Îmi face plăcere să anunţ, cu mândrie, că partenerii principali ai acestei deplasări sunt Paravion - care ne va asigura cazarea, şi BMW Motorrad România - care ne va pune la dispoziţie o motocicletă pentru test, din Munchen, şi care ne va înlesni câteva vizite şi întâlniri.

La drum suntem deja doar eu şi Ina (când citiţi voi asta sper că roţile noastre se învârt deja), iar traseul fantastic şi fabulos  a fost pus la cale de Ina şi poate fi studiat şi comentat pe slowride.ro.

Aşteptăm părerile voastre şi vă lăsăm cu bine. Contez din nou pe ajutorul echipei pentru ca LumeaMare să vă încânte cu noutăţi, iar eu şi Ina promitem să facem tot posibilul să mai dăm veşti din locurile în care ne vom opri, în limita timpului disponibil.

Pe curând aşadar!

SlowRide.ro este online şi, chiar dacă mai avem de lucru la el, poţi să ne răspunzi, să ne ajuţi sau să ne transmiţi feedbackul tău pe blog, pe facebook sau pe Twitter.

Dar hai să îţi spun mai multe despre proiect:

SlowRide este un blog de care ne vom folosi pentru a centraliza informaţii utile legate de condusul preventiv, sperând să contribuim, în timp, atât la sprijinirea tinerilor motociclişti cât şi la o mai bună înţelegere şi percepţie a fenomenului moto în Romania. Ne propunem să strângem sub un singur acoperiş o parte dintre informaţiile existente la momentul actual despre condusul preventiv, siguranţa rutieră şi metodele de îmbunătăţire a traficului, generând astfel o bază de date care să poate fi folosită atât de motociclişti cât şi de automobilişti.

Nu avem pretenţia că le ştim pe toate, dimpotrivă, acest proiect va fi ca un drum la care vom învăţa şi noi mai multe. De aceea vom face tot posibilul să împărtăşim din impresiile şi sfaturile celor care au mai multă experienţă ca noi, culegând impresii, interviuri şi informaţii atât din România cât şi din alte părţi de lume, din ţările în care comunităţile moto au alt statut, altă vechime. Cu siguranţă că exemplele vor fi mai grăitoare decât teoriile.

Iar când vom considera că am strâns destule modele şi date, vom încerca să ajungem în şcoli şi să dăm mesajul mai departe, către cei care vor deveni în curând şoferi sau motociclişti.

Ne vom lupta cu prejudecăţile, cu lipsa de cunoştinţe, cu iresponsabilitatea sau imprudenţa şi cu orice altceva care ne poate pune viaţa în pericol. Nu va fi uşor dar e vorba de viaţa noastră si a copiilor noştri, aşa că sunt convinsă că orice efort va fi justificat.

Până acum ne-am înhămat la treaba asta trei fete cucuiete: eu, Ina şi Alexa. Şi presimt că ne va prinde şi Lorena din urmă, nu de alta dar nu ne grăbim . Şi să nu uit să îi mulţumesc Herminei, pentru logo:

PRIMA CĂLĂTORIE: Cum povestea aceasta face parte din LumeaMare, eu cu Ina vom pleca uşurel, vinerea aceasta, în prima excursie de documentare, încercând să culegem pentru toţi cei muşcaţi de aceeaşi pasiune ca noi impresii, trasee, informaţii şi interviuri din Austria, Germania şi nordul Italiei. De la Munchen vom lua şi o motocicletă BMW pentru testare – mulţumim pe această cale BMW Group România şi BMW Motorrad pentru susţinere şi ajutorul în organizarea unor posibile întâlniri!

Din păcate bugetul pentru această excursie este limitat ba chiar insuficient (aspect ce oricum nu ne va împiedica să plecăm!) iar eforturile noastre sunt voluntare, aşa că orice susţinere şi ajutor din partea ta ne-ar fi util: o gazdă pe drum sau o recomandare de cazare uşor abordabilă, sugestii de organizaţii de profil pe care am putea să le întâlnim, aspecte ale motociclismului sau legilor din alte ţări despre care ţi-ar plăcea să aflăm mai multe, trasee pe care să nu le ratăm… aştept propunerile tale cu drag! (Promitem să revenim cu traseul final, cât de curând)

Iar dacă vrei să susţii financiar proiectul, vei beneficia de expunere atât aici, pe LumeaMare, cât şi pe SlowRride.ro. Nu există limită minimă de sumă, orice contribuţie va fi răsplătită. Gândeşte-te că nu o faci pentru mine ci pentru o comunitate, asta dacă ai şi tu acelaşi spirit ca noi şi crezi că schimbarea poarte să înceapă şi de la tine.

Iar dacă nu poţi să ne ajuţi financiar, dă măcar mai departe vestea şi invită-ţi prietenii să se aboneze la SlowRide.ro, pentru a fi informaţi imediat ce începem să postăm noutăţi pe blog:

Îţi mulţumesc pentru atenţie şi îţi doresc o săptămână în care să nu uiţi că mai încet înseamnă mai sigur şi că un gest făcut în grabă, în trafic, poate scurta pe nedrept viaţa ta sau a altcuiva!

PS: Răducu, acest proiect este şi pentru tine, ştiu că de acolo de unde eşti ne vei susţine şi vei dori să reuşim!

  La noi stâncile gândesc iar izvoarele doinesc.

  Florile sunt cântătoare şi cu vorbe chemătoare”

LEGENDA BRANULUI- din vorbele lui Sirnea-Bran-Rogozeanu

Când pleci din Bucureşti n-ai încotro şi ieşi pe cele mai hâde şi mai urâte drumuri posibile. Aşa mi-a zis un prieten şi cum am fost şi eu pe niscaiva drumuri prin ţară, m-am văzut nevoită să-i dau dreptate. Autostrăzile? Dacă nu-s îngrozitor de aglomerate, sunt plictisitoare ca naiba. Deneu’? Horror, accidente şi-un cârnat de maşini lung cât o zi de lucru. Şi colac peste pupăză, ce-aveam să descopăr: Bucureşti-Urziceni-Buzău, unde mergi cu toţi istericii, te suflă vântul printre tiruri şi prin şanţuri, şi-n plus e plat şi trist ca un fund de broască.

Cu această introducere irezistibilă, mă văd nevoită să ajung şi la mobilul acestei povestiri. Şi anume dorul de ducă, nevoia de a fugi dintre trotuarele şi clădirile cunoscute şi de a te lăsa purtat de drum încotro vezi cu ochii. Mi-era dor să simt senzaţia de libertate pe care ţi-o dă motorul, de plutire, de armonie.

Ingredientele poveştii sunt: două mobre, o mână de prieteni, ceva aparat foto şi nişte zile libere. Eu patru, ei două. În două zile, nu prea aveam cum să vizităm mânăstirile din Bucovina… Poate ajungem la Iaşi? Hmm.. Dar la Vulcanii noroioşi? Nu, că am mai fost. (Apropo, dacă nu i-ai văzut, îs musai de vizitat: nişte băltuţe simpatice de pe Lună care scot bulbuci. Adorabili.) Atunci? Unde mergem?

Nu ştiu mă, ne vedem la 9 şi plecăm. Cred că singura destinaţie clar stabilită fusese Siriu. Şi dup-aia cumva spre Moldova.

Cu chef de ducă şi benzină în rezervor, era totul planul care ne trebuia.

Prejmer

Deşi pe Siriu e frumos, cum nu mi-am revenit complet din alergătura pe drumul de o bandă jumate până în Buzău, nu facem pauză până la Prejmer. Noroc cu Roxana că ne-a spus unde trebuie să ne oprim. Ne-a sunat să ne întrebe dacă putem să-i zicem programul de vizitat de la cetate, că tot era cu Ancuţa prin zonă. N-am reuşit să ne întâlnim, asta apropo de planificat călătoria.

Cetatea e de fapt ditai biserica fortificată în mijlocul oraşului, atestată de pe la 1240 după cum am aflat ulterior. Are ziduri groase şi un aer misterios şi o răcoare de nu vrei să te mai dai dus, mai ales după căldura drumului. Însă doamna de la intrare ne-a spus clar: maxim 10 minute. Că se închide la ora 3!

Aşa că, dragă Roxana, programul e:

Vara (1 mai – 31 octombrie) de marţi până vineri de la 9 la 17, iar sâmbăta de la 9 la 15.

Iarna (1 noiembrie – 30 aprilie) de marţi până sâmbăta de la 9 la 15.

Duminică şi luni închis. De preţ nu ştiu nimica, pentru că doamna de la intrare nu ne-a luat nimic pentru 10 minute.

Prietena mea Geo a ieşit cântând: o lume minunată/ în care veţi găsi/ numai copii/ o lume cu mult soare şi mii de jucării…

Doamna de la intrare a întrebat-o: „Unde?”

 Eu cred că lumea asta e în jurul meu, dacă mă uit mai atent. Cât mă uitam eu atent împrejur, pe sus o barză căra în cioc o creangă mai mare decât ea către un cuib.

 Ţara cu asfaltul bun şi penuria de gunoaie

 …e tot la noi în ţară. În Harghita şi Covasna, din motive care mă depăşesc şi care nu fac deloc, dar deloc subiectul nostru azi, în aceste două judeţe, zic, asfalt din cel mai bun, nepresărat deloc cu peturi şi ambalaje pe marginea drumului. Cu liniuţe albe proaspăt desenate pe mijlocul benzilor din asfaltul cel mai bun, iar la fiecare capăt al liniuţelor, câte un con de semnalizare. Jaloane, cum ar veni, întinse pe mai mulţi kilometri. Intri pe stânga, ieşi pe dreapta, dacă vrei, că maşinile sunt toate oprite la stop, departe.

O plăcere să conduci pe acolo, către şi dinspre Băile Tuşnad,  printre dealuri de reclamă, pe răcoare. Ai timp să vezi în stânga şi-n dreapta, ba un hambar de cartofi, cu pământul şi iarba crescute pe el, să ţină cartofii la răcoare, ba un izvor cu apă minerală naturală, şi un pic sulfuroasă, cam mirositoare ea, ba mai tragi cu ochiul prin grădinile oamenilor şi vezi oameni gospodari şi case frumoase.

Nu ştiu unde am lăsat drumul urât de mai devreme, a dispărut, e din altă poveste.

 Lacul Sfânta Ana

Pe la Bixad, facem dreapta pe un drum unde e un indicator de Lacul Sf Ana, 17 km. Teoretic, trebuia să găsim un han unde să mâncăm, practic, am vorbit împreună şi ne-am înţeles separat, aşa că ne-am despărţit un pic la răscrucea respectivă. Numai că vezi tu, de la răscrucea respectivă s-a schimbat un pic treaba: asfaltul cel bun a rămas în urmă, aici ne aşteptau gropi, nisip, încreţituri, praf, şi o hurducăială până sus, de să pomeneşti! Că d-aia e viaţa mişto, îţi dă când una caldă, când una rece, ca să te bucuri înzecit când scapi de greu. Nu ştiu cum să explic mai bine senzaţia pe care o ai pe motor pe un astfel de drum, decât că… am luat bătăiţă la fund cu şaua toţi cei 34-36 km, dus şi întors.

Ei, şi continuăm noi mintenaş până la… era să zic lac. Nu, până la barieră, unde ne-a taxat un nene: 10 lei motorul, 20 maşina, că deh, dacă vrem să parcăm şi să poluăm în rezervaţia naturala, aşa păţim. Mă întreabă nenea de la barieră de cât e motorul „şi nu-i prea greu pentru o fată?”. Nu-i prea greu, dar sigur nici uşor nu-i.

Într-un final, ajungem şi la lac, ne regrupăm, ne descălţăm, încercăm apa, ne lungim pe iarbă. O linişte, o senzaţie de pace şi de preaplin. Circulă multe legende în legătură cu lacul ăsta, ce ştiu eu sigur e că e singul lac de origine vulcanică din România, iar legendele şi le face fiecare după gust.

Pentru mine, linistea de-acolo a părut că era comparabilă cu cea de la Mânăstirea dintr-un lemn. Sigur, mai erau alţi oameni în jurul apei, sigur vorbeau, râdeau, făceau zgomot, dar parcă îi acoperea într-un strat gros, matlasat… liniştea.

 Lacul Roşu era verde

Ne-am întors cu bateriile încărcate, am zdruncinat şi sufletul din noi până jos şi, minune! am găsit şi hanul. Fac o mâncare ăştia de se duce pe pustii orice dietă. Musai de încercat gulaşul, cu sau fără fasole.  Ca să păstrăm cronologia poveştii, de dormit am dormit pe lângă Băile Tuşnad, undeva unde era semn de „pericol de urşi”. Singurul regret pe care l-am avut a fost că n-aveam costum de baie pentru că pensiunea era cu piscină.

A doua zi, după uitătura stânga-dreapta pe hartă, am hotărât că lacul Roşu o să fie următoarea oprire, aşa că dă-i nenică bătaie pân’ la destinaţie. Am părăsit ţara cu asfalt proaspăt, am intrat pe d-ăsta mai obosit.

De data asta, când am ajuns la lac.. ia liniştea de unde nu-i. În schimb, turişti, bărcuţe, târg, acadele, muzică, mici, grătare, soare, copii, motoare (altele, nu noi), scandal. Ca să păstrez ideea de mai sus, pe ăsta l-aş compara cu Mânastirea Cozia: extraordinar de frumos, dar sufocat de turişti. Peisajul e magnific, lacul nu e deloc roşu, sau nu l-am prins noi în culoarea lui de sărbătoare, iar trunchiurile de copaci care înţeapă suprafaţa apei dau o atmosferă deosebită locului. Atâta că e o gălăgie şi o aglomeraţie de nu-ţi auzi nici gândurile în cap.

 Cheile Bicazului

Cheile astea sunt doar o trecătoare şi prin povestea noastră, ca şi prin munţi. Pe mine mă duc către Piatra Neamţ, către baraj şi către lungul şi obositorul drum de întoarcere spre casă, pe istorisirea noastră o mână către final şi către ce-am învăţat de aici, iar pe călători îi vântură care-ncotro prin ţară şi prin lume.

Cât de spectaculoase sunt sau ce senzaţie am avut pe acele de păr cu înclinaţia aia nu o să mai zic pentru simplul motiv că am aflat de la Roxana la ultima ediţie de poveşti că e bine să mai laşi loc şi pentru surprize. Eu am înţeles de ce, pentru că acolo am rămas efectiv cu gura căscată. Norocul meu că se mergea încet.

Însă dacă ţii morţiş să ştii de toate înainte, uite aici o descriere destul de completă.

 Morala

 Nu pleca la drum fără să îţi faci un plan, dacă n-ai prieteni care să te sune şi să te anunţe să nu ratezi ceva frumos de pe drum, sau dacă n-ai prieteni cărora le place la fel de mult ca şi ţie să se ducă unde i-o purta drumul.

Nu pleca fără o destinaţie bine stabilită, că poate te trezeşti că vrei să vezi mai mult decât din ţara asta decât îţi permit cele două zile libere.

Şi mai ales, nu te duce în călătorie fără un traseu bine calculat. Că poate n-ai o hartă pe care s-o studiezi seara la o bere împreună cu cei dragi ca să stabiliţi, următoarea oprire, oare unde o fi?

Unii şi-or aduce aminte de începuturi…. Unii or râde. Unii or zâmbi cu drag. Eu ştiu? Poate alţii nu vor înţelege. Până la urmă e doar un drum în viaţă, fiecare ni-l alegem pe al nostru.

Către mare

Îmi vine în cap un drum la mare – am făcut eu mai multe d-astea. Să zic aşa de fapt: primul drum la mare singură. Singură- singurică. Eh, ce mare chestie veţi zice. Ba, să nu ziceţi aşa. Să vedeţi de ce.

Drumul îl ştiam eu bine…

Paranteză:

… îl ştiam încă de când am dus-o pe Lori, amândouă pe mobre¹, eu deschizător de drumuri, ea vajnic ostaş în ariergardă. Am vrut să plecăm dis-de-dimineaţă, să nu fie prea cald pe drum şi să ajungem cât mai devreme. Ne-a  luat numai vreo două ore ca să ieşim din benzinăria de la intrarea pe autostradă. Eram în pompă la alimentat când am zbierat de-odată din toţi bojocii, cât să se zguduie toate geamurile benzinăriei: “băga-mi-aş !!!#=!?#%”[#?!! Mi-am rupt cheia!!!!” În rezervor, da. Adică, ea fiind foarte muncită şi uşor strâmbă, a cedat nervos, din cauză că buşonul de la rezervor freca de margine şi eu foloseam cheia ca pe un levier pentru a ridica buşonul respectiv care opunea rezistenţă. Deşteaptă găselniţă, nu?

Varianta câştigătoare a fost "sună un prieten". La 6 dimineaţa. Dialogul, uşor halucinant, a început cu “neaţa, dormi?” Evident, dormea la ora aia, dar a venit. Am aflat cu ocazia asta cum scoţi cheia (era mult mai simplu decât mi-am imaginat), am pilit rezervorul (ei, asta nu!!! Nu m-aş fi descurcat), am trimis drăguţa de Lori acasă după cheia de rezervă… (Ghici cine nu mai pleacă fară cheie de rezervă acum la drum?).
Fără alte peripeţii notabile la drumul respectiv.... închidem paranteza.

Îl ştiam bine drumul ziceam, că şi asta e o provocare pentru un începător, să nimerească pe unde trebuie. Eu una m-am rătăcit cu brio în Piaţa Victoriei de grupul cu care eram şi altă dată m-am învârtit mai mult decât trebuie prin rondul de la Alba Iulia uitându-mă trist după Vlad şi a lui motocicletă despre care nu ştiam pe care ieşire au şters-o de acolo....
Dap. Am un bun simţ al orientării.

Ştiam şi unde să mă opresc, ştiam şi să-mi iau după mine ceva de şters viziera în caz că rămân fără apă (după cum mi s-a întâmplat când mi s-au lipit muscă lângă muscă în plin sezon de futai muscos pe aceeaşi autostradă.... Mai vedeam drumul printre două muşte şi-o aripioară). Am plecat de dimineaţă, aveam emoţii cu lanţul (care atarna săracul trist... pe cric. Nu mai aveam de unde să-l strâng, trebuia schimbat dar nu apucasem). Lanţul, bine uns după sfatul doctorului, vitezele schimbate atent, tot după sfatul doctorului, nu cu şuturi cum fac de obicei. Am avut, deci emoţii mari pe autostrada, din cauza lui. A rezistat eroic. Mă tot aşteptam să trebuiască să trag pe dreapta şi să sun după dubă să vină să mă ia. Că tot aveam antecedente, de la una din căzăturile mele. Pe de altă parte nu cred că ştiu de fapt ce naiba s-ar putea întampla dacă mi se rupe sau se întamplă ceva cu lanţul pe autostradă la viteză. Totuşi, mergeam potolit.

Prima chestie interesantă mi s-a părut: mersul la budă când eşti singur şi parcă nu prea-ţi vine să laşi casca şi tankbag²-ul pe motor în parcare. Mişto. Cu care mână să le ţii, cu care mână să scoţ’ underwearul.... mno. Am răzbit.

Am ajuns bine, am găsit greu adresa. Am intrat pe un drum la dreapta, nu arăta bine, m-am oprit fix la intrarea în câmp. Am scos casca, am dat telefon la gazda pe care o căutam, am scăpat ochelarii, am cules ochelariii (înainte de lentile era rutină mişcarea asta!!). Am intrat apoi pe un drumeag dubios prin meandrele vămii vechi. Am intrat prost, am aproape-scapat-motorul. Am răzbit.

Către Bucureşti

Întoarcerea a fost mai surprinzătoare: am hotărât să nu plec duminică - fusese Folk You în vamă şi nu-ştiu-ce-housereală în Mamaia, în fine, urma să fie măcel pe drum.

Zic aşa. Mă duc şi dorm în 2 mai la o prietenă ca să nu mai plătesc cazare unde stăteam că era scump. Mă scol la 4 dimineaţa, încalec, plec – răcoare. Duminică era cald de mă scurgeam şi să ne aducem aminte că eu insist să merg echipată, indiferent de cât de cald e. Drumul e liber, nu vreau să ştiu cum ar fi fost prin staţiuni în aceeaşi duminică şi ajung direct la muncă luni dimineaţă... Ok. Ăsta era planul.
Ca să mă verific, aceeaşi variantă câştigătoare: sună un prieten. Zice că ar fi ok ideea. Îmi fac astrograma (zeii păreau îndurători), cafeaua şi sandviciurile, şi dimineaţa la 4:30 eram călare.

Liiiiber. Întuneric. Răcorică. Din contrasens venea popor român la mare ca pe vremea lui Ştefan când dădeau turcii şi săreau ai noştri să apere glia. Patru jumate. Am mai zis, da? Şi ăia ajungeau la mare!!!!
Până în Constanţa - parfum. După Constanţa, un pic de tot începe să se aglomereze şi pe sensul meu... Cam 5 dimineaţa. Nebunii pe contrasens, tot acolo, dar de data asta nu mai circulau, stăteau înfipţi în coloană. Na, ce nebuni, îmi zic. Habar n-aveam ce folositori aveau să-mi fie mai încolo.

Încă un pic de răcoare... mai accentuată. Mă gândesc că o fi treaba aia fix înainte de răsăritul soarelui când se face frig. Ştiţi ce zic, nu? Îmi spun: las' ca acum trece. Ei, nu.

Brusc! Groază! şi fiori reci!
O ceaţă densă ca laptele. Am realizat că nu mai văd nimica. Mai rău, alunecă. Şi mai rău, ăia din maşinile din spate nu prea au ei probleme că e ceaţă, ei ar merge mai repede şi mă cam împing.... În continuare, mai mult ghicesc pe unde merg, decât să văd. M-am dat pe dreapta cât am putut ca să mă poată depăşi ăia... Şi acum mă gândesc: dacă găseam vreun hoit de câine pe marginea drumului? O groapă?
Binecuvântez nebunii care lunea dimineaţa la 5 şi ceva sunt pe drum spre mare: datorită coloanei lor de faruri vedeam şi eu încotro e drumul, dacă e curbă la dreapta sau la stânga.
Am ridicat la un moment dat viziera ca să descopăr că din cauza condensului care se facuse pe ea, văd mai bine fără. Mă bucur. Doar puţin, pentru că în două minute tot condensul era pe ochelari.
Cu vântu-n ochi, cu mucuţu' atârnat, cu frigu-n oase şi spaima-n suflet, ajung la Medgidia. Alimentez. Şterg ochii plânşi, ochelarii, viziera, cu cagula. Intru cu speranţă în benzinărie:

"Un ceai cald, aveţi?"

________________________________________________

¹ motociclete! E a treia oară când zic, de-acuma ştiţi, nu?

² bagaj de pus pe moto care se prinde cu magneţi (la mine, la alţii cu catarame).

PS de la admin (aka Roxana): Cum Ina a uitat să pună o poza am pus eu una care nu are legătura nici cu peisajul nici cu tema, da' măcar ştiu că e cu prima mobră.

PPS (de la Ina): n-am uitat bre, dar eram plecată! Însă îmi place poza ta, iote ce bine îmi şade, aşa că o las acolo! Poftiţi mai jos, de gust, câteva chiar din plimbările la mare:  

Înainte de a spune orice altceva aş vrea să afirm că eu personal nu cred că ce vedem noi în această imagine e un instantaneu. Dacă e pe bune e cu atât mai interesant, dar hai să nu ne cramponăm în a judeca realitatea ei, că nu aici vreau să ajung. Vreau să ajung la tipul de reacţii pe care îl provoacă această imagine. La felul în care suntem obişnuiţi să înţelegem statutul de părinte şi pe care nu îl contestăm pentru că “aşa este dintotdeauna”. Odată cu venirea copilului pe lume trebuie să devenim mult mai responsabili cu viaţa noastră, avem credinţa că trebuie să ne ferim de tot ceea ce ar putea să ne pună în pericol pentru că, nu-i aşa, cineva trebuie să aibă grijă de viaţa celui mic. Nimic iraţional până aici, dar ce ne facem dacă noi nu suntem doar fiinţe raţionale? Ce ne facem dacă avem pasiuni sau hobby-uri la care nu vrem să renunţăm? Activităţi care ne ajută să fim mai echilibraţi, care ne eliberează de tensiuni, care ne fac să ne simţim mai împliniţi, mai bine?

Eu nu cred că un copil va creşte şi va spune: “Mami, îţi mulţumesc pentru că ai renunţat la motocicletă, ai renunţat la călătorii, ai renunţat să citeşti, ai renunţat să ieşi odată pe săptămână în oraş cu prietenele, totul pentru mine.” Chiar nu cred asta. Cred mai degrabă în celălalt scenariu, cel mai întâlnit, în care mama care a tot acumulat frustrări ajunge să îi reproşeze copilului propria sa existenţă: “Am sacrificat totul pentru tine şi tu…”. E bine, e corect faţă de copil să i se trântească asta în faţă, să se simtă vinovat de deciziile pe care  nu le-a luat el?

Atât timp cât pentru nevoile tale nu sacrifici toate nevoile copilului, atât timp cât îţi găseşti răgaz şi pentru tine şi pentru el, atât timp cât eşti un om sănătos la cap care ştie că a renunţa la nevoile personale nu este o decizie uşoară şi nici benefică pe termen lung, nu văd de ce ar fi o datorie morală să laşi baltă ceea ce îţi place. Responsabilitatea vine din felul în care te bucuri de pasiunile tale (şi despre ele vorbim, nu despre vicii!), e bine să ştii ce faci şi să nu te arunci cu capul înainte – lucru care mi se pare. între noi fie vorba, valabil şi dacă ai copii şi dacă nu ai. Ion Trandafir, tatăl a doi copii şi totodată freerider, spunea la un moment dat că atât timp cât ştii foarte bine ce faci riscurile sunt minime. Un alt prieten de-al meu, motociclist, spunea că atunci când îi vine să accelereze dincolo de zona de confort îi apare în minte imaginea fetiţei lui şi se potoleşte. Asta înseamnă pentru mine responsabilitate, nu abandonul.

Când am avut accident sau când am căzut a fost pentru că nu ştiam să fac anumite lucruri. Şi au existat voci care mi-au recomandat să mă întorc la tigaia la care eu nu am stat niciodată, chiar printre cei care aveau aceeaşi pasiune cu mine. Mi-a fost ruşine de mine dar şi mai ruşine de ei. Copilul meu, care cred că avea vreo 4 anişori mi-a spus: “Hai mami, să nu renunţi că nu o să mai cazi”. Şi copilul meu mi-a scris acum, la 8 ani, în scrisoarea de 8 martie, că lucrul cel mai de preţ pe care l-a învăţat de la mine e că dacă vrei cu adevărat o poţi face.

M-a rugat uneori să o plimb şi pe ea pe motor. Nu am făcut-o şi nici nu o voi face prea curând. Îmi este teamă şi am considerat că în situaţia asta e prea mare responsabilitatea, de a duce şi viaţa altcuiva în spatele meu. Cred că fiecare are dreptul să îşi stabilească limitele, să îşi schimbe sau nu traseul în viaţă, cunoscându-se pe sine şi renunţând la a imita pe alţii sau a prelua tipare de gândire, fără a le trece prin propria judecată. Cel mai rău mi se pare când arătăm cu degetul o persoană şi spunem: “Ce inconştienţă, ce părinte iresponsabil”! Cine suntem noi să judecăm viaţa altora?

Şi ca să închei într-o notă umoristică, am primit eticheta de “părinte iresponsabil” chiar şi în parc, atunci când mă dădeam pe role în timp ce împingeam căruţul şi copilul rădea bucuros! Aşa că sunt călită… Da, sunt mamă şi am nevoi personale, pe care am grijă să mi le satisfac. Şi sunt sigură că şi fetiţa mea va face la fel!

Se petrece luni, 4 august… oraşul meu de baştină: Râmnicu Vâlcea.

Merg eu voioasă şi curajoasă la poliţie, să mă apuc să înmatriculez mobra¹ proaspăt achiziţionată din Germania pentru a putea debuta în legalitate pe drumurile patriei.

Găsesc – mare surpriză plăcută, că în acelaşi birou se află şi ghişeul unde trebuia să depun actele şi cel unde trebuia să obţin ştampila şi ok-ul cum că n-am amenzi şi impozite neplătite. Mă duc la doamna cu ştampila, zâmbăreaţă toată, îi zic una-alta… Ea: aveţi amendă neplătită, 84 lei. (RATB-ul. Spiritul civic mă eludase într-o zi).

La fel de zâmbăreaţă zic da, ştiu, plătesc. Buuun, ia doamna actele să se uite pe ele… când colo: ştiţi, traducerea de pe factura de Germania e greşită, aici figurează că aţi cumpărat motocicleta în 2007. Trebuie să refaceţi traducerea.

Calculez eu cât m-ar costa asta în timp, eu având fix o zi de concediu, scumpă mie, dragă şi importantă,  ruptă de la guriţa distracţiilor mele viitoare, ca să efectuez toate operaţiunile. Asta însemna să depun actele până în ora 14, altfel iar zi de concediu, iar deplasare la Vâlcea, complicat.

Zic, nu e bine, altă varianta avem?

Da, sigur, plătiţi impozit pe anul trecut (20, 30 de lei? Pfui, o nimica toată!!). Accept. Când ce să vezi, scoate doamna un ditamai PV-ul şi-mi meştereşte o amendă de toată frumuseţea că n-am declarat utilajul în termenul legal… bla-bla. Foarte tare frate, m-a amendat pentru că o chioară de traducătoare a văzut din 8… un 7. Asta e, n-am timp de prostii să mă cert cu ea să-mi apăr integritatea.
La fel de zâmbăreaţă o întreb care e pasul următor.

Păi mergeţi dvs şi plătiţi 30 de lei la cec, taxa de bla-bla, veniţi apoi cu proprietarul apartamentului să dea declaraţie că e de acord să înmatriculaţi vehiculul pe adresa lui. Oups. Nu-i bai, îmi zic eu, în taxi spre CEC, dau telefon la tata, rezolv. Numai că îmi răspunde mama. (Apropo, trebuie să vă zic odată discuţia mea cu mama în momentul în care am anunţat-o că am motocicletă).

Unde-i tata? A plecat. Unde? Nu se ştie. Telefon n-are după el. Au.
Cu optimismul încă în floare mă duc, plătesc, între timp apare tata, stabilim să ne întâlnim la poliţie… hop în taxi, ‘napoi, gata! A semnat dragul de el, deşi scria acolo ceva de genul că e solidar cu mine în ceea ce priveşte amenzile. A fost curajos din partea lui.

neinmatriculata. Inca.

Actul I

Teancul de acte pregătit, de la rar, de la Germania, taxe plătite, RCA, tot, rânjetul mare pe faţă, mă aşez la ghişeul unde trebuia să le depun. Durează un pic până ajung la nenea poliţistul, se uită… îmi cer scuze pentru dezordinea din hârtii.

El se mai uită odată şi zice, ca răspuns la scuzele mele: nu-i nici o problemă, că oricum nu puteţi să o înmatriculaţi. De ce?!?!!?!

Că n-am datele mele trecute pe nu ştiu care fişă, pe cartea de identitate a vehiculului, parcă (vă rog să nu uitaţi că eram la prima mea înmatriculare) şi că să-i dau plăcuţele.

Păi care?

Păi alea cu care a venit de la Germania.

Păi nu le-am văzut. A venit fără.

Nu se poate don’şoară, nu vedeţi ca pe brief² e trecut numărul de înmatriculare de Germania?!?

Eu belesc ochii, văz ceva litere şi cifre, şi neabătută în dorinţa mea de a pleca de-acolo cu număr la motoretă, zic, bun, şi acum ce trebuie să fac, că eu numere de Germania să vă aduc vouă, n-am.
Mergi matale la notar, dai declaraţie pe proprie răspundere că nu le-ai avut, şi cum ai adus motorul în ţară, şi vii ‘napoi. Deşi el nu crede că mai apar în aceeaşi zi. Mă rog, n-a cunoscut mulţi berbeci la viaţa lui, înseamnă.

Bun. Dau telefon la prietenul care mă ajutase să transport motorul în ţară, îi povestesc că uite ce-mi cer ăştia, stabilim noi doi că dacă e ceva îl sun înapoi şi înţelepţi nevoie mare hotărâm că trec datele de la firma lui de transport, ca să meargă mai repede.

Sar în taxi, sar la notar, sărumânuşiţele la o secretară, îi explic, să vedeţi, sărumâna, mă cam grăbesc, mă puteţi ajuta…

Să vedem ce putem face. Şi începe: vă trebuie numele şi datele de identificare ale firmei, numărul maşinii cu care aţi transportat, şi data şi vama prin care a intrat. Ok, îmi zic, nimic mai simplu, îl sun pe prietenul, şi le aflu. Începusem deja să trepidez că era deja ora 12 fără. Secretara mi-a promis că mi le face până la ora unu. O aglomeraţie de nedescris la notar. Na, acuma, trebuie să reuşesc. Cumva. Şi încep să sun la românul cu transportul. Şi sun. Şi sun…. şi sun…mai sun ceva…217 telefoane mai încolo, după ce deja îmi venea să mor de nervi, răspunde, îmi dă datele, fug cu ele în dinţi la secretară, ok, rămâne să iau declaraţia la orele 13.

Mai aveam ceva vreme, dau o fugă să mai fac nişte copii xerox şi iau o cutie de bomboane pentru secretara de la notăriţă, că deh. Paranteză: a fost cea mai bună investiţie pe ziua respectivă.

Mă întorc pe la unu fără ceva la biroul ei, mă fâţâi un pic pe la uşă, într-un final iau declaraţia pe care scria negru pe alb că declar aşa şi pe dincolo, cunoscând prevederile codului penal pentru mărturii nesincere. Eh. Tot o firmă de transport mi-a adus motorul, mai contează care? Semnez.

Actul II
Zbor într-un taxi, mă duc la poliţie, găsesc buluc de oameni la ghişeu, era vreo 13:30, şi reţineţi, până în ora 14 trebuia să predau hârtiile ca să pot lua numerele în aceeaşi zi, da? Îngroş zdravăn obrazul, le zic că am mai fost la coadă şi dimineaţă, mă bag în faţă, şterg transpiraţia de pe frunte, predau actele şi începe dl. poliţai să se uite pe ele.

Ridică o sprânceană.

Mai ridică odată.

Mă întreabă: ce maşină e asta cu care aţi adus motocicleta? Mercedes Sprinter. Sigur? Sigur, că doar am văzut-o cu ochii mei. Pentru că din aia dădusem jos motoreta.

El: mda. Ştiţi, la data la care figurează că a trecut prin vamă pe declaraţia dvs, avea numerele radiate.

Io, şoptesc mic şi galben:

…păi da, că ştiu ce le-a schimbat dup-aia…. fac rost de număr nou dacă e nevoie…

 Aiurea. Nu merge asa! Nu, domnişoară, trebuie să refaceţi declaraţia. La 13:45.

Şi nu mai pot să iau numere azi, nu?

(Încă o zi de concediu pierdută pentru acte. Ca să înţelegeţi, eu în concediu nu fac nimic altceva DECÂT concediu de odihnă, nu treburi administrative, nimic. În sistemul meu de valori nu încăpea ideea de a pierde două (2) zile pentru acte.)

La care el îmi spune – aspect pe care nu l-am mai verificat, eu nu ştiu să fie corect, dar nu i-am mai cerut informaţii suplimentare: că oricum, la motociclete nu puteaţi în aceeaşi zi.
Dar (mărinimos poliţaiu’), dacă veniţi până în 14:30 şi-l vreţi pe-ăla de acolo (îmi arată un număr în galantar), rezolvăm.

Sun la omul cu transportul, îi spun că-mi trebuie neaparat datele corecte ale firmei de transport care într-adevăr mi-a adus motorul în ţară, înjur birjăreşte, ce dracu’ mint acum la notar ca să schimb declaraţia?! Într-un hal de nervi şi uşor îngrijorată (care-or fi prevederile alea în codul penal pentru mărturie nesinceră?), sar în taxi, ajung la notar, aceeaşi secretara – aia cu ciocolăţica de mai devereme (face ochii mari la mine) şi încep….
…moartea căprioarei. Academia de teatru si film. Mici copii pe lângă mine. O conving. Anulăm declaraţia cealaltă, prin rupere, şi facem una nouă, altă firmă, altă maşină, aceeaşi dată, aceeaşi vamă.

Cortina

Zbor întins cu taxiul la poliţie, ultima şansă. Mă bag în faţă peste puhoiul de lume, că deja ştiam mişcarea, eram de-a casei. Prezint documentele. Beleşte ochii poliţaiu’, păi… domnişoară, ce se întâmplă aici? Ăsta e alt nume de firmă!?

Zic, să ştiţi că aceeaşi surpriză am avut-o şi eu. Iar moartea căprioarei, mai puţină dramă, performanţă demnă de Oscar, culmea… Acceptă!
Mă mai întreabă o dată, arătând spre numărul din galantar (era pus pe-acolo pe-un dulap, la vedere, probabil îl rezervase vreo beizadea şi apoi îl abandonase):

Sigur îl vreţi pe ăsta??

I-am mărturisit din adâncul sufletului: În acest moment mi se pare cel mai frumos număr din lume.

Şi aşa, după 9 declaraţii, plătit taxe fără număr şi amenzi meritate şi nemeritate, 30 de taxiuri, 315 telefoane, alergătură, zâmbete şi bomboane, 2 kile de transpiraţie, am devenit fericita posesoare a numărului pentru prima mea motocicletă: VL-28-ATV.

__________________________________________________________________

1 motoretă, motocicletă. Nu vă zisei deja aici?

2 actul de la Germania care dovedea că n-am furat mobra.

PS: orice asemănare cu fapte, motociclete sau declaraţii reale este pur întâmplătoare.

La începuturile mele motociclistice am avut un noroc fenomenal. Am cunoscut o grămadă de oameni faini, am intrat printr-un noroc chior într-o gaşcă teribil de amuzantă, cu oameni de toate culorile şi soiurile, care mai şcoliţi, care mai înţelepţi, care tineri, care mai în vârstă,  cu o singură pasiune în comun: motocicleta.

De ce zic că am avut noroc – pentru că am avut de la cine învăţa, pentru că am făcut călătorii împreună şi pentru că ne-am distrat împreună. Aşa cum le zic uneori prietenilor mei: motociclismul aşa cum îl văd eu e cea mai socializantă experienţă pe care am cunoscut-o vreodată. Bine, sunt alţii pe tipicul “the lone rider”, dar asta nu e genul meu  deşi am făcut plimbări şi singură, tot mai mult îmi place când ai cu cine schimba o vorbă la un popas, să-i arăţi cuiva ceva din mers, sau de ce nu, să mai schimbi câte o glumă (da, se poate, dar asta e în alt episod).

Ca dovadă – prin intermediul grupului ăstuia i-am cunoscut pe Roxana,  Alex şi pe Lorena. Q.E.D.

În spiritul aceluiaşi noroc, am prins nişte petreceri fenomenale şi de povestit nepoţilor, tot cu aceeaşi gaşcă. Ştii pozele alea de umblă pe net mai nou, cu dacă sunt motociclist ce crede familia că fac, sau ce crede societatea, şi ce fac de fapt? Cam aşa şi pe la noi, de unde imaginea motociclistului e “satanist-violator-de-babe” de fapt mulţi suntem oameni normali, care adoptăm animale, mergem la birou, bem cu prietenii, strângem ajutoare pentru cămine de copii şi de bătrâni. Şi ca în orice domeniu există şi niscaiva descreieraţi, aia e.

Nu vreau să intru prea mult în romanţarea imaginii de motociclist în România, deşi mi-ar plăcea să ştiu ce părere ai.

Vreau să îţi povestesc două-trei amintiri de la singurele întruniri moto la care am mers, la Breaza. Pentru cei complet nefamiliarizaţi cu subiectul: întruniri de genul ăsta se fac cam în toată ţara, sunt împărţite pe regiuni sau organizate de grupuri moto de genul Seawolves din Constanţa, Dac Motors, Heavy Riders MC din Ploieşti ş.a.m.d., sau de sezon: Bikes on Ice, sau dupa vârstă – întrunirea motoveteranilor. Acum, ştiind că sunt atât de multe poate că experienţa mea la o singură locaţie de acest gen o să pară “subţire”, dar revin şi zic că am fost împreună cu gaşca de prieteni, ceea ce pentru mine a fost suficient.

În primul rând, ce faci la o întrunire de-asta? Păi primul pas e că trebuie să şi ajungi acolo. La prima a fost ceva mai greu pentru mine, pentru că înainte de a ieşi din oraş  am luat şi prima mea trântă (ştii că motocicliştii se împart în cei care au căzut şi cei care n-au căzut încă). Bine, că în anul ăla am şi exagerat, era mia de kilometri şi căzătura.

(paranteză cu căzătura:

Deci cum ziceam, prima  apropiere de asfalt a fost deoarece (după cum mi s-a explicat), eu întorc precum camionu’ – respectiv iau aşa laaarg curba, şi intru pe contrasens. Am picat la intrarea pe o străduţă.  Eu pe contrasens, o maşină tot pe-acolo, nu’ş ce căuta, dar avea tot dreptul, eu mă sperii, îi trag o frână, bracat ghidon, aplecat pe dreapta… aplecat… aplecat, buf. Asfaltul mă privea în ochi.
Oups. Opresc motorul, mă gândeam ce-am rupt la el, că tocmai ce trebuia sa plecăm la întrunire la Breaza, după cum zisei.  Mă mai uit in stânga, în dreapta… vine o maşină pe acelaşi contrasens pe care îl evitasem cu greu mai devreme. O gagică, care era în dreapta, mi-a explicat aşa din înalta ei înţelepciune cum că uite aşa o să mor… Zic bre femeie, te-am încurcat cu ceva??? Nu eram căzută pe sensul ei, nu am incomodat-o cu ceva, nu s-au oprit, ea şi şoferul, doamne-ferea să m-ajute (deşi eram fix in mijocul intersecţiei şi era clar că la un moment dat o să jenez totuşi pe cineva acolo…) Atât a dus-o pe ea capul. N-am înţeles ce-avea cu mine. A venit însă  un nene, trecut bine de primele tinereţi, m-a ajutat să ridic motorul de jos, s-a oferit singur-singurel… Mi-a povestit apoi cum avea şi el Mobra în tinereţe. Am pornit-o… şi-am plecat.
Gata prima căzătură, mai am d-astea, dacă mai vreţi să-mi ziceţi).

Bun, am ajuns într-un final la Breaza, asta era în 2008, primul meu an de motociclism. Am mai fost apoi şi anul următor, că prea îmi plăcuse prima.

Ce se face la o întrunire moto? Păi întâi d-astea gen “arată-mi-o pe a ta să ţi-o arăt pe-a mea” (evident, la motociclete ne gândim). Pentru mine asta e una din marile distracţii oriunde se află un număr mare de motoare, să stai să te zgâieşti la ele pe îndelete.

Se mănâncă, se bea cu prietenii, se stă la discuţii, se dansează, se stă fiecare prin cortul lui (pentru doritorii de hotel de 4 stele: n-avem. Pentru curioşi, nu, nu ştim ce se întâmplă în cort). Se fac concursuri de mers încet, de burn-out pe iarbă, de tricouri ude.

Ăla de mers încet e aşa: ai un traseu, câştigă cel care ajunge ultimul. E cu atât mai greu să-ţi ţii echilibrul cu cât e viteza mai mică, deci e o probă de îndemânare. Şi nu, n-ai voie să pui piciorul pe jos.

Ăla de tricouri ude e aşa: pentru băieţi.

Burn-out-ul  dacă nu ştiai, scoate fum. Dacă vrei să vezi e plin internetul de filmuleţe. Nu încercaţi aşa ceva acasă.

Alţii, cu motorete dedicate pentru aşa ceva, se dau hai-hui pe dealuri.

Dar ce să faci la o întrunire moto dacă plouă? (Nu, în continuare nu ştim ce se petrece în corturi). Păi, tehnica e să ai un prieten cu o maşină de off-road, te duci şi te dai pe dealuri. Senzaţii tari garantate. Dar pentru că aici vorbim de moto, nu detaliez.

Se mai întâmplă şi câte o defilare, cu autorizaţie de la poliţie cu tot, ca să fim în regulă. Iar motiv să te zgâieşti la mobre¹.

Ca să nu uit să zic şi de aspectele negative: unul din obiceiurile proaste la întruniri e să turezi motorul.  Chestie care face un zgomot înfiorător, de obicei pe la 1-2 noapte când unii prin corturi de data asta încearcă să doarmă. N-o să zic că la Breaza n-au exitat deloc, dar graţie organizatorilor au fost ţinute la un minim.

Şi nu în ultimul rând, de la întrunire mai trebuie să şi pleci când se termină. Dacă poţi.  Că în 2009 după ce ne-a plouat zdravăn, s-a făcut un mega-noroi  la ieşire pe care mobrele cu călăreţi cu tot patinau îngrozitor. De unde şi amuzamentul celor care stăteau pe margine şi făceau pariuri despre cine o să cadă în noroi şi cine nu.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa.

¹ (n.a.) nume de alint dat de posesorii motoarelor motocicletelor proprii, care de multe ori sunt de ultimul tip răcnet şi nu prea mai au mare lucru în comun cu mobrele.

*Disclaimer: pentru cine s-o găsi prin poze şi nu vrea să-l vadă mama/ iubita/ tata/ şeful  că are motor şi că a mers la asemenea loc de pierzanie, rugăm frumos daţi un semn şi coborâm poza.

Şi gândindu-mă eu la asta şi la ce voi face concret în această privinţă (despre asta vom discuta altădată), mi-am adus aminte de un articol vechi, scris pe alt blog, acum mai bine de doi ani. Mi-am propus să încep cu el, să îl public şi aici, pentru că lucrurile nu s-au schimbat în tot acest timp.

Da, cea mai fraieră motociclistă…

… sunt eu. Şi culmea, mă încearcă un fel de mândrie faţă de această afirmaţie. Aşa e omul, dacă nu poate fi cel mai şmecher încearcă măcar să găsească altă extremă. În cazul meu, cred că pot să aspir la poziţia de cea mai fraieră. Iată şi argumentele pe care le-am pus la baza acestei declaraţii:

1. Eu cred în reguli de circulaţie şi trăiesc sperând că, dacă măcar un om le respectă, e un început. Merg ca fraiera cu 50 la oră în oraş, dacă se pune galben consider că trebuie să opresc, dacă văd un pieton fac tot posibilul să îi dau prioritate. Şi primesc, tot ca fraiera, cele mai bogate şi inspirate înjurături.

2. Eu cred în regula bunului simţ şi nu îmi place să deranjez pe nimeni. Dacă două coloane de maşini sunt în deplasare, ok, nu se merge repede, dar se merge. În loc să mă strecor printre ele turând asurzitor motorul stau ca fraiera în rând şi merg odată cu ele. Aşa cred eu, că deplasarea printre maşini nu este necesară decât cu o viteză foarte mică şi atunci când cele două coloane chiar sunt blocate sau îmi fac loc de bunăvoie. Aştept calmă vremea când mersul printre maşini va fi legiferat şi acceptat cu respect, până atunci nu am chef să mă pun cu ambiţia altora de a fi primii care pleacă de la semafor.

3. Eu nu sunt mai grozavă ca alţii. Dacă vor să se bage în faţă îi las, chiar dacă ştiu că nu vor merge mai repede ca mine. Până la urma mi se pare că sunt mai în siguranţă, aşa fraieră, în spatele lor, decât cu ei prea aproape de spatele meu.

4. Eu nu mă grăbesc nicăieri, îmi doresc doar să ajung mereu acasă la copilul meu, chiar dacă mă va costa câteva minute în plus (există statitstici care arată cât de puţin timp se câştigă atunci când aceeaşi distanţă se parcurge cu viteze diferite). Nu cred că un motociclist este în pericol dacă merge, că fraierul, cu viteză mică sau mai mică decât cea a traficului, aşa cum mi s-a tot spus. Cred într-un singur lucru: nu există niciun alt motiv, pentru care să mă grăbesc, mai important decât oamenii din viaţa mea.

5. Eu cred că producătorii de motociclete au ştiut ei ce au făcut atunci când le-au dotat cu două roţi şi cred că trebuie folosite amândouă. Îl admir pe Chris Pfeifer pentru ceea ce face dar sunt departe de a privi admirativ pe cei care încearcă mersul pe o roată de la un semafor la un altul. Chiar şi atunci când sunt pieton şi îi văd, aplec că fraiera capul şi mă încearcă o ruşine, de parcă cineva din familia mea m-ar pune într-o situaţie penibilă.

6. Eu cred în plăcerea de a conduce motocicletă, nu în aceea de a fi admirată pe ea. Şi pentru că vreau să îmi păstrez accesul la plăcere, transpir ca fraiera cu echipamentul complet pe mine, chiar şi în cele mai fierbinţi zile. Sau, dacă e prea cald ca să mai suport, pur şi simplu merg alături de alţi fraieri, cu metroul. Revenind la punctul 1, dacă eu fac aşa şi mai salvez puţin din stratul de ozon, e şi ăsta un început.

7. Eu cred că nu există diferenţe între conservari şi motociclişti şi că respectul ori e reciproc, ori nu e. Dacă un şofer nu vede şi nu aude o fraieră ca mine în trafic nu înseamnă că e nesimţit. Aşa cum dacă un nesimţit vrea să îmi facă rău intenţionat, nu înseamnă că trebuie să îi plătesc cu aceeaşi monedă şi să îi rup oglinda. Aşa sunt eu, mai fraieră, nu pot schimba masca de om civilizat cu cea de agresor într-o clipită.

8. Eu cred că multe accidente moto se datorează ignoranţei şi îngâmfării. Am avut parte de un accident datorat propriei ignoranţe. Nu vreau să am parte şi de un accident datorat celui de-al doilea motiv, îmi place de mine aşa cum sunt, cam fraieră.

9. Eu cred că aproape toate şcolile moto ar trebui amendate pentru indiferenţa pe care o arata faţă de educaţia şi viaţa viitorilor motociclişti. Şi mai cred că prea mulţi citesc ceea ce scrie în cărţi şi prea puţini aplică, atât timp cât nu au avut un model care să le impună o conduită sau o şcoală care să contribuie la dezvoltarea unei atitudini preventive.

10. Eu nu cred că „soarta” e capabilă să ne controleze în totalitate viaţa. De acord, putem vorbi de soartă atunci când stăm cuminţi în banca noastră şi ne cade un borcan în cap sau când tragem de acceleraţie până la 300 la oră (pe asta n-am încercat-o, fraierii nu au motoare atât de puternice) şi scăpăm cu viaţă. În multe alte situaţii însă e vorba de acţiuni ale căror consecinţe le merităm, indiferent că am fost fraieri sau şmecheri.

În concluzie, eu cred că motociclismul e o pasiune şi, ca toate pasiunile, generează extreme bune şi extreme rele. Şi iubesc motocicliştii pasionaţi, chiar dacă nu sunt suficient de rapidă ca să mă pot ţine după ei sau dacă nu îmi împărtăşesc viziunea mea. Înţeleg că fiecare face ce vrea cu viaţa lui… până la punctul în care o pune în pericol pe a altcuiva.

Cât despre mine, aşa fraieră cum sunt, am trecut cu bine de 30.000 de kilometri pe motor (din care prea puţini în ultimii doi ani), am văzut din şaua lui Alpii şi câteva ţări, am bifat mecca motociclistica Stelvio, am trăit cu entuziasm toate părţile bune ale acestei pasiuni. Şi ştiu că nu sunt sigură fraiera de pe pământ, îmi doresc doar ca cei ce sunt la fel ca mine să nu uite că cele mai frumoase pasiuni se trăiesc şi se manifestă individual, nu prin imitaţie şi nici prin contradicţie.

Respectele mele către toţi oamenii buni!

Prima dată am ajuns pe Transalpina în august 2010. Auzisem atât de multe vorbindu-se despre acest drum, încât nu-mi mai puteam stăpâni curiozitatea care începuse să mă roadă din ce în ce mai tare. Ocazia s-a ivit în urma discuţiei cu nişte prieteni care voiau şi ei să meargă, aşa că propunerea a fost de nerefuzat. Ca să nu mai spun că perspectiva unei călătorii cu motocicleta mă făcea să nu mai am stare. Aşadar, într-o zi caniculară de vară, am părăsit capitala fără nici cel mai mic regret, cu scopul de a ne desfăta inimile şi ochii cu peisaje montane şi de a găsi un strop de răcoare la o altitudine mai înaltă.

Traseul a fost Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu. Înainte să ajungi la Târgu Jiu, coteşti dreapta spre Novaci, iar de-aici mai ai de urcat 18-20 kilometri până în Rânca. Despre Novaci nu m-aş fi gândit nici măcar o clipă că este oraş, pentru mine era cel mult o comună. Locuitorii de aici trebuie să fie mai mult decât familiarizaţi cu cohortele de motociclişti care le-au tranzitat oraşul pentru că Transalpina şi-a câştigat un renume în rândul pasionaţilor de mersul pe două roţi. Iniţial, de Transalpina s-au bucurat doar posesorii de motociclete enduro (spre invidia celorlalţi) şi de maşini de teren, pentru că drumul nu era asfaltat şi era o adevărată aventură să-l parcurgi, mai ales dacă interveneau şi ceva ploi în peisaj. La auzul veştii că va fi asfaltat, s-au declanşat dezbateri încinse pe acest subiect: unii erau de acord cu asfaltarea, pentru că uşura accesul în zonă, alţii contestau aprig decizia autorităţilor, afirmând că zona îşi va pierde farmecul odată cu apariţia lui porcus turisticus (aici sunt voit răutăcioasă şi sper să mă înţelegeţi pentru că sunt sigură că şi voi, în peregrinările voastre, aţi întâlnit asemenea specimene care confundă natura cu coşul de gunoi). Oricum, rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile.

Încă din Novaci ţi se aşterne sub roţi un drum şerpuitor, care te ademeneşte cu promisiuni despre munţi şi peisaje nemaivăzute. Chemarea e prea puternică să îi poţi rezista, aşa că urmezi drumul cu sufletul la gură să vezi ce se iveşte după următoarea curbă, şi după următoarea, şi încă una, şi urci în continuare până când ai impresia că te afli undeva deasupra munţilor şi în apropierea norilor. Eu una, am simţit un gol în stomac, nu de frică, ci de plăcerea pe care mi-o oferea Transalpina, dezvăluindu-se cu fiecare serpentină. Revenind (doar un pic) cu picioarele pe pământ: atenţie maximă la condus, drumul este extrem de virajat, abundă în „ace de păr” şi este încă în lucru, ceea ce înseamnă că marcajele nu au fost definitivate, iar parapeţii de protecţie lipsesc pe numeroase porţiuni. Traseul riscă să devină deosebit de periculos în condiţii meteo nefavorabile (ceaţă, ploaie, zăpadă, polei).

În 2010, Rânca se afla în plină expansiune, numeroase construcţii noi se ridicau ca ciupercile după ploaie. Deşi era perioadă de vacanţă, nu era foarte aglomerat, ceea ce n-a putut decât să ne bucure. Oricum trebuie să ţinem cont şi de faptul că asfaltul se întindea puţin după Rânca, după care drumul era parţial pietruit. Noi am ales Mina ca loc de cazare şi a fost bine, mai puţin drumul până acolo, care era plin de hârtoape şi şanţuri săpate de ploi şi „înzestrat” pe deasupra cu o coborâre extrem de abruptă de-am zis că o să mă dau peste cap cu tot cu motocicletă până la recepţia hotelului. Nu s-a întâmplat aşa, pentru că eu am coborât pe propriile picioare, iar motocicleta pe propriile roţi, dar strunită de altcineva. Da, recunosc, mi-a fost teamă să nu luăm vreo trântă amândouă, aşa că am lăsat-o pe mâini mai sigure. De precizat că ne-a plăcut de domnișoara drăguță de la restaurantul hotelului pentru că ne-a pus Guns’n'Roses ceea ce ne-a antrenat într-o discuţie despre muzică, concerte şi altele asemenea.

Se spune că adevărata Transalpina începe după Rânca, unde continui să urci până la altitudinea de 2,145 m în pasul Urdele. Porţiunea de drum dintre Rânca şi Obârşia Lotrului este minunată, îţi vine să te opreşti din 10 în 10 metri ca să admiri peisajul şi să faci poze. Cu riscul de a mă repeta: atenţie la drum, ştiu că eşti absorbit de frumuseţea locului, dar nu uita să te uiţi şi pe unde mergi! Şi, după cum ziceam mai devreme, în 2010, după Rânca, asfaltul devenea poveste, aşa că trebuia să te înarmezi cu răbdare şi curaj, pentru că urma o porţie zdravănă de off-road. Motocicleta mea de atunci (o Honda CBF 500, alintată Hondita) nu era proiectată (să zicem) pentru astfel de drumuri, dar a făcut faţă cu brio, pentru că, în afară de o căzătură mică provocată de o frână mai apăsată pe coborâre, am fost ferite de alte incidente. Pot spune, că în acele momente, atât eu, cât şi Hondita ne-am depăşit nişte limite: eu, pentru că parcursesem cel mai lung traseu off-road de până atunci, iar ea, pentru că se ţinuse tare pe un drum pe care n-ar fi avut ce să caute (teoretic, cel puţin). Am urmat drumul spre Sibiu, prin Jina, unde găsești niște peisaje absolut senzaționale.

Verde de Jina

A doua tură pe Transalpina a avut loc în luna august 2011 în formație aproximativ asemănătoare, adică fără Hondita, pentru că locul ei a fost luat temporar de Rosie, o Yamaha FZ6, fremătând de nerăbdare să pornească la drum. Nărăvașă Rosie față de Hondita, dar ne-am înțeles noi până la urmă. Eu una ardeam de nerăbdare să ajung iar pe Transalpina, însă entuziasmul meu s-a mai temperat când am ajuns acolo. Vestea asfaltării se răspândise rapid, fiind larg mediatizată în presă. Fiind un weekend cu vreme frumoasă, multă lume profitase să iasă la plimbare. La Rânca, aglomerație mare, mon cher. Și nu m-ar fi deranjat aglomerația atât de tare, cât lipsa bunului simț. În mod inevitabil, apăruseră grătarele, înfipte în cele mai neașteptate locuri în apropierea șoselei. Mașini parcate total aiurea, unele chiar în curbă, care împiedicau vizibilitatea. Pietoni ieșiți în mijlocul drumului ca să facă poze cât mai cool. Manele, gunoaie și fum de grătar. Un scenariu binecunoscut din păcate. Transalpina o să ajungă un al doilea Transfăgărășan: de evitat în weekend. Așadar, dacă vreți să vă bucurați de frumusețea și ineditul acestui drum, sfatul meu este să mergeți acolo în timpul săptămânii. A, și nu uitați să consultați prognoza meteo înainte de a merge. E păcat ca norii să ascundă o asemenea priveliște.

Alte informaţii despre Transalpina:

• se spune că, iniţial, acest drum a fost o potecă de munte folosită de păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a-şi trece turmele de oi în Oltenia. Fiind o cărare îngustă şi dificil de parcurs din cauza prăpăstiilor din apropiere, a mai fost cunoscută şi sub numele sugestiv de „Poteca Dracului”. Unele surse afirmă că drumul a fost construit de legiunile romane pe când înaintau spre Sarmisegetuza, iar altele că a fost construit de germani în timpul primului război mondial. În perioada interbelică, drumul a fost reconstruit, fiind pavat cu piatră în timpul domniei lui Carol al II-lea. Se pare că drumul a mai fost reabilitat de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
• Transalpina a fost inaugurată în anul 1939, fiind cunoscută sub numele de „Drumul regal”, deoarece a fost reamenajată la iniţiativa lui Carol al II-lea, acesta participând, de altfel, şi la inaugurare. Mai multe detalii de natură istorică găsiţi aici.
• lungimea totală a Transalpinei este de 148,2 km şi este o şosea cu destinaţie exclusiv turistică;
• deşi este drum naţional (67c) Transalpina nu a fost niciodată asfaltată până în 2009. La finele lui 2011 Transalpina a fost asfaltată aproape în totalitate, urmând ca până la sfârşitul lui 2012 să fie montaţi parapeţii de susţinere şi să fie amenajate sistemele de scurgere a apei de pe versanţi;
• în luna septembrie a fiecărui an, între Novaci şi Rânca, se desfăşoară Campionatul Naţional de Viteză în Coastă. De reţinut că o parte din Transalpina este închisă cu ocazia acestui eveniment sportiv.

Planul era foarte simplu: după ce ne cazam, ura şi la plajă, urmând ca seara să mergem să dăm iama în scoicile de la deja celebra fermă. Vrum şi făcut! După o călătorie „fără incidente” (aşa îşi urează motocicliştii când pleacă la drum) am ajuns la Balgarevo (Kavarna), sătucul în care urma să ne petrecem noaptea. Hotelul: curat, spaţios, liniştit. Însă la capitolul mâncare pare‑se că nu stă tocmai bine şi spun asta pentru că o parte din grup a luat prânzul acolo, iar părerea unanimă a fost nefavorabilă. Porţii mici dintr‑o mâncare aşa şi aşa nu cred că sunt pe gustul nimănui. Mai bine mergeţi „în centru” la unul dintre birturi, unde oferta este mai variată şi porţiile mai generoase. Am mâncat salată bulgărească şi sirene po shopska, adică brânză, ou şi roşii la cuptor, şi am fost foarte mulţumiţi.

După masă, relaxare la plajă. Drumul ne poartă în golful Bolata spre marea noastră încântare. Golful, încadrat de stânci roşii, este decretat, de comun acord, locul perfect pentru plajă. Nu există semne indicatoare, dar te îndrumă localnicii. Plaja este micuţă, curată, poţi închiria şezlonguri şi îţi poţi lua ceva de băut de la minibarul din apropiere. Mare, soare, veselie, prieteni. Ce ţi‑ai putea dori mai mult de la viaţă? Tot în zonă se află capul Kaliakra, Tyulenovo cu faimoasele sale stânci, lacul Durankulak şi ferma de midii de la Dalboka.

Către aceasta din urmă ne‑au purtat pe noi roţile la ceas de seară pentru că ne rodea curiozitatea în legătură cu preparatele pescăreşti ale restaurantului de aici. Drumul de acces este asfaltat, dar foarte abrupt şi îngust. Privit de sus, chiar ai impresia că o să te duci direct în mare. Aşadar, atenţie maximă la condus! Jos sunt două restaurante, cel din dreapta este al fermei. Cel din stânga, v‑aţi prins, este concurenţa. Fiind sâmbătă seara, ne aşteptam să găsim cu greu o masă liberă, însă n‑a fost cazul. Restaurantul era plin pe jumătate, așa că am ales o masă de la care am fost mutaţi la una alăturată, pe motiv că masa la care ne aşezaserăm prima dată era rezervată. Nu era niciun semn că masa respectivă ar fi fost rezervată, dar să trecem peste acest aspect.

Meniul conţine, în afara salatelor şi garniturilor, doar preparate pe bază de peşte şi fructe de mare. Prin urmare, dacă vă place să vă uitaţi la peşti şi scoici, dar nu să le şi mâncaţi, vă sugerez să mergeţi într‑un acvariu, să vă uitaţi la prietenii voştri cum mănâncă sau să admiraţi priveliştea (care merită, vă asigur!). Lăsând gluma deoparte, am avut o alegere dificilă de făcut când ne‑am trezit cu meniul în faţă. Scoici preparate în diverse feluri (supă, musaca, sarmale, frigărui, pane, natur şi chiar desert: midii cu mere, frişcă şi stafide), melci, crevete şi diverse sortimente de peşte. Ne‑am hotărât cu greu, deh, aşa e când oferta e bogată. Spre dezamăgirea noastră nu aveau raci crabi şi melci (rapane pentru cunoscători), dar poate vom avea mai mult noroc data viitoare. Mi‑au plăcut cu deosebire scoicile pane, salata de icre şi scoicile cu sos picant. Guvizii erau cam prea uscaţi pentru gustul meu, la fel şi scoicile la grătar. Pentru toate astea, plus o Kamenitza şi o apă plată am plătit aproximativ 20 leva.

A, să nu uit: să nu vă faceţi probleme legate de limbă, meniul este inclusiv în română, iar printre angajaţi mai sunt şi vorbitori de română, aşa că vă veţi face înţeleşi cu siguranţă. Ca să nu mai spun că nota poate fi achitată inclusiv în lei. Şi încă ceva, restaurantul este deschis tot timpul anului, aşa că dacă v‑am stârnit curiozitatea nu trebuie să aşteptaţi vara ca să mergeţi acolo. Eu una de‑abia aştept să revin, mai sunt multe feluri de scoici de încercat, plus racii crabii şi melcii pe care i‑am ratat.