drum naţional (67c) Transalpina nu a fost niciodată asfaltată până în 2009. La finele lui 2011 Transalpina a fost asfaltată aproape în totalitate, urmând ca până la sfârşitul lui 2012 să fie montaţi parapeţii de susţinere şi să fie amenajate sistemele de scurgere a apei de pe versanţi;
• în luna septembrie a fiecărui an, între Novaci şi Rânca, se desfăşoară Campionatul Naţional de Viteză în Coastă. De reţinut că o parte din Transalpina este închisă cu ocazia acestui eveniment sportiv.

Tot la BLS am dat de nevastă, care în semn de protest că îs aşa cum îs mi‑o turnat doi prunci frumoşi şi deştepţi ca ea, da’ cuminţi ca mine, de rup casa în două (poze mai găsiţi şi pe Facebook).

Dar, în cele ce urmează o să vă povestesc despre Jens. Dacă nu era el, nimic din ce sunt eu acuma nu ar fi fost. Pentru voi, lecturăcioşii de blog, trebe să vă zic că, dacă am văzut un om mai sărit de pe şine decât mine, ăsta e Jens.

Jens de când îl ştim noi purta un maieu jegos, o pereche de bermude şi nişte şlapi cum nici în gunoaie nu găseai. Forţat de împrejurări, iarna mai lua o ţoală pe el, da’ şi aia culeasă din ceva gunoi. Toate astea asortate cu un Rolex. Bă Jens, da’ ce e cu Rolexu’ ăla pe tine? El, senin, păi la 27 de ani am decis că ăsta o să fie primul şi ultimul lucru de lux pe care mi‑l cumpăr ca şi corporate bitch. No comment on that!

O fost IT manager la Motorola (în anii ’90 Motorola era Motorola, un fel de Coca‑Cola pe piaţa de high‑tech, îi găseai peste tot). O fost la sucursala din Germania, să specific. Şi pentru că el şi o mână mică, de bebeluş de‑a dreptul, de oameni or pus tot site‑ul în picioare (sys adminii de pe planetă ştiu ce zic), l‑or promovat să fie IT manager la sucursala din Anglia.

No, mere ăsta acolo şi prima surpriză mare pentru el, sauna nu mai era mixtă, cum era în Germania (da, citiţi bine, aveau saună mixtă in Germania). A doua mare surpriză, mere ăsta în cucu’ gol la saună, toţi inglişii or intrat în chiloţi şi maieu. Ăsta, tâmpit: bă, cât de frustraţi v‑o făcut mama voastră?

Stă retardo o lună încheiată în incinta fermei (nu glumesc deloc, nu am de ce) şi după o lună decide că ar fi cazul să meargă să vadă locuinţa închiriată de altfel de fermă – s‑o decis cum ar veni să vadă unde ar fi trebuit să stea în luna aia de o stat la fermă. Pe lângă asta, făcuse o listă cu ce tre’ să‑şi cumpere. Pe când să iasă pe poartă, să tot fi fost 4 pe la nămiezi, zice unu’ mic şi rău (e plină lumea de de‑ăştia) alloooo, domnuuuu’, da’ unde mereţi? Ăsta, prost, îi zice lu’ ăla (era la costum, reţineţi asta) păi mă duc să‑mi iau hârtie igienică, săpun, periuţă de dinţi, etc – i‑o întins ăluia o listă gata făcută, chiar şi plapumă era trecută acolo. Ăla o crezut că Jens îşi bate joc de el (perfect adevărat, de altfel). Da’ tu cine eşti? Jens, senin, îi zice păi io îs Jens, îs IT manageru’ de la fermă. Stau de o lună şi nu am apucat încă să ies din fermă, acuma am zis că să mă duc repede să iau ceva la apartamentul de nu l‑am văzut încă. Ăla, ieşit din minţi sau mai degrabă din lipsa lor păi cum să meri acuma, că nu e gata programul! I‑o zis Jens un fuck off şi dus o fost.

Evident, a doua zi dimineaţa o fost chemat la raport, la zootehnistul şef al fermei corporatiste numite Motorola (paznic la nişte dobitoace obediente şi fricoase – adică o corporaţie, cum ar veni). Râdea ăla de se câca pe el: am auzit că te‑ai întâlnit ieri cu cineva prin curte. Jens, senin ca de obicei, apăi da, cu unu’ de mi‑o cerut să‑i dau raportul. No lasă‑l în mă‑sa de prost, zice şeful, da’ numa’ atâta te rog, de ăla să te fereşti, e turnătoru’ de pe aici, aşa crede el că se face util. Adică să mă feresc de un retardat ca să nu mă pârască? Mi se face raport, sau ce? Şeful, încurcat, păi cam da… Jens: demisionez. Asta era marţi.

Sâmbătă, ca proaspăt şomer, ce şi‑o zis omu’: bă, dacă tot îs şomer, hai să îmi înec amarul, mă duc să‑mi iau maşină. S‑o dus la Aston Martin, l‑or dat ăia afară cu şuturi în cur (să nu credeţi că arăta ca un aurolac, doar de când o venit în România, aşa e el de când e), aşa că s‑o dus la Jaguar. Ăla de la Jaguar, deşi era ora închiderii, se uită la ăsta al nostru şi zice nene, se vede că n‑ai bani nici să te pişi în centru, probabil eşti capiu de foame, ce‑ar fi să stai tu să frunzăreşti o revistă de‑asta, io îţi aduc un ceai şi ceva biscuiţi, să mănânce şi gura lu’ matale ceva. O frunzărit ăsta, o halit un biscuite, i‑o arătat lu’ salesman ăla no uite, la o maşină de‑asta aş visa şi io, era ceva Jaguar verde cu de tăte pe el, comandă specială. La care vânzătorul – dacă ai fi avut bani ţi‑aş fi zis că tocmai o avem, o comandat‑o un client şi o renunţat la comandă (şi avans). Jens – perfect, o iau io. La ăla să‑i pice plombele, păi şi cu ce ai de gând să plăteşti? Jens, senin, cum cu ce? Cu bani. Ăla, tâmpit de cap, cu ce bani, ai tu bani? Jens, apăi precum vezi, la mine nu am, da’ te rezolv. Şi şi‑o luat maşină în prima zi de şomaj.

(NEAPĂRAT tre’ să fac o paranteză, bârfă cu parfum de adevăr de la Cluj: s‑o lansat Audi Q7 acu’ câţiva ani şi o intrat în alimentara de maşini o babă de‑aia îmbrăcată ca la ţară, cu plasa de rafie de rigoare, modelu’ ăla cretin cu dungi verticale pentru cine cunoaşte, cu fii‑sa, o spălăcită la vreo 40j’ de primăveri. S‑or uitat, indecizie totală, s‑o dus nenea sales la ele şi în loc să le dea afară că stricau peisajul, le‑o întrebat cu ce le poate ajuta. Până la urmă le‑o „ajutat” să se uite la toate maşinile, inclusiv pe atunci noul lansat Q7, un bebeluş în vârstă de peste 80 000 de euro, modelul expus, cu de toate. Lălâia aia apăi no, asta îmi place, baba – fata mamii, sigur asta îţi place? Da. No domnu’ vânzător, o cumpărăm. I‑o picat faţa la ăla: păi şi cu ce o plătiţi? La care baba – şi aici era să facă stop cardiac vânzătorul şi de‑aia o vuit şi Clujul, altfel nu aflam în veci – deschide plasa aia de rafie, era plină ochi cu euro. Număraţi‑i şi dacă nu îs destui mă duc să mai aduc de acasă. Avea baba în plasă peste 60 000 de euro!!! Nu ajungeau, s‑o dus şi o mai adus! De acasă!!! Absolut genial. Am zis că e bârfă cu parfum de adevăr pentru că ştiu baba, ştiu fata, ştiu maşina, nu pot jura că s‑o dus baba cu plasa de rafie plină de euroi la reprezentanţă).

Revenind la şomerul nostru, sărind un pic în timp, lucra deja la BLS (2004, în zona aia să vă gândiţi – a propos, o lucrat şi pe lângă Polul Nord şi iar nu glumesc deloc), era văduv cu o fetiţă mică după el, îi murise soţia când avea Alexandra 4 ani (acuma bate 19, dacă nu 20, you do the Math) şi întreabă şeful mare de pe vremea aia, vrea cineva în România? Avem un centru de dezvoltare de soft acolo şi ne trebe un om să îi supravegheze pe ăia. În România unde, întreabă ăsta senin. La Cluj, zice CEO. Vă vine să credeţi sau nu, nu l‑o interesat ce şi cum, întrebase de oraş ca să ştie unde să se uite pe hartă cu aia mică, Alex, la bibliotecă. O văzut poze din Cluj, a doua zi îşi făcea bagajele. Aşa o devenit CEO‑ul nostru. Şi o dus firma aia de la 10 oameni la aproape 60 în maxim 2 ani. Da’ să nu divagăm.

Mai sărim un pic în timp şi mă cheamă ăsta la el în birou: Călin, mi s‑o zis că ai fi tare potrivit de trainer, la Ani în echipă (plecase Cipri Corodan în Elveţia, după nevastă‑sa, acuma e PeMe‑u la Holcim), ea te‑o recomandat cu căldură. Jens, ar fi cazul să afli, ştiu că ştii că voia Szidi să mă fută din orice poziţie, am făcut pe prostu’ atunci, nu voiam să îmi torn colegii, da’ nici io nu am rămas dator, relax.

Mi‑o mai zis nu îmi zice acuma, du‑te acasă şi povesteşte cu Corina, sleep on it şi îmi zici mâine. Ce era de zis?

Data viitoare prima mea delegaţie, în tandem cu Cindre – ăsta e alt geniu, vă dau un mic preambul: are un băieţel, Cătălin, care îi zice lu’ tac’su tati, io îs Superman, Spiderman, tu ce eşti? Cindre, genial, tu poţi fi cine vrei, io îs tac’tu, bă!

Ursula (v‑am zis de ea, marketeriţa lor) făcuse parte tot din populime, ce e drept a lor. Dăduse nenea patronul de ea când avea fo’ 17 ani, o cules‑o din mizerie (no, aici îi relativă treaba, mizeria lor nu seamănă cu a noastră), o făcut‑o fomeie, i‑o luat şi casă, ceea ce veţi vedea mai la vale.

Ne invită fomeia la cină, o mânuţă de oameni (dintre români doar Robert şi cu mine) şi ne‑o dus pe malu’ unui lac, la vreo 30 de kilometri de Salzburg, la nu ştiu ce restaurant. Incredibil de frumos, stăteam pe terasă, deşi era cam vântuleţ afară.
‑No, cum vă place?, face Ursula.
‑Foarte fain, zic io, da’ ce e cu baliza aia în lac?
Era un girofar de‑ăla în apă, nu pricepeam io ce e cu el.
Fata, foarte senină, ‑păi ăla e pentru schiori. Am înlemnit, mă şi gândeam că iarna îşi dau ăia drumul de pe munte până pe apă, dar de fapt era vorba de wasser ski (schi nautic), la ei se practică sportul, nu se exprimase chiar bine Ursula.
Să n‑o lungim, în fiecare dimineaţă la ora 6 fomeia ieşea pe lac la schi nautic. Era o barcă pe lac în acest scop, era un fel de time sharing acolo.
‑Bine‑bine, fac io, da’ vii tu din Salzburg până aici dimineaţa la prima oră numa’ să te dai pe lac?
‑Aa, nu, casa aia e a mea.
Ceea ce credeam io că e un fel de hotel cu ponton era, de fapt, casa fetei. Mare casă! Dăduse pe ea cam 1 milion şi ceva de euro, partea ei, în timp ce prietena ei băgase cam la fel (nu era lesboaică, pur şi simplu făcuse casa pe din două cu o prietenă).

În fine, ajungem şi la partea de papa, aflăm că era meniu fix, prezentat de un nenea patron care venise la masă cu nişte cărţoaie de jumate de tonă fiecare şi un şorţ murdar plin de sânge – aşa demonstrăm la client că noi gătim, da? Două chestii simpatice, lui Ursula i‑o zis că nu poate să‑i dea nu ştiu ce peşte comandase, pentru că nu prinsese în ziua aia – cu alte cuvinte, peştii erau direct din lac. A doua fază o fost că Robert şi cu mine am comandat cel mai ieftin meniu de cină, în sumă fixă de 184 de euro (să vă gândiţi că pre vremea aia io câştigam cam 400 de euro pe lună, mama cam 200, tot pe lună, ea după treij’ de ani de muncă).

Mi‑o tradus Robert conspirativ, ‑avem şi căprioară în meniu. I‑am zis sec în română, ‑bă, nu cred că are căprioară, că bag sama că şi după aia fuge prin pădure s‑o prindă, cum mere şi după peşti la baltă şi la cât e nenea cât mistreţu’, cam greu să prindă ceva. Avea căprioară, deci clar o prindea altcineva.

O venit nenea patronul cu ceva pituţă neagră şi uscată, tăiată triunghiuleţe, plus ceva brânzică năcăjită, să meargă cu pituţa aia – aperitiv, din partea casei, până vine papa. Draci, oi mânca io prostiile lu’ ăştia, io aştept căprioara, să fim înţeleşi, da? Şi or venit cam toate cele 6 feluri de mâncare, câte erau incluse în meniul acela. Aici n‑o mai ţinut figura cu mai vreau o porţie de carne, căprioara aia trebuia să ajungă la o mie de oameni, cam aşa erau făcute şi porţiile: o farfurie imensă, pictată tătă‑tătă cu ceva sosuri, iar pe mijloc aşa, cam la 2 miligrame de urme de căprioară. Cred că umbra căprioarei cântărea mai mult decât porţia de carne din farfurii. Şi tot aşa o fost toată seara – fiecare porţie cam 50 de grame maxim, da’ pusă în nişte farfurii cât roata aia mare de la tractor.

Finalul o fost apoteotic: o să gustaţi o prăjitură cu brânză, specifică zonei, ne zice Ursula foarte mândră. Nu‑s io prea preten cu brânza, da’ no, nu era să supăr lumea. Da’ şi când o venit cu una bucată papanaş (un papanaş!) la 8 euro bucata, am cedat psihic şi m‑am apucat de hăhăit sănătos: ‑bă, da’ vă face mama o găleată de banii ăia. ‑Cum? Se face şi la voi aşa ceva? Păi dară, helăăău, imperiul austro‑ungar vă spune ceva, anyone?

Să vă mai zic că la 2 noaptea căutam un McDonald’s deschis să mâncăm ceva? După 6 feluri de mâncare?

La venirea spre casă ajungem noi fain‑frumos la gară. Zice Robert, ‑bă, hai că merem către Viena cu trenu’ ăla de diseară, mai frecăm şi noi menta p’acilea. No, vă vine să credeţi sau nu, unde ne‑am găsit noi să hăhăim şi să ne hlizim? În budă, of cors. Tot zicea Robert de nu ştiu ce pastile inventate de japonezi, când haleşti una de‑aia îţi miros frumos rahaţii, a vanilie parcă (nu, nu glumesc), dezbăteam subiectul cum ar veni, când zice ăsta ‑bă!, ia taci un pic. Am tăcut şi îl aud p‑ăsta: ‑no, rapid către tren! Am fugit disperaţi, abia am prins trenul, urcăm în el şi mă apuc să îl drăcui pe ăsta, ‑bă franzelă, ce draci te‑or apucat? El, ‑cică ăsta e ultimul tren spre Viena pe azi, că or găsit bombă în gară. Hm… bombă, fix în gară în Salzburg… noroc cu omu’ că vorbea germăneşte de rupea locu’, altfel acolo rămâneam.

În tren, băiatu’ de împingea căruciorul cu haleală, cafele şi beri era fix român, plecat din Alba să studieze conservatorul la Viena, însurat şi cu bebeluş care urla non‑stop, îl reclamaseră vecinii că îşi bate fetiţa, de‑aia urla aia mică într‑una, venise poliţia, ce mai, dramă românească în Austria. Ăsta lucra în minim două locuri să îşi poată plăti şcoala şi întreţinea cât de cât familia.
‑No, ce or păţit ăia in Salzburg, întreb.
‑Păi or găsit ceva bombă.
‑De‑asta de la terorişti?
‑A, nu, din al doilea război mondial (cum draci o stat aia ascunsă atâta vreme, îmi scapă şi azi).
‑No, şi?
La care el genial, ‑or dezamorsat‑o, or murit vreo 6.
Nu mai comentăm cum or dezamorsat‑o.

Pe trenul spre casă doar două faze super tari, ne‑o trezit nenea însoţitoru’ de vagon pe la 1 noaptea:
‑Bă, voi aveţi cafea?
Noi ‑păi nu prea, că ne‑am dus în delegaţie, n‑am avut vreme de cumpărături (pe vremea aia încă nu ştiam de shopping, numa’ de cumpărături).
La care el, bou cretin şi şmenar cum o fost toată viaţa (ne‑o luat bani pe cafelele şi berea de trebuia să le primim gratis pe tren, deşi eram la clasa 1) zice:
‑No, îmi treceţi şi mie 10 kile de cafea?
I‑am zis sec, ‑bă nene, lasă‑mă în viaţa mea, pune‑ţi unde vrei cafeiu’ şi dispari, dacă vine supracontrolu’, te priveşte.
O venit controlu’ la vamă, un nenea de maxim 1 metru şi‑un şniţel (Boc suferea de gigantism pe lângă ăsta de la vamă) şi latră scurt din faţa aia a lui de buldog pătrat:
‑Mueeei, aţi adus marfă de contrabandă de dincolo?
Noi, un bou‑vagon întreg (era şi ceva soprană pe lângă noi, e pe la televizor, nu dăm nume) de retardaţi împleticiţi de somn care nu se pot obişnui cu ideea de român, am glăsuit într‑un cor inventat de pe vremea cosorului lui Moceanu un nuuuuuuuu prelung.
‑Bine bă, aşa, să fiţi cuminţi şi să nu faceţi bişniţă, o mai lătrat buldogu’ şi dus o fost.
Dimineaţă, înainte de a ajunge la Alba Iulia, mă duc la însoţitor:
‑No, un cafei primim?
El, sec: ‑nu.
Io, ‑păi de ce? Îţi plătesc două cafele.
El, rău: ‑nu aţi vrut să‑mi treceţi cafeaua!
Să vă daţi seama de tragi‑comicul situaţiei, pusese jumate din cafea la mine în plasa cu mâncare de o luasem din gara din Viena şi ailaltă jumate în patul unde teoretic trebuia să doarmă Robert.

După‑masă am căutat de nebun la televizor pe Euronews să văz ce or păţit ăia în Salzburg, cu bomba lor. N‑am găsit nimica legat de asta şi multă vreme am crezut că am visat, dar nu, povestea e adevărată. Atâta că muriseră 2, nu 6 cum zicea băiatul de pe tren (Alex, parcă, nu mai reţin exact).

De tura următoare intrăm în fascinanta lume a delegaţiilor de la Business Logic Systems, dintre care vreo 2‑3 cu colegul Călin (el Cindre, io Coprea), om genial de altfel.

La Salzburg m‑am dus cu Robert (ăla de era român, nu evreu), ăsta era production manager la sucursala din Cluj. Nu l‑am iubit foarte tare, mai ales că îmi explicase că pentru el muncitorii erau ca pionii pe o tablă de şah şi el îi muta după nevoi, dar treaba cu iubirea avea să se schimbe, aşa, mai pe parcurs.

Pentru că eram doi, ne‑am dus cu trenul încolo – evident, nu trecea prin Cluj, ci prin Alba, aşa că ne‑am luat şi ne‑am dus în Alba. Atâta vreau a vă zice că singurii care ne‑or tratat ca pe ultimele gunoaie or fost românaşii noştri, cum altfel? Vameşii unguri şi apoi ăia austrieci s‑or purtat cu noi de parcă eram oameni, nu români.

No, de la poarta Vianei ne‑am urcat în alt tren – pe vremea aia încă se mai fuma prin trenuri, aşa că ăla s‑o băgat la nefumători, da’ până la urmă s‑o sacrificat din cauză de prea mare plictiseală de unu’ singur. Io dusesem iar o carte cu mine, tot de Marceluş ăla cu veacu’ lui de singurătate, de data asta era ceva legat de o holeră, da’ cred că s‑o rezolvat şi cu holera aia, că nu am văzut la televizor nimic legat de asta. Mă şi gândeam că io, de fapt, duc încolo cărţi să vadă şi ele Austria, nimic altceva.

Tăte bune şi frumoase, atâta că am ajuns la Salzburg. De data asta am fost cazaţi la o pensiune chiar lângă fermă. Nenea ăla de ţinea pensiunea era taaaare mândru că era casa lor din moşi‑strămoşi, fusese construită pe la 1600 şi foarte puţin, fusese pe rând han, fabrică de cărămizi, acuma era iar han numa’ că îi zicea motel, parcă. Evident, nenea nu era pregătit pentru mine: în cameră, prima surpriză, mobila era tot aia de la 1600. Am deschis uşa la dulap şi am rămas cu ea în mână. Mi‑am zis no, asta îi, las’ că oi rezolva‑o io cumva, da’ întâi să merem la budă. Baia era de‑asta din secolul 21, cu un mic amendament: tronul, dacă mă înţelegeţi, stătea fix lângă un geam imens. Nu ştiu cine sărăcia o gândit treaba, da’ să vă închipuiţi următoarele: rama geamului se oprea la buza buzii (budă = veceu, da?), aşa că nu puteai face treaba mică din picioare, că se vedea pe geam. Ce puteai a face decât să stai pe tron şi să te uiţi pe geam, care geam dădea fix în stradă, foarte circulată de altfel. Acuma pentru minţile luminate care deja s‑or fi întrebat da’ cum sărăcia dădeai jos textila şi o ridicai la loc: io (şi vă jur că nu e glumă) mă dezbrăcam fain‑frumos în cameră, apoi meream cu mersu’ piticului până spre budă, unde pândeam să nu fie nimeni pe stradă. Când gătam, reluam procesul în sens invers, mă deplasam în cameră în mersul piticului. Altfel, pe verificatea, dacă te uitai din stradă şi îl vedeai pe om pe budă ziceai că stă unu’ şi se uită pe geam plictisit.

Singura mare problemă pe care chiar nu am rezolvat‑o o fost cu duşul, că şi ăla se vedea din stradă. Tot ce am putut face e să mă spăl cu poponeţu’ către stradă, mai ales că o zis Maşa prin 2001 parcă, cum că aş avea fund sexy – cu alte cuvinte arată mai bine curu’ decât faţa.

În fine, vine Robert că să merem către fermă, deja ne înţelegeam muuult mai bine, şi face una greşeală, mare de tot: Călin, ia uite ce ditai păianjenu’! Avea austriacu’ nişte păianjeni pe pereţi, tulai şi vai, modelu’ foarte bine hrănit şi mare cât capu’ de bebeluş. Aşa că io, român gospodar, am dat jos una bucată papuc şi trosc!, una peste dihanie. Pe când să continui minunata curăţenie de vară, vine austriacu’ tot răcnind ceva – se apucă Robert al meu de icnit, apoi de hohotit ca dobitocu’. Bă, îi zic io, zi‑i lu’ nenea că îmi cer scuze de mizeria de pe perete, curăţ. Ăsta al meu, hohotind, că nu, că să nu mai stric – şi aici citez textual – aura de vechi a casei. Traducere liberă, austriacu’ chiar îşi dorea minunăţiile ălea pe pereţi, prin prisma lui asta dădea o tentă de vechi casei. Probabil dulapu’ ăla de 500 de ani era prea nou. Şi patul era tot lotu’ ăla, da’ despre asta ceva mai târziu.

Ajungem la fermă, acolo mai era un român de la fabrica din Cluj, punea ceva balustradă de inox: un munte de 2 metri, cu mâna cât o cazma şi pumnu’ ca un baros. A, da, mai era tot la Salzburg încă cel puţin un român, pe numele lui Ion Iliescu, era ceva summit p’acolo. Deci plin de poliţie, maşini bengoase şi badigarji la maşinile bengoase, lucru pe care l‑am aflat când Ion, românu’ nost de la fermă, o vrut să‑şi facă poze lângă un Maybach. Cât de român poţi să fi nu numa’ să‑ţi faci poză lângă maşina altuia, da’ să te şi lăţeşti peste ea – asta o făcut şi omu’ nost, s‑o tras în chip lângă maşină, da’ apoi o dat să se pună cu curu’ pe capotă, să dea mai sexy. Instant or crescut nişte gorile încruntate – ăla mic era cu un cap mai mare decât Ion al nostru care, repet, bătea lejer către doi metri. Ne‑am cărat rapid, fiecare promiţându‑şi în gând că o să îşi ia şi el maşină cu gorile. Nu vreau să divaghez, da’ nu peste mult timp am văzut că pe la noi prin Românica îşi iau gorilele maşini…

No, în seara aia unde credeţi voi că ne‑o scos patronu’ la cină? Ai? Vă aud? Da mă, acolo, la cel mai vechi restaurant din Europa! Singura bubă era pe la preţuri, aşa că Ion şi cu mine ne‑am luat ce era mai ieftin pe listă, ceva carne dată prin ratotă (ratotă egal papară). Robert, simpatic foc, bă, sigur nu vreţi să încercaţi caneloni cu trufe? Aicia le fac grooozavee! Futu‑te de maimuţă, mă faci să mă uit în dicţionar ce rahaturi mânci tu. No, nu mi‑i ruşine să recunosc, pe vremea aia nu ştiam ce‑s alea, acuma ştiu chiar şi să le gătesc. Trece vremea cu rost…

Nu vreau s‑o lungesc foarte mult, da’ am băut prosecco la casa memorială a lui Mozart (este sau, mă rog, era o crâşmă jos la parter), am mâncat ciocolată de‑aia incredibil de scumpă direct de la fabrică, are acelaşi gust oribil ca şi asta de la noi, am vizitat tot felu’ de palate şi grădini, da’ ăsta e un blog despre bucuria de a fi român, aşa că o sa continui în nota aia (vedeţi că o fost Lumea Mică cu părinţii la Salzburg, găsiţi un ghid pertinent şi poze frumoase acilea pe site).

Ajuns la motel, patu’ o cedat psihic după nici jumate de oră de stat în el. Reparat patu’ Romanian way – legat şireturile de la adidaşi să ţină tăblia patului, asta după ce i‑am tras doo tălpi de păpuc să‑l pun la loc, o cam răsunat motelul, da’ n‑o venit nimeni să vadă ce şi cum. Ăla clar era pat pentru ăia de dorm neîntorşi: dacă te foiai, cum mă foiesc io, pat îl făceai.

A doua zi m‑am bucurat să văz că nu‑s numa’ io român în Salzburg – singura maşină parcată pe zona pietonală din centru era un Opel Zafira cu numere de Vrancea. Brava băh, aşa, pe ei şi pe mama lor! Sărim în timp până pe la cină, când ne‑o dus patronu’ în curte la ceva palat de‑ăla de‑al lor. Comandă fixă, viţel la tavă cu sos de hrean şi mere. Absolut genial, cu o mică excepţie. Bucata de carne era cam de dimensiunea unei monede de 3 lei de pe vremuri (cam 2 euro în vremile noastre, pentru ăştia mai tineri). Aveam mari probleme s‑o înţep cu furculiţa şi s‑o tai cu cuţitu’, că nu încăpeau amândouă pe carne, atâta era de mare bucăţica aia. Aşa că geniu, ca de obicei, am mai frecat o sticlă de bere până or halit ăştia (care se pricepeau la tăiat boabe de orez cu furculiţă şi cuţit) aşa, cam juma’ din monedele lor de viţel, apoi io am halit moneda mea direct şi fără alte ocolişuri. Mare greşeală. Dacă prima jumătate de monedă or halit‑o în juma de oră, ailaltă jumate or halit‑o aşa, preţ de o oră, să se aşeze prima jumate. Io stăteam şi mă uitam creanga. Patronu’, super amabil cum numa’ el putea fi, Călin, să ştii că poţi cere supliment. A, nu, îs sătul, săru’ mâna. El, senin, aa, păi să ştii că indiferent cât mănânci plata e tot aia, aicia la restaurantu’ ăsta aşa e. Doaaaa? Pei, ia să poftească nenea ăla cu tava pe la masă.

O venit nenea şi ia fiţi atenţi la monument de ţărănism (mi‑o trecut cât de cât între timp): vine nenea, taie iar o monedă, până n‑o pus‑o bine în farfurie, io haţ!, am rezolvat‑o. Felii mai mari se pot tăia?, fac io, senin. Ăla măcăne ceva, evident, zâmbind, nu era să‑şi piardă jobu’ pentru un prost şi taie o felie ceva mai pentru români. Io, lacom, zici că nu puteam să mai cer mai târziu, haţ! şi cu aia din 2 furculiţe. Zic la fel de senin, nişte extra, dacă nu e cu supărare, io nu m‑aş supăra. N‑o mai lungesc, la final o lăsat ăla tava la noi la masă, să îmi iau io cât vreau. Şi acuma apreciez geniul şi eleganţa patronului: no Căline, acuma că ai rezolvat carne pentru toată lumea, hai taie‑ne câte o felie babană la fiecare. Ceea ce am şi făcut, plus comandat sos extra, care o venit şi ăla în ditai găleata, să ne săturăm.

Data viitoare cină la restaurant în afara oraşului, plus venitul acasă.

Episodul 6

A doua zi iar ne-am scotocit teşchereaua şi am plătit biletele dus-întors pentru vaporaşul spre Capri. Bani aruncaţi căci nu ne-am ales decât cu o baie în mare şi cu câteva ore de plajă, lucruri de care ne-am fi putut bucura mult mai ieftin şi fără să ne fi deplasat pe insulă. Ne şi întrebam de ce o fi acest petec de pământ atât de renumit. Mai târziu, când era prea târziu însă, povestirea unui cunoscător al locului ne-a dumirit că dacă am fi luat-o hai-hui prin insulă nu am mai fi avut de ce să ne punem întrebări atât de prosteşti. Ca şi la Roma, unde tot din neştiinţă ratasem E. U. R. Existau o sumedenie de indicatoare rutiere cu aceste iniţiale acolo, dar, nu ştiu de ce, am crezut că e vorba de vreun A. C. R. italian. Ne-am întors cam dezumflaţi din peripluul maritim, ne-am mai învârtit ce ne-am mai învârtit prin Napoli, după care am luat-o pe drumul spre casă. Ocolind vizitarea vestigiilor Pompeiului şi ale Herculaneumului. Nici Vezuviul nu s-a bucurat de prezenţa noastră. Am ieşit din Napoli pe altă rută decât cea de la intrare. Era o şosea cu doar un fir de circulaţie pe sens. Ea se căţăra pe un deal în serpentine strânse care încolăceau dealul. Sensul de ieşire din oraş era foarte aglomerat, maşinile circulând bară la bară, cu o viteză redusă. Celălalt sens era cam pustiu, din fericire pentru ce avea să se întâmple. Un Fiat 500, mezinul familiei, mic şi sprinţar, tot încerca să-şi depăşească frăţiorul mai mare, un Fiat 600, care-l preceda. De ce voia să o facă era imposibil de înţeles, căci cârnatul era mare, depăşirea foarte riscantă şi, chiar dacă ar fi făcut-o, în faţă erau multe alte maşini. N-avea nicio importanţă pentru şoferul Fieţelului. El voia să-l depăşească şi pace! Şoferul Fiatului 600, alt căpos, nu-l lăsa. La un moment dat, cel din spate a ţâşnit şi s-a aliniat cu cel din faţă. Erau acum două maşini una lângă alta pentru că Fiatul 600 tot nu încetinea, ca să-i facă loc celuilalt să intre în coloană, în faţa lui. Eu eram la două maşini în spate, aşa că aveam un fel de fotoliu de orchestră din care puteam urmări bâlciul, cu maximă vizibilitate. Coloana înainta cu cele două maşini una lângă alta. De pe locul mortului din Fieţel o matracucă îşi scosese capul şi se zborşea la şoferul care nu se lăsa depăşit cu niciun chip. Fiatul 600 era decapotabil. O altă piţipoancă îşi scosese bustul cu cap cu tot prin acoperiş şi zbiera la certăreaţa cealaltă. Din când în când, mai apărea câte o maşină care abia apuca să tragă mai spre dreapta ca să evite o ciocnire frontală cu Fieţelul zurbagiu. Noroc că ecartamentul şoselei era mărişor, vitezele mici din cauza serpentinelor, deci manevrele de ieşire de pe carosabil se puteau face fără mare bătaie de cap. Cei doi şoferi nu aveau nicio treabă cu situaţia periculoasă şi-şi vedeau de idioata lor dispută. În cele din urmă, Fieţelul a realizat că gluma se îngroaşă şi a reintrat în coloană, tot în spatele Fiatului 600, dar disputa dintre cele două amazoane a continuat mult şi bine. În fine, am ajuns la răscrucea de drumuri de unde puteam să intru pe autostradă, aşa că nu am mai văzut dacă disputa verbală a avut şi un final contondent. Păcat, o cafteală între afrodite este un show de neratat…

Cam acestea au fost păţaniile demne de a fi împărtăşite din prima noastră excursie peste hotarele scumpei patrii, Republica Socialistă România. Drumul la întoarcere s-a făcut pe coasta adriatică, unde am admirat plajele întinse fără bolovanii din fundul mării care abundau pe coasta genoveză şi la Capri. Atât în apă cât şi, mai ales, pe plajele aurii. Raita prin San Marino, popasurile nocturne prin diverse alte mici localităţi, ca şi vizitarea Veneţiei nu au prilejuit nimic deosebit de semnalat. Apoi, Puica ne-a părăsit, luând trenul spre Viena. Triestul a fost ultimul popas italian, cu o zi înainte de ajunge la frontiera iugo-slavo-română, după scurte opriri la Zagreb şi Belgrad, unde ne-am specializat în comerţul stradal, vânzând haleala rămasă. Dinarii încasaţi au fost cheltuiţi pe mici suveniruri.

Odată ajunşi acasă, cada de baie a fost obiectivul mult solicitat de înteg familionul. Jegul bronzat sau bronzul jegos ne dădea o tentă prea exotică. Nu că nu ne-am fi spălat care pe unde apucam, chiar şi Adriatica a fost o scăldătoare acceptabilă, dar dusesem dorul unei băi calde, ca la mama ei. Lăfăindu-mă printre clăbuci mi-am amintit de ziua în care, după o înnoptare pe marginea drumului lângă un sătuc, descoperisem cu încântare, în imediata apropiere, un râu mititel. Mai degrabă un pârâiaş, cu apele căruia gândit-am că n-ar fi prea rău să îndepărtăm o ţâră din slinoşenia acumulată. Ne-am săpunit zdravăn, clătindu-ne apoi cu susurândele ape, care-şi continuau curgerea ornamentate cu o spumă albicioasă. După câteva minute, ceva mai la vale, am văzut un om care zăgăzuia pârâuţul. M-am apropiat de el şi am văzut că în curtea lui era un eleşteu miniatural în care se zbenguiau peştişori. Pârâul alimenta, deci, cu apă curgătoare lăcuşorul. Am bâiguit câteva scuze, omul a dat din mână a lehamite şi ne-a lăsat în plata Domnului. Probabil că o mai fi fost victima unor asemenea scăldări. Deh, turişti socialişti în ţări capitaliste…

Peste câţiva ani, am mai făcut o excursie peste hotare. De această dată în formaţie completă, adică l-am luat şi pe fiul nostru, întrucât destinaţia era Ungaria, Cehoslovacia, şi R. D. G., de unde nu aveai cum să te laşi ispitit de nepatriotice gânduri de abandonare a raiului ceauşist. Fără evenimente notabile, cu excepţia unei pofticioase zgâieli la Berlin dincolo de Brandeburg Tor, poarta spre jinduita lume liberă. Ba nu, mint! La un second thought³ trebuie să menţionez miracolul descurcării prin Praga  fără hartă. Uitasem să facem rost de una. Tipische ru-mänische! Herbert avusese dreptate.

Citeşte şi episodul 1, episodul 2, episodul 3, episodul 4 şi episodul 5

De: Valentin VerzeanuNăscut în 1942, la Braila, reporter al Radioteleviziunii Române între anii 1967 – 1985, Valentin Verzeanu a cerut azil politic în RFG în 1985. Din 1986 locuieşte în California, unde a înfiinţat săptămânalul Clipa. Autor al volumului memorialistic Opriţi plăcerea la domnu’ aparut in 2009. În 2011 a apărut ediţia a treia revăzută şi adăugită şi volumul de scenarii de film ‘rea-ţi ai dracu’ da comunisti şi Jocul de-a moartea (acesta din urma şi cu versiunea engleză).

Episodul 5

Ne făcuserăm plinul de artă florentină şi, cum toate drumurile duc la Roma, ne-am îndreptat a doua zi spre alte orizonturi culturale, adăpostite de oraşul etern pe cele şapte coline ale sale. Nu am scăpat niciun obiectiv turistic major, că era musai să ne fălim, la întoarcerea acasă, cu alesele noastre gusturi ’telectuale. Am începu cu imensa oază de clorofilă şi de arhitectură Villa Borghese unde Raphael, Titian, Coreggio, Rubens au fost aperitivul festinului de la muzeul Vaticanului. Cu noaptea-n cap ne-am prezentat ziua următoare la Piazza si Basilica San Pietro. Ne-am luat în primire pelerinele de plastic negru menite să acopere pantalonii scurţi şi cămăşuţele de vară, că nu se cuvenea să pătrundem în sfântul lăcaş în asemenea ţinută turistică. Nu are niciun rost să înşir aici toate minunăţiile văzute, căci mii şi mii de pagini, fotografii, filme precum şi vizitarea lor directă de către mulţi dintre cei care binevoiesc să citească aceste rânduri suplinesc o asemenea, scuzaţi, futilă descriere. Oricum, cei dornici să-şi reîmprospăteze amintirile, sau cei care nu au văzut încă Râmul, o pot face pe Internet cu ajutorul sfântului Google. Sunt şi poze! După vreun ceas de pioasă vizitare a celei mai mari biserici din lume, ne-am aşezat la coada de la muzeu. Cum ziceam, aici nu a mai ţinut cioaca cu gratuitatea pentru ziarişti, aşa că ne-am uşurat punguţele de vreo doi bănuţi capitalişti. Am început conştiincios vizita muzeului, poposind cam un minut în faţa unei faimoase semnături sau a alteia. După vreo oră, pe când dădusem gata primele trei saloane, am înţeles ceea ce era la mintea cocoşului. În ritmul ăsta, o întreagă vacanţă nu era deajuns ca să ne desfătăm, pe îndelete, cu toate comorile din muzeu. N-am avut de ales şi am pornit-o într-un galop mai lent la început, ca apoi să se accelereze de ziceai că vrem să câştigăm cine ştie ce derby. Ţinta era, desigur, Cappella Sistina. Cred că ne-a luat cel puţin o oră până să ne trântim, cu un început de febră musculară, pe mozaicul multicolor şi să ne zgâim la frescele lui Michelangelo cocoţate la vreo 20 de metri pe tavan. Odihna culturală se desfăşura pe fondul unui mormăit colectiv al sufletelor admiratoare ale operei maestrului, mormăit care treptat creştea în intensitate. La fiecare cinci minute apărea de după o uşă un fel de curator al muzeului, care se stropşea la noi cu un poruncitor şşşşşşşttttttttttt! Audienţa disciplinată tăcea mâlc, apoi, mulţumit că şi-a făcut datoria, omul dispărea pe aceeaşi uşă pe care îşi făcuse intrarea. Cum ziceam, după alte cinci minute ritualul se repeta, aşa că în jumătatea de oră petrecută în capelă am avut plăcerea de a-l revedea de vreo câteva ori pe gardianul liniştii publice. Pare-se că acesta este obiceiul casei perpetuat peste veacuri şi ajuns, sigur, până în zilele noastre, dacă este să dăm crezare mărturiei dlui Mircea Badea, mai recent pribeag prin acele locuri. Lumea se modernizează şi în lăcaşurile de profund tradiţionalism, cum cred că este Vaticanul, căci potrivit spuselor aceluiaşi domn, acum şuierătorul şşşşşşşttttttttttt! a fost înlocuit de autohtonul şi mai civilizatul „Silenzio, prego!”.

Nopţile le petreceam la poarta unui camping amplasat într-o pădurice de pini, căci, şmecheri fiind, ne foloseam de toaletele şi duşurile campingului, fără să plătim ceva. Am tras, însă, o spaimă, când, în a doua noapte, la puţină vreme după ce pusesem geană peste geană, ţignale ascuţite şi un uruit de motoare ne-au scos din cârpe. Am scos capul din cort şi în primul moment am cam sfeclit-o. Văzusem doi poliţai care se apropiau belicos de camping. Hait! Veniseră să ne evacueze şi poate făcusem rost şi de vreo amendă. Desmeticindu-mă, mai ales după ce în raza mea vizuală apăruseră mulţi alţi poliţai şi chiar carabinieri, am devenit logic spunându-mi că nu era nevoie chiar de juma’ din oastea italiană ca să le bage minţile în cap unor pârliţi de blatişti. Pare-se că niscaiva mafioţi se aciuiseră prin preajmă, aşa că următoarele nopţi le-am petrecut ocrotiţi de cele rele de zeci de bravi păzitori ai ordinei publice italiene.

Ajunsesem la jumătatea excursiei, vacanţa se scurtase ameninţător. Timp de cărăbănire aşadar spre sud. Napoli nu mai putea de dorul nostru aşa că nu i-am prelungit chinurile aşteptării. Am ajuns la porţile oraşului taman când evitarea traficului era o idee strălucită. Cam ora 5 după amiaza când, după o zi de trudă, tot macaronarul se îndrepta spre căminul mai mult sau mai puţin conjugal. Culoarele autostrăzii, nu puţine, erau ticsite în ambele sensuri. Printre maşini, şi Dacia noastră supraetajată. Eram cu ochii-n patru, căci şoferii peninsulari erau foarte înfigăreţi, schimbând culoarele, de cum vedeau o cât de mică posibilitate în acest sens. Lor li se adăugau zeci de scutere care şerpuiau pârâind bezmetic printre maşini. În plus căutam un indicator către vreun camping, căci, încă din capul locului decisesem că dacă vom ajunge la Napoli vom sta la un camping, indiferent de cât ne va costa. De teama Mafiei. De parcă asta n-avea altă treabă decât să se pricopsească din jefuirea unor jerpeliţi ca noi. Dar pînă să ajungem acolo, cine credeţi că ne erau tovarăşi de trafic? Chiar în mijlocul mareei automobilistice un biciclist căra pe cadrul sculei sale un flăcău care ţinea de căpăstru un mânz. Credeam că visez. Nu. Eram treaz. De ce erau pe autostradă, cum ajunseseră acolo, a rămas un mister pentru noi. Băştinaşii nu păreau a da atenţie faptului, de unde am dedus că o asemenea ciudăţenie nu era chiar o excepţie în traficul napolitan. Tot mirându-mă aşa, ca proasta-n târg, am scăpat ieşirea spre un camping. Norocul a fost că, nu prea departe, am zărit un alt indicator spre un alt camping, dacă nu o fi fost chiar o altă rută spre acelaşi camping, ratat din primul foc. Am ajuns destul de repede la el şi am fost plăcut surprinşi de amplasarea lui. Era în moţul unui deluşor şi avea multă verdeaţă. Ne-a fost repartizat un loc chiar lângă gardul de sârmă de unde se  iţea o privelişte bunicică a împrejurimilor. Cum spuneam, campingul era pe un deluşor zăgăzuit de un parapet de pietroaie cenuşii frumos tăiate. Sub noi, la vreo 10 metri distanţă, era o îmbârligătură de trotuare, o răscruce de drumuri, aş putea spune. Loc ideal pentru spectacolul inedit pentru noi de care am avut parte imediat după căderea întunericului. Trei frumoase ale nopţii îşi aveau locul de muncă la puţini metri distanţă de cortul nostru, noi fiind, totuşi, separaţi de ele atât de gard cât şi de înălţimea deluşorului. Oricum audiovizualul era ireproşabil. Vedeam şi auzeam tot din loja gratuită a cortului mioritic. Amatorii de desfătări trupeşti contracost nu au întârziat să apară. În urma unor tocmeli ca la uşa cortului – care cort, fiind al nostru, nu era decât un element de decor, neimplicat în niciun fel în desfăşurarea scenariului – odată tranzacţia încheiată, aleasa se îmbarca în maşina cumpărătorului şi dispărea pentru vreo jumătate de oră, după care apărea din nou la locul de muncă. Două dintre mândruţe aveau un gabarit de stejar pe când a treia era ca un lujer de lalea. Subţirică şi delicată, chiar frumuşică. Nu era, însă, prima opţiune a flăcăilor. Nici chiar a doua. Am înţeles puţin mai târziu de ce, când, ciulind urechile mai bine, pricepui că cei mai mulţi dintre virtualii clienţi erau amatori să intre în graţii câte doi pe un bilet, activitate care presupunea o constituţie mai zdravănă a sexului opus. La un moment dat, după vreo câteva zeci de minute de muncă extrem de productivă, două dintre cele trei lucrătoare s-au luat la păruit cu zbieretele de rigoare. Nu’ş’ce aveau de împărţit. Pare-se că una încercase să-i sfeterisească ăleilalte clientul cu un preţ de dumping. Apoi au stricat cooperativa retrăgându-se fiecare spre un alt vad. A treia a rămas, însă, pe poziţii. Stimulată şi de o sticluţă, curând golită, de cine ştie ce tărie, a dat glas unor canţonete locale interpretate într-o surdină nu tocmai perfectă. Zelul muzical îi era întrerupt din când în când de vreun întârziat, care se alegea cu o boscorodeală la un nivel sonor corespunzător indignării cauzate de calicia ofertei sale. În fine, pe la miezul nopţii, o maşină de poliţie a săltat-o pe harnica prestatoare de servicii şi am putut şi noi să închidem ochii.

Va urma!

Citeşte şi episodul 1, episodul 2, episodul 3 şi episodul 4

De: Valentin VerzeanuNăscut în 1942, la Braila, reporter al Radioteleviziunii Române între anii 1967 – 1985, Valentin Verzeanu a cerut azil politic în RFG în 1985. Din 1986 locuieşte în California, unde a înfiinţat săptămânalul Clipa. Autor al volumului memorialistic Opriţi plăcerea la domnu’ aparut in 2009. În 2011 a apărut ediţia a treia revăzută şi adăugită şi volumul de scenarii de film ‘rea-ţi ai dracu’ da comunisti şi Jocul de-a moartea (acesta din urma şi cu versiunea engleză).

Episodul 4

Peste câteva ceasuri am ajuns la frontiera austriaco-italiană. La Brenner Pass sau Passo del Brennero. Trecătoarea era cea mai joasă şi mai accesibilă din Alpii tirolezi. Chiar de la intrarea în Italia am avut un şoc vizual. Atât era de contrastant cu priveliştile pe care tocmai le părăsisem. Atmosfera familiară din filmele neorealiste a apărut imediat după trecerea graniţei. Rufe întinse la uscat între două balcoane, uliţe strâmte şi nu prea curate, comerţ stradal în tarabe improvizate, etc. În două vorbe, „jinta” latină, în toată splendoarea ei. Impresie curând ameliorată de splendorile naturale şi urbanistice ale lacurilor Como şi mai ales Garda. Litoralul liguric al Rivierei italiene îmi stăruie şi acum în minte drept una dintre cele mai spectaculoase zone turistice vizitate de mine. Rapallo fiind, desigur, perla coroanei. Castelul care pare că are fundaţia chiar în mare, centrul său istoric, Lungomare Vittorio Veneto, promenada din cărămidă roşie pe care erau aliniate cohorte de palmieri sunt câteva amintiri de neuitat. Portul semilună Portofino, casele lui pastelate care se caţără pe dealurile înconjurătoare pînă la un pitoresc castel justifică, pe deplin, celebrul cântec „I found my love in Portofino”. San Remo, locul „veşnicei primăveri” cunoscut lumii întregi şi prin Festivalul anual de muzică italiană, este o altă bijuterie a Coastei de Azur italiene. Vila Nobel, grădina Zirio, catedrala San Siro, parcul şi vila Ormond, pinacoteca Rambaldi reprezentau alte repere memorabile ale localităţii. Prin Genova am trecut fluierând, căci epuizasem demult timpul alocat coastei genoveze. Am înnoptat în vârful unui deal de unde se vedeau, ca în palmă, multe din minunăţiile amintite puţin mai înainte. Pe când ne instalam cortul, care se uscase între timp, alături de Dacie a parcat o hardughie de Mercedes din care a descins o familie tinerică. Ambii soţi nu păreau să fi ajuns la vârsta de 30 de ani. Erau însoţiţi de doi copilaşi drăgălaşi străjuiţi de o bonă. Evident, reprezentanţi ai favorizaţilor sorţii. Veniseră să admire priveliştea, lucru pe care obişnuiau să-l facă adesea, după cum ne-au spus după ce am intrat în vorbă. Cu toate că le păream nişte animale ciudate – cum adică să dormi în cort? – buna lor creştere nu ne-a făcut să ne simţim stânjeniţi de precaritatea statutului nostru de turişti sărăntoci, deşi, pe undeva, cel puţin pe mine, începuse să mă zgândăre firava fibră comunistă din dotare. Ietete ce nedreaptă-i lumea… Unii cu tot ce le doreşte pipota, alţii cu cortu’…

Următorul popas: Florenţa. Firenze, pe limba băştinaşilor, are şi supranumele de Atena italiană, datorită capodoperelor Renaşterii aflate la tot pasul. Am admirat splendida panoramă a capitalei toscane de pe platforma pieţii Michelangelo, aburcată pe un deal, de unde palatele, bisericile şi podurile peste molcomul fluviu Arno, se vedeau ca-n palmă. Mai devreme mersesem pe cele mai faimoase dintre ele, unde, sub micile vitrine, hai să le numim aşa, pline cu bijuterii, care de care mai scumpe, zăceau cete de hippies jegoşi. Ciudată împerechere a societăţii de consum cu protestarii ei sui generis. Apoi, după o raită săltată prin muzee, alese fie pe criterii de gratuitate, fie pe acces, tot pe daiboj, pentru ziarişti. Legitimaţiile pe care le luasem la noi au fost de mare ajutor în această privinţă, cam peste tot. Nu peste tot, căci la Vatican nu a ţinut figura. Toropiţi de căldură, am ajuns pe la trei după-amiază, pe ţuguiul dealului, taman în mijlocul pieţei Michelangelo. Căutam un loc unde să înnoptăm. Documentarea din ţară, de la predecesorii noştri în ale hoinărelii internaţionale, la fel de pricopsiţi ca şi noi, ne informase că dealul cu pricina este înconjurat de o pădurice unde se poate instala un cort. Sau mai multe, într-o frăţietate ad hoc a turiştilor în pană de valută. Cu un an în urmă, Pamfil (redactorul șef al Redacţiei Emisiunilor Economice şi pentru sate)  şi Titi Popescu, cunoscutul crainic TV, Dumnezeu să-l ierte, însoţiţi de consoarte, puseseră de o tovărăşie de drumeţie, cam pe acelaşi itinerar. Se descurcaseră mai bine cu dolarii decât noi, aşa că nu ocoliseră campingurile, unde, în fiecare seară, se lăsau ispitiţi de rubiniul zemei de struguri cunoscute sub faimosul nume de Chianti. Se putea achiziţiona chiar de la producători, la preţuri care nu conduceau la un instantaneu faliment. Licoarea îmbuteliată în sticle funambuleşti, din cele cu gâtul ce bătea spre un metru înălţime deasupra unei băşici pântecoase, adăsta mai în fiecare poartă de gospodar cu simţ comercial din puzderia de sate viticole aflate pe cele mai străbătute trasee turistice. Nu aveai decât să opreşti maşina şi, la mica tocmeală, reînnoiai stocul epuizat în seara precedentă. În nu mai ştiu care oraş, unde au stat mai multe zile, cortul lor era amplasat lângă cel al unei familii franceze, parcă, al cărei şef nu se dădea în lături de la un păhărel vorbit. Vorbit, aşa mai pe îndelete, ceea ce presupunea un pâlc mai numeros de butelcuţe. Achiziţionat în cea mai mare parte de gal, posesor de bani „buni”. Pamfil şi Titi, încercând să nu pară chiar năpăstuiţi de tot de soartă, îi spuseseră comilitonului că ei au bani, numai că banii lor, adică lei tinichea, nu sunt bani buni. Omul, simţit, devenise contributorul major al seratelor vinicole şi, cînd se mai cherchelea, închina păhărelul în cinstea banilor lui „buni”.

După această paranteză cam obeză, să revenim în piaţa Michelangelo, unde câţiva localnici cu nas comercial puseseră la cale o mică afacere bănoasă. Vreo 10 poloboace masive, mai mult late decât înalte, găzduiau temporar harbuji supradimensionaţi, înconjuraţi de calupuri de gheaţă. Fiecare era spintecat, la cerere, în opt felii babane mâncate pe loc de numeroşii pofticioşi. Lubeniţele erau un soi bun, aşa că reci fiind, pe arşiţa aia, ce-ţi puteai dori mai mult? Bisurile erau, deci, la ordinea zilei. Până şi noi ăia de împuşcam francul, am lăsat naibii toate socotelile şi ne-am înfruptat pe săturate din zemoasele ispite. A fost primul dezmăţ culinar din seria de două pe care ni le-am permis în peninsulă. Secundul a fost la Napoli, unde ca să nu murim proşti, am cumpărat câte o felie de pizza napolitană, de căciulă. Zgârie brânză fiind am luat-o pe cea mai ieftină, fapt care a avut şi partea lui pozitivă, întrucât n-am mai poftit o altă încercare, lirele legumite la sânge rămânând disponibile pentru alte aventuri comerciale.

Va urma!

Citeşte şi episodul 1, episodul 2 şi episodul 3, episodul 5

De: Valentin Verzeanu

Născut în 1942, la Braila, reporter al Radioteleviziunii Române între anii 1967 – 1985, Valentin Verzeanu a cerut azil politic în RFG în 1985. Din 1986 locuieşte în California, unde a înfiinţat săptămânalul Clipa. Autor al volumului memorialistic Opriţi plăcerea la domnu’aparut in 2009. În 2011 a apărut ediţia a treia revăzută şi adăugită şi volumul de scenarii de film ‘rea-ţi ai dracu’ da comunisti şi Jocul de-a moartea (acesta din urma şi cu versiunea engleză).

Episodul 3

În dimineaţa plecării ne-am trezit cu noaptea-n cap, căci după o sumară vizitare a Salzburg-ului şi a Innsbruck-ului, aveam de gând să înnoptăm pe undeva, prin Italia. Am căscat gura mai mult decât ne permitea orarul zilei, mai ales în capitala Tirolului, aşa că ne-am trezit în criză de timp. Colac peste pupăză, începuse şi o ploaie mocănească care făcea ca şofatul pe şoselele montane ale Alpilor să fie încetinit. În parte, faptul acesta avea şi un aspect pozitiv, întrucât am putut admira, mai pe îndelete, atât peisajul natural cât şi pe cel ruralo-urban. Spun ruralo-urban, căci localităţile înşirate pe marginea şoselei, deşi teoretic erau sate, arătau ca adevărate orăşele. Mai fiecare casă, mai degrabă vilă, îşi sporea cochetăria cu „muşcata din fereastră”. De fapt, erau şi alte flori, dar policromia lor era dominată de „roşul de muşcată”. Hanurile, să le zicem aşa, cam două-trei în fiecare localitate, amplasate strategic în calea drumeţilor, aveau un fel de prispe unde se lăfăiau rotisoare pe care sfârâiau puişori. Era doar august, plin sezon turistic şi, chiar dacă atunci ploua, nu se ştia de unde sare iepurele. Clientul, adică.

Între timp ploaia se înteţise, nori vineţii, ameninţător de apropiaţi de sol, transformaseră înserarea în noapte. În aceste condiţii şofatul devenise o aventură destul de periculoasă. Cu durere în suflet am decis, în urma unui scurt consiliu turistic, să înnoptăm într-un camping. Am tras pe dreapta şi am ales varianta cea mai ieftină, adică să plătim numai locul. Aveam cortul nostru. Idee absolut tâmpită. La numai 10 minute după începerea montării lui, eram toţi patru ciuciulete. Mai bine zis, cinci, căci şi cortul de fabricaţie mioritică nu prea era impermeabil. Ca şi cum beleaua asta nu era deajuns, ne trezirăm pe cap cu două caţe şi un boşorog din acelaşi leat cu ele.

Gesticulau şi meliţau cu o vioiciune pe care o văzusem numai în filmele macaronarilor. Cotcodăceala lor era însă în nemţeşte. Puica o bunghea mulţumitor pe „austriaceşte” şi, într-un minut, aflarăm că arborele sub care ne instalaserăm cortul, ca să fim cât de cât la adăpost de ploaie, făcea parte din lotul pe care-l plătiseră ei şi să facem bine să ne luăm catrafusele. ’geaba explica Puica faptul că amplasarea este temporară şi că în zorii zilei ne vom lua tălpăşiţa. Nu şi nu! Să plecăm de acolo. Mi-a sărit muştaru’ şi i-am băgat în… Probabil că expresia feţei mele a fost atât de elocventă încât nu a mai fost nevoie de vreo traducere pentru a înţelege, fără vreun dubiu, sensul profund al zicerii mele. Fetele plus flăcău’ au dispărut, dar numai pentru câteva minute. Şi-au făcut din nou apariţia, împreună cu gestapovista de la intrarea din camping. „Polizei” era refrenul ţipetelor celor trei graţii. Gluma se îngroşa. Ca să nu avem de furcă şi cu poliţia am început demontarea cortului, deja leoarcă. Ne-am mutat sub un alt copac, aflat la vreo câteva sute de metri distanţă de incident. De abia începusem montarea cortului când vedem un gealat apropiindu-se. Şi el închiriase locul cu pom cu tot. Omul a înţeles că doar în câteva ore vom pleca de acolo şi a acceptat să ne găzduiască. Dar, ochiul soacrei veghea. Ne-am trezit din nou cu gestapovista de la intrare. Noroc că „proprietarul” temporar al terenului nu plecase şi i-a confirmat că ne dăduse acordul să stăm pe lotul lui, peste noapte. Acord care, din punct de vedere practic, era acum egal cu zero. În cort ploua aproape ca afară. Eram atât de muraţi, încât i s-a făcut milă până şi gestapovistei. Ne-a spus că ne poate închiria un cort gata instalat în care, cu siguranţă, apa nu pătrunde, fiind marfă bună, nemţească. Încă 100 de schillingi pe lîngă suma deja plătită şi puteam dormi acolo. Ajunsesm în situaţia în care banii nu mai contau. Într-adevăr cortul închiriat era mai uscat înăuntru chiar decât o oază sahariană. Dimineaţa, la plecare, am trecut pe lângă locul cu scandalul. Maşina parcată acolo avea număr nemţesc de înmatriculare. Fapt care mi-a readus la parametrii pozitivi impresia despre austrieci. Crezusem că ţaţele erau băştinaşe. Peste ani, mi-am mai schimbat încă o dată părerea pe care oribila noapte mi-o clădise despre nemţi. Nu toţi nemţii erau precum cotoroanţele din camping. Bavarezii, printre care am trăit aproape un an, erau cu toţii amabili, săritori, ce mai, nişte bomboane de oameni. Nu degeaba le mersese buhul că ei sunt austriecii Germaniei. Dreptu-i că ei păreau să fie excepţia naţiei, căci nemţii din nord nu se bucurau de o presă bună în ceea ce privea amabilitatea. Nici măcar printre conaţionalii bavarezi.

Va urma!

Citeşte şi episodul 1 sau episodul 2, episodul 3, episodul 4, episodul 5

De: Valentin Verzeanu

Născut în 1942, la Braila, reporter al Radioteleviziunii Române între anii 1967 – 1985, Valentin Verzeanu a cerut azil politic în RFG în 1985. Din 1986 locuieşte în California, unde a înfiinţat săptămânalul Clipa. Autor al volumului memorialistic Opriţi plăcerea la domnu’aparut in 2009. În 2011 a apărut ediţia a treia revăzută şi adăugită şi volumul de scenarii de film ‘rea-ţi ai dracu’ da comunisti şi Jocul de-a moartea (acesta din urma şi cu versiunea engleză).