Prima dată am ajuns pe Transalpina în august 2010. Auzisem atât de multe vorbindu-se despre acest drum, încât nu-mi mai puteam stăpâni curiozitatea care începuse să mă roadă din ce în ce mai tare. Ocazia s-a ivit în urma discuţiei cu nişte prieteni care voiau şi ei să meargă, aşa că propunerea a fost de nerefuzat. Ca să nu mai spun că perspectiva unei călătorii cu motocicleta mă făcea să nu mai am stare. Aşadar, într-o zi caniculară de vară, am părăsit capitala fără nici cel mai mic regret, cu scopul de a ne desfăta inimile şi ochii cu peisaje montane şi de a găsi un strop de răcoare la o altitudine mai înaltă.

Traseul a fost Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu. Înainte să ajungi la Târgu Jiu, coteşti dreapta spre Novaci, iar de-aici mai ai de urcat 18-20 kilometri până în Rânca. Despre Novaci nu m-aş fi gândit nici măcar o clipă că este oraş, pentru mine era cel mult o comună. Locuitorii de aici trebuie să fie mai mult decât familiarizaţi cu cohortele de motociclişti care le-au tranzitat oraşul pentru că Transalpina şi-a câştigat un renume în rândul pasionaţilor de mersul pe două roţi. Iniţial, de Transalpina s-au bucurat doar posesorii de motociclete enduro (spre invidia celorlalţi) şi de maşini de teren, pentru că drumul nu era asfaltat şi era o adevărată aventură să-l parcurgi, mai ales dacă interveneau şi ceva ploi în peisaj. La auzul veştii că va fi asfaltat, s-au declanşat dezbateri încinse pe acest subiect: unii erau de acord cu asfaltarea, pentru că uşura accesul în zonă, alţii contestau aprig decizia autorităţilor, afirmând că zona îşi va pierde farmecul odată cu apariţia lui porcus turisticus (aici sunt voit răutăcioasă şi sper să mă înţelegeţi pentru că sunt sigură că şi voi, în peregrinările voastre, aţi întâlnit asemenea specimene care confundă natura cu coşul de gunoi). Oricum, rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile.

Încă din Novaci ţi se aşterne sub roţi un drum şerpuitor, care te ademeneşte cu promisiuni despre munţi şi peisaje nemaivăzute. Chemarea e prea puternică să îi poţi rezista, aşa că urmezi drumul cu sufletul la gură să vezi ce se iveşte după următoarea curbă, şi după următoarea, şi încă una, şi urci în continuare până când ai impresia că te afli undeva deasupra munţilor şi în apropierea norilor. Eu una, am simţit un gol în stomac, nu de frică, ci de plăcerea pe care mi-o oferea Transalpina, dezvăluindu-se cu fiecare serpentină. Revenind (doar un pic) cu picioarele pe pământ: atenţie maximă la condus, drumul este extrem de virajat, abundă în „ace de păr” şi este încă în lucru, ceea ce înseamnă că marcajele nu au fost definitivate, iar parapeţii de protecţie lipsesc pe numeroase porţiuni. Traseul riscă să devină deosebit de periculos în condiţii meteo nefavorabile (ceaţă, ploaie, zăpadă, polei).

În 2010, Rânca se afla în plină expansiune, numeroase construcţii noi se ridicau ca ciupercile după ploaie. Deşi era perioadă de vacanţă, nu era foarte aglomerat, ceea ce n-a putut decât să ne bucure. Oricum trebuie să ţinem cont şi de faptul că asfaltul se întindea puţin după Rânca, după care drumul era parţial pietruit. Noi am ales Mina ca loc de cazare şi a fost bine, mai puţin drumul până acolo, care era plin de hârtoape şi şanţuri săpate de ploi şi „înzestrat” pe deasupra cu o coborâre extrem de abruptă de-am zis că o să mă dau peste cap cu tot cu motocicletă până la recepţia hotelului. Nu s-a întâmplat aşa, pentru că eu am coborât pe propriile picioare, iar motocicleta pe propriile roţi, dar strunită de altcineva. Da, recunosc, mi-a fost teamă să nu luăm vreo trântă amândouă, aşa că am lăsat-o pe mâini mai sigure. De precizat că ne-a plăcut de domnișoara drăguță de la restaurantul hotelului pentru că ne-a pus Guns’n'Roses ceea ce ne-a antrenat într-o discuţie despre muzică, concerte şi altele asemenea.

Se spune că adevărata Transalpina începe după Rânca, unde continui să urci până la altitudinea de 2,145 m în pasul Urdele. Porţiunea de drum dintre Rânca şi Obârşia Lotrului este minunată, îţi vine să te opreşti din 10 în 10 metri ca să admiri peisajul şi să faci poze. Cu riscul de a mă repeta: atenţie la drum, ştiu că eşti absorbit de frumuseţea locului, dar nu uita să te uiţi şi pe unde mergi! Şi, după cum ziceam mai devreme, în 2010, după Rânca, asfaltul devenea poveste, aşa că trebuia să te înarmezi cu răbdare şi curaj, pentru că urma o porţie zdravănă de off-road. Motocicleta mea de atunci (o Honda CBF 500, alintată Hondita) nu era proiectată (să zicem) pentru astfel de drumuri, dar a făcut faţă cu brio, pentru că, în afară de o căzătură mică provocată de o frână mai apăsată pe coborâre, am fost ferite de alte incidente. Pot spune, că în acele momente, atât eu, cât şi Hondita ne-am depăşit nişte limite: eu, pentru că parcursesem cel mai lung traseu off-road de până atunci, iar ea, pentru că se ţinuse tare pe un drum pe care n-ar fi avut ce să caute (teoretic, cel puţin). Am urmat drumul spre Sibiu, prin Jina, unde găsești niște peisaje absolut senzaționale.

Verde de Jina

A doua tură pe Transalpina a avut loc în luna august 2011 în formație aproximativ asemănătoare, adică fără Hondita, pentru că locul ei a fost luat temporar de Rosie, o Yamaha FZ6, fremătând de nerăbdare să pornească la drum. Nărăvașă Rosie față de Hondita, dar ne-am înțeles noi până la urmă. Eu una ardeam de nerăbdare să ajung iar pe Transalpina, însă entuziasmul meu s-a mai temperat când am ajuns acolo. Vestea asfaltării se răspândise rapid, fiind larg mediatizată în presă. Fiind un weekend cu vreme frumoasă, multă lume profitase să iasă la plimbare. La Rânca, aglomerație mare, mon cher. Și nu m-ar fi deranjat aglomerația atât de tare, cât lipsa bunului simț. În mod inevitabil, apăruseră grătarele, înfipte în cele mai neașteptate locuri în apropierea șoselei. Mașini parcate total aiurea, unele chiar în curbă, care împiedicau vizibilitatea. Pietoni ieșiți în mijlocul drumului ca să facă poze cât mai cool. Manele, gunoaie și fum de grătar. Un scenariu binecunoscut din păcate. Transalpina o să ajungă un al doilea Transfăgărășan: de evitat în weekend. Așadar, dacă vreți să vă bucurați de frumusețea și ineditul acestui drum, sfatul meu este să mergeți acolo în timpul săptămânii. A, și nu uitați să consultați prognoza meteo înainte de a merge. E păcat ca norii să ascundă o asemenea priveliște.

Alte informaţii despre Transalpina:

• se spune că, iniţial, acest drum a fost o potecă de munte folosită de păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a-şi trece turmele de oi în Oltenia. Fiind o cărare îngustă şi dificil de parcurs din cauza prăpăstiilor din apropiere, a mai fost cunoscută şi sub numele sugestiv de „Poteca Dracului”. Unele surse afirmă că drumul a fost construit de legiunile romane pe când înaintau spre Sarmisegetuza, iar altele că a fost construit de germani în timpul primului război mondial. În perioada interbelică, drumul a fost reconstruit, fiind pavat cu piatră în timpul domniei lui Carol al II-lea. Se pare că drumul a mai fost reabilitat de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
• Transalpina a fost inaugurată în anul 1939, fiind cunoscută sub numele de „Drumul regal”, deoarece a fost reamenajată la iniţiativa lui Carol al II-lea, acesta participând, de altfel, şi la inaugurare. Mai multe detalii de natură istorică găsiţi aici.
• lungimea totală a Transalpinei este de 148,2 km şi este o şosea cu destinaţie exclusiv turistică;
• deşi este drum naţional (67c) Transalpina nu a fost niciodată asfaltată până în 2009. La finele lui 2011 Transalpina a fost asfaltată aproape în totalitate, urmând ca până la sfârşitul lui 2012 să fie montaţi parapeţii de susţinere şi să fie amenajate sistemele de scurgere a apei de pe versanţi;
• în luna septembrie a fiecărui an, între Novaci şi Rânca, se desfăşoară Campionatul Naţional de Viteză în Coastă. De reţinut că o parte din Transalpina este închisă cu ocazia acestui eveniment sportiv.

Planul era foarte simplu: după ce ne cazam, ura şi la plajă, urmând ca seara să mergem să dăm iama în scoicile de la deja celebra fermă. Vrum şi făcut! După o călătorie „fără incidente” (aşa îşi urează motocicliştii când pleacă la drum) am ajuns la Balgarevo (Kavarna), sătucul în care urma să ne petrecem noaptea. Hotelul: curat, spaţios, liniştit. Însă la capitolul mâncare pare‑se că nu stă tocmai bine şi spun asta pentru că o parte din grup a luat prânzul acolo, iar părerea unanimă a fost nefavorabilă. Porţii mici dintr‑o mâncare aşa şi aşa nu cred că sunt pe gustul nimănui. Mai bine mergeţi „în centru” la unul dintre birturi, unde oferta este mai variată şi porţiile mai generoase. Am mâncat salată bulgărească şi sirene po shopska, adică brânză, ou şi roşii la cuptor, şi am fost foarte mulţumiţi.

După masă, relaxare la plajă. Drumul ne poartă în golful Bolata spre marea noastră încântare. Golful, încadrat de stânci roşii, este decretat, de comun acord, locul perfect pentru plajă. Nu există semne indicatoare, dar te îndrumă localnicii. Plaja este micuţă, curată, poţi închiria şezlonguri şi îţi poţi lua ceva de băut de la minibarul din apropiere. Mare, soare, veselie, prieteni. Ce ţi‑ai putea dori mai mult de la viaţă? Tot în zonă se află capul Kaliakra, Tyulenovo cu faimoasele sale stânci, lacul Durankulak şi ferma de midii de la Dalboka.

Către aceasta din urmă ne‑au purtat pe noi roţile la ceas de seară pentru că ne rodea curiozitatea în legătură cu preparatele pescăreşti ale restaurantului de aici. Drumul de acces este asfaltat, dar foarte abrupt şi îngust. Privit de sus, chiar ai impresia că o să te duci direct în mare. Aşadar, atenţie maximă la condus! Jos sunt două restaurante, cel din dreapta este al fermei. Cel din stânga, v‑aţi prins, este concurenţa. Fiind sâmbătă seara, ne aşteptam să găsim cu greu o masă liberă, însă n‑a fost cazul. Restaurantul era plin pe jumătate, așa că am ales o masă de la care am fost mutaţi la una alăturată, pe motiv că masa la care ne aşezaserăm prima dată era rezervată. Nu era niciun semn că masa respectivă ar fi fost rezervată, dar să trecem peste acest aspect.

Meniul conţine, în afara salatelor şi garniturilor, doar preparate pe bază de peşte şi fructe de mare. Prin urmare, dacă vă place să vă uitaţi la peşti şi scoici, dar nu să le şi mâncaţi, vă sugerez să mergeţi într‑un acvariu, să vă uitaţi la prietenii voştri cum mănâncă sau să admiraţi priveliştea (care merită, vă asigur!). Lăsând gluma deoparte, am avut o alegere dificilă de făcut când ne‑am trezit cu meniul în faţă. Scoici preparate în diverse feluri (supă, musaca, sarmale, frigărui, pane, natur şi chiar desert: midii cu mere, frişcă şi stafide), melci, crevete şi diverse sortimente de peşte. Ne‑am hotărât cu greu, deh, aşa e când oferta e bogată. Spre dezamăgirea noastră nu aveau raci crabi şi melci (rapane pentru cunoscători), dar poate vom avea mai mult noroc data viitoare. Mi‑au plăcut cu deosebire scoicile pane, salata de icre şi scoicile cu sos picant. Guvizii erau cam prea uscaţi pentru gustul meu, la fel şi scoicile la grătar. Pentru toate astea, plus o Kamenitza şi o apă plată am plătit aproximativ 20 leva.

A, să nu uit: să nu vă faceţi probleme legate de limbă, meniul este inclusiv în română, iar printre angajaţi mai sunt şi vorbitori de română, aşa că vă veţi face înţeleşi cu siguranţă. Ca să nu mai spun că nota poate fi achitată inclusiv în lei. Şi încă ceva, restaurantul este deschis tot timpul anului, aşa că dacă v‑am stârnit curiozitatea nu trebuie să aşteptaţi vara ca să mergeţi acolo. Eu una de‑abia aştept să revin, mai sunt multe feluri de scoici de încercat, plus racii crabii şi melcii pe care i‑am ratat.

Să fie oare cromul strălucitor?

Sau tovarăşii nostri de drum care dau în mintea copiilor?

Să fie drumul în sine şi descoperirile neaşteptate?

Să fie ceaiul cald băut la 2000 de metri în vârful muntelui, când jos e încă vară?

Să fie culoarea şi joaca?

Să fie sentimentul minunat al unei comunităţi?

Să fie mulţimea care se adună să te aplaude frenetic ca pe un star rock necunoscut, dar totuşi adulat?

Se poate să fie toate acestea la un loc, dar cu siguranţă toate acestea înseamnă o pasiune pentru o viaţă.

European Bike Week Faak am See, Austria

Revenind la Loona, motorul meu loial: m-am hotărât să o scot la plimbare prin ţară, având la dispoziţie doar 4 zile.  N-am mai putut, trebuia să fac asta după o vară în care a apucat prea puţin să se bucure de călătoreală. Şi nu e frumos, doar face şi ea parte din familie. Pentru unii cu plăcere, pentru alţii mai cu forţa decât cu plăcerea dar… asta e, există şi oi negre în fiecare familie, nu e aşa?

În călătoria asta abia dacă am făcut ceva poze. N-am vrut decât să se învârtă roata şi să opresc doar atunci când nevoia o cere. N-am mers mult, nu am vrut neapărat să îmi omor umerii (care au dus totuşi, cu răbdare, laptoul pe ei) sau să ajung cât mai departe. Nu aş fi putut aplica la „iron butt” (există aşa ceva, da!) dar am ales să îmi tratez cu frumuseţe şi aer curat alte două părţi ale corpului: ochii şi plămânii. Deşi am ochit câteva obiective pe drum (cetăţi, peşteri şamd) roata s-a învârtit şi a alunecat mai departe iar Loona a fost răsfăţată. S-a udat puţin în a doua zi de călătorie şi am adus-o înapoi acasă sub formă de porcuşor dar cred că pentru ea nu e nici bai, nici „catastrof”. Cine nu ştie bancul e rugat să mă contacteze ca să râdem în direct.

Nici mâncare nu mi-a trebuit. Într-una dintre zile m-am hrănit cu o pungă de pâinici prăjite şi o „gogoaş” – nu e greşit, aşa se cheamă prin Harghita. Şi din nou, nu a fost nici bai nici catastrof!

Pentru amicii pasionaţi de astfel de călătorii hai să spun şi traseul. Se poate face şi în două zile şi în trei şi în patru, după posibilităţile de timp şi chef.

Bucureşti – Braşov cu o oprire musai la Paradisul acvatic. Bălăceala, saună, un loc minunat. 2 ore = 30 lei. Prelungire încă o oră: 10 lei. O supă gulaş cam lichidă dar multă: 7 lei.

Braşov – Sibiu – minunat, am stat numa cu ochii pe Făgăraş şi, dacă nu am fi întârziat prea mult la bălăceală, nu mult mi-ar fi trebuit să cârmesc la stânga, spre Transfăgărăşan.

Sibiu – la Dobrun se mănâncă binişor, din ce am văzut. Eu am mâncat o bere rece şi am băut un papanş. Sau invers?

Sibiu – Odorheiu Secuiesc – Vlăhita: drumul e superb, chiar şi pe ploaie. N-am prins chiar ploaie, am avut noroc dar şoseaua a fost udă şi maşinile m-au împoşcat cu încăpăţânare pe vizieră. La Vlăhiţa am stat la Ştrandul Termal, căsuţa e 35 de lei de persoană, am înţeles că la două persoane e dublu. Pe persoană merită, la dublu mă scuzaţi, dar se stă mai bine la o pensiune! Căsuţa conţine un pat destul de răpciugos (deşi salteaua a fost bună), o priză şi un cuier. Singurul avantaj e că piscina cu apă termală şi miros de fier e alături şi îţi poţi înmuia coada în ea la orice oră sau temperatură a aerului. Nu e foarte caldă dar 25 de grade cred că sunt ok pentru oricine! Nu pare a fi nici foarte curată dar îţi poţi imagina că faci baie într-un lac iar eu până acum n-am păţit nimic de la ea. În rest e natură şi frumos, posibil să nu fie prea îmbietor dacă apar grupuri de manelişti sau e foarte aglomerat, eu n-am avut ghinion decât cu o maşină de alături care a pus radioul la maxim şi l-a oprit totuşi la 22:00.

Vlăhiţa – Miercurea Ciuc – Tuşnad unul dintre cele mai frumoase drumuri! Tuşnad – Braşov… iar din Braşov m-am gândit să ajung la Octavia, în Zărneşti, pe calea Poiana Braşov – Râşnov. Alt traseu extraordinar. Era cât pe ce să o iau şi la stânga, către Pârâul Rece, dar m-am abţinut!

În ultima zi am plecat spre Bucureşti, prin Braşov, pe Cheia. Se ştie că ăsta e un traseu îndrăgit de motociclişti şi eu nu fac excepţie. Mi-a părut totuşi rău să văd că sunt denivelări în asfalt, pe curbe, ba chiar şi două gropi cu nisip, pe marginea unor ace de păr. Nu e grav, oricum cred că astfel de viraje ar trebui abordate cu precauţie, nu cu viteza de pe un circuit – că puţini ne-am născut campioni!

Dar să nu intru acum în alt subiect şi să revin în Bucureşti, unde e cald şi unde Loona şi-a primit un binemeritat duş. În curând va trebui să primească şi un nou lanţ. Avem 30.600 de kilometri împreună şi înca ne iubim, cum spuneam şi în altă parte, asta e deja o relaţie frumoasă…

Asta-i teoria.

Hai să vedem cu practica.

Pe drum:

Pe dum, călare, după cum vorbisem cu Roxana, amândouă pe motoare, viaţa e frumoasă, călduroasă, 38 de grade, cu echipamentul de moto pe noi, cam ce poţi să îţi doreşti mai mult??

Păi, numai bine ne trezim că la un moment dat ne depăşeşte o trupă de vreo 7-8 Harley-uri, iar băieţii de pe ele… ca din filme, domnule! Veste de piele sau de blugi, purtate direct peste tatuaje, bocanci, plete, ţinte, soioşi, bărboşi, polonezi, extrem de prietenoşi. Se duceau întins spre Transfăgărăşan. Faini băieţii, nu era unul mai tânăr de 45 de ani, cred, ba chiar băteau bine spre 60 unii.

Normal că n-am prins toate astea din mers, însă am întins-o după ei, i-am urmărit oleacă, până am reuşit să ne blocăm toţi într-o coloană de pe DN1. Am schimbat câteva cuvinte în engleză cu singura pasageră care mergea cu ei, au vorbit şi băieţii cu mine, însă în poloneză, n-am înţeles decât „beer and rock and roll”. Ei, asta pricep.

Apoi m-am prins că de fapt nu cu dânşii am purces eu la drum, aşa că m-am oprit pe dreapta să o aştept pe Roxana.

Unde:

Cum unde, la pensiune, la Ion, o gazdă excelentă, care ne-a suportat toate hachiţele. Pensiunea e sus pe deal, ferită de zgomotul străzii, numai că pân’ la pensiune – nisip şi pietriş. Greu, teribil, pentru că mie îmi place pe asfalt. Degeaba motoreta cu care eram ştie să meargă şi pe offroad, dacă eu habar n-am.

Lumea:

O să vă mărturisesc cinstit că am avut oarece emoţii, mai ales când am văzut că vin şi copii, nu ştiam cum o să mă înţeleg cu toată lumea, habar n-aveam cum va fi… Dar aproape imediat după ce am ajuns i-am zis Roxanei „I have a good feeling about this.” Probabil că i-am zis asta în engleză din cauza berilor de dezmorţire băute după drum.

Am avut dreptate: am cunoscut oameni faini şi cumsecade, copiii toţi foarte veseli, tonici, entuziaşti şi amuzanţi şi bine-crescuţi! LumeaMică, spre exemplu, ne-a dat la toţi o lecţie de perseverenţă şi de depăşire a propriilor frici, când, după două tentative nereuşite, s-a căţărat pe stâncă, prinsă în corzi, până la primul prag la care unii dintre „oamenii mari” n-au reuşit sau nu au încercat să ajungă.

Am văzut o prezentare surpriză de la Liliana şi Andrei despre Islanda, o ţară absolut extraordinară… Nu ştiu cine a fost mai extraordinară, prezentarea sau Liliana, care deşi iniţial a părut un pic intimidată, până la urmă ne-a povestit cu umor şi lux de amănunte despre locurile pe care le-a văzut.

Anca ne-a învăţat despre un joc cu pietricele pe care se pare că l-am ratat în copilărie, şi despre de ce e absolut intezis să combini alimentele sărate cu cele dulci. Această ultimă învăţătură însă nu prea s-a lipit de noi.

De la Alex am furat câteva secrete prin bucătărie, iar de la Octavia o să vreau să iau lecţii despre o virtute care îmi lipseşte cu desăvârşire: răbdarea. A fost fenomenală cu noi pe munte, când ne împrăştiam ca oile nepăzite… a fost la fel de răbdătoare când ne-am chinuit să ne căţărăm, activitate pe care ea se pare că o face la fel de natural ca respiratul… (cel puţin aşa se vedea de la noi cei care stăteam întinşi pe păturică şi ne ziceam: „ce mişto e la căţărat!”)

Renate m-a învăţat ce plante să culeg dacă vreau ceaiuri „bio” la iarnă.

Din Alina n-am înţeles mai nimica, am petrecut mult prea puţin timp împreună!! (Domnişoară, când vii pe la Bucureşti? Cred că mai avem de povestit!)

M-am bucurat tare şi de ceilalţi pe care acolo i-am cunoscut, sau pe care poate îi ştiam doar din vedere, sper că şi ei au simţit la fel, şi, cine ştie? poate ne revedem la următoarea deplasare cu Poveştile.

Ce:

Sigur o să vă povestească toată lumea despre ce-am făcut, pe unde ne-am plimbat, şamd. Eu nu vreau asta, vreau doar să vă zic de-un sentiment pe care l-am avut pe întreaga sâmbătă pe munte: mi-am adus aminte de plimbările pe munţi pe care le făceam cu părinţii când eram mică. Am mai fost pe munţi de-atunci, dar parcă de mult n-am mai văzut aşa culmi înflorite, de mică n-am mai cules cu mâna mea fragi, ba şi vreo trei afine… Şi cred că şi faptul că eram împreună cu cele două familii cu copii a adăugat la senzaţia asta, că parcă retrăiesc o aventură din copilarie.

Intuiţia feminină de final:

Poate că eram prea obosită, poate m-a speriat aglomeraţia care se anunţa pe drumul de întoarcere, poate că mi-a făcut Roxana poftă, pentru că ea mai rămânea prin zonă la Octavia… poate chiar există un glas care te avertizează şi pe care trebuie să-l asculţi, nu ştiu. Nu ştiu care dintre astea. Dar cert că ceva mi-a zis că nu ar trebui să plec dumincă înapoi la Bucureşti. M-am gândit, m-am răzgândit, ba chiar am încercat să plec… M-am oprit brusc după 2-3 km de Bran, într-o ploaie torenţială, cu fulgere din alea cu trăznete, nu doar aşa, fulgere obisnuite! (am citat-o pe LumeaMică).

M-am adăpostit, am calculat greşit la un moment dat că s-ar mai fi potolit ploaia, şi am ajuns înapoi în Zărneşti la Roxana si Octavia, picurând din toate încheieturile, udă-fleaşcă şi îngheţată. Data viitoare promit că o să îmi ascult intuiţiile.

Aşa că n-am încălecat pe-o şa (că era tot echipamentul ud!) şi m-am trezit la 4 jumătate să ajung dis-de-dimineaţă în Bucureşti. Pam-pam!

Disclaimer:

Dacă am uitat ceva sau pe cineva despre care musai voiam să vă mai spun ceva, îmi rezerv dreptul să revin cu completări. Mulţam de înţelegere.

Mai multe impresii şi fotografii de la Poveşti din LumeaMare în deplasare găsiţi aici.

Şi e păcat.

Drumul ăsta e frumos oricum l-ai face. Cu maşina, cu motorul cu trenul (vai cât îmi plăceau tunelurile când eram mică!). E o plutire, o visare, o uitare… uiţi de griji, uiţi de mâine, de ieri.

Nici n-are sens să vă spun despre cel-mai-viaduct, cel-mai-defileu… Îi zic simplu: Valea Oltului. De la Vâlcea pân’ la Sibiu. Sare şi tresaltă pipota mea de olteancă numai când aude. E verde, e albastru, e cuminte, e lin, e numai bun să mergi cu gâtul întors (dar un pic de atenţie, vă rog, dacă sunteţi în maşina aia sau pe motor, da?). Apa într-o parte, culmile munţilor atente în stânga şi-n dreapta. Vârful Cozia cu releul şi cabana inconfundabile. Chiar, ăsta e un reper pentru mine când ma întorc acasă în Vâlcea: mă uit să văd dacă norii n-au ascuns cumva vârful ăsta. Când e vizibil, parcă mi-ar zice bine-ai venit.

E loc de stat şi privit în jur. E şi de vizitat dacă vreţi, de exemplu, la Mânăstirea Cozia. Dar nu despre asta vorbim azi. Vorbim de dorul drumului, de bucuria simplă a libertăţii de-a te duce până mai încolo. Sunt 90 de km de curbe line, aşa cum îmi plac mie.

E un drum de mers încet (da, uneori e şi aglomerat), dar e mai bine, că ai timp să priveşti. Poţi să te opreşti ici-colo să faci o poză.

Îmi aduc aminte de un moment, când eram mică, aveam vreo 13 ani, şi eram în motocicleta cu ataş a tatălui meu, către vreun sat din apropierea Vâlcii. Deşi eram destul de mare la vârsta aia nu prea ştiu ce şi cum cu motocicleta asta în istoria personală a familiei noastre. Dar îmi aduc aminte perfect drumul, culorile, cerul de octombrie clar, azuriu, dealurile ruginii, pătate cu verde ici-colo. Cred că de-atunci am rămas cu plăcerea de a străbate bucata asta de drum.

Pozele pentru voi sunt din vreo două sau trei treceri pe-acolo, inclusiv unele de după munţi, în apropiere de Sibiu. Unele sunt furate din goana maşinii.

Drum bun!

Deci, aspectul ăsta nu există, aşa că, pe locuri, fiţi gata…

Oradea my love

Înspre: În primul rând trebuia să-mi aterizeze prietena din ţări străine, să încălecăm pe două şei şi să pornim spre Oradea. Sâmbătă dimineaţa, că duminică aveam treabă. Reperul ăsta are importanţă în naraţiunea noastră.

N-aveam o oră stabilită de plecat, dar nici nu mă aşteptam la ce-a urmat. Sună Lorena şi-mi zice că a aterizat la trei noaptea, nici vorbă să plecăm azi, e moartă de somn… V-a mai povestit şi ea despre asta, în Spre Timişoara, înainte!. Nu mai insist. Cert e că pe la un unu… sau unu jumate sâmbătă de-abia eram la ieşirea pe autostradă. Normal că n-am ajuns foarte departe, nici măcar n-am mai evitat autostrada, pe motiv că dacă mergem prin Vîlcea ajungem mai repede, sau măcar mai aproape de ţinta noastră decât prin Braşov.

(Autostradă pe care se pare că nu reuşesc s-o evit deloc în plimbările mele motorizate prin ţară, de parcă am avea ţara pliii-nă-ochi de autostrăzi!!)

Pe drum, frumos ca de obicei când eşti călare, mai o visare, mai o plutire, mai o sperietură… Despre una din bucăţile astea de drum o să vă istorisesc în mod special în altă poveste. Şi anume despre Valea Oltului.

Până atunci, motel, popas. La Gilău, la ieşirea de pe (ahhh, fiţi atenţi) Cealaltă Autostradă! Era noapte şi noi obosite. Am vorbit cu Lorena să ne trezim dis-de-dimineaţă, să ajungem cât mai devreme în Oradea. Pe principiul: „ne trezim la 6, pe la 6 jumătate suntem bune de plecat… hai, 7 maxim, daa? Da. Bă, siiigur? Da, mă, sigur”.

Ei, voi ce înţelegeţi din asta? Că ne trezim de dimineaţă, nu??

Greşit, dragii mei.

…Sună ceasul (şase trecute fix) în motelul situat după  undeva pe stânga după Autostradă, motel fără pretenţii, ieftin, dar extrem de îmbietor pentru călătorul obosit. (Călătorul obosit, adică Lorena, care dormea dusă când a sunat ceasul). Mă trezesc, mă ridic pe jumătate, mă uit înspre ea cu poftă. Cu poftă de drum, adică, pen’că eu mă voiam dis-de-dimineaţă în Oradea. Miaun: „Te-ai trezit?…?” Fulgere verzi ţâşneau din ochii-i. Tunete. „Femeie eşti sănătoasă, sunt în concediu, vrei să mă trezesc la 6 dimineaţa?!???!” „Păi nu vorbirăm noi aseară că….” mai miaun eu. Ce mai tura-vura. Cumva ne-am adunat, împachetat, înşfăcat parcă şi un mic dejun, luat toate boccelele, dus să le legăm pe mobre (e şi asta o echilibristică delicată, să legi pe şaua unei motorete care nu-i foarte lată toate minunile necesare unei femei pentru supraviţuirea zilnică.). Ieşim afară… fatalitate. Ploaie de toamnă, rece, crudă, maruntă, ceaţă, frig, câh, brr, „pai-nu-mai-bine-dormeam-mă-la-ora-asta?”. Iar fulgere. Încălecăm, plecăm.

Drumul spre Oradea dinspre Gilău e tare fain, numai curbe, peisaje de vis… cu condiţia să şi vezi ceva. Iar n-am făcut poze prin zonă, deşi îmi doream. Eram cu ochii cât cepele din cauza ceţii, cu frigul comod cuibărit în adîncul sufletului. Cum-necum ajungem la intrarea în Oradea, plouate zdravăn tot drumul şi înfrigurate.

Sun prietena care urma să ne găzduiască, să ne dea instrucţiuni despre unde trebuie să ajungem şi să lăsăm motoretele.

Ea:

-Ioooi… (asta trebuie să auziţi. N-are pereche „iooi-ul” ăsta). Stai să văd… să vorbesc cu Joszi, cu bărbatu-meu… că poate scoatem maşina din garaj… (calm şi calculat, tihnit, ca tot ardeleanul duminica dimineaţa)

Eu: (casca în mână, cagula jilavă către udă de-a binelea, mâini şi buze învineţite de frig, mucii dansând hora mare pe piept)

-Judit, suntem în Oradea!!!

-Iooi!! (scurt şi agitat) Haideţi acasă!

În Oradea:

Ca să înţelegeţi de ce am alergat atâta să ajung duminică dimineaţa în Oradea, trebuie să vă mărturisesc o mică pasiune de-a mea. Vânătoarea de chilipiruri. (V-aduceţi aminte cât am mers ca să găsesc flea-marketu’ în Budapesta? Eh, vedeţi vreo asemănare?). Ei bine, în fiecare duminică în Oradea e ditai piaţa de vechituri din care, dacă eşti atent, poţi pleca cu tot felul de lucruşoare de firmă aproape noi. Dacă eşti neatent, cred că poţi pleca liniştit cu purici. Prietena mea Lorena, târâtă nemilos jumătate de ţară, trezită abominabil la 6 dimineaţa şi de-abia venită (nici 48 de ore!) din mall-urile din Barcelona, n-a apreciat mai deloc comoara de piaţă pe care voiam să i-o arăt eu. N-am priceput de ce….

Acum, hai să vă arăt un pic de ce îmi place mie atât de tare Oradea.

În primul rând pentru că după ce am ajuns, la un moment dat s-a hotărât să dea cu soare. În rest…

…Păi poţi să te plimbi pe pietonală, unde-s case faine, care renovate, care nu prea. Poţi să te plimbi pe malul Crişului, înverzit, care nu mai ştiu sigur dacă a scăpat de tot de ameninţarea că or sa-i facă maluri de beton. Poţi să admiri pasajul (şi Palatul) Vulturul Negru. Dacă nu-i suficient cu admiratul, în pasaj îs nişte pub-uri cu bere bună-bună. Numai să nu vă luaţi cocktail cu bere, cum am greşit eu. Aia e o eroare.

Malurile Crisului

Pietonala

Palatul Vulturul Negru

Pasajul Vulturul Negru

Mai în amănunt, poţi să vizitezi Biserica cu Lună (auzi la ei şmecherie: cică bila din turlă se învârte în funcţie de fazele lunii, au ei un mecanism acolo!) şi musai o raită şi la cetate, într-un colţ de istorie. Recunosc că am trişat un pic, unele poze sunt dintr-o altă vizită la cetate. Poţi să mai vezi şi turnul primăriei, mândru şi atent cum stă el şi veghează peste centrul oraşului, şi teatrul de stat, (în care regret un pic că n-am intrat, că am senzaţia că e tare frumuşel pe dinăuntru).

Biserica cu luna

Teatrul

cetatea

La Şirul Canonicilor ne-am făcut poze nerespectuoase, care slavă-Domnului, n-au ieşit prea bine.

Ce să mai. Oraş frumos.

…Ah! Un lucru nu prea drăguţ în oraşul ăsta: nu găseşti neam un Mojito cumsecade. Dacă ştiţi unde trebuie să merg data viitoare să-mi ziceţi, că mă duc!

După Oradea, după plănuit încotro şi în ce fel, după stat vreo două zile pe capul gazdelor noastre, mai cu regret, mai cu dor de ducă, am pornit spre Arad, cu gândul de a face acolo un popas de vreo două ore înainte de Timişoara.

Arad

În Arad, altă surpriză plăcută, neaşteptată. Vorbisem încă din Bucureşti cu o altă tânără motociclistă, pe care nu o cunoşteam defel, să ne întâlnim când ajungem prin oraşul ei de baştină.

Tünde lucrează undeva până în intrarea în oraş, într-o atmosferă… de insulă exotică, aş zice eu: la o pepinieră. Am băut cafea, am respirat, am mirosit în jur.

Insula exotica sau loc de munca

Surpriza plăcută a fost când Tünde s-a oferit să ne conducă până la un garaj în oraş unde am putut să ne lăsăm motocicletele şi echipamentul (parţial) ca să putem totuşi să vizităm ceva. Pentru cine nu ştie: e destul de dificil să încerci să vezi un oraş, fără să ai unde lăsa motocicleta în siguranţă (aveam toate bagajele legate pe motoare) şi fără să te poţi debarasa de căşti, mănusi, geci de moto, etc.

Adică, în afara variantei ăsteia care ni s-a oferit, nici nu prea am fi avut cum să vedem Arad-ul, decât călare pe motor… carevasăzică n-am fi văzut mare lucru.

Despre Arad şi următoarea noastră oprire, Timişoara, v-a mai povestit şi Lori.

Eu am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa… şi-n episodul următor vă zic de Porţile de Fier.

Articole similare:

Peştera de la Meziad

Cum am plecat eu la Enisala?

Concentrat de weekend

Se ştie că pentru un motociclist sezon înseamnă perioada în care poate circula cât de cât confortabil pe două roţi. Ştiu că sunt persoane care nu îşi abandonează pasiunea nici pe timpul iernii însă nu am întâlnit pe nimeni până acum care să declare că e o încântare să mergi la câteva grade sub zero! Venirea primăverii este aşadar cea mai bună veste. Încep să se facă planuri, să se deseneze trasee, să se evadeze din România, alegând mai degrabă direcţia sud, unde vremea este oricum mai blândă… pe măsură ce te apropii de Grecia.

Am ajuns în Thassos la final de aprilie şi început de mai, în anul 2008. De aceea amintirile mele sunt în frânturi şi nu mă simt capabilă să vă dau informaţii actuale, precise şi exacte, pentru că acestea au fost primele ce mi-au zburat din minte. Am să vă povestesc despre Thassos aşa cum l-am cunoscut eu, Loona (motocicleta) şi familia mea. Pentru că acolo am găsit un loc ideal în care poţi îmbina o vacanţă moto cu una în familie, fie şi pentru câteva zile.

Aceasta în primul rând pentru că e posibil să ajungi într-o zi. Eu nu am reuşit, recunosc, asta pentru că era început de sezon iar eu mult mai începătoare decât acum. Ploile, frigul de pe drum şi încordarea de care încă nu ştiam să scap m-au epuizat pe undeva pe la Alexandroupoli, unde am şi înnoptat. Dar nu am pierdut foarte mult, a doua zi am ajuns imediat la Keramoti de unde am traversat spre insulă.

Peisaje şi viraje

De cum te dai jos de pe feribot şi o porneşti spre Potamia, te iau mai întâi în primire viraje spectaculoase, printr-o zonă împădurită, apoi, mergând mai departe dai de minunatele peisaje specifice Greciei, alcătuite în principal din munţi şi mare albastră, în proporţii mereu diferite, mereu surprinzătoare. Plus ceva mânăstiri!

Am fost de suficient de multe ori în vacanţe în Grecia şi nu pot spune că m-am săturat…

Şoseaua e minunată pentru motociclişti, cu porţiuni mai late pe acele de păr, ca să te simţi în largul tău şi să îţi pemiţi să mai arunci un ochi şi la peisaj, fără să te trezeşti tot una cu decorul. Nu peste tot dar nici insula nu e atât de mare! Şi e destul de greu să rezişti tentaţiei de a-i da un ocol şi… încă un ocol, fără oprire!

Dar nu e cazul, pentru că pe drum ai câte ceva de făcut sau văzut, cum ar fi o baie în mare, chiar şi în aprilie, sau plimbări prin oraşe mici.

Plaje de vis sau Paradis

Văd că fac ce fac şi nimeresc doar titluri în rime! Păi Paradis este chiar numele uneia dintre plajele din Thassos, aşa că nu exagerez prea mult. Oricum, în extra-sezon cum am fost noi, orice plajă putea fi bună. Era liber, soare şi suficient de cald cât să dai jos textila sau pielea (în funcţie de mijlocul de transport ales) şi să te bălăceşti scurt în apa destul de rece dar suportabilă mai ales prin lipsa valurilor.

În restul timpului e loc suficient de visare…

Orăşele din alte timpuri

Eu aşa am simţit atunci când ne-am oprit din a înconjura insula şi am început să o luăm spre mijlocul ei, către Theologos sau Megalos Prinos / Kazaviti. Am găsit case vechi, drumuri pietruite, multă linişte şi o mâncare excelentă la o tavernă veche într-o piaţă cu platani foarte bătrîni şi flori colorate (Taverna Andreas). Pe acolo am avut şi o aventură, când am reuşit să pun motorul jos. Dacă vreţi „să vă râdeţi” puteţi citi mărturisiri complete într-una din filele jurnalului meu Un pas înainte. Dar a meritat, las imaginile să vă convingă ce plăcută poate fi o plimbare prin aceste zone.

Poate că insula Thassos intră deja în acele rute prea bătute de turişti însă există două importante argumente în favoarea ei. Unu: e aproape şi foarte accesibilă din punct de vedere financiar şi doi, e frumoasă, orice s-ar spune!

Nu e Thailanda dar mâine eşti acolo, dacă vrei! Recomandarea noastră se referă mai ales la perioada de care am pomenit, aprilie – mai, sunt convinsă ca în vară lucrurile arată cu totul altfel.

Acum trebuie să vă spun şi dezavantajul, ca să încheiem într-o notă amuzantă. O fi ea Grecia călduroasă şi ferită de ploi de lungă durată, o avea drumuri excelente numai bune de motor, dar nu uitaţi că, dacă e aprilie, România şi Bulgaria pot fi pline de surprize. Nu mai comentez nimic, vă rog doar să priviţi imaginile de mai jos:

Bine de ştiut

Găseşti aici orar şi tarife feriboturi.

Articole similare în secţiunile Călători de 2 roţi sau Grecia

Povestită de Vlad Ivan.

Partea a VI-a – Inapoi spre casă

De aici încolo mergem şi dormim. Să ne săturăm de plimbare. Plecăm dimineaţa din Villeneuve Loubet şi avem de parcurs cam 700 km până la Veneţia. Zis şi făcut. Pe drum o ultimă privire în urmă către Monte Carlo. La revedere apă albastră, mai venim.

Ajungem la Veneţia seara, ne cazăm că la noi acasă, cina la domnişoarele chelneriţe din România şi apoi nani. Dimineaţa, pentru că ne trezim devreme mergem să prezentăm onorurile unui tandem de vechi prieteni pe numele lor Hennes & Mauritz şi apoi, cu sufletele împăcate continuăm traseul pe “reverse”.

La ieşirea din Italia probleme de comunicare cu automatul de plată pentru autostradă. Intervine salvator domnul de la Client Service. El zbiară la mine din difuzor într-o engleză viciată, eu îi urez de tot neamul într-o română academică. Agariciul din spate claxonează o dată şi se calmează. În final aparatul îmi scuipă cardul şi un bon de un kilometru din care sintetizez: “MANCATO PAGAMENTO. Plătiţi în 15 zile pe internet sau vă spargem.” Dar măcar se ridică bariera şi putem pleca.

Slovenia ne întâmpină cu tradiţionala ploaie, asezonată cu vânt şi garnisita cu camioane (nu mai multe decât în Italia). Plus două blocaje însumând cam o oră pe autostradă. În final răzbim şi e deja seară când intrăm în Ungaria. Îi dăm bice şi într-un târziu ajungem la Budapesta. Somn de urgenţă. Mâine e cea mai grea zi.

Trezit, mâncat, ritual, plecăm. Blocaj pe centura Budapstei. Stăm. Două maşini mai în faţă se deschide uşa şi zboară o pungă de MacDonald’s. Mă gândesc că ăla sigur e român apoi brusc mă mustră conştiinţa că gândesc în şabloane şi am prejudecăţi ieftine. Apoi maşinile se mişcă şi îi văd numărul de Mehedinţi. Închid ochii şi îmi imaginez cum îi bag un picior în mufă prin geam de îşi înghite proteza cu tot cu un pumn de cioburi securit să nu-l taie la stomăcel. Nu e bine, mă încarc cu energie negativă. Da, dar mă şi pregătesc psihologic de întoarcerea în ţară.

La intrarea în România vameş maghiar. Studiază motocicleta, pe noi, ne întreabă unde am fost. E încântat:

- Ooo, departe. A fost frumos?

- Foarte frumos.

- Şi acolo în spate, totul bine?

- Da, aici e cel mai bine, îi răspunde vocea din casca lui Mari

- Eh, la mine prietena nu zice asta, adăugă el amărât.

Are şi el Transalp; modelul nou. Normal, mă gândesc. Eşti ungur şi mai eşti şi vameş. Ne urează drum bun. Cum spuneam, prieteni la tot pasul.

De-aici încolo, comutăm pe modul safe. Atât de safe încât luăm hotărârea să ne oprim la Sibiu. Plouă, e întuneric şi lumea se grăbeşte „înjurând cu flash-uri prin trombe de apă” cum bine zice un nene în revista Top Gear. E împărăţia TIR-urilor şi mersul nu mai constituie o plăcere aşa că mai bine mergem la culcare. După o negociere scurtă şi acră obţinem la Ibis o cameră de 60 de Euro cu prosoape pentru o singură persoană. Încă 20 min de aşteptat liftul şi călcat pe picioare cu ceva indivizi neprietenoşi şi suntem în sfârşit într-un pat călduţ, cu ochii la Asterix şi Obelix. Râdem cu lacrimi şi unde mai pui că ăştia vorbesc şi franceză. Visăm frumos. În fond se pare că vacanţa noastră refuză să se termine.

Dimineaţa ploaie. Weather.com prezice soare peste tot pe unde trecem şi probabil că aşa este, undeva deasupra norilor. La noi ploaie şi vânt. Dar ajungem la Bucureşti la timp pentru un prânz în familie. Aici masa ne aşteaptă cât vrem noi. Debarcăm în Pantelimon uzi şi mulţumiţi de isprava noastră. Încă uşor descumpăniţi de morocănosenia care ne înconjoară dar cu destulă miere în suflet cât să facem faţă ani buni de-acum încolo.

Şi aşa se termina călătoria noastră, sau începutul ei dacă vrem să fim poeţi până la capăt. Încălecaţi pe-o şa v-am spus povestea aşa cum am “înregistrat-o” pe tot parcursul. Sperăm că v-a plăcut şi că vă vom încânta şi cu altele cel puţin la fel de lungi şi de frumoase.

Mari & Vlad Ivan

Citeşte şi

Episodul 1

Episodul 2

Episodul 3

Episodul 4

Episodul 5

Povestită de Vlad Ivan.

Partea a V-a – Monte Carlo, Eze

Ultima zi a şederii noastre în Franţa vine cu promisiuni mari: Monte Carlo, Nisa şi Eze, orăşelul de vis trecut pe listă la sugestia Vandei cea furăcioasă de mirese. Aşadar după o repriză matinală de plajă şi un prânz în limitele orare stabilite prin lege încălecăm şi plecăm. Din nou coastă, apă albastră, bărcuţe şi voila Monte Carlo. Aglomerat şi frăsuit, plin de Tesla şi Ferrari ne ameţeşte şi ne enervează. În cele din urmă însă îl îmblânzim şi îl luăm la pas. Cazino, grădini exotice de unde se vede totul ca în palmă (inclusiv căsuţa lui Albert aşezată frumos pe malul mării). Multă bogăţie, mult bun simţ şi multă verdeaţă, inclusiv pe acoperişurile blocurilor. Impresionaţi şi transpiraţi pornim înapoi către Eze.

Parcam în parcarea pentru motociclete (interesantă invenţie) şi o luăm în sus pe deal către cetate. Aici găsim un orăşel medieval perfect conservat, boem şi primitor, în care printre magazinaşe şi ateliere locuiesc oameni. La bază, sub cetate un hotel cu terase verzi, statuete pişecioase şi masini de cca un milion de euro în mai puţin de 20 de metri pătraţi. Vedere de milioane dar din împleticeală ratăm în ultimul moment locul de admirat panorama: s-a închis. Desole! Măcar un motiv să revenim.

Noaptea s-a lăsat binişor şi mâine pornim spre casă aşa că “vizităm” Nisa din mers, nu fără să ne rătăcim un pic, să trecem pe roşu din greşeală şi să admirăm un domn nervos care urlă că disperatu’ la nevastă-sa fiindcă nu parchează cum îi zice el. Aici nu e paradis aşa că ne cărăm la culcare. Ultima noapte în Franţa, borcanul cu miere se apropie de sfârşit.

Citeşte şi

Episodul 1

Episodul 2

Episodul 3

Episodul 4