Dacă vă aduceţi voi aminte, pe 28 iunie 2010, după o serie de zile marcate cu cod portocaliu în calendarul meteo, se anunţase în sfârşit cod roşu în Moldova, adică maximul de ploi şi inundaţii. În optimismul meu neobosit speram să mă strecor printre ameninţări şi veţi afla imediat dacă am reuşit.

După o primă zi foarte lungă mă trezesc aşa cum se cuvine, cu creierul aşezat ciudat în cutia craniană şi cu ochii greu de deslipit. Reuşesc să fiu totuşi punctuală la hotel şi constat că sunt din nou prima la semnat condica. Nu am timp să regret pentru că în câteva clipe cerul capătă nuanţe de plumb şi ploaia curge de zici că mai e puţin şi avem nevoie de o Arcă…

Aşa că toată întârzierea spre bine, până la plecare se potoleşte potopul şi pot să îmi şterg şaua de apă, ca să nu mă aşez direct în baltă. De data aceasta avem parte şi de peisaje la ieşirea din Piatra Neamţ, se văd lacul şi dealurile, ornate cu frişca norilor. E foarte frumos şi mă las furată de sentimente ce se dezgroapă astfel, prin puterea imaginilor ce reîmprospătează retina.

La barajul Bicaz am un şoc: o cascadă uriaşă se prăvăleşte de sus iar apa ţâşneşte cu forţă şi vuiet, aşa cum nu am avut ocazia să o văd vreodată, în vremea celor 18 ani petrecuţi în zonă. De pe baraj imaginea capătă nuanţe austriaco-româneşti, aducându-mi aminte de peisajele ireal de frumoase de la Hallstatt.

Impresia nu durează mult, pe partea cealaltă a podului descopăr, alături de alt peisaj încântător, semnătura indubitabilă şi iremediabilă a României noastre “mereu suprinzătoare” şi mereu jegoase: o colecţie de peturi plutind liniştite pe apă.

Vremea pare să ţină cu noi şi dăm mesaje pe twitter în care arătăm tuturor că e soare. Nici minunea asta nu durează mult, pentru că în apropiere de Poiana Largului începe să toarne. Aici facem o pauză pentru a “ne râde” puţin de persoana în cauză.

Tragem pe dreapta, o maşina în faţa mea, una în spate. Eu unde altundeva decât în bătaia ploii, pe motor. Simt că nu stă Loona prea bine, aşezată ea pe cric dar cam dreaptă din cauza drumului înclinat. Parcă nu aş vrea să mă foiesc prea mult şi aşa o să dureze ceva echipatul meu şi o să îmi iau nişte gânduri bune de la ceilalţi. Preventiv mă mut pe partea ei dreaptă, cu gîndul că aş putea-o propti dacă vrea să se lase pe o ureche. Zis şi făcut, imediat după ce scot costumul de ploaie din tankbag se lasă şi ea pe mine, cu drag, ca şi cum nu m-ar fi simţit de mult aproape. Reuşesc eu să o ţin stâns în braţe şi pe cei doi genunchi, într-o poziţie de ai fi zis că vreau să mă aşez pe vine şi să fac nu spun ce. Îmi dau seama că e cam grea şi că din poziţia aia nu am şanse să o aduc la o ţinută normală. Cei din maşina din spate se uită uluiţi la mine, nepricepând probabil de ce fac eu genoflexiuni în ploaie cu mobra pe genunchi. Sunt cu casca pe cap aşa că îmi e greu să comunic doar din priviri. Ana coboară totuşi dar îmi dau seama că forţa ei nu va fi suficientă. Prin staţie află şi maşina din faţă că am probleme şi apare salvatorul Bobby, care mă ajută să o ţin, să trag costumul deja ud peste costumul deja ud, să o ţinem din nou la a doua ei încercare de a abandona poziţia verticală, să îmi pun mănuşile fleaşcă şi uite aşa, udă dar cu Loona nevătămată, aşezată corect între picoare, plecăm din nou.

Imediat după Poiana Largului constatăm că era un Petrom. Ar fi fost mult mai uşor şi mult mai uscat să mă îmbrac acolo, dar asta e, o fi efectul Stâncii din Poiană. I se mai spune Stânca Dracului şi se crede că a fost aruncată de respectivul de pe Cehlău, pentru a opri un cocoş harnic din apelurile sale de dimineaţă. Voi cred că înţelegeţi furia lui firească, cui îi place să fie trezit cu noaptea în cap? Localnicii se tem de ea, pentru că mulţi tineri au murit din greşeală sau intenţionat, datorită înălţimii sale. Stânca asta e de obicei proţăpită în mijlocul unei albii secate, dar acum e şi ea pe jumătate în apă aşa că se răzbună pe cine poate, mai precis pe motocicliştii fraieri…

Mai departe plouă mai puţin sau în etape, oricum ne aşteaptă drumuri mai proaste dar care compensează prin unele dintre cele mai frumoase peisaje ale Moldovei. La un moment dat ne intersectăm cu drumul ce vine dinspre Maramureş, prin pasul Prislop, şi îmi aduc aminte cu groază de cantitatea de gropi prezentă pe acel drum. Groază de care uit repede pentru că după Vatra Dornei intrăm pe teritoriul celor mai faine drumuri din Bucovina, un singur cuvânt spune tot: PERFECTE!

O altă ploaie sănătoasă mă întâmpină fix după curbe, aproape de Câmpulung Moldovenesc, dar scap parţial oprindu-ne la masă. Nu că la plecare ar fi mai bine, plouă la fel de hotărât. Din fericire se mai opreşte cât vizităm mânăstirile Moldoviţa şi Suceviţa.

Drumuri frumoase, veşnicele căpiţe care fac ce fac şi tot ies bine în poze, chiar şi pe un fundal cenuşiu, liniştea din mânăstiri, toate sunt menite să mă facă să neglijez ploaia sau tunetele ce se aud din ce în ce mai ciudat.

E clar că tunetele nu prevestesc o seară însorită ci ruperea de nori prin care am onoarea să trec cu bine şi să ajung eroul zilei. Sunt zone în care trecem prin apă fără să ştim prea bine ce e dedesubt, “pârâiaşe” sau mai corect viituri tulburi au rupt deja pe ici pe colo asfaltul şi traversează învolburate şoseaua, aducând cu ele pietriş, bucăţi de lemn şi multe alte componente naturale, numai bune de alunecat pe ele. Tirurile trec cu aceeaşi nesimţire pe lângă mine, împroşcându-mă cu apă. Coechipierii din maşini îmi sugerează la un moment dat să caut o pensiune înainte de a fi mai rău însă eu mă gândesc că au dreptate, nu poate fi decât mai rău şi prin urmare trebuie să o şterg cât mai repede din zonă. Tocmai am aflat cum un prieten şi-a găsit motocicleta inundată complet într-o parcare de prin Olanda sau Fanţa şi credeţi-mă că nu a fost o sarcină uşoară să o facă din nou funcţională. Iar un sat de pe munţii din Moldova nu e tocmai locul potrivit în care să ai nevoie de ajutor tehnic… Aşa că strâng din dinţi şi merg mai departe, abia văzând ceva prin densitatea ploii, ghidându-mă după stopurile maşinii din faţă şi cântând ca de obicei în cască, de bucurie că până la urmă ne apropiem de Suceava şi că drumul devine doar ud, fără alte surprize.

Îi mulţumesc lui Adrian pentru ideea de a pune melodia Riders on the storm pe filmuleţul de mai jos. Vă asigur că ploua mai zdravăm decât se percepe în imagini şi că nu era niciun killer on the road, doar o mamă nebună, plecată de acasă la plimbare, pe motor…

Happy End de zi cu ţuică, bere şi sentimentul acela plăcut că am reuşit ceva. Nu ştiu exact nici acum ce am reuşit, dar ceilalţi (adică Ana, Oltea, Corina, Adrian, Mugur şi Bobby) au fost atât de drăguţi şi m-au lăudat atât de mult încât au reuşit să mă facă să cred că sunt grozavă. Una peste alta chiar a fost o zi grozavă, de care îmi voi aduce aminte mereu, cu plăcere.

Dacă nu ai citit găseşti aici şi:

Episodul 1

Episodul 2

Se cheamă „concentrat” pentru că am reuşit într-un timp relativ scurt, adică trei zile, să adunăm impresii, locuri şi oameni pentru care, în alte situaţii, am fi avut nevoie de mult mai multe zile. Să vă explic aşadar care este reţeta, cu observaţia că nu trebuie neapărat să o încercaţi şi voi decât dacă iubiţi aceleaşi ingrediente…

Avem aşadar nevoie de: două motociclete, două cucuiete care au aceeaşi pasiune (călătoreala şi motoarele) şi un pretex, cum ar fi o vizită la prieteni, în alt oraş… cât mai departe dacă se poate!

Mai întîi se adună cucuietele dis-de-dimineaţă la benzinărie şi se rostololesc pe autostradă cu destinaţia Curtea de Argeş.

Se lasă la dospit pe o bancă în faţa bisericii, până când o idee comună se coace la soare: dacă tot am ajuns p’aici ce-ar fi să o luăm pe „scurtătură”, peste munte, pe Transfăgărăşan?

Se agită cucuietele, prin rău-cuvântatele gropi în asfalt din partea argeşeană a traseului, până se amestecă bine de tot şi nu se mai ştie unde se termină omul şi unde începe fierul, apoi se lasă din nou să se liniştească în mijlocul unui peisaj ce poate fi comparat cu oricare altul din lume (de la cucuieta de faţă citire, care s-a mai călătorit pe motor şi prin alte pasuri sau trecători din lumea de vest).

Se pun apoi cucuietele la abur…

După toată pregătirea aceasta, se adaugă pentru o aromă specială un praf de nori spectaculoşi şi un varf de linguriţă de oboseală la sosirea în Cluj. Se stropeşte rezultatul cu bere şi se lasă peste noapte, dar nu la rece…

A doua zi gătitul poate să mai aştepte pentru că intră în scenă cineva mult mai priceput, Adi Hădean. La care cele două călătoare sunt încântate de pastele savuroase şi complet seduse de Chocolate Lava, o miraculozitate de prăjitură pe care dacă nu aţi mâncat-o până acum aţi pus kile pe voi degeaba. Şi zice Adi că nici măcar nu e greu de făcut, dar eu până nu văd asta cu toţi ochii mei…

Puii de arici nu se mănâncă dar sunt şi ei pe acolo pentru a ne face ziua mai veselă!

Iar pentru o mai bună digestie, ne suim pe motoare şi plecăm spre Cojocna. Drumul pe şoseaua mărginită de iarbă înaltă şi dealurile aşezate în valuri blânde în jur ne ridică nivelul de încântare peste limite normale. „Noroc” cu evenimentul care ar fi trebuit să aibă loc acolo şi care se dovedeşte a fi o mare ţeapă, că ne mai revenim şi noi la sentimente terestre.

Ziua continuă cu o lecţie despre ceai şi o degustare cu tot dichisul, la Cosmin Dordea, fondatorul chadao.ro. E o plăcere să cunoşti oameni pasionaţi şi să schimbi păreri şi poveşti despre locuri îndepărtate din Asia! Când plecăm de acolo, vedem Clujul la apus şi traversăm cartierul Zorilor, o zonă liniştită şi fermecătoare, cu străduţe în pantă şi atmosferă occidentală.

Se lasă seara şi reîntregim echipa cu prietena care a fost de acord să împartă garsoniera ei de pitici cu noi. Mai facem o plimbare nocturnă şi privim fântâna cântătoare din faţa Catedralei Mitropolitane, o realizare care intră în categoria: „măcar au încercat”.

Iar după atâta zen şi poezie mergem la şi noi la meci… nu, nu înţelegeţi greşit, alţii au mers, noi doar am fost pe acolo pentru a-i întâlni şi a adăuga feţe „offline” unor oameni pe care îi ştiam doar din proiectele lor online, cum ar fi Andrei Crivăţ.

Am uitat să vă spun că partenera mea de drum, Ina, are trei mari calităţi: e motociclistă, e spontană şi nu are blog sau cont de twitter. Aşa că la acest drum a avut nesolicitata ocazie de a afla cum arată oamenii când trimit update la fiecare oprire, ce sunt alea şi cum se dau RT-uri în direct în mijlocul unei discuţii şi aşa mai departe, unii dintre voi ştiţi, iar celor care nu ştiţi nu vă doresc…

Pentru ultima zi revenim la reţeta pe care am început-o. Cucuietele sunt aşadar plimbate, încântate, răsfăţate, ai zice că nu mai e mult până e gata. Dar nu e aşa!

După o oprire la Salina din Turda, căreia îi voi aloca un articol separat, se adaugă puţină benzină şi ceva mai multă îngheţată (v-am spus că nu recomand să încercaţi) în timp ce ochii se îndreaptă spre o crăpătură în stânci, în depărtare. Treaba arărând destul de sexi, se strânge toată compoziţia şi se duce spre Cheile Turzii, atât cât permite drumul.

În plus, cum spontaneitatea în bucătărie nu strică niciodată, cucuieta din LumeaMare îşi aduce aminte de articolul scris de Octavia, despre Rîmetea, aşadar se pune la copt un nou “mic” ocol. Rîmetea este un sat binecuvântat prin aşezare şi prin oamenii care l-au locuit, iar în drumul spre Aiud, prin Cheile Vălişoarei, peisajul este aproape de perfecţiune. Pe de altă parte cuptorul încinge bine, făcând cucuietele să fiarbă în sos propriu. Nimic nu mai contează însă în acest cadru, nici găurile, nici pietrişul sau asfaltul pe alocuri inexistent.

De la Sibiu începând, se stopeşte cu apă în ploaie fină şi se ornează cu un curcubeu pe care nu îl mai fotografiază nimeni. E deja târziu şi ne dorim să ajungem pe lumină la intrarea în Bucureşti. Lucru care, uluitor, ne şi iese! Ca şi reţeta unui weekend senzaţional despre care tocmai v-am povestit, în ciuda faptului că nu suntem noi două cele mai talentate în bucătarie!

Închei aşadar cu o provocare: vouă ce ingrediente vă trebuie pentru a avea parte de un week-end la fel de frumos?

Cum am zis şi în primul articol, sunt locuri pe care le-am văzut când eram mică şi de care se leagă nişte aminturi uneori vagi, alteori dubioase.

De exemplu, de la Rezervaţia de Zimbri din Vânători Neamţ ţin minte doar un zimbru deranjat rău la stomac… vă daţi seama ce imagine mi-a rămas mie în minte timp de cel puţin 25 de ani! Nu ştiu dacă la vremea aceea am aflat şi de femela Roxana, una dintre primii trei zimbri importaţi din Polonia, a cărei soartă a fost crudă, murind epuizată după un mare film românesc. Cu siguranţă că nu am aflat, cine ştie ce altă traumă aş fi purtat cu mine pentru restul vieţii! Una peste alta la Rezervaţia de Zimbri şi Faună Carpatină “Dragoş-Vodă” ne întâmpină un mesaj propagandistic: “Vii ca turist pleci ca prieten”. Nu m-am prins cu cine trebuia să mă împrietenesc, în niciun caz cu ursul închis într-un spaţiu umil şi gata să sară să o înghită pe Nebuloasa! Poate cu păunul cel foarte alb şi fermecător, da, cu el m-aş fi putut înţelege!

Puţinii zimbri care sunt puşi de poză la turişti au, din fericire, suficient spaţiu la dispoziţie, la fel şi cerbii sau căprioarele. Nu prea ştiu ei bunele maniere, ne-au cam tratat cu spatele dar o poză – două de portofoliu tot am prins! Şi este evident că dieta lor e mai echilibrată! Am citit că restul de aproximativ 28 de exemplare trăiesc în parcul ce se întinde pe o suprafaţă enormă de teren şi se mai aşteaptă noi musafiri de prin Suedia. În salvarea acestei specii s-au înregistat progrese uimitoare, mai multe despre aceasta puteţi citi în articolul Octaviei despre rezervaţia de la rezervaţia Slivuţ din Haţeg.

În apropiere şi fără nicio legătură cu Fauna Carpartină, găsim Mânăstirea Neamţ, un loc în care simt că cineva mă urmăreşte. Descopăr la ieşire ochiul…

Continuăm drumul către Cetatea Neamţului. Nu urcăm însă spre aceasta înainte de a de potoli foamea la rstaurantul din vale şi de a umple Mercedesul cu borcane şi borcănaşe cu şerbeturi şi dulceţuri vândute de femeile întreprinzătoare din zonă. Nici la Cetatea Neamţului nu am mai ajuns din vremea copilăriei aşa că nu mică îmi este surpriza. Chiar dacă auzisem că s-a restaurat, în mintea mea mă aşteptam să găsesc tot nişte ziduri goale. Dar ceea ce pe vremuri era doar o direcţie spre care arăta degetul unui profesor ce spunea: “acolo era închisoarea” şamd.. acum este transformat în săli de muzeu, în scene ce încearcă să fie o replică a acelor vremuri. Avem camere sau ieşiri secrete (cele din urmă închise), manechine, o închisoare, o sală a armelor sau o bucătărie şi multe alte detalii interesante.

Sala sfatului este imediat identificată de Corina ca potrivită pentru un eveniment iar pe pereţi găseşti multe, foarte multe informaţii. Încă un loc în care eu mi-aş fi petrecut cel puţin jumătate de zi. Ca să nu mai spun de privelişte, ah priveliştea… ce bine e să fii domnitor, fie şi pentru câteva clipe!

Cetatea Neamţului este poate unul dintre puţinele locuri din România (alături de Cotroceni) în care am simţit istoria prin vene, în care m-a scuturat un fior de patriotism. Nu sunt un duşman al României dar ca spirit umblător ce mă aflu m-aş putea simţi oriunde acasă iar patrioismul meu este mai degrabă unul global sau măcar european. Iubesc pământul şi în aceeaşi măsură frumuseţile realizate de om, fără să simt nevoia de a mă alimenta cu false mândrii sau pretinse antipatii.

La plecare Nebuloasa ne atrage atenţia asupra păsărelelor care ciripesc nestingherite şi neîntrerupte de alte zgomote ale contemporaneităţii. Iar pe drum spre următoarele obiective avem parte de nişte imagini parfumate, cu miros de fân pe care încercăm să îl capturăm în poze sau ţinând geamul deschis la maşină.

Oprim la alte două mânăstiri: Agapia şi Văratec, unii pentru poze, alţii pur şi simplu ca să ne bucurăm de liniştea şi oaza plină de flori a curţilor interioare. E seară şi au început slujbele, nu mă pricep la tradiţia şi ordinea acestora dar mă încântă să aud vocile măicuţelor ridicându-se spre cerul deja senin la acea oră.

Chiar dacă suntem deja saturaţi de impresii, mai facem o ultimă încercare de a ajunge la lacul Cuejdiel, de care nici nu auzisem şi pe care nici nu avem bafta să îl vedem. După plimbarea printr-un sat şi frumoasele poveşti ale lui Adrian, legate de ruptura care se produce în sufletul satelor aflate la marile şosele, după ce suntem foarte încântaţi de locurile autentice prin care trecem dar şi speriaţi de felul în care apa a halit din drum, după ce mergem o vreme pe un fel de drum de ţară (un forestier destul de bine bătătorit, ba chiar semnalizat la curbe pe alocuri), observăm în ultima clipă o ditamai ruptura în drum. Stop joc, întoarcem!

Seara se încheie cu bere care seacă rapid în pahare, pizza şi un meci pe care eu, ca de obicei, nu îl pot urmări… oricum compania reală contează pentru mine mai mult decât cea din televizoare. Şi uite aşa rămân destul de puţine ore de somn până la deşteptare şi următoarea zi de plimbări, despre care voi povesti în curând.

Citeşte şi episodul 1 ca să afli mai multe detalii despre Redescoperă România şi ceilalţi participanţi.

Episodul 3

Sâmbătă, 26 iunie, acelaşi an minunat 2010, ora 16:00 PM. Evenimentul e pe sfârşite, eu mă uit îngrijorată la ceas. Întunericul şi iminenta ploaie nu sunt cele mai îmbucurătoare veşti pentru un motociclist. Ajung în viteză acasă, nu am răbdare să mănânc mai mult decât o supă, mă echipez şi mă bucur de drumul uscat până pe la Urziceni. După care începe într-adevăr să plouă. Şi o ţine tot aşa, iar eu merg tot aşa, fără oprire, pănă când mă văd trecând de semnul intrării în Piatra Neamţ. Trag pe dreapta în prima benzinărie pentru a-mi scutura cele patru membre pe care abia le mai simt şi a-mi anunţa triumfala sosire. Alex e îngrijorat pentru că nu am mai dat niciun semn de câteva ore dar e la curent cu mişcările celorlalţi, despre care îmi spune că sunt acum la restaurant. E clar că supa mâncată acum 5 ore s-a digerat de mult iar stomacul meu are tendinţa de a se digera singur, un chiorăit lung anunţând tendinţele canibale ale acestuia, atunci când aude cuvântul restaurant. Aş putea să îmi iau ceva din benzinărie dar nu am chef să mai stau şi după încă două telefoane pornesc spre Hotel Central pentru a afla programul zilei de mâine, apoi spre mama prietenelor mele Carmen şi Raluca, la care urmează să îmi petrec două nopţi. Mă simt din nou ciudat să fiu în oraşul în care am crescut şi să dorm în altă parte decât în ceea ce mi-a rămas întipărit în memorie a fi camera mea, cu vedere la un deal plin de sălcii parfumate.

Dar mama prietenelor mele mă ajută mă adaptez destul de repede la statutul de musafir şi mă bucur să depăn, împreună cu ea, amintiri din trecut.

Sâmbătă, 27 iunie, ora 1:00 AM – Înainte de a închide lumina îmi dă prin cap să verific mai bine bagajele şi constat că o parte dintre ele s-au udat de la ploaie şi asta pentru că husele care învelesc genţile s-au sfâşiat şi au lăsat apa să pătrundă. Aşa că mă prinde o oră destul de mică întinzând haine pe balcon şi mulţumind în cuvinte calde codurilor galbene şi portocalii care s-au hotărât fix acum să stăpânească ţinutul copilăriei mele, Moldova.

A doua zi de dimineaţă semnez de una singură condica în holul hotelului. Drumul scurt spre hotel e suficient pentru a-mi provoacă nostalgii pe care le rumeg în tihnă, până când apar şi ceilalţi. Pentru această zi am decis să o las pe Loona să se odihnească, este loc în maşină şi afară plouă destul de hotărât, tot drumul spre Bicaz. Credeam că am văzut Cheile Bicazului pe orice anotimp şi în orice formă, ba chiar ziceam la un moment dat că am ajuns să cunosc şi să îndrăgesc anumite cotituri ale drumului sau colţuri de stâncă. Ei bine, pot spune că nu am văzut nimic până astăzi, 27 iunie 2010, când ploaia este atât de deasă încât acoperă în ceaţă înălţimile iar Bistriţa mai mare, mai tulbure şi mai furioasă ca oricând. A face fotografii devine în situaţia de faţă o aventură. Mă bucur aşadar că nu am luat DSRL-ul lui Alex şi m-am limitat din nou la aparatul copilului, care are totuşi marea calitate de a fi rezistent la apă.

Nici la Lacul Roşu, apărut acum aproximativ 170 de ani în urma unei surpări de teren, nu am am senzaţia de „deja vu” ci dimpotrivă, îmi ia ceva vreme să caut trunchiurile altădată vizibile ale copacilor scufundaţi. Iată două imagini comparative, pentru a vă face o idee

Trei bărci semiscufundate şi apa care trece deja de ponton sunt imagini pe care nu le-aş denumi optimiste şi care anunţă o perioadă grea pentru Moldova.

De la Lacul Roşu ne alimentăm silueta cu cel mai gustos kurtos kalacs şi continuăm drumul către Topliţa şi Borsec. Primele raze de lumină şi un spectacol divin al norilor pun în valoare locuri superbe care, combinate cu şosele mai bune decât ne aşteptam, aproape că ne fac să regândim traseul pentru a fugi de ploile Moldovei, spre Transilvania.

Ne întoarcem totuşi şi dăm o fugă până la schitul din Durău, unde eu pot admira picturile interesante (mult mai moderne faţă de cum se obişnuieşte în pictura bisericească) de pe poarta de la intrare sau din interiorul bisericii, realizate de Tonitza (Fotografiile de la schit sunt din plimbarea anterioară…). Bineînţeles că Ceahlăul îmi trage ţeapă şi oricât de mult mi-aş fi dori să îl văd stă bine pitit după nori. Şi nu e pentru prima dată când îmi face figura asta… Să mai ai încredere în prietenii vechi!

În drum spre Durău oprim şi la rămăşiţele Palatului Cnejilor, o fostă mânăstire transformată de către familia Cantacuzino într-o curte boierească fortificată. În prezent biserica pare a fi renovată, în timp ce zidurile sunt lăsate în voia timpului…

Aşa cum spuneam şi la început, prin zonele enumerate până acum m-au mai adus paşii, sau mai bine zis roţile, de curând. Însă nu am mai văzut din copilărie Rezervaţia de zimbri, Cetatea Neamţului sau mânăstirile din zonă.. dar despre acestea voi povesti în episodul următor.

Episodul 2

Episodul 3

Pentru a afla mai multe despre această acţiune poţi urmări impresiile tuturor participanţilor pe blogurile personale

Bobby Voicu,

Adrian Mihăltianu,

Corina Georgescu,

Nebuloasa (Oltea Zambori),

Ana Bulgăr

sau pe

Contul oficial de twitter al Redescopera Romania
Contul de twitter al Petrom
Contul de Facebook al Petrom
Hashtag-ul #prinromania pe twitter
Contul de YouTube al Petrom

]]> http://lumeamare.ro/2010/07/05/tinutul-copilariei-moldova-1/feed/ 16 http://lumeamare.ro/2010/06/29/maramuresul-magic-8/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=maramuresul-magic-8 http://lumeamare.ro/2010/06/29/maramuresul-magic-8/#comments Tue, 29 Jun 2010 05:00:05 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=9613 Acum că v-am explicat de ce Maramureşul e magic, continui cu o plimbare pe care nu am să o uit prea curând, pe munţii din jurul Baia Borşa.

Am parte de prima dimineaţă în care nu mă grăbesc nicăieri. Valentin mi-a spus că vine să mă ia cu maşina dar nu chiar la prima oră aşa că dorm şi eu ca ursul. Când mă scol mă limitez la un mic dejun alcătuit din cornuleţe şi iaurt, o scurtă navigare pe net şi câteva pagini din carte. Mă gândesc din nou dacă am luat decizia bună de a porni aşa de aiurea pe coclauri cu un străin pe care nici nu am apucat să-l văd bine ieri. N-am timp şi nici chef să cuget prea mult la asta că şi apare, aşa că îmi pun cizmele de motor, mai iau o bluză peste tricou şi sar în maşină.

Drumul pe care mergem îmi confirmă faptul că nu aveam ce să caut pe acolo pe două roţi. Mergem pe ceva care are doar urme vagi de asfalt şi din plin gropi cu noroi sau pietriş. Peisajul promite din ce în ce mai mult, chiar dacă nu am urcat încă. Se intră prin pădure şi imaginea din faţă mă relaxează, în ciuda smunciturilor care se simt chiar şi într-un 4×4. Valentin mă duce să beau apă din izvoare minerale, cele care încă nu au fost captate şi puse sub lacăt. Îmi povesteşte cum s-a tratat cu apa sărată şi cam ciudată la gust dintr-unul şi îl invidiez pentru cât de aproape e de natură. Nu greşesc prea mult pentru că aflu că a încercat şi alte locuri din lume, cum ar fi Anglia, dar tot aici s-a întors, fugind de betoane, asfalt şi fier!

Înainte să ajungem la schit îmi serveşte o porţie scurtă de offroad, atacând o pantă la care m-aş fi uitat chiorâş chiar şi dacă aş fi mers pe jos. Dar până să apuc eu să întreb: „tu chiar ai de gând să urci chestia asta?” suntem deja sus, într-o poieniţă, de unde mă conduce să văd cabana unui prieten, un fermecător loc de refugiu.

Ajungem apoi şi la schit unde îi dau dreptate. Mai rar am avut ocazia să văd ceva mai liniştit, mai rupt de problemele cotidiene. Un călugăr munceşte pe acolo, peştii se adună în iaz crezând că le pică ceva, o măsuţă pare că prinde rădăcini într-un foişor. Biserica este simplă, mică iar priveliştea compensează prin măreţie.

Plec până la urmă numai de jenă, să nu creadă omul că am de gând să îi fur toată ziua. Şi iarăşi mă înşel. Se pare că nu m-a minţit când mi-a spus că nu are treabă astăzi pentru că mă întreabă dacă mi-a plăcut şi dacă aş vrea să mai cutreier puţin zona. Ar fi putut la fel de bine să întrebe „calule mănânci ovăz” că eu tot aia aş fi răspuns: daaaaaa!

Şi uite aşa coborâm din nou în Baia Borşa, schimbăm un Pajero cu altul, mai pregătit de munte, luăm pasager un exemplar superb de husky şi dă-i bice pe coclauri. Eu m-aş fi rătăcit de o mie de ori însă maşina lui Valentin (ca să mă opresc din lăudat, că i se suie la cap!) ştie drumul, şanţurile, scurtăturile pe dealuri. Câinele e şi el lăsat liber şi aleargă cu un entuziasm şi o vigoare de aproape că îmi vine şi mie să scot limba până la umăr când îl văd.

Facem o pauză la o altă cabană, undeva în creierul pustietăţii, acolo unde uliul dă roată pe cer şi liniştea e neatinsă.  Palăvrăgim vrute şi nevrute şi îmi place să aud poveştile şi gândurile unui om cu o experienţă interesantă de viaţă. Din fericire se hotărăşte şi soarele să iasă definitiv din nori, invitându-mă la o sesiune de prăjeală în miros de ierburi fermecate. Bineînţeles că stârnesc râsul cu ignoraţa mea în ale verdeţurilor şi imediat mă dau de gol că nu intru des prin bucătărie. Eh, m-am obişnuit cu asta, doar se ştie că nimeni nu poate fi perfect! În altă ordine de idei şi fără să încerc acum să mă scuz, jur că nu am mirosit ceva mai parfumat care să crească sălbatic, direct din pământ şi să nu fie floare. Dacă mi-aş dori un suvenir de acolo, acesta ar fi acel parfum…

La întoarcere mai oprim o dată pentru câteva poze, profitând de soare..

Mulţumesc mult Valentin pentru această zi, mulţumesc şi pentru pozele pe care mi le-ai trimis, pentru a completa mai bine imaginea!

PS: Dacă ajungeţi vreodată în Baia Borşa şi aveţi chef de o plimbare inedită, acesta este numărul la care îl puteţi suna pe Valentin: 0749.211.056. Sper să îl găsiţi acasă, e cel mai bun ghid de care aţi putea avea parte!

(ups, am pus şi poza, sper să nu te superi)

Episoade anterioare:

Maramuresul magic 1

Maramuresul magic 2

Maramuresul magic 3

Maramuresul magic 4

Maramureşul magic 5

Maramureşul magic 6

Maramureşul magic 7

]]> http://lumeamare.ro/2010/06/29/maramuresul-magic-8/feed/ 1 http://lumeamare.ro/2010/06/18/maramuresul-magic-7/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=maramuresul-magic-7 http://lumeamare.ro/2010/06/18/maramuresul-magic-7/#comments Fri, 18 Jun 2010 06:00:41 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=9063 Mă plângeam în episodul anterior că am ajuns la Vişeu de Sus şi că nu mi-a plăcut deloc ceea ce am găsit, aşa că am luat-o înapoi spre Vişeu de Jos cu gândul de a încerca să regăsesc un loc mai retras, mai liniştit…

Mă uit în dreapta şi în stânga drumului dar nu văd nicio poartă la care să îmi vină să opresc. La un moment dat văd un semn de pensiune şi merg înainte. Sus pe o culme se vede o casă frumoasă, în apropierea căreia se află o biserică mică de lemn. Un impuls mă împinge în sus pe aleea pietruită, străjuită în stânga şi în dreapta de copaci bătrâni. Opresc cu grijă în curtea vilei mai mult cu gândul la pietrişul dens de sub picioare şi la căţelul care îmi latră înverşunat la un picior, decât cu ochii la faţadă, ca să caut o „Raza soarelui”, un „Dorul muntelui”, o „Maria”, ceva, un nume care să îmi confirme că e vorba de o pensiune, nu de o casă particulară.

Lătratul câinelui scoate din casă o doamnă care mă priveşte încruntată. Nu mai am nevoie de prea mult ca să mă prind că am nimerit pe o proprietate privată, iar cuvintele ei politicoase dar foarte ferme îmi cimentează părerea de rău. Halal intuiţie imi zic eu în timp ce scot casca şi încerc să îmi scuz intruziunea.

Şi iată că ceva se schimbă deodată, doamna se arată interesată de cum călătoresc eu singură pe motor, zâmbeşte şi pe negândite mă trezesc într-o casă superbă, aşa cum numai în filmele americane am văzut, cu prânzul cald în faţă. Mănânc o ciorbă delicioasă, din care de emoţie mai scap şi pe faţa de masă de un alb imaculat, apoi un peşte la cuptor cu legume. Nici nu ştiam că îmi era atât de foame. Dragă doamnă, dacă vei citi aceste rânduri, îţi mulţumesc încă o dată pentru ospitalitate!

La plecare arunc un ochi către ceea ce semăna cu o biserică de lemn şi aflu că e cavoul familiei. Rămân fără cuvinte, îmi găsesc totuşi vocabularul necesar pentru a mulţumi şi fac din nou echilibristică prin pietriş şi pe lângă botul căţelului, hotărât se pare să se sinucidă! Oare de ce? Să fiu câine, cred că m-aş bucura să stau pe lângă o astfel de casă…

Şi pentru că aceeaşi doamnă mi-a recomandat să caut o pensiune în staţiunea turistică Borşa, las lucrurile să îşi urmeze cursul şi pornesc spre Moisei, apoi Borşa.

Primul lucru pe care îl observ este că Borşa se întinde pe foarte mulţi kilometri. Mă tot gândesc la faptul că nu staţiunea ar fi alegerea corectă, cu siguranţă că preţurile acolo sunt mai piperate. Exact când cuget eu mai intens la asta, văd un semn la stânga, Baia Borşa. Ce-ar fi să cercetez puţin în direcţia aceasta?

Merg, merg, nimic interesant, acelaşi asfalt accidentat cu pretenţii de drum. Totuşi faptul că mă depărtez de şoseaua principală mă face deja să mă simt mai bine, iar piscurile înzăpezite pe care le văd în spate, în oglinzi, completate cu muntele înverzit din faţă, îmi dau o primă confirmare că sunt acolo unde trebuie. Din nou, nu-mi termin bine gândul că văd un indicator, Pensiunea Carmen, iar în scurt timp ajung în dreptul casei.

Puţin sceptică mă dau jos şi întreb de o cameră. Un băieţel rămas de pază în micul magazin de la parter zâmbeşte şi el la fel de sceptic şi îşi cheamă tatăl. Tatăl mă priveşte la rândul lui nu foarte hotărât şi îşi sună soţia: „este o doamnă aici, ar vrea să stea la noi, o noapte, o primim?”. Răspunsul este afirmativ, preţul este foarte bun (40 RON) aşa că mă instalez într-o cameră drăguţă, cu 3 paturi, mai mult decât suficient. Vreau să testez interentul înainte de a promite că stau 3  nopţi, proprietarul îmi spune că nu merge cu modemul de Vodafone şi sunt cam dezamăgită. Verific totuşi şi merge, aşa greu cum merge prin tot Maramureşul dar merge!

Las totuşi virtualul şi ies în curte. Dacă tot drumul cerul a fost mai degrabă înnorat, aici este soare şi cerul are un albastru intens. Copacii sunt înfloriţi iar balansoarul parcă mă aşteaptă pe mine. Îmi iau o carte şi încep să citesc. Nu mi-e bine, nu mi-e bine deloc!

Mai târziu apare şi doamna, care îmi aduce o cană cu lapte cald şi îmi dă sfaturi pentru a doua zi. Îmi recomandă să merg să văd un anume schit, la care îmi spune că pot ajunge cu motorul. Aici trebuie să fac o paranteză. Nu ştiu de ce, dar am observat că cei care nu merg cu motorul au senzaţia că e mult mai uşor să treci cu el prin porţiuni dificile, poate chiar mai uşor decât cu maşina. Lucru care este valabil dacă ai scula potrivită…. Aşa că am învăţat să fiu prudentă şi tot pun întrebări. Probabil că o mică îndoială se înfiripă în mintea gazdei mele şi la un moment dat vine şi îmi spune că a vorbit cu un vecin, care tocmai a fost pe acolo şi că nu e deloc recomandabil să merg cu motorul. Dar că vecinul respectiv mă poate duce el pentru că are o maşină bună, un 4×4.

Nu foarte hotărâtă încep să mă întreb: bun, dar oare e un om de încredere? Maşina lui e încă în faţa pensiunii aşa că gazda mea, simţindu-mi ezitarea din voce, mă invită să îl cunosc şi să vorbesc direct. Văd o pereche de ochi care nu pot aparţine unui om rău aşa că nu facem decât să stabilim o oră aproximativă pentru a doua zi.

Mă retrag uimită, gândindu-mă la cum am ajuns aici, la felul în care în Vişeu am cunoscut întâmplător un om bun care mi-a recomandat să vin în Borşa, cum în Borşa am făcut eu aşa, aiurea, stânga spre Baia Borşa, cum proprietarii buni ai unei pensiuni au deschis doar pentru mine (nu mai erau alţi clienţi), cum exact când aflasem despre un loc care merită vizitat, dar la care nu ştiam dacă pot ajunge fără să îmi rup ceva, a apărut acest al treilea om bun, care s-a oferit să mă ducă să-l văd… Şi nu e pentru prima dată când lucrurile se înlănţuie aşa la acest drum, să fie o magie?

Episoade anterioare:

Maramuresul magic 1

Maramuresul magic 2

Maramuresul magic 3

Maramuresul magic 4

Maramureşul magic 5

Maramureşul magic 6

Şi totuşi, aşa cum s-a dovedit şi până acum, uneori este suficient să fii convins că va fi bine…

Singura hotărâre pe care am luat-o este să traversez pe la Bogdan Vodă spre Vişeu şi mă tot gândesc la faptul că aş putea vedea Mocăniţa. Ştiu că nu am şanse să merg cu ea din două motive: primul este că pleacă foarte devreme, dimineaţa (asta dacă circulă în fiecare zi, depinde de sezon, vedeţi aici programul), al doilea e că nu am ăia 39 de lei cât costă biletul. Nu-i nimic, măcar poate văd trenul în gară, încerc eu să fac un plan, cât de cât.

Drumul pe Valea Izei nu mă dezamăgeşte iar satele îmi prezintă în continuare biserici de lemn, monumentalele porţi sau oalele puse la uscat în copaci (în prezent mai mult pentru ochiul turistului, am observat că cele de uz curent se ţin agăţate pe peretele casei)

Înainte de Bogdan Vodă mai este şi Ieud aşa că nu ezit să fac dreapta pentru a vedea biserica de lemn din Ieud Deal, una dintre cele mai vechi din Maramureş. Nu au maramureşenii drumuri bune, în schimb monumentele UNESCO sunt excelent semnalizate, nu le poţi rata decât dacă insişti sau îţi pui ochelari de cal. Intru în Ieud şi când apare un semn la stânga spre biserică observ că am de a face cu un drum prăfuit şi plin de pietre. Păţită fiind, trag frumos dreapta pe un trotuar şi o las pe Loona să stea cuminte să-şi poarte singură de bagaje, doar e fetiţă mare!

Biserica e destul de aproape dar suficient de departe cât două mâini iscusite să poată lua totul de pe motor şi să aibă timp să şi probeze hainele, dar… nu vă speriaţi, asta nu se întâmplă! Şi tind să cred că sunt şanse mici să se întâmple în astfel de zone.

Găsesc „monumentul istoric” căţărat un deal, aşa cum îi spune şi numele, înghesuit între copaci şi printre mormintele suite şi ele pe pante. Nasol. Mă tot învârt şi nu reuşesc să găsesc niciun unghi potrivit din care să pot cuprinde mica biserică de lemn în poză. Mă caţăr printre morminte dar spaţiile dintre ele sunt înguste şi am aşa o jenă, parcă nu aş vrea să calc pe pământul lor sau să mă împiedic şi să mă prăbuşesc cu zgomot peste locul de veci al vreunui mort obişnuit cu liniştea. Colac peste pupăză uşa mai are şi lacătul pus, aşadar nici interiorul nu-l văd.

Cobor înapoi în sat şi îmi completez imaginea cu o zonă frumoasă, aflată pe malul unui râu, cu case încă vechi de lemn, alături de care au mai răsărit şi altele noi. O doamnă încearcă să mă abordeze pentru a-mi vinde ceva şi observ, din nou, că maramureşenii sunt foarte insistenţi, amintindu-mi puţin de tactica din bazarele exotice ale Marocului, Turciei sau Egiptului. Diferenţa este că ceea ce vând maramreşenii, ţesăturile, cămăşile, cuverturile sau feţele de perne, cergile, sunt pline de culoare şi nu sunt produse în China. Am observat plăcerea ţăranului pentru culorile tari care, în contrastul cu alb şi în combinaţii puternice, tradiţionale, te înveselesc, îţi dau energie. Probabil de aici se trarge şi noul roz violent aflat pe casele noi, despre care am mai cârcotit şi altă dată.

Muzeul etnografic e închis, deşi atunci când am trecut pe lângă el spre biserică era deschis. Mă gândesc totuşi că tot răul e spre bine şi pornesc spre motocicletă. Care, aşa cum v-am lăsat să înţelegeţi mai sus, e cu bagajele intacte şi la locul lor. Eu în schimb aş da un regat pentru o toaletă. Fiind în mijlocul satului am slabe speranţe să găsesc o pădure în curând şi nici nu vreau să mă inaginez căutând. Cer ajutorul unui grup de copii veseli care, după ce chicotesc înfundat, strigă la un domn din faţa unei porţi şi mă salvează de la veşnica pomenire în satul Ieud.

Cu un litru de lichid mai puţin la bord, plec mai departe, fac act de prezentă la statuia lui Bogdan Vodă şi mă întorc din drum ca să urmez un semn pe care tocmai în ratasem.

Mi s-a spus ca drumul dintre Bogdan Vodă prin Bocicoel spre Vişeu e foarte frumos dar tot sunt surprinsă. Nici asfaltul nu e atât de rău ca în alte părţi, iar curbele, priveliştea, munţii din depărtare mă tot opresc din mers şi îmi sporesc frustrarea cauzată de lipsa unui aparat profesionist. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt că ceea ce veţi vedea mai jos e doar puţin din ceea ce puteam vedea eu cu ochii.

Ajunsă în Vişeu încep un fel de du-te vino între Vişeu de Jos şi Vişeu de Sus. Nu-mi place şi nu-mi place, nu-mi vine să opresc nicăieri. Aproape că m-aş întoarce la Bocicoel care, aşezat într-o zonă retrasă şi înconjurat de dealuri, mi s-a părut o opţiune mult mai bună decât Vişeul de Sus, un oraş pestriţ, amestecat şi aglomerat. Am văzut şi semnul spre Mocăniţă dar după slalomul prin aglomeraţie şi gropi mi s-a tăiat avântul, simt că mai întâi trebuie să decid ce fac în privinţa cazării.

Dar m-am întins prea mult la vorbă aşa că vă mai ţin puţin în suspans, până data viitoare!

Episoade anterioare:

Maramuresul magic 1

Maramuresul magic 2

Maramuresul magic 3

Maramuresul magic 4

Maramureşul magic 5

Despre mânăstirea de la Bârsana v-am mai povestit şi în prima zi şi vă amintiţi că mi-am promis să revin.

Aşadar, după un drum superb pe lângă dealuri şi câmpuri pline de păpădii, iată-mă din nou aici, într-o zi plăcută cu nici prea mult soare dar nici prea mulţi nori, dorind să aflu puţin mai multe despre istoria acesteia.

Cumpăr un pliant de la magazinul aflat chiar sub clopotniţă care este totodată şi poartă de intrare, mă aşez pe o băncuţă şi citesc.

Povestea începe cu Bârsana, satul vechi de pe Valea Izei atestat începând cu 1326, locaş a mai multe mânăstiri sau centre monahale: una era pe Valea Slatinei, alta pe dealul Humâna sau Valea Mânăstirii. Mânăstirea de pe Valea Slatinei a fost un centru important al ortodoxiei, dar se pare că din ea doar biserica veche, aflată acum în sat şi inclusă în patrimoniul UNESCO, a mai fost salvată. În anul 1791 mânăstirea a fost desfiinţată dar credincioşii au mutat biserica în vatra satului, în anul 1806.

Mânăstirea „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli” era aşezată într-un loc pitoresc, bine gospodărit, cu livezi, fâneţe şi arături. Tot acest spaţiu a fost confiscat după cel de-al doilea război mondial iar pământurile s-au dat pentru construirea de locuinţe. Norocul sau voinţa divină a păstrat totuşi liber locul pe care s-a ridica mânăstirea de astăzi. După multe încercări la care a fost pusă ortodoxia, mai întâi ameninţată de Imperiul Habsburgic, apoi de comunişti, reînfiinţarea acestei mânăstiri nu a putut începe decât după 1989.

Am sărit multe detalii pe care nici eu nici şi voi nu le-am fi reţinut, însă merită amintit numele Filofteia Oltean, cea care se pare că a vegheat lucrările cu un ochi artistic deosebit, oferindu-ne un univers în mijlocul căruia pot eu acum, ca simplu turist, să mă simt atât de bine!

Ridic ochii pentru a nu ştiu câta oară încercând să cuprind cât mai mult din frumuseţea locului şi fiind în continuare uimită de cum pot câteva femei (din ce am aflat în obştea mânăstirii nu se pot număra cu mult peste 10) să facă acest loc să arate atât de bine, atât de îngrijit. Nimic nu e în plus, nimic nu e nepotrivit. Clădirile îţi dau senzaţia de siguranţă, de trăinicie şi păstrează lemnul şi piatra de râu ca materiale principale, continuând astfel tradiţia maramureşeană. Acoperişurile înalte de lemn cu poale dublă, terasele deshise, aleile mărginite de flori, totul dovedeşte un simţ artistic fără cusur şi o armonie perfectă cu natura.

De fapt, ceea ce simt atunci când privesc în jur are mai puţin a face cu admiraţia ci seamănă mai mult cu bucuria care mă cuprinde atunci când admir peisaje încântătoare de pe vârful unui munte. E felul meu de a intra în contact cu acel ceva ce se află deasupra lumii, deasupra înţelegerii noastre. Nu îmi explic de ce şi cred că v-am mai spus asta, dar nu simt niciodată acelaşi lucru într-o biserică.

(Intermezzo: aţi observat că tot mai multe mânăstiri sunt prezente pe internet? Iată că şi Bârsana e aici: manastireabarsana.ro)

După incursiunea în acest univers, simt că voi avea o zi specială şi aşa se şi dovedeşte a fi. Nu se întâmplă nimic spectaculos dar lucrurile curg firesc, ca şi cum ar fi aranjate de undeva de dincolo de raţiune. Titlul acestui serial cu poveşti din Maramureş nu e „magic” de dragul cuvintelor ci pentru că aşa am simţit toată călătoria. Dar despre aceasta mai povestim în episoadele următoare, săptămâna viitoare.

Episoade anterioare:

Maramuresul magic 1

Maramuresul magic 2

Maramuresul magic 3

Maramuresul magic 4

Nu îmi vine să plec, atmosfera e calmă, soarele e liber pe cerul albastru, aşa că mă aşez pe treptele de piatră şi iau masa de prânz, constând într-un măr. Nici nu simt nevoia de mai mult, atunci când inima îmi este plină ceva se întâmplă cu stomacul, că nu cere…

O drujbă mă trezeşte din visare iar când  mă uit la ceas nu îmi vine să cred. A trecut deja de patru şi îmi dau seama că s-ar putea să nu mai găsesc deschis Muzeul Satului Maramureşean, aflat la iesirea din Sighet. Pornesc totuşi la drum, nu am nimic de pierdut, oricum trebuie să trec pe acolo. Şi nici nu mă grăbesc prea tare, ce se întâmplă sus pe cer merită înregistrat pe retină şi nu numai.

Jos în parcarea muzelului nu e chiar nimeni. Casa de bilete e ferecată şi scrie negru pe un alb învechit că lunea e închis. Mai scrie şi ceva legat de cazare la cabană cu nişte preţuri infime, dacă cineva ştie mai multe despre asta chiar aş fi interesată.

Nu mă las intimidată ci urc pe jos, binecuvântând greutatea căştii şi a costumului moto în general, panta care urcă dealul Dobăieş. Sus acolo chiar simt că intru într-un sat adevărat, în care oamenii s-au retras la odihnă. Un paznic îmi iese în cale şi îl rog să mă lase să mă plimb puţin. Omul e binevoitor şi merge înaintea mea pentru a-mi deshide şi câteva case. Totul îmi place foarte mult, felul în care s-au recreat interioarele, gospodăriile cu toate amenajările specifice secolelor XVII – XIX, gardurile, biserica, peisajul din jur.

Fiind aşezat pe un deal, muzeul reuşeste să se rupă de ritmul epocii, să privească de la nivelul său atemporal către valea în care prezentul se agită confuz, nemaigăsindu-şi locul şi identitatea, uitându-şi tradiţiile şi meşteşugurile, amestecând porţi impresionante şi frumos lucrate în lemn cu case vopsite în roz violent, costume tradiţionale cu pantofi cu toc, ospitalitate cu suspiciune şi lista ar putea continua…

Am început ziua în compania norilor, se pare că reuşesc să o termin tot aşa. Pe o parte a cerului am prieteni:

Pe cealaltă revăd duşmanii:

Un vânt puternic începe să agite copacii bătrâni aşa că mă grăbesc către ieşire şi sar în şa. Am noroc şi nu mă plouă dar mă bucur că am fost din nou precaută şi mi-am pus costumul de ploaie. Chiar dacă mă îndepărtez de norii de furtună, seara se face simţită prin temperaturi mai mici şi îmi este mai bine cu el pe mine.

Petrec încă o seară alături de familia din Corneşti, discutând, luptând cu conexiunea slabă la internet, încercând să ţin lumea de acasa la curent cu locurile frumoase prin care umblu. Mai am în faţă încă trei nopţi şi patru zile de independenţă şi nu sunt încă sigură în ce parte o voi lua a doua zi. Probabil voi face din nou o vizită la Bârsana, aşa cum mi-am promis din prima zi şi apoi mă voi îndrepta spre Vişeu, lăsându-mi intuiţia să decidă …

Va urma

Până atunci poţi citi şi primele 3 episoade:

Maramuresul magic 1

Maramuresul magic 2

Maramuresul magic 3

Bunica mă întreabă dacă am dormit bine: „te simţi bine la noi domnucă? Ai văzut ce familie frumoasă am?” şi toţi mă încurajează să mai rămân. Mă hotarăsc aşadar să pornesc spre Sighet, apoi Săpânţa, iar la final de zi să revin la aceeaşi familie. La plecare mă simt mai liberă şi mai liniştită fără grija bagajelor în spate. Nu mă deranjaseră sau împiedicaseră cu ceva, dat fiind că erau la volum minim, dar nu pot totuşi să uit că sunt în România, unde poţi avea orice fel de surpriză dacă îţi laşi lucrurile aşa, pe stradă, la îndemâna oricui. Aşadar, eliberată de această preocupare, pornesc zburdând către obiectivele propuse.

Norul negru pe care îl mai întâlnisem şi în ziua anterioară – nu garantez că e chiar acelaşi dar sigur e vreo rubedenie, vreun verişor apropiat măcar, se găndeşte să îmi ofere un duş de dimineaţă. De data aceasta însă nu mai stau pe gânduri ci opresc şi îmbrac imediat costumul de ploaie. „Na, nu ai decât să stopeşti cât vrei acum!” îi comunic satisfăcută, privind sfidător către el şi toată gaşca lui de prieteni.

Cred să reuşesc să îl intimidez pentru că la Sighet ajung repede şi deja uscată. Mă îndrept către Memorialul Durerii, foarte bine semnalizat în oraş.

Îmi petrec aici câteva ore pe care nu le voi putea uita niciodată. Aşa cum scrie chiar la intrare, „cine uită trecutul e condamnat să îl repete” (George Santayana). Iar muzeul este o carte deschisă de istorie şi … durere, o colecţie cutremurătoare cuprinzând cei mai negri ani pe care elita României i-a îndurat. Şi sunt mulţi ani şi multe date, fiecare celulă abundă în informaţii la citirea cărora te înfiori şi îşi pui întrebări grele privind tăria şi caracterul poporului român. Voi dedica acestui muzeu un articol separat, în zilele care urmează.

La ieşirea din oraş mergând spre Săpânţa, undeva pe stânga, se află şi cimitirul săracilor, locul în care au fost îngropaţi sub anonimat cei ucişi în închisoarea de la Sighet. Conturul verde al României înconjoară spaţiul mic şi modest. Destul de răvăşită după experienţa din Memorialul Durerii nu mai am putere să opresc ci merg mai departe, bucurându-mă de satele frumoase prin care trec, de femeile care stau la poartă şi torc lâna. Ajung imediat şi la Săpânţa, locul în urmează să caut Cimitirul vesel.

Din nou nu am probleme cu orientarea, Cimitirul vesel este bine semnalizat, atât în română cât şi în engleză. Chiar şi primele cuvinte pe care le schimb după ce parchez motorul, alături de alte două, sunt în engleză. Schimb păreri despre România şi ale sale gropi cu cei doi motociclişti britanici (din păcate impresiile sunt proaspete, strada care dă spre cimitir este bombardată) apoi ne despărţim pentru a vizita, fiecare în felul lui, cimitirul. Ei fac poze, eu fac poze şi citesc textele de pe crucile colorate, zăbovind şi aici destul de mult. Cimitirul este vesel prin culoare, prin naivitatea desenelor şi ineditul ideii. Textele sunt autoironice, în atitudinea la părăsirea vieţii domină părerea de rău iar cazurile de copii loviţi de maşină la ieşirea din ocol sunt destul de multe. Lucru care sincer vorbind nu prea te amuză…

„ARDĂTE FOCUL TAXIU

CEAI VENIT DE LA SIBIU

CÎT E ŢARA ROMÎNEASCĂ

NA FOST LOC CA SĂ OPREASCĂ

NUMA LÎNGĂ CASA NOASTRĂ

PE MINE SĂ MĂ LOIASCĂ

PĂRINŢII RĂU SĂI NĂCĂJEASCĂ

DE NIMIC NUI AŞA DOR MARE

CA CUCONU CÎND ÎŢI MOARE

NICI NU ESTE SUPĂRARE

CA CUCOANA CÂND ÎŢI MOARE

PĂRINŢII CÎT OR TRĂI

EI PE MINE MOR JELI.”

Am găsit chiar şi un călător:

„AICI EU MĂ ODIHNESC

ŞI POP GHEORGHE MĂ NUMESC.

CA UN BRAD FRUMOS DIN MUNTE

ERAM LA PĂRINŢI-N CURTE

TÎNĂR ŞI DE OMENIE

NA FOST MULŢI ÎN SAT CA MINE

CÎND ARMATA AM TERMINAT

MAŞINĂ MI-AM CUMPĂRAT

ŞIN TOATĂ ŢARA AM UMBLAT

PRETENI MULŢI EU MI-AM AFLAT

PRETENI MULŢI ŞI DE OMENIE

AŞA CUM MIO PLĂCUT MIE

CÂND A FOST SĂ FECIORESC

ÎN PĂMÂNT EU PUTRĂZESC.”

Cimitirul este un portret al satului şi zonei ajutându-te să înţelegi mai bine viaţa, ocupaţiile, dialectul şi chiar spiritul acestor locuri. Deşi ţăranul român crede în Dumnezeu şi în voinţa lui, în Cimitirul vesel îşi exprimă liber frustrarea faţă de moartea apărută înainte de vreme. Ceea ce a început Ioan Stan Pătraş şi relaţia glumeaţă cu divinitatea nu este ceva complet nou. Am citit că în sinaxarele bizantine (cărţi care prezintă pe scurt vieţile sfinţilor) apăreau mimi şi nebuni care transmiteau cuvântul evangheliei prin poante şi atitudini neobişnuite. Supranaturalul, divinitatea este astfel adusă mai aproape de om, de realitatea pe care el o cunoaşte şi o poate accepta mai uşor. Şi spre deosebire de Memorialul durerii, unde viaţa şi moartea depindeau de alţi oameni, aici lucrurile se întâmplă firesc, după voinţa sorţii …

Concluzia lumească a acestei incursiuni este desprinsă tot de pe una din cruci, cea a unui patron muncitor

„AŞ DA BANI AŞ DA AVERE

DE N-AŞ SUFERI DURERE

AŞ DA BANI PADUREA TOATĂ

DE-AŞ MAI TRĂI ÎNC-O DATĂ

AŞ ŞTI CUM SĂ MĂ-NGRIJESC

NECAZURI SĂ NU PĂŢESC….”

Cu ideea asta în cap plec mai departe, către biserica de lemn de la Săpânţa şi înapoi către Muzeul Satului Maramureşean din Sighet. Dar despre acestea în episodul următor.

Dacă nu ai făcut-o deja, poţi citi şi episoadele anterioare

Maramureşul magic  1

Maramureşul magic 2