La ceva timp după ce m-am întors din excursie şi încărcătura de fericire economisită pentru zilele de rutină s-a consumat deja în mare parte, am căutat în telefon citatul. Îl găsisem în expoziţia Hundertwasser din Tulln. Îl ţineam minte foarte bine, aşa cum aveam încă limpede în ochi peretele pe care scria mare: „when you reach an abyss only a step back can save you”

Ştiam că sunt mai aproape de marginea prăpastiei ca oricând şi aveam nevoie să îl recitesc ca pe o confirmare a gândului pe care îl aveam, ca pe o încercare disperată de a asculta de altcineva în a lua o decizie pe care îmi era extrem de frică să mi-o asum. Intrasem deja în al şaptelea an de activitate al propriei mele afaceri, afacere care avusese suişuri şi coborâşuri, bucurii şi tensiuni ce mă consumaseră în timp, realizări care nu compensau efortul şi stresul acumulat. Încercările mele idealiste de a fi mamă, manager, leader şi nu în ultimul rând de a rămâne un om erau prea des dărâmate de realităţi care mă frustrau şi mă dezamăgeau. Înainte să plec în excursia de care am povestit suferisem un mare eşec, pierdusem un client mare şi odată cu el tot ceea ce speram să fac, linia ascendentă pe care se situa compania în ultimii doi ani frângându-se brusc.

Fusese primul meu contact cu abisul şi, fără ajutorul niciunui citat, decisesem să fac acel pas înapoi. Poate că nu fusesem cel mai bun manager sau leader însă instinctul meu uman îmi dicta ceea ce trebuie să fac. Dar nu am făcut-o. Influenţele şi reacţiile celor din jur au fost suficiente pentru a mai acorda o şansă, pentru a mă ancora în corzile speranţei care nu ar fi avut totuşi nici un rol dacă marginea prăpastiei ar fi cedat brusc. În lunile care au urmat am fost sfâşiată între regretele că am amânat o decizie şi speranţa de a depăşi greutăţile, între pasiunea de a face un lucru ce îmi plăcea şi frustrările date de parteneri de afaceri ce reuşeau să inhibe tot ceea ce ar fi putut să ne aducă succes şi adevărata satisfacţie.

De fiecare dată când îmi aminteam de acest citat ştiam ce am de făcut şi de fiecare dată amânam. Până când pământul a început să cedeze sub picioarele mele şi am ştiut ca dacă nu fac un salt înapoi – un pas era deja prea mic – urma să fie mult prea târziu. Am făcut acest pas la nouă luni de la întâlnirea cu Hundertwasser, adică exact atât cât îi ia unui om să se nască. Sau să renască în cazul meu. Mi-am dat seama atunci că cel mai bine mă simt singură, în faţa calculatorului, atunci când pot scrie şi aşterne impresii despre călătorii şi viaţă, m-am mai uitat o dată peste fotografiile plimbării din vara anului 2008 şi sufletul mi-a fost inundat de o bucurie cum nu mai simţisem de foarte mult: răsuflam uşurată că nu mai sunt pe marginea abisului şi vedeam culmea grea dar extraordinar de frumoasă pe care o aveam de urcat: era vorba de un nou drum, numit LumeaMare.ro.

Vă mulţumesc mult pentru că aţi avut răbdarea să citiţi întreaga poveste. Dacă nu, vă mai dau o şansă, puteţi găsi aici un Cuprins

]]> http://lumeamare.ro/2010/03/03/un-pas-inainte-un-pas-inapoi/feed/ 5 http://lumeamare.ro/2010/02/27/un-pas-inainte-spre-linia-de-sosire/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=un-pas-inainte-spre-linia-de-sosire http://lumeamare.ro/2010/02/27/un-pas-inainte-spre-linia-de-sosire/#comments Sat, 27 Feb 2010 09:19:25 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=5435 JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL XIV.

Am început ziua următoare la Krems plini de admiraţie şi respect pentru biciclişti. Văzusem oameni pe biciclete pe tot parcursul drumului. Îi întâlnisem aproape peste tot, prin pasuri, prin oraşe, pe şosele, pe soare sau pe ploaie. Atunci când îi găseam pe curbe strânse şi înguste zăboveam mult până să îi depăşesc respectându-le spaţiul şi nedorind să fiu pusă în situaţia neplăcută de a le ameninţa siguranţa. În dimineaţa aceea, la micul dejun, veniseră o întreagă familie – călătoreau cu toţii pe biciclete, de la copii până la bunici. Mă uitam cu admiraţie la musculatura tonică a unei doamne ce avea probabil în jur de şaizeci de ani şi chiar dacă pielea îi trăda vârsta puteai să îi simţi vitalitatea şi sănătatea vibrând încă. Mă gândeam la felul în care am crescut noi, lipsiţi de orice fel de educaţie sportivă, limitaţi la obligaţia de a merge la orele de sport conduse de profesori nepăsători. Nu fusesem învăţaţi să ne bucurăm de mişcare, nimeni nu ne inspira în a ne găsi o formă de sport în care să ne regăsim sau să ne consumăm energiile. Cea mai importantă activitate era cea a minţii, statul pe scaun la lecţii şi la teme, singura aspiraţie fiind cea de a câştiga o diplomă şi a merge mai departe într-o viaţă sedentară. M-am uitat cum se pregăteau de drum şi mi-am imaginat ziua în care vom veni şi noi cu bicicletele pe portbagaj până în Austria, pentru a ne bucura în siguranţă de un sport minunat, ce combină mişcarea cu plimbarea şi cu posibilitatea de a admira peisaje fantastice. În acelaşi timp ne echipam şi noi pentru sportul nostru sedentar şi motorizat, pregătindu-ne de plecare către Stift Gottweig, abaţia pe care o văsusem pe culmea din depărtare, în seara ce trecuse.

Ne-am avântat din nou cu entuziasm pe drumul virajat ce urca spre aceasta şi am ajuns acolo într-un moment de pace al zilei. Locaţia în sine, situată la 449 de metri altitudine, curtea spaţioasă, rămăşiţele din vechea fortăreaţă, liniştea din jur şi soarele puternic te îmbiau la meditaţie în timp ce interioarele luxoase, scara imperială şi decoraţiunile bogate din biserică mă făceau din nou să mă întreb unde se termină credinţa şi unde începe vanitatea. Singurul loc din lume în care simţisem vreodată că partea de credinţă domină fuseseră Meteorele cu ale sale biserici mici şi lipsite de fast. Acolo simţeai că ai loc să te rogi direct către Dumnezeu nu către icoane aurite. Acolo simţisem pentru prima dată că doream să fiu soţia lui Alex. Şi deşi tocmai primisem un inel, cererea a venit abia peste câteva luni, într-un cadru cu totul diferit. Când am acceptat gândul mi s-a dus totuşi spre stâncile Meteorelor iar vocea mea nu a făcut decât să dea expresie răspunsului ce exista deja de atunci. Îmi aminteam visătoare de toate acestea în timp ce priveam un cuplu de miri în plină sesiune foto în cardul fastuos al abaţiei şi pregătirile de nuntă din interiorul bisericii.

Oricât de mult aş admira grandoarea şi valorile artistice ale catedralelor, oricât m-aş înclina în faţa lor ca deosebite realizări umane, nu voi simţi niciodată că mă aduc în vreun fel mai aproape de divin. Poate vorbesc cu păcat şi poate că acolo undeva sus Dumnezeu se încruntă şi dă din cap sceptic, ştiind că tot ce realizează omul înseamă o bucăţică din creaţia sa, inclusiv rândurile pe care le scriu eu acum. Aşa că mă abţin de la mai multe comentarii, preferând să îmi exprim doar nedumerirea faţă de felul în care un sentiment atât de profund spiritual are nevoie de atâta opulenţă în manifestările sale materiale. In felul meu simplist de a aborda problema, aş prefera ca arta să fie în muzee şi în palate iar credinţa să fie în suflet – dar istoria, cultura şi puterea bisericii de-a lungul timpului ştiu ca vor aduce multe argumente pentru a mă umili şi a mă reduce la tăcere.

Tulln

De la nedumeririle mele religioase am sărit cu gândul destul de uşor la pictura erotică a lui Egon Schiele pe care speram să am parte să o admir în oraşul în care s-a născut: Tulln, următoarea oprire pe drumul spre Viena. Citisem în ghid că  în muzeul găzduit într-o veche închisoare de pe malul Dunării poţi vedea „90 de lucrări originale şi expoziţia permanentă Egon Schiele şi epoca sa”, propoziţie care suna extrem de tentant. Îl descoperisem pentru prima dată pe Schiele şi Kokoscha în Leopold Muzeum, în Vienna, şi fusese una din experienţele acelea artistice ce seamănă cu dragostea la prima vedere. De la primele picturi expuse, Schiele îmi atrăsese atenţia prin agresivitatea liniei şi a ideii, prin fermitatea şi curajul tuşelor de culoare, prin curajul de a expune nudul uman lipsindu-l de false pudori sau înfrumuseţări, prin curajul de a se expune pe sine într-o lumină lugubră. Îmi dorisem întotdeauna să văd mai multe lucrări dar timpul trecuse fără să am această ocazie şi la vremea aceea nici nu găsisem un album în Bucureşti. Aşa că am ajuns în Tulln cu mare nerăbdare şi bucurie, dar am fost destul de repede decepţionată. Operele expuse erau mai degrabă nişte schiţe şi în nici un caz cele mai reprezentative, iar notele biografice ale vieţii sale, chiar dacă bogate, aş fi putut să le citesc oriunde.

Am părăsit muzeul cu un gust amar dar am avut noroc să găsesc o compensaţie într-o altă expoziţie temporară din oraş, dedicată lui Hundertwasser. Situată între vizita idilică de la Bad Blumau şi apropierea de Viena, unde intenţionam să vizităm din nou complexul său, aceasta a picat la fix pentru a mă face să înţeleg mai multe despre el ca artist, despre felul său de a gîndi şi a manifesta împotriva liniilor drepte şi a regulilor ce dezumanizează mediul în care trăim. I-am privit fascinaţi proiectele incredibile de case – miniaturi în cadrul muzeului – şi am visat cu ochii deschişi la o lume în care natura chiar s-ar putea combina atât de frumos cu arhitectura. Am înţeles că dincolo de pielea noastră naturală mai avem încă două straturi ce ne înconjoară: hainele şi casa în care trăim şi ne-am întrebat cât de mult ne reprezintă posesiile noastre pe noi ca persoane şi cât este imitaţie a ceea ce vedem şi ceea ce ştim că e definit ca frumos si corect de către societate şi modă.

Am reţinut şi un citat pe care îl văd încă aşa cum era scris pe un perete în dreptul unei scări şi care m-a marcat şi urmărit în anul care a urmat. Acesta spunea: „when you reach an abyss only a step back can save you” – atunci când te afli pe marginea unei prăpastii numai un pas înapoi te mai poate salva. Am zăbovit ceva timp în faţa acestui verdict simţind că mi se adresează şi că, deşi nu acceptam situaţia, va trebui să fac acest pas înapoi. Mi-am propus şi eu, precum Scarlett O’Hara, să mă bucur încă de vacanţă şi să mă gândesc la aceasta altădată. Mi-am notat citatul în telefon, ca şi cum aş fi putut să îl uit, deşi ştiam că acest lucru era imposibil.

Ne-am mai plimbat puţin pe faleza de la malul Dunării, am admirat statui moderne şi o fântână cu personaje istorice, am poposit la umbra cortului unui festival pentru a gusta încă o dată delicioşii cârnaţi şi ne-am ascuns de ploaie într-un magazin. Când ne-am regrupat am realizat că aveam cu toţii, din nou, o serie de pungi şi punguţe care nu îşi mai găseau loc aşa simplu, fără eforturi şi ingeniozitate. Aşa că a trebuit sa improvizăm un mic bazar fără vânzare în mijlocul trotuarului şi să mai pierdem încă jumătate de oră încercând să înghesuim totul la loc în maşină, într-o nouă ordine a spaţiului „ne-infinit” al portbagajului.

Vienna

Pentru că ultimele destinaţii ne încercaseră nervii în ceea ce priveşte găsirea unei cazări decente, pentru Viena am hotărât sa facem o rezervare telefonică şi să mergem la punct ochit punct lovit.

Ne rezervasem o zi întregă pentru odihna de dinainte de cele două zile care urmau – drumul până la Arad şi drumul de la Arad la Bucureşti – două zile pe care dacă le mai adunăm la celelalte două de la dus, totalizau patru zile pierdute. Aşadar Viena era ultima destinaţie din călătorie, restul fiind doar drum. Iar ziua destinată plimbării prin ea era una toridă, aşa cum nu prea avusesem ocazia să mai prind. Mă întâlnisem cu Viena ca o primă descoperire a lumii vestice cu mulţi ani în urmă, ajungând acolo cu treabă, trimisă de agenţia la care lucram. Atunci o cunoscusem şi pe Petra, cea care avea să inspire numele copilului nostru şi cea care, în scurt timp, ne invita pe mine şi pe Alex să folosim apartamentul ei pentru a ne petrece vacanţa de iarnă acolo. Iar amintirile iarăşi mă trimiteau din nou în trecut, în iarna anului 2002, despre care am povestit în Viena cu parfum de scorţişoară.

Ne făcea mereu plăcere să evocăm acea vacanţă de iarnă, iar acum, după ce mersesem prin arşiţă pe jos până la Belvedere şi de acolo mai departe până la Scwarzenbergplatz, ne-am aşezat picioarele încinse în apa fântânii şi am regretat gerul iernii. Ştiam Vienna destul de bine aşa că în curand ne-am despărţit de Adi şi Ionela şi noi am intrat la Albertina pentru a ne petrece câteva ore bune în compania artei. Apoi ne-am mai plimbat fără nici un obiectiv precis pe străzile favorite şi ne-am mai reîntâlnit cu toţii în complexul de clădiri Hundertwasser. Când am ajuns înapoi la hotel eram conştientă că nu ar fi fost loc mai bun, pentru a ne obişnui cu gandul că vacanţa s-a terminat, decât Viena. Prin faptul că ne era familiară, prin faptul că mă simţeam acasă, îmi era mai uşor să accept gândul că va trebui să o părăsesc, ştiind că se va găsi de multe ori în drumul nostru către multe alte destinaţii.

Dimineaţa ne-am trezit suficient de devreme pentru a avea timp să mai facem o oprire la Louis, magazinul moto. Am fost ca de obicei victime uşoare şi am depăşit cu mult timpul pe care ni-l propusesem să îl petrecem acolo, ca şi bugetul. Am întârziat astfel destul de mult plecarea iar la Arad am ajuns odată cu întunericul şi cu o furtună cum foarte rar am avut ocazia să văd. Nu ştiu ce s-ar fi întâplat dacă ne prindea pe drum şi cât de greu am fi reuşit să nu fim zburaţi de pe şosea, dar cronometrul sorţii ne-a ajutat să ajungem în parcare pentru ca apoi, în minutul următor să declanşeze urgia. Ce mai „bun venit” pe meleagurile ţării!

În ultima zi ne-a fost greu să ne readaptăm la reacţiile isterice ale şoferilor, la permanenta ameninţare a tirurilor, la drumul aglomerat şi înăbuşitor. După ce am trecut de Valea Oltului, exact la intrarea în Calimăneşti sau Căciulata am oprit pentru a marca un moment important pentru mine: primii mei zece mii de kilometri pe motor. După ce parcursesem peste patru mii de kilometri în această călătorie, Adi cedase în urma aglomeraţiei şi căldurii şi o luase înainte. Nu aveam să îl mai prind din urmă în acea zi pentru a ne lua la revedere. Am fost încântată de reuşita acelor kilometri şi totdată tristă, pentru că tocmai el, cel ce însemnase atât de mult în descoperirea acestei pasiuni, nu fusese acolo să se bucure împreună cu mine. Cu siguranţă că acordam prea multă importanţă unei cifre şi mai important era că toţi patru strânsesem în ultimii doi ani peste zece mii de kilometri pe care îi parcursesem împreună, cu sau fără motociclete, cu sau fără copii.

Iar pe noi trei – adică eu, Alex şi Petra – ne aşteptau încă mulţi alţi kilometri împreună: în aventurile şi călătoriile vieţii noastre.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Rosenburg – Krems

Ţinta zilei era un vechi oraş de pe Dunăre, Krems, de unde puteam da o fugă şi până la Rosenburg, o veche fortăreaţă medievală reconstruită într-un castel.

Drumul spre Rosenburg era din nou în mare parte autostradă aşa că nu sunt lucruri speciale de povestit. Poate doar o mică întamplare care m-a marcat şi m-a făcut să evaluez încă o dată, dacă mai era nevoie, diferenţele de bun simţ şi educaţie dintre ţări. Mergeam pe banda din dreapta şi la un moment dat m-am pregătit de o depăşire. Am pus semnalul din timp, ca acasă, neintenţionând să ies de pe banda mea pănă se eliberează pe stânga. În acel moment am auzit scrâşnet de roţi şi am observat cum maşina mare de teren care venea pe banda de viteză îşi încordează toate cele patru cauciucuri într-o frânare violentă, încetineşte foarte mult, şi îmi lasă loc să mă bag. M-am blocat atât de tare încât în loc să schimb banda am scos semnalul şi i-am făcut semn să treacă regretând că nu ştiu un semn universal de scuze. Îmi amintesc că mi-a mai povestit cineva că prin străinătate încurci traficul dacă nu faci lucrurile pe care ai semnalizat că vrei să le faci şi că ţi se face loc chiar dacă nu ai prioritate, dar crezusem că e vorba de legende.

Am văzut Krems în depărtare şi ne-am continuat drumul spre castel. Am ieşit de pe autostradă şi am început să dau din nou din coadă de fericire la vederea drumului şi scenografiei acestui minunat teatru natural care este zona Waldviertel. Toate au mers bine până când Alex, care era şeful de traseu, urmărind indicaţiile GPS-ului, a luat-o deodată la dreapta pe ceea ce părea de la început un drum mai mic. Nu ne-am opus zona fiind în continuare atrăgătoare şi dorinţa de a ne plimba maximă. Alex, aflat acum în fruntea alaiului nu s-a oprit nici atunci când a dat de un drum acoperit cu un strat considerabil de pietriş pe care am intrat şi eu începând deja să pomenesc de lucruri sfinte în cască. Până ce am ieşit de pe acel drum – ca să constatăm că făcusem o buclă de la calea ce ar fi mers bine merci înainte – gândurile mele sfinte căpătaseră o tentă foarte păgână şi odată cu deschiderea vizierei s-au înghesuit afară sub formă de vorbe ce nu mi le mai amintesc prea bine şi nici nu ar fi elegant să le trec aici. Alex s-a supărat pe drept sau nedrept, pentru că vorbele mele vizau mai ales GPS-ul – chiar dacă se adresaseră lui şi deciziei pe care o luase de a-l urma orbeşte. Fireşte, el a închis geamul, eu viziera şi am pornit furioşi şi deocamdată în linişte mai departe. Am ajuns la destinaţie la fel de nervoasă şi în loc să intru să vizitez interiorul castelului, m-am aşezat pe nişte trepte de piatră, lângă o mică fântână. A apărut atunci şarpele. Nu e vorba de o metaforă, e vorba de un şarpe mic de apă ce încerca să înghită un peşte mai mare ca el şi se zbătea şi se rotea făcând tot ce îi stătea în putinţă ca să nu îi scape. Mi-a captat interesul şi l-am urmărit eşuând şi asta numai pentru că nu ţinuse peştele în direcţia potrivită. Dacă nu ar fi încercat să îl înghită pe lăţime cu siguranţă că acum şi-ar fi făcut umflat siesta, la umbra vreunui bolovan. Cam tot aşa era şi furia mea, trebuia doar să mă uit mai bine în jur ca sa scap de ea. Ne-am calmat şi am intrat si noi să vizităm interioarele după care ne-am cumpărat bilete la un spectacol de dresură de păsări de pradă. Mai văzusem aşa ceva şi în Portugalia, dar spectacolul de aici a depăşit cu mult în măiestrie şi complexitate ceea ce credeam că ştim. Mă fascina să văd cum dresorii semănau cu păsările uriaşe pe care le aduceau mândri pe braţ, împrumutând mereu ceva din profilul sau din privirea acestora. Aripile fâlfâiau deasupra capetelor noastre, dându-ne adevărate emoţii în multe momente. Şoimi, condori, vulturi, bufniţe uriaşe, specimene din diverse şi îndepărtate colţuri ale pământului şi ale căror nume nu le-am putut mereu înţelege, îşi dovedeau iuţeala şi puterea în timp ce noi admiram curajul şi frumuseţea acestei vechi ocupaţii. Păsările, ambientul, zidurile grădinii în care se petrecea totul, mă transportau în timp, în epocile cavalerilor, curajului şi a unor valori pe care astăzi doar le exprimăm frumos, în cărţi şi poveşti, fără să mai fim în stare să le respectăm. În acele vremuri în care oamenii, deşi nu aveau motociclete, maşini sau avioane, aveau timp să aibă pasiuni, aveau timp să privească în ochi şi să dreseze şoimi.

Stătusem aproape tot timpul spectacolului într-un soare ce se lipea de fiecare bucăţică de corp aşa că atunci când m-am ridicat am simţit nevoia să îmi deslipesc hainele de mine dar cine ştie că un echipament moto nu poate fi foarte larg înţelege de ce nu am prea reuşit. Ne-am grăbit spre ieşire şi abia aşteptam ca vântul să mă răcorească şi să mă bucur din nou de zona împădurită şi de drumul pe care de data aceasta ştiam cum să nu îl mai greşim: trebuia doar să închidem GPS-ul.

Odată ce am ajuns la Krems am avut iar parte de câteva vreo două ore bune de căutat cazare. Adi dădea ture prin oraş în timp ce noi am făcut rost de un pliant de la un centru de turism şi dădeam telefoane. Adi era de multe ori pentru noi un GPS mai bun decât aparatul şi în plus mai avea şi noroc. Aşa că a găsit un hotel superb la un preţ foarte bun. Acesta era lipit de coama unui deal şi surpriza cea mai mare se găsea pe acoperişul său din gazon verde, de unde aveam o panoramă destul de frumoasă asupra oraşului şi în mijlocul căruia strălucea albastru şi tentant o foarte mică piscină. Gata, ştiam deja unde ne bem paharul cu vin de dinainte de culcare în seara aceea. Deocamdată afară era încă lumină şi eram nerăbdători să hoinărim pe străzile oraşului despre care se zice că ar fi rivalizat în trecut cu Viena.

Krems ne aştepta cu un spirit mult diferit de cel al Vienei, păstrând în partea sa veche o cochetărie şi o intimitate care nu are nici o legătură cu impunătorul stil imperial al capitalei. Oraşul îşi respira liniştit ultimele sale ore de lumină, străzile mici se goliseră de turişti iar toate magazinele sau terasele din zonele pietonale erau închise, făcând-o pe Ionela să ne acuze, mai în glumă mai în serios, că avem un complot împotriva ei de ajungem să vizităm aproape toate oraşele seara. Steiner Tor, poarta medievală aparţinând vechii cetăţi părea să fie desprinsă din paginile unei cărţi de poveşti ale fetiţei noastre şi ne-am întors să o mai vedem odată, chiar dacă stătusem chiar pe lângă ea în aşteptarea soluţiei salvatoare pentru cazare. Am urcat apoi spre Piaristenkirche, o veche biserica gotică în care nu am mai putut intra dar am avut plăcerea de a-i descoperi la exterior statuile pictate, reprezentând scene din crucificarea lui Isus care, în ciuda vechimii lor şi a efectului pe care timpul îl avea asupra detaliilor, îşi păstrau o expresivitate ce îţi dădea fiori. De la înălţimea aceea puteai vedea oraşul şi în depărtare, pe o altă culme, impunătoarea Stift Gottweig aurită de apus. Priveliştea şi masiva construcţie ne amintea de Melk, unul din primele popasuri din excursia ce o făcusem acum un an. Am simţit din nou o durere în suflet conştientizând, încă o dată, apropierea de finalul acestei călătorii. Ziua începea si ea să se apropie de sfârşit aşa că am luat-o şi noi încet la vale, pe străzi pietruite şi abrupte – încă o dată mă felicitam că nu participasem la căutarea de cazare din zonă. Am ales să ne potolim foamea în restaurantul amenajat în curtea interioară a vechiului han de poştă, locul în care am avut din nou senzaţia că timpul s-a oprit şi am putut să îmi imaginez trăsurile ce aduceau cândva călătorii obosiţi, înveşmântaţi în pelerine. Până la hotel era doar o plimbare scurtă, binevenită după o masă abundentă. Nu ne-am uitat nici planurile de a face o baie în piscină şi am fost întâmpinaţi cu zâmbete complice de alţi turişti care erau deja acolo. Apa era destul de rece şi nici aerul de afară nu mai era tocmai cald. Dar nu am abandonat şi am înotat atât cât se putea în bazinul destul de mic, apoi ne-am scos costumele de baie ude şi ne-am îmbăcat, ca să mai putem să ne bucurăm liniştiţi de un vin alb, rece şi el. Ne simţeam foarte bine şi am mai fi stat dacă nu ne-ar fi alungat sistemul automat de stropire al gazonului. Se pare că era pregătit să pornească la o anumită oră, când se presupunea că nu mai rămâne nici un rătăcit pe lângă piscină, iar stropii fini venind din toate părţile ajungeau şi pe şezlonguri. Am fugit grăbiţi din calea minunilor tehincii şi am înţeles de ce gazonul era atât de bine întreţinut, simţindu-se ca o pătură groasă, moale şi elastică sub tălpi.

Va urma

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Kitzbuhel

Deseori când călătoresc pe motocicletă mă las furată de amintirile frumoase ale locurilor în care am fost, mici detalii din peisaj sau simplul zbor al unei păsări aducând în mintea mea asocieri cu momente trecute şi mai ales cu sentimentele intense pe care am avut ocazia şi fericirea să le trăiesc. Mă feresc totuşi să mă las prea mult în voia acestor gânduri, ştiind că în nici un moment de condus nu trebuie să îmi pierd din concentrarea asupra drumului, asupra traficului, asupra intenţiilor celorlalţi şoferi. De aceea prefer şoselele libere pe care îmi permit luxul de a visa şi nu îmi plac autostrăzile care îmi impun un ritm ce nu corespunde întotdeauna cu ritmul meu interior. Autostrada spre Kitzbuhel nu era totuşi foarte aglomerată iar peisajul din jur era în sine un motiv de visare. Îmi place să las uneori amintiri preţioase să completeze bucuria unui acum, prin felul în care mă ajută să trăiesc prezentul la valori mai mari decât dacă le-aş ignora. Stă în puterea noastră să ne alegem amintirile şi să le favorizăm pe cele care au această calitate.

Când am oprit pentru alimentare şi un scurt răgaz ne-am aruncat pe un pat de iarbă. Era cald iar umbra copacului şi respiraţia răcoroasă a pământului îmi reîncărca bateriile. Am stat aşa puţin rezonând cu petecul de natură. M-am ridicat apoi şi am început să mă echipez, cu aceeaşi plăcere şi satisfacţie pe care o am de fiecare dată. Am închis geaca plină de protecţii, am tras casca pe cap şi am avut grijă să o prind bine sub bărbie, am pus prima mănuşă, apoi a doua. M-am aşezat din nou pe motor cu sentimentul că sunt gata să salvez lumea, deşi la drept vorbind mă pregăteam să mai ard nişte combustibil şi să mai dau astfel o gaură, chiar dacă mică,  în stratul de ozon.

În jur de ora patru eram deja în Kitzbuhel căutând cazare. Multe dintre pensiuni erau închise şi întelegeam de aici că sezonul de vîrf e în lunile de ski, nu acum. Am găsit până la urmă un apartament minunat, cu două camere, o bucătărie dotată cu tot ce îţi doreai şi o terasă mare pe care deja ne făceam planuri să ne prindă orele tinere ale zilei următoare. De aceea primul obiectiv turistic a fost un magazin Billa, unde ne-am aprovizionat corespunzător pentru o masă în familie.

Apoi am pornit într-o lungă plimbare de împrietenire cu oraşul. Lucrurile au mers foarte bine, ne-am plăcut reciproc de la prima privire aruncată asupra străzilor cu case colorate până la atmosfera caldă pe care o adăuga soarele aflat în acel moment de maximă inspiraţie a zilei. Totul era atât de curat, atât de bine păstrat încât te întrebai pentru a suta dacă nu a mia oară cum pot astfel de locuri atât de încărcate de istorie să îşi păstreze, în ciuda timpului, un aspect atât de proaspăt, de actual. Dacă lumea de pe străzi nu ar fi purtat haine contemporane mai că aş fi crezut ca am intrat într-o buclă a timpului. Am cutreierat destul de mult, ajungând chiar şi în zone ce păreau a fi mai recente ca date de constucţie a clădirilor dar care nu sacrificau cu nimic spiritul locului, ştiind ca nu mărimea casei lui Hans faţă de cea a lui Frederic contează ci felul în care amândouă pot aduce un plus de frumuseţe oraşului, oferind turiştilor ceea ce ei caută.

Pe o stradă pustie Alex şi Adi s-au luat la întrecere abandonând în urmă conţinutul buzunarelor şi două neveste care abia mai puteau merge de râs. Am cules bănuţii împrăştiaţi în urma lor şi i-am găsit gâfâind, jurându-şi mai multe ore de antrenament şi o competiţie în „acelaşi loc, aceeaşi oră”, undeva în viitor. Am bătut palma şi am promis că vom mai reveni pe acolo, pentru a ne respecta jurământul şi nu în ultimul rând pentru a ne mai întâlni cu frumoasa staţiune de munte.

Konigsee

„Dacă vreodată vreţi sau trebuie să vă desprindeţi de viaţa cotidiană, treceţi pur şi simplu pe aici”.

Am recitit acum această propoziţie scrisă în română pe o foaie ce am primit-o la debarcader şi, chiar dacă sună banal, chiar dacă o să mai auzim asta despre multe locuri cu acest har din lume, nu e nimic care să descrie mai bine o plimbare cu barca pe Konigsee. După ce am părăsit cu greu Kitzbuhel am ajuns în zona Berchtesgarden în jurul prânzului şi ne-am petrecut în plimbarea pe lac poate că cele mai relaxante şi mai încântătoare patru ore de la Hallstatt încoace. Apele limpezi şi adânci clipoceau liniştite sub vaporaşul electric silenţios iar munţii ne înconjurau oriunde am fi privit, modelaţi de mâna unei naturi pe care nu ştiu ce tablou sau fotografie ar putea să o surprindă. Arta nu poate să reproducă decât o secvenţă sau o senzaţie, însă ceea ce nu poate fi imortalizat e tocmai puterea privirii de a se roti la cele 360 de grade şi a cuprinde totul într-o imagine ce nu poate fi imobilizată nici măcar pe film. Nici un suport din lume nu poate reda în acelaşi timp culoarea apei şi felul în care munţii o îmbrăţişează, pentru a se avânta apoi în formele lor neregulate şi frământate de timp către albastrul înalt al cerului. Un miniconcert la trompetă completează discret peisajul fără a tulbura liniştea, dovedind felul în care sunetul aleargă printre culmi plecând şi revenind pe mai multe glasuri, în joaca fascinantă a ecoului.

Mai întâlnisem o astfel de comunicare a apei cu muntele în Grecia, acolo unde culmile stâncoase coboară deseori în apa liniştită şi limpede, care, deşi vorbim de mare, în unele momente ai putea jura că nu cunoaşte fenomenul valurilor. Aşa era de multe ori marea din jurul insulei Samothraki, insula mică şi mai puţin frecventată pe care fusesem cu Alex şi Petra acum doi ani. Dar despre asta voi vorbi în altă zi, în altă poveste.

Vaporaşul ajunsese între timp la prima „staţie”: peninsula St Bartolomeu. După ce am admirat formele rotunjite şi armonioase ale mânăstirii albe cu acoperiş roşu, pofta şi curiozitatea ne-au atras la afumătoarea de peşte, veche de patru sute de ani. Aceasta era funcţională şi astăzi iar peştele proaspăt scos din afumătoare avea un gust divin, precum locul în care ne aflam. L-am devorat cu pâine neagră proaspătă şi unt şi am împărţit responsabil o bere la doi.

Ne-am aşezat apoi la coadă pentru a lua următoarea ambarcaţiune şi a merge mai departe spre Salet. Spuneau ei tot pe pagina scrisă în română că „Salet este partea cea mai frumoasă şi cu siguranţă cea mai liniştită din Konigsee” de parcă absolutul frumuseţii ce ţi se arăta de cum intrai pe lac mai putea suferi grade de comparaţie! Înr-adevăr, după ce coborai de pe vas, mergeai puţin spre Obersee, un alt lac mai mic dar adânc şi întunecat, închis la rândul lui de pereţi abrupţi de stâncă.

Afară era destul de cald şi cei mai motociclişti dintre noi ne cam încisesem în ghete şi pantaloni lungi căptuşiţi cu protecţii. Aşa că am zăbovit o vreme pe malul lacului, la umbra copacilor, până când ne-am simţit în stare să luăm căldura în piept. Ne-am îmbarcat din nou pe un vaporaş pentru a ne întoarce la punctul de plecare. Tot drumul dura acum aproximativ o oră şi eram atât de toropiţi încât am reunţat la privelişte şi ne-am aşezat în sir indian capul pe umărul celui din dreapta rămânând aşa, cu pleoapele grele apăsând peste atâtea imagini de neuitat.

Eram hotârâţi ca în aceeaşi zi să ajungem şi la renumitul cuib de vulturi ce i-a aparţinut cândva lui Hitler. După ce ne-am adunat de pe lac şi de prin magazinele din care cu greu am putut să aleg o singură rochiţă tradiţională pentru Petra (aş fi luat vreo 3-4), am aflat şi ceva indicaţii către noul obiectiv. Ne-am aşezat care pe ce am putut, şa încinsă sau scaun de maşină încins, şi am pornit. La un moment dat am pătruns pe un drum în urcare ce se tot ridica către înălţimi, în ace de păr sau curbe strânse şi frecvente. Sus am început să vedem semne dar toate parcările erau goale, moment în care ne-am dat seama că ceva nu era în regulă şi că probabil accesul publicului nu mai era permis. Trecuse de ora şase dar nu ne-am fi gândit nici o clipă că în plin sezon, atunci când lumina ţine până la zece, un punct turistic destul de interesant se închidea aşa de devreme. Eram destul de dezorientaţi şi cu greu am găsit un panou care ne-a confirmat că ultimul autobuz către renumita reşedinţă plecase deja. Ne-am resemnat iar eu m-am gândit cu puţină strângere de inimă la faptul că aveam atât de curând de făcut cale întoarsă pe acel drum minunat, dar aflat acum la vale. Alex şi Adi mi-au sugerat să plec deja – nu mă mai dezechipasem – aşa că am pornit şi m-am bucurat fără stres, spre marea mea mirare, de o coborâre pe care am lichidat-o mai repede decât mă aşteptam. Mai că mi-ar fi venit să urc şi să cobor din nou! I-am aşteptat totuşi şi pe ceilalţi care m-au privit cu uimire – nu se aşteptau să nu mă ajungă din urmă – şi am pornit spre locul în care ne propusesem să înoptăm: din nou pe malul unui lac, de data aceasta în Austria, lângă Attersee.

Attersee

Drumul a fost rapid, pe autostradă, partea cu adevărat frumoasă începând odată ce ieşeai spre Attersee şi străbăteai localităţile mici înşirate pe malul lacului. Şoseaua unduia vălurită şi aveai iarăşi senzaţia că ai nimerit într-un moment al zilei în care toată lumea e ascunsă în case. Adi reuşise să se piardă, ratând, într-un acces de viteză voios şi spontan, ieşirea de pe autostradă. Vorbisem la telefon şi îi spusesem să găsească o modalitate de a se întoarce, timp în care noi vom încerca să găsim cazare. Locurile erau destul de rare şi scumpe iar noi nu ne doream chiar ceva la drumul mare. Imediat ce am dat de o zonă ce semăna mai mult a staţiune am parcat şi am pornit pe jos până când, întrebând şi primind recomandări, am ajuns acolo unde am şi decis să rămânem. Între timp eram deja toţi patru aşa că nu a mai rămas decât să aducem şi mijloacele de transport, să facem o plimbare flămândă până când am descoperit cu greu singura terasă care mai servea ceva de mâncare. Ne-am retras apoi pe balconul uriaş al uneia din cele două camere pentru a degusta un vin, a depăna amintiri şi a privi cu tristeţe spre puţinele zile ce le mai aveam în faţă – încă patru nopţi şi eram acasă. Simţeam deja acea tensiune care începe să apară înainte de sfârşitul unei călătorii: îţi doreşti să profiţi de zilele care au rămas ca să vezi cât mai mult dar în acelaşi timp ai obosit de atâtea impresii şi ai vrea să mai zăboveşti puţin să le rumegi. Sau, să mergi pur şi simplu înainte, fără să mai doreşti nimic, să ajungi cât mai repede acasă, pentru că nu mai suporţi ideea că se termină. Cât de rău e că în aceste momente uităm că ceea ce trăieşti într-o zi poate supravieţui o viaţă, şi important este să te bucuri că eşti acolo fâcând un lucru minunat. Dacă ne vine uneori să ne plângem că nu avem timp, ar trebui să ne oprim şi să gândim altfel: nu avem vreme de pierdut pentru a ne plânge, atât timp cât fiecare clipă are motivele ei pentru a deveni un motiv de bucurie. Există multe teorii care spun că prezentul este cel mai important şi că dacă vrem să fim fericiţi trebuie să nu ne mai gândim atât de mult la trecut sau la viitor. Nu cred că ar trebui să se meargă în extrem cu interpretarea acestor afirmaţii, prezentul are rolul lui, dar la fel de important este şi trecutul în care păstrăm emoţii şi plăceri pe care nu are rost şi nu avem de ce să nu le mai retrăim de oricâte ori vrem – uite, aşa cum simt eu acum scriind – şi viitorul care ne oferă şansa de a spera, de a avea încredere, de a visa. Visele nu pot trăi exclusiv în prezent şi fără ele ne pierdem calitatea de a fi oameni şi de a aspira la autodepăşire şi cunoaştere. Pe de altă parte nu ar trebui nici să neglijăm tristeţea din trecut dacă putem învăţa ceva din ea sau frica de viitor care ne dă puterea de a prevedea şi a ne pregăti mai bine pentru noi provocări. Ce rămâne însă adevărat este că nu ar trebui niciodată să dăm clipa pe tristeţea sfârşitului ei!

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior

Episodul urmator>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

St Gallen

Când am plecat din Vaduz spre St Gallen habar nu aveam că drumul va urca iar, că peisajele ce ni se vor deschide în faţă ne vor opri din nou pentru un răgaz de admiraţie şi încântare. Nu eram de mult timp pe drum când am decis spontan să facem o pauză la un restaurant de unde se vedea o intreagă vale, cu mai multe rânduri de munţi în fundal şi nori groşi şi albi, de vreme bună, pe post de acoperiş înspumat al unui tablou ale carui detalii doream să le întipăresc în amintire. Drumul a continat şerpuit, perfect pentru ziua frumoasă şi însorita, iar după câteva curbe printre culmi cu iarbă verde tunsă şi îngrijită, a început să se vadă o altă vale dominată de marele oraş şi de lacul Constance.

În St Gallen am ajuns destul de târziu, dar mai aveam câteva ore bune de lumină aşa că eram încă optimişti. Mă obişnuisem deja cu metoda de a trimite delegaţi în căutare de cazare în timp ce preferam să rămân pe loc şi să nu mă afund în sensurile unice şi traficul încins al oraşului. De data aceasta am rămas chiar singură şi am profitat de timpul disponibil pentru a mă conversa pe messenger cu copiii mei de la agenţie şi a rezolva diverse treburi de birou. Activitatea era încă în toi în firmă şi, deseori, preschimbam starea de vacanţă cu porţii mici de stres, bune ca să nu cumva să îmi ies din mână şi să mă simt cu adevărat bine. Aş fi vrut să am puterea să închid telefonul şi să îmi clătesc creierul de toate tensiunile acumulate în ultimul timp, dar faptul că afacerea îmi aparţinea îmi crea o senzaţie de responsabilitate şi de dependenţă prea mare ca să îmi permit acest lux. Însă tocmai încercarea de a le combina era o greşeală, iritarea pe care mi-o provocau incursiunile în probleme şi felul în care acestea îmi intrerupeau brutal cele mai fericite momente se răsfrângea negativ asupra modului în care reacţionam. Deveneam atunci mai puţin diplomată, mai agresivă şi mai tranşantă în analiza angajaţilor mei şi am bănuiala că felul în care tratam problemele lor era mai demotivant decât dacă aş fi dispărut pentru douăzeci de zile din reţea şi i-aş fi lăsat să ia decizii şi să se descurce singuri.

În curând mi-am dat seama că a trecut deja mult timp fără să am nici un semn de la ceilalţi. Încercasem toate poziţiile de stat pe motor şi soarele mă cam moleşise. Vestea care a venit odată cu primul telefon nu era deloc încurajatoare. Era perioadă de examene, iar St Gallen fiind un oraş mare şi totodată plin de universităţi, o mare parte din populaţia Elveţiei era mutată acolo, studenţi şi părinţi, căţei şi purcei. Ba nu, mai degrabă vaci; câini şi purcei nu prea am văzut pe drum. Cei de la hoteluri afirmau că nici în localităţile aflate în imediata apropiere a oraşului nu aveam şanse să mai găsim ceva. Nu prea ştiam ce să facem. Dacă plecam de acolo ne dădeam seama că pierdeam şi mai mult timp iar dorinţa de a mai vedea oraşul începea să semene cu un vis frumos. Dar şi dacă mai stăteam mult pe gânduri riscam să se faca prea târziu pentru a mai găsi ceva pe undeva. Iar toţi patru dormind în fund în maşină nu era tocmai o perspectivă tentantă. Aşa că am încălecat din nou, fiecare pe caii lui putere, după posibilităţi, şi am pornit către lac, sperând ca staţiunile de acolo să fie ceva mai generoase în locuri libere. Pe drum mai opream când mai vedeam câte o pensiune dar totul era ocupat, aşa cum ni se spusese. Am ajuns în cele din urmă la Roschach, undeva chiar pe lângă lac. Acolo ne-am împărţit în două echipe şi am pornit în direcţii opuse, hotărâţi fiind să găsim totuşi cazare. Nu erau locuri, nici ieftine, nici scumpe, de nici un fel. Până la urmă echipa Ionela – Adi a câştigat, trofeul era un apartament cu două camere într-un hotel. Ne-am grăbit să îl luăm cât era aburind, de teamă să nu vină altcineva să ni-l sufle. Hotelul era vechi şi nu se sinchisea prea mult de detalii cum ar fi geamurile sau uşile. Iar camerele, aranjate fiecare dupa cum se găsise mobilă la reduceri, erau decorate cu tablouri din acelea de ţi se strepezesc dinţii şi simti nevoia să le dai jos de pe perete ca nu cumva să visezi în culorile acelea. Se zice că nu cauţi calul de dar la dinţi, să nu uităm totuşi că singurul dar era că nu mai trebuia să umblăm, că de plătit pentru cazare tot trebuia plătit!

Cât despre parcare, cum hotelul nu avea aşa ceva, am decis să folosim abuziv parcarea unui supermarket care pe timp de noapte era liberă şi disponibilă, cel puţin aşa fusesem informaţi. Ne-am schimbat şi am dat repede pe gât o bere cu setea omului care a mers o zi prin deşert. Şi pentru că perseverenţa ne caracteriza, am decis să dăm şi o fugă înapoi in St Gallen, dar cu trenul.

Am ajuns în oraş după ora nouă. Avantajul pe care îl regăsisem din Austria până aici era în perioada de lumină ce se întindea până după zece seara. Acest detaliu ne salvase de multe ori în zilele în care managementul timpului nu fusese tocmai punctul nostru forte. La mai puţin de o oră de plimbare pe străzile mai vechi am ajuns la concluzia că am de face cu un un oraş de trubaduri. Ori balcoanele erau o carte de vizită pentru a atrage trubadurii, ori trubadurii erau atât de mulţi încât fiecare balcon se simtea obligat să îşi onoreze serenadele, cert e ca nu am întâlnit nicăieri până acum atâta artă investită exclusiv într-un balconaş, atâta varietate şi ingeniozitate în decorarea fiecăruia. De la picturi la lemn sculptat, de la adevărate opere în lemn în culoarea sa naturală până la modele colorate în nuanţe vii, toate se întreceau parcă în a-şi dovedi măiestria şi încărcătura descriptivă sau simbolistică. Bineînţeles ca teoria trubadurilor îmi aparţine şi că nu este fondată pe nici un adevăr istoric sau ghid turistic. Aşa cum aş putea să presupun că ceea ce St Gallen a dezvoltat în industria textilă cu renumitele broderii, căutate şi astăzi în marile centre de modă ale Europei, s-a regăsit în plăcerea acestor oameni de a adăuga arhitecturii detalii minuţios elaborate şi pline de culoare.

Catedrala se ridica impresionant către cerul ce începuse să capete nuanţe plumburii, o combinaţie de înserare cu o iminentă ploaie. Iar străzile din vecinătatea acesteia îmi aduceau aminte de Strassbourg, făcându-mă să oftez cu gândul la locurile frumoase pe care le văzusem cu un an în urmă. Aproape că mă lua melancolia când am decis că e cazul să contribuim la optimismul nostru ocupându-ne puţin şi de stomac; se ştie că odată acesta hrănit, începi să vezi lucrurile într-o cu totul altă lumină. De fapt şi de drept nu mai putea fi vorba de lumină, se întunecase deja şi am ales o cârciumioară aflată pe drumul spre gară, voiam să putem evalua corect timpul pe care îl vom face până acolo pentru a prinde trenul. Era ultima seară în Elveţia aşa că am sărbătorit comandând şi o sticla de vin. Oraşul ne lăsase o impresie plăcută şi eram mulţumiţi că nu am abandonat ideea de a-l vizita, chiar şi aşa puţin cât reuşisem.

Cu burta plină şi vinul roşu apăsând pe pleoape aş fi dat un regat – ce uşor e să dai ceva ce nu ai – pentru câteva minute de somn în legănatul trenului. Stăteam cu frică să nu adormim cu toţii şi să uităm să coborâm şi nu cred că eram singura care se temea de asta, altfel nu îmi explic de ce am coborât cu o staţie mai devreme. Teoretic odată ce ne-am dat jos ne consumasem biletul şi nu ar fi trebuit să mai urcăm în alt tren. Am analizat problema, am aflat că aveam o bucată serioasă de mers pe jos şi drumul era destul de neprietenos, am cântărit doza de somn în comparaţie cu doza de risc de a primi o amendă iar când a sosit un tren în staţie am sărit în el fără să mai ştim care e rezultatul. Cum era doar o staţie am coborât fără alte probleme suplimentare. Adi, Ionela şi Alex au vrut să îşi continue plimbarea şi să arunce un ochi la lac în timp ce mie mi se făcuse dor de tabloul de deasupra patului, nu pentru calităţile sale artistice, ci pentru poziţia sa în vecinătarea unui loc a cărui importanţă domina în acel moment orice altceva.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

<Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

]]> http://lumeamare.ro/2010/02/17/un-pas-inainte-st-gallen/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2010/02/13/un-pas-inainte-liechtenstein/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=un-pas-inainte-liechtenstein http://lumeamare.ro/2010/02/13/un-pas-inainte-liechtenstein/#comments Sat, 13 Feb 2010 06:00:48 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=4839 JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL XX

Fluelapass – Liechtenstein

Călătoria, ca şi viaţa, nu are întotdeauna zile însorite. Ne vedeam în acea zi, din nou, în situaţia de a ajunge la o altitutine de 2383 m pe o ploaie torenţială. Zăpada era şi ea prezentă pe lângă drum iar temperatura scădea pe măsură ce urcam, ajungând la aproximativ 3 grade. Fluelapass părea să fie unul dintre cele mai frumoase pasuri de pe traseu, prin valurile de apă şi ceaţă reuşind uneori să zărim cascade năvălind la vale sau lacuri mici. Ne îngheţaseră mâinile foarte rău iar regretul că nu puteam admira mai mult peisajul se alina cu dorinţa de a coborî cât mai curând de acolo. Când am oprit pentru o poză, eu mi-am scos mănuşile îmbibate cu apă şi le-am pus pe gurile care răspândeau aer cald în maşină iar Adi şi le-a stors pe ale lui pur şi simplu strângând pumnii, neavând curajul să le mai dea jos. După ce am coborât sau mai bine zis am urcat la temperaturi normale am ajuns şi la Davos, unde am hotărât să oprim pentru a ne usca şi încălzi. Afara continua să plouă aşa că nu ne-a ars de plimbare şi am intrat în prima cofetărie ce ne-a ieşit în cale. Cum ne era foame am luat şi ceva de mâncare înainte de un desert delicios.

Până la Liechtenstein nu mai aveam mult iar drumul până acolo a fost încântător. Nici nu ne-am dat seama când am schimbat ţara, am bănuit abia mai târziu că o anumită poartă prin care trecusem fusese la graniţă. Ne-am oprit în dreptul indicatorului ce marca intrarea in Balzers pentru a ne uita pe hartă şi a primi confirmarea că intrasem într-una din cele mai mici ţări din lume. Undeva departe pe o culme izolată se afla un mic castel sau fortăreaţă iar norii începeau deja să se retragă şi să facă loc unui final de zi mai optimist şi, din fericire pentru noi, mai uscat.

Am hotărât să ne căutăm o pensiune în Triesen, un oraş mic înainte de Vaduz. Chiar şi aici preţurile depăşeau uşor limita confortului psihic dar ne resemnam cu gândul că în cel mult două zile urma să ne întoarcem în Germania şi să regăsim pensiunile pitoreşti, porţiile generoase de mâncare şi corectitudinea nemţească pe care o iubeam din ce în ce mai mult. Ca exemplificare, preţul mai mare pe care îl plăteam în Liechtenstein achita o cameră curată dar lipsită de orice personalitate, cu un duş plasat în mijlocul ei şi o toaletă comună pe hol. Eram destul de obosiţi de ziua ploiasă aşa că am iesit doar ca să ne luăm ceva de mâncare şi să vedem când deschide a doua zi magazinul moto pe care ochiul meu de vultur îl ochise în timp ce ne cautam cazare. Se dovedeşte astfel că femeile au un al treilea ochi atunci când vine vorba de magazine. Sunt sigură de existenţa acestui ochi pentru că, în cazul meu cel puţin, ceilalţi doi ochi sunt fără loc de îndoială cam slabi, Alex acuzându-mă frecvent că nu văd nici măcar ceea ce este în faţa mea în frigider.

Liechtenstein –Vaduz

Dimineaţă am hotărât să înfruntăm soarele şi căldura în echipament moto şi asta pentru că vroiam să avem mai mult timp pentru a vizita Vaduz şi a ajunge într-un timp rezonabil la St Gallen, adică peste drum, în Elveţia. Dimineaţa a fost chiar răcoroasă, ca toate dimineţile şi serile din excursia noastră. Vecinătatea munţilor îşi spunea cuvîntul şi ne dădea temperaturi de care ne era şi jenă să amintim celor de acasă, care fierbeau în clocote într-un Bucureşti poluat şi torid. În fiecare seară scoteam gecile de la bagaj şi ne gândeam acasă, dar nu cu dor aşa cum ar sta bine unor familişti, ci cu relaxarea şi uşurarea celui care a scăpat cu bine dintr-un pericol şi se gândeşte cum să facă să nu mai treacă niciodată prin asta. Pornind de la vreme ajungeam să dezbatem zilnic diferenţele de nivel de trai dintre orice ţară şi ţara noastră dar nu ajungeam niciodată la un răspuns referitor la ce şi cum am putea îmbunătăţi situaţia. Românii au talentul deosebit de a se autocompătimi şi de a aştepta de la alţii să facă ceva pentru a aduce schimbarea, dacă se poate în timp ce ei stau la discuţii la o bere rece. Mă recunosc de acea în postura de român get beget şi ştiu că nu am puterea şi voinţa de a urni munţii de interese în care nu mă identific. Suntem o generaţie care nu am fost pregătiţi pentru asta, care am trăit copilăria ştiind că nu putem face nimic şi că dacă vom îndrăzni să încercăm va fi cu riscul libertăţii noastre aşa că nu mă miră faptul că va trebui să mai aşteptăm încă mult timp până când şmecherul care ştie să profite de situaţie va fi înlocuit de şmecherul care va încerca totuşi să schimbe ceva, măcar de frica celorlalţi. Oamenii de stat de acum nu au de ce să se teamă, românul care se plânge şi cere fără să se aştepte că va primi ceva mai are mult de crescut până când să devină românul care face şi obţine.

Dacă pentru politică şi ţară nu am fost niciodată gata să mă sacrific, pentru excursii şi călătorii aş face orice. Poate tocmai pentru că trăiesc într-o ţară în care caracterele şi aerul sunt corupte iar întâlnirea cu alte civilizaţii îmi vindecă măcar temporar frustrările. Călătoriile îmi amintesc că este loc pentru mai bine dar şi că graniţele nu sunt atît de rigide pe cât par iar casa în care locuieşti nu trebuie să fie cea mai mare şi cea mai frumoasă pentru a te bucura de viaţă. Am învăţat să mă bucur de ţara în care locuiesc aşa cum mă bucur de casa noastră, un acoperiş familiar şi plăcut sub care putem să fim alături de cei care contează, să ne facem vise comune şi planuri pentru noi destinaţii.

Drumul ne adusese acum în Vaduz, o capitală mică a cărui spirit miniatural s-a lăsat capturat chiar dacă nu am avut decât patru ore pentru a-l explora. Am avut tot timpul senzaţia că mă aflu într-o pagină de basm, poate pentru că ştiam că acolo sus, în fortăreaţa medievală locuieşte o familie princiară cât de poate de reală. Chiar dacă intrau în contrast cu atmosfera de poveste cu prinţi şi prinţese, un farmec special îl aveau şi piaţa futuristă în care se află clădirea parlamentului, clădirea geometrică a muzeului de artă, sau sculpturile moderne de pe strada pietonală.

Am decis să luăm un fel de trenuleţ albastru pe roţi, rupt parcă şi el din povestea cu Thomas şi locomotivele de pe insula Sodor. Acesta ne-a urcat încet spre castel, neapropiindu-se prea mult de el pentru că steagul era ridicat, semn că vizita turiştilor nu era aşteptată. Drumul a marcat câteva obiective turistice încărcate de istorie dar şi o mare parte de promenadă printr-o zonă verde mai puţin locuită. Mâna ghidului îndreptată spre munţi indica la un moment dat locul în care se termină Liechtenstein şi începe Elveţia sau Austria. Priveam amuzată această împărţire imaginară, gândindu-mă la felul ciudat în care s-au împărţit întotdeauna teritoriile, la cum oamenii sunt despărţiţi de graniţele invizibile între care s-au născut. Mă uitam la munţi şi mă gândeam că mi-ar plăcea şi mie să pot arăta măcar spre o parte mică a lor, spunând „aceştia sunt munţii ţării mele”, nu pentru că Romania nu ar avea şi ea munţi la fel de frumoşi ci pentru că ţara sufletului meu este acolo unde începea Austria.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Ofen Pass  – St Moritz

Mă culcasem bebeluş şi m-am trezit Heidi. Mi-am deslipit leneş pleoapele în casa veche, împodobită cu tot felul de obiecte tradiţionale, iar când a deschis Alex geamul aerul proaspăt de munte a năvălit în cameră aducând cu el o dorinţă aprigă de a copilări în astfel de locuri, departe de lumea pe care o ştiam. Am trăit o mare parte din viaţă în vecinătarea munţilor, într-un oraş mic înconjurat de dealuri. Am crescut acolo dorind să ajung în capitală, să trăiesc în ritmul trepidant al metropolei, să simt în fiecare zi mirosul metroului. Ca toţi adolescenţii, nu ştiam să apreciez aerul curat şi viaţa liniştită pe care ţi le oferă cu dărnicie un oraş mic. Visam la carieră şi agitaţie, aveam ambiţii, vroiam luna de pe cer şi uitam că, pe măsură ce mă îndepărtez de natură şi cobor în câmpie, luna e şi mai departe.

M-am consolat cu scuza că fără agitaţie, ambiţii, poluare şi munca de zi cu zi mi-ar fi fost mult mai greu să îmi permit această excursie aşa că am lăsat meditaţia pentru altădată şi am sărit din pat pentru a mă pregăti de micul dejun. Gazda noastră ne-a întrebat ce dorim să mâncăm şi ne-a umplut masa cu bunătăţi, asigurându-se mereu că avem tot ce ne dorim. Am mâncat în timp ce ne uitam pe hărţi pentru a descoperi că vom mai avea pasuri de trecut, acestea părând a fi de multe ori singurele căi de comunicare dintre anumite zone. Ne-am strâns apoi repede bagajele şi înainte de a pleca ne-am propus să mai facem o plimbare scurtă prin micul oraş, să îl vedem şi pe lumină. Pe strada principală curgeau într-una motociclişti şi după hainele lor de ploaie foarte ude ne puteam da seama că am avut dreptate să plecăm de la Garmisch în grabă. Nu a durat mult şi ploaia a coborât şi în vale aşa că ne-am întors mai repede decât intenţionam de la plimbare şi am pornit la drum.

Îmi doream să ajung la Guarda, un oraş mic şi vechi pe care ghidurile de călătorie îl ridicau la rangul de cel mai frumos loc din Elveţia. Şi pentru că acesta nu era foarte departe de St Moritz ne propusesem să aruncăm un ochi şi în cel mai scump loc din Elveţia, înainte de a înopta în cel mai romantic.

Ploaia nu ne-a slăbit aproape tot drumul. Ofenpass era acoperit de nori şi ceaţă aşa că peisajele care cu siguranţă meritau văzute, abia se ghiceau prin pâcla densă iar temperaturile erau destul de mici. Mai la vale norii au coborât odată cu noi, aproape de pământ, amintindu-mi de priveliştea din Hallstatt şi oferindu-mi un sentiment de încântare gata să cântărească mai greu decât ploaia şi frigul. Odată ce coborâsem temperatura se mai dezmorţise, ba chiar aveam surpriza să vedem şi soarele în scurtele sale încercări de a străpunge pătura groasă de nori. Nu am avut însă şansa să ne bucurăm de el şi în St Moritz aşa că mi-a fost destul de greu să îmi fac o opinie asupra staţiunii. Totul părea cam pustiu iar oraşul era curat şi împachetat pentru zile mai bune de sezon. Începusem să gust atât de mult aerul rustic al Elveţiei încât simţeam ca St Moritz e doar un orăşel, e adevărat destul de frumos, dar lipsit de personalitatea pe care o căutam şi o aşteptam. Îmi părea rău ca vremea proastă nu mă ajuta să îndrăgesc locul, că norii acopereau perspectiva frumoasă din jurul lacului – văzusem poze şi ştiam că e mai mult decât ceea ce se vedea în acea zi ploioasă. Creste muntoase apăreau din când în când promiţând un peisaj de vis, însă cel puţin cât am stat noi pe acolo am rămas doar cu promisiunile şi nu am apucat să înţelegem mare lucu. Am mai zis că nu se poate înţelege un oraş în câteva ore? Ei bine, ştiu că mă repet dar una din satisfacţiile cele mai mari ale omului este să aibă dreptate, să poată spune cu apăsare şi cu acea mândrie a clarviziunii: „am spus eu!”

Guarda

Mărturisesc că abia aşteptam să îmi urc cea mai voluminoasă parte a corpului pe motor şi, cu sau fără ploaie, să merg înainte clătindu-mi ochii cu drumul, cu localităţile mici adunate sub culmi, cu norii îşi care continuau jocul lor schimbător, coborând tot mai jos printre creste.

Ne-am întors pe acelasi drum până la Zernez, unde am schimbat direcţia către Guarda. Drumul era exact aşa cum îmi dorisem: culmile verzi, de catifea, erau încadrate la înălţimile mai mari de munţii stâncoşi de a căror frumuseţe nu mă mai săturam iar norii se strecurau pe sub linia pădurii, dându-mi senzaţia că un uriaş s-a pitit în spatele brazilor pentru a pufăi din pipa sa magică. Cerul se curăţase iar combinaţia dintre albastrul său, munţii din jur şi fumul buclucaş al uriaşului mă făcea să mă întreb ce altceva mai frumos de atât aş mai putea întâlni. Răspunsul l-am aflat în curând. Spre Guarda am urcat mult, drumul cotind în câteva ace de păr bune până să se transforme în piatra cubică a străduţelor înguste ale unui oraş care se lăsa timid descoperit, de parcă am fi fost primii lui vizitatori. Am oprit la un moment dat într-o mică parcare, lăsându-l pe Alex să o ia înainte şi să prospecteze zona. Drumul era îngust, piatra cubica lucea de la ploaia recentă şi preferam să nu fiu nevoită să fac manevre în cazul în care lucrurile s-ar fi înrăutăţit. Când am aflat că totul e ok am continuat să urcăm până la punctul cel mai înalt, un loc unde se afla hotelul la care urma să stăm. Preţurile erau piperate dar, atrasă de interiorul acestuia, am vrut să văd doua tipuri de camere aşa că l-am lăsat pe Alex, care făcuse deja vizionarea, să meargă cu Adi şi Ionela la o pensiune de alături. Camera mai ieftină – deşi nu se putea numi aşa decât prin comparaţie – era mică şi cochetă dar nu mă impresiona cu nimic. Când am intrat în a doua am ştiut imediat că de acolo nu mai ies, nu îmi mai păsa cât costă şi simţeam că e chiar puţin faţă de ambientul de muzeu pe care ţi-l oferea. Pereţii erau de sus până jos îmbrăcaţi în lemn sculptat, la fel şi tavanul. Mobilierul era, aşa cum ne obişnuisem deja, din lemn masiv, de aceeaşi culoare cu pereţii. O chiuvetă mică cu o oglindă ovală şi mici nimicuri pentru o toaletă rapidă se aflau exact în cameră, chiar dacă exista şi baia modernă şi dotată cu tot ce îţi trebuia. Mânerele de la uşă, şifonier sau comoda uriaşă erau masive, din fier, completând inspirat aspectul antic al lemnului.

Într-o clipă, gîndul m-a dus la una dintre cele mai inedite destinaţii din trecut: Maroc. Deşi camera nu avea nici o legătură cu felul în care arăta riad-ul în care ne-am cazat în Marrakech, şi aceea avea lemn sculptat în jurul patului iar vechimea casei completată cu modernizări ce păstrau aerul original al stilului de viaţă local, îmi crease ceva din aceeaşi percepţie de muzeu. Şi cred că voi împrtăşi câteva impresii din Marrakech în articolul de mâine: Cele mai lungi două zile.

Alex a zâmbit ironic atunci când i-am spus ce cameră am ales şi mi-a zis că bănuia el că aşa se va întâmpla. Aproape că aş fi vrut să încui uşa şi să nu mai ies de acolo dar stomacul îşi exprima cu hotărâre indignarea la această idee şi nu mă lasa tocmai rece nici tentaţia unei plimbări pe străduţele pe care abia apucasem să le adulmec. Aşa că am lepădat pielea de motociclist şi deghizată în turist normal am ieşit la aer şi m-am îndreptat către grădina din spatele hotelului. Silueta decupată din fier negru a unui lup cu botul în sus răsărea din iarba verde şi se proiecta exact pe un nor care îi coborâse în spate, imagine care îţi crea o senzaţie auditivă, aproape ai fi crezut că îl auzi urlând. Copacii erau rotunzi ca nişte păpădii uriaşe vopsite într-un verde strident iar şezlonguri albe se aliniau cuminţi dedesubt, din păcate ude. Mi-aş fi dorit sa fie cald şi soare şi să pot să mă aşez pe unul dintre ele pentru că ceea ce se vedea din acel unghi era probabil una din imaginile care calificau Guarda la titlul de cel mai frumos loc din Elveţia.

Am profitat de căutarea unui restaurant pentru a vedea şi o parte din oraş. Am admirat casele foarte vechi care îşi balansau asimetric greutatea pe străzi înclinate, a căror temelie părea uneori să se continue sau să se confunde cu piatra cubică de pe stradă. Majoritatea îşi purtau cu mândrie vârsta seculară în inscipţii sau tăbliţe pe faţadă, adăugând un mic istoric într-o limbă pe care ne era greu să o definim dar pe care, parţial, prin asemănarea cu italiana, puteam să o înţelegem (aici Adi m-ar completa şi ar spune că este vorba de reto-romană). Balconaşe romantice care parcă aşteptau să apară Julieta, flori colorate la ferestre, obloane de lemn şi picturi geometrice, simbolice sau florale împodobeau colţurile şi ferestrele zidurilor curbate de timp. De fapt, nu doar camera în care urmam să dormim ci întreaga aşezare semăna cu un muzeu, un fel de muzeu al satului locuit, cu diferenţa că nu l-aş fi putut numi sat, nu în felul în care înţelegem noi acest cuvânt. Istoria de sute de ani şi trăinicia cu care fusese înzestrat acel colţ idilic de lume dovedea că şi acolo, printre nori, frumuseţea şi civilizaţia pot completa în mod inspirat natura iar omul sfinţeşte cu adevărat locul, atunci când calitatea sa se răsfrânge în mediul pe care şi-l constuieşte.

Restaurantele erau puţine şi se pare că, deşi străzile erau pustii, turiştii nu lipseau, aşa că în cele din urmă stomacul a învins şi am fost nevoiţi să cinăm în aerul cu fiţe distinse al hotelului. O chelneriţă debutantă sau pur şi simplu neîndemânatică era cât pe ce să ne strice seara, servirea fiind cu mult sub pretenţiile locului şi cu mult mai mult sub preţurile pe care încă nu le înghiţeam prea uşor. Totuşi micul dejun luat a doua zi de dimineaţă pe terasa închisă a unui salon elegant, de unde puteai gusta, odată cu delicioasele branzeturi, un peisaj unic, a fost la înălţime şi a încheiat în mod fericit o incursiune în răsfăţ şi lux. Am mai făcut o plimbare înainte să plecăm şi am privit în zare o altă aşezare ce părea mai retrasă decât Guarda. M-ar fi tentat să o explorăm sau să mai petrecem încă o noapte în vecinătatea norilor dacă nu ne-ar fi împins dorinţa de a  include în traseu şi micul stat Liechtenstein.

Îmi plăcea sentimentul pe care îl aveam atunci când schimbam traseul şi luam decizii spontane. Mi-ar fi plăcut şi mai mult ca restricţia timpului pe care îl aveam la dispoziţie să nu ne impună renunţarea la unele locuri în favoarea altora. Visez ca într-o zi să plec la drum fără nici un fel de plan, să las instinctul şi starea de moment să îmi dicteze direcţia, să zăbovesc în locurile care îmi plac până când simt că am stors din ele esenţa şi să mă întorc atunci când dorul de casă învinge dorul de ducă. Ştiu că într-o zi voi reuşi şi că până atunci trebuie să am răbdare şi să nu încetez să visez.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Grea încercare ne aştepta a doua zi! Şi nu mă refer la pasuri, pante sau ploi ci la aparent banala îndeletnicire de a strânge şi a duce bagajul la maşină. Pentru că evenimentul era în toi, neamţul nici nu a vrut să audă de apropierea vreunui vehicul pe patru roţi în zonă şi nici un argument nu i-a clintit strămoşeasca educaţie conform căreia regulile se respectă. Aşa că au cărat băieţii şi Ionela bagajele, prin soarele care ardea deja, aproape un km pe jos, iar un singur drum nu a fost suficient. Toată procedura ne-a luat aproape două ore, ore pe care nu le socotisem în planurile zilei. Am reuşit totuşi să încărcăm şi ultimele lucruri şi să plecăm grăbiţi spre marea provocare a călătoriei noastre: Paso dello Stelvio!

Vremea era aşa cum promiseseră toate siturile meteo şi cineva acolo sus veghea ca drumul superb pe care îl parcurgeam să se prezinte într-o lumină atât de frumoasă încât erai tentat să crezi că eşti într-un film şi că după colţul următor se va trage cortina şi vei reveni în culise. Însă culisele nu se arătau, sau în orice caz dacă am trecut cumva prin ele a fost imposibil să ne dăm seama. Eu aveam în continuare tracul actorului ieşit pentru prima oară la scenă iar decorul împresionant mă copleşea şi mă făcea să mă simt din ce în ce mai mică şi mai nepregătită pentru marea reprezentaţie. Aşa cum am mai spus, nu obişnuiam să consult hărţi sau să fiu atentă la ce planuri făceau Alex cu Adi seara, prin urmare nici în ziua aceea nu ştiam foarte multe despre drum. Adi era în faţa, Alex cu maşina în spate, era puţin probabil să reuşesc să mă pierd de amândoi. De aceea trecerea prin încă două pasuri m-a luat pe nepregătite şi în loc să le văd ca pe un antrenament util le-am privit ca pe o descurajare. Devenisem deja antipatică. Atunci când mă opream, îmi scoteam casca nervoasă şi mă lamentam că nu sunt în stare, că dacă despre pasurile acestea nici nu se discută printre motociclişti, cât de greu să mă aştept că va fi Stelvio şi aşa mai departe. Doar priveliştile mă mai linişteau şi când am ajuns la cei 2094 de metri ai pasului Giovo m-am lasat cucerrită de văile adânci, de pereţii stâncoşi cu margini tăioase şi cute încă pline de zăpadă, de curbele pe care alunecau înclinaţi sute de motocilişti, cu siguranţa mai încrezători ca mine. Alex încerca să mă încurajeze deşi îl simţeam că nu prea ştia dacă să mă îndemne să continui sau să renunţ, Adi era mai hotărât şi îmi spunea că nu am motive să îmi fac probleme şi că pot să renunţ oricând dacă aşa vreau, dar în niciun caz nu trebuie să cred că nu aş fi în stare.

Adunând întârzierea de dimineaţă cu drumul destul de virajat, chiar şi pe bucata de autostradă pe care o parcursesem, ne-am trezit că se apropia seara şi că urma să atacăm urcarea finală la sfârşit de zi, fiind cumva la limită cu timpul în care soarele avea să mai lumineze zona. Toată lumea era însă hotărâtă să meargă înainte, inclusiv eu, chiar dacă verbal cârcoteam şi vociferam exact opusul. Ajunsesem până acolo şi strânsesem atâta teamă încât mă enervasem deja pe mine însămi şi eram hotărâtă să o fac şi să termin, cu sau fără aplauze la final, dar să termin. Mi-am pus mesada pentru că venea seara şi ştiam că vom urca la o altitudine unde o să fim vecini cu acele urme de zăpadă pe care le văzusem din depărtare. La început drumul şerpuia blând, cu ace de păr întercalate de viraje. Era frumos dar încă nu ne înălţasem deasupra nivelului pădurii. Partea cu adevărat palpitantă a apărut  în momentul în care peisajul s-a înăsprit iar drumul s-a văzut limpede până sus, ca o înşiruire de terase înclinate, a căror altitudine creştea în pante destul de abrupte. Marea mea bucurie era că totul se petrecea în sus şi că toate cele 47 de ace de păr până la vârf erau pe urcare. Încercam să nu mă gândesc acum că va urma şi o coborâre deşi recunosc că aş fi vrut să îmi aduc aminte ce citisem. Nu mai ştiam dacă partea pe care ne aflam era cea mai uşoară sau cea mai grea şi oricum eram prea concentrată ca să mai am vreo amintire. Îmi amintesc cum un sentiment cald de plăcere începea să mă cuprindă, că mergeam atent şi precaut aşa cum mă cunosc dar că mă bucuram de puterea cu care trăgea mititica mea la deal fără să îmi dea nici cea mai mică senzaţie de ezitare. Şi da, eram motociclistă până în măduva oaselor iar extazul înlocuise frica, aşa cum ar fi trebuit să ştiu că se va întampla dacă mi-aş fi ascultat inima nu raţiunea. Şoseaua era îngustă iar pe întoarceri o maşină ocupa ambele sensuri de mers, deşi de jos, înainte să te angajezi în urcare, abia dacă aveai şansa să o vezi la timp. Pe la jumătate mi-am dat seamă că uitasem să număr acele de păr şi mi-a părut rău, măcar din perspectiva de a putea estima cât mai durează. Am văzut ulterior în poze că fiecare ac de păr avea un număr trecut chiar deasupra semnului de curbă şi că era cât casa, imposibil de ratat şi am înţeles cât de emoţionată fusesem. De aceea nici nu mi-a venit să cred când m-am văzut deodată sus. Am încetinit, am văzut motociclete parcate peste tot, da, ajunsesem, nu mai aveam unde să urcăm! Am găsit un loc mai retras de parcare şi m-am dat jos cu un chiot gata să îmi iasă spre văzduh. Adi m-a luat pe sus, Alex m-a sărutat, făcând momentul să semene cu o victorie ce nu avea seamăn şi echivalent în viaţa mea. Era un triumf la înălţime şi chiar dacă ştiam că exagerez şi că nu e nici pe departe cel mai greu lucru pe care îl poate face un motociclist, îmi primeam cu entuziasm laurii şi consideram că dacă eu vreau să asociez acel moment cu cel al unei victorii personale, aşa va fi şi aşa va rămâne. Ne-am apropiat de un parapet şi am privit în jos spre panglica şoselei ce se unduia cu mişcări frânte spre vale, am privit munţii pe care soarele îi lumina cald de noapte bună şi ne-am imortalizat fericirea cu ajutorul tehnologiei digitale. Am luat apoi repede un sticker pentru a marca pe motoare trecerea pe acolo şi ne-am pus în mişcare, ratând să ne aşezăm şi noi în clasica poză de lângă indicatorul pe care scria: Passo dello Stelvio, 2758 m.

De aici am început coborârea, iar atunci când drumul s-a bifurcat în două direcţii, am făcut dreapta către Elveţia. Ne-am oprit, am privit vama şi am dat din umeri când am văzut că nu e nimeni. Ştiam că avem nevoie de o ştampilă în paşaport la intrarea în acea ţară. Ne-am uitat de două ori, ne-am privit unii pe alţii şi am zis „ok, hai înainte”, dacă ei nu sunt aici noi nu avem nici o vină. Aveam să aflu mai târziu că intrasem astfel pe pasul Umbrail, mai sărac în ace de păr decât Stelvio dar nu neapărat mai uşor. Pe anumite zone parapeţii lipseau dar era liber şi eu mă simţeam din ce în ce mai bine, culmea, chiar dacă eram în coborâre. Îmi venea să dansez şi să cânt în timp ce viram ba stanga ba dreapta spre vale şi aş fi făcut-o dacă nu observam că Adi îmi face la un moment dat semne de „ai grijă, ia-o încet”. Şoseaua fusese foarte bună până în acel moment şi datorită luminii tranzitorii dintre zi şi noapte puteai într-adevăr să te trezeşti, pe neanunţate, pe o zonă acoperită de un strat fin de pietriş – alt favorit! Iar am îngheţat şi iar am redus viteza până la limita de provocare a echilibrului precar al celor două roţi. Speram să nu dureze mult dar nu a fost chiar aşa, am întalnit şi ace de păr în acele condiţii, menite să îmi strice cheful abia dobândit. Mi-am dat seama cât de încet mergeam când l-am văzut cu surprindere pe Adi venind din direcţie opusă. Aşa cum avea să îmi zică mai târziu se oprise să ne aştepte şi când a văzut că nu mai apăream s-a speriat şi a fost convins că se întâmplase ceva cu mine. Nu era nimic cu mine, atât că exageram ca de obicei cu precauţia, din dorinţa de a nu strica o zi perfectă şi a nu umbri cu nimic triumful destul de uşor dobândit.

Am hotărât să ne oprim în prima zonă locuită de după Umbrail, se întuneca deja şi ştiam că va fi destul de greu să găsim cazare după ce toată lumea îşi închide uşile. În Santa Maria am simţit imediat că am intrat în Elveţia şi am încasat câteva lovituri psihice bune până când să găsim o casă de oaspeţi având un preţ mai apropiat de ceea ce ne propusesem. Toţi ne priveau uşor ciudat şi ne-au spus că nu mulţi coboară la ora aceea dinspre Stelvio. Casa în care urma să dormim avea aerul acela rustic original şi nu părea să fie deschisă oricând pentru oricine. Nici nu ştiu dacă în noaptea aceea am fost singuri în ea sau nu, domnul care ne deschisese nu vorbea de loc engleză, reuşisem doar să ne întelegem că dimineaţa va veni şi o doamnă cu care vom putea vorbi şi că vom lua micul dejun acolo. Până la micul dejun însă aveam de sărbătorit o victorie şi habar nu aveam că asta va fi o provocare şi mai mare pentru oraşul ce se pregătea de somn decât găsirea unei camere de dormit. Restaurantele se închiseseră şi doar de milă am fost primiţi la unul dintre ele. Mai aveau supă caldă şi ne-au încropit un platou rece, care pentru faptul că avea şi ceva carne pe el – ne-au întrebat de două ori dacă vrem cu carne, cel care servea ştiind puţină româno-italiană – a costat dublu decât un fel de mâncare sofisticat din Austria sau Germania. Oricum berea era excelentă şi mergea ca unsă pe gât, după o zi atât de plină de trăiri intense. Chiar dacă închiseseră nu am simţit că ne dau afară, ne-au lăsat să terminăm în linişte mâncarea şi berea. Am dormit ca un prunc în noaptea aceea, curăţată de tot ce îmi fusese teamă şi încărcată de sentimente pozitive cât pentru zece prunci lipsiţi de griji.

De când ne naştem până când ne trezim la bariera de dincolo, viaţa în sine este o călătorie. Putem să ne îndreptăm către destinaţii noi sau să ne întoarcem în locurile pe care le numim acasă, putem să o luăm pe autostradă sau pe cărări mai puţin bătute. Oricât de bine am şti drumul, dacă ne face plăcere să călătorim, vom găsi mereu noutate sau frumuseţi pe care la drumurile anterioare nu le-am observat şi ne vom bucura întodeauna că am ajuns într-un loc pentru a avea de unde să plecăm mai departe. În viaţă ne întâlnim cu drumuri uşoare sau cu provocări, ne întâlnim cu alţi călători iar pe unii îi alegem să ne fie parteneri de drum. Şi de fiecare dată când ajungem la o destinaţie putem spune că am învăţat ceva, că zilele nu au trecut în zadar şi că răspunsurile pe care le-am primit în aceasta viaţă ca şi călătorie nu trebuie uitate, aşa cum nu uităm locurile cele mai frumoase în care ajungem. De aceea mi-am dorit să scriu acest jurnal, nu ca să povestesc despre un traseu care nu iese cu nimic din comun ci pentru a reţine tot ceea ce am dobândit, pentru a împărtăşi bucuriile unei pasiuni şi de ce nu, pentru a-i face pe alţii să râdă de stângăciile şi fobiile mele.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Am ajuns la Garmisch odată cu nişte nori negri ce aduceau fără îndoială ploaie. Nu ştiam unde are loc evenimentul dar nu am făcut decât să urmărim grupurile de motociclişti care mergeau ca şi noi, în aceeaşi direcţie. La un moment dat pe stradă apăru o barieră de care doar cei pe două roţi puteau trece. A trebuit să ne rugăm de paznici să ne lase să trecem şi cu maşina pentru a nu fi nevoiţi să cărăm bagajele pe o distanţă considerabilă. Corectitudinea nemţească însă se lăsa greu zdruncinată iar norocul nostru a constat într-un român paznic care ne-a lăsat până la urmă să trecem, cu promisiunea că nu vom zăbovi prea mult cu maşina pe acolo. Eu cu Adi am parcat motocicletele în locurile special amenajate care la momentul sosirii noastre – să ţinem cont că ajunsesem cu o zi mai devreme – erau încă destul de libere. A doua zi era destul de greu să le mai vedem, mai ales că japonezele noastre părea pitici şi erau în minoritate faţă de majoritatea uriaşelor utilaje create de BMW.  Normal, evenimentul le aparţinea şi avea loc tocmai datorită acestei mărci şi fanilor acesteia.

Am pus cortul grăbiţi, sperând să nu ne prindă ploaia. Ceva mai târziu norii îşi ţineau cu prisosinţă promisiunea, iar frigul şi umezeala pătrundea peste tot. Lumea nu contenea să vină şi din ce în ce mai multe motociclete soseau în linişte, fără demonstraţii de zgomot sau paradă gratuită. Cu toţii îşi vedeau de treaba lor de parcă erau daţi pe „mute”, îşi desfăceau bagajele sau îşi montau corturile fără să derajeze pe nimeni. Mulţimea de oameni care, dacă ar fi fost români, ar fi provocat o hărmălaie de nu ne-am mai fi auzit între noi, se foia de colo colo de parcă ar fi fost la o întrunire secretă. Oamenii erau fericiţi că au ajuns iar eu constatam cu încâtare şi admiraţie că media de vârstă nu cobora prea mult sub 30-40 de ani. Îi admiram pe cei mai în vârstă care păreau să fie călători de când se ştiu, mă uitam cu drag la cuplurile care reuşiseră să îşi înghesuie în două sau trei cutii, atât cât pot să intre pe motor, toate lucrurile de care aveau nevoie.

Noaptea ne-a prins ascunşi în cort, la adăpost de ploaie dar nu şi de frig, trăgând cu nădejde la măsea direct dintr-o sticlă, fără să ne mai sinchisim de pahare sau de bunele maniere. Până la urmă am reuşit să ne încălzim şi ne-a răpus somnul, întrerupt de câteva ori de excursii nocturne la toaletă, momente în care iarba udă şi frigul reuşeau să te indispună destul de repede, dacă mai era nevoie de vreun motiv în plus faţă de trezirea pe care nu ţi-ai fi dorit-o oricum. Locurile sfinte, deşi un fel de barăci, reuşeau să rămână extrem de curate în ciuda numărului din ce în ce mai mare de corturi. Încă un lucru despre care un neamţ nu ar scrie pentru că l-ar găsi la fel de firesc precum respiraţia. Dar eu nu mă pot abţine să nu îl notez, fără a mai fi nevoie să explic de ce.

Dimineaţa se arăta ceva mai prietenoasă ca noaptea, iar primele voci pe care le-am auzit de afară se conversau în română. M-am dezmeticit şi m-am aliniat frumos la rândul de la duşuri, dorind să îndepărtez frigul adunat peste noaptea umedă. Când m-am întors Adi vorbea cu un prieten român, Pompi – a lui se pare că fusese vocea – despre drumul de până aici şi despre Stelvio. Auzeam din nou impresii nu tocmai îmbucurătoare. Bărbatul din faţa mea, un om a cărui experienţă pe motor îmi era serios superioară mie, îşi descria impresiile de la urcare şi senzaţia că nu va mai putea coborî înapoi atunci când s-a văzut sus. Mai povestea că altădată găsise pasul atât de aglomerat încât maşinile urcau bară la bară şi trebuise să facă cale întoarsă. Simţeam cum mi se înmoaie încet picioarele şi am tras un scaun pe care să mă aşez continuând să zâmbesc politicos fără să mai aud mare lucru din continuarea conversaţiei.

Ziua a fost atât de bogată în impresii încât am reuşit destul de uşor să îmi regăsesc starea mea naturală de entuziasm. Mai întăi ne-am plimbat pe la toate standurile admirând marca în toate formele ei posibile, apoi am privit cu respiraţia luată spectacolul lui Chris Pfeiffer. Mă uitam la uşurinţa cu care manevrează motocicleta de parcă aceasta nu ar fi avut decât 10 kilograme iar mersul pe o singură roată în diverse poziţii ar fi fost la fel de firesc ca gestul de a ridica mâna şi a saluta oamenii. La fiecare cascadorie îmi stătea inima şi, dincolo de admiraţie, îmi era foarte frică de ce s-ar putea întampla dacă ar pierde controlul. Nu am avut niciodata autografe sau plăcerea de a colecţiona aşa ceva, însă port şi acum semnătura lui pe şapca mea favorită, ca pe un trofeu şi o reamintire a acelor momente şi a ceea ce nu voi putea şi, slava domnului, nu voi dori niciodata să să devin.

Vremea era în continuare nehotărâtă, oscilând între nori, soare, picături răzleţe de ploaie şi apoi din nou soare. Ne trezisem cu norii aproape deasupra capului dar până la urmă se ridicaseră mai sus, la locul lor firesc. Ne era dor şi de casele pictate din Garmisch-Partenkirchen aşa că am părăsit tabăra pentru o plimbare prin oraş. Nu mi-a fost niciodată prea clar unde se termină Garmisch şi unde începe Partenkirchen şi nici nu mi-am bătut capul. Atunci când merg cu Alex am tendinţa de a mă lăsa total pe mâinile lui, el e căpitanul ce ţine harta iar eu sunt un fel de pasager ce se lasă purtat pe străduţe, fără să se gândească nici o clipă încotro merge şi care ar fi calea de întoarcere. Întotdeauna m-am amăgit spunând că stau foarte prost cu orientarea când, de fapt, ştiu că aş putea să mă descurc foarte bine dacă nu mi-ar plăcea să fiu puţin leneşă şi să mă bucur de povestea locurilor prin care merg fără să o amestec cu date exacte precum nume de străzi, direcţii pe hartă şi aşa mai departe. Iar Garmisch-Partenkirchen e o poveste ilustrată, aproape fiecare casă având o mică istorisire dezvăluită în imagini pe pereţii ei. Deşi toate clădirile au o istorie şi ani buni în spate, culorile sunt vii iar cei care ştiu că acestea au devenit o atracţie şi un element definitoriu al oraşului au grijă ca nuanţele lor să nu pălească niciodată, indiferent cât timp va continua să treacă peste ele. Când mergi pe străzi eşti atât de absorbit de arhitectura şi de atmosfera acestora încât aproape că uiţi să ridici ochii spre munţii din jur, un cadru ideal şi impresionant pentru ca povestea să nu se termine aici şi motivele pentru care vii în oraş să nu se limiteze doar la o trecere în viteză. Ştiam că împrejurimile ar merita şi ele explorate, ştiam că iarna Garmisch-Partenkirchen devine o agitată staţiune de ski, în timp ce vara se pot face frumoase drumeţii în natură, cu toate acestea trebuia din nou să renunţăm la multe pentru a putea merge mai departe.

După plimbare ne-am reîntâlnit cu Adi şi Ionela pentru a lua masa de seară împreună. Am căutat acelaşi restaurant în care cinasem şi cu un an în urmă, cu gândul la cel mai mare şi cel mai bun ciolan mâncat vreodată. Masa a fost pe măsura aşteptărilor iar atmosfera din restaurant neschimbată. Iarăşi aveam senzaţia că nu plecasem decât de puţin timp de acolo şi ca timpul trecuse prea repede pe lângă mine. În timp ce mâncam m-am uitat pe prognozele meteo şi am constatat că peste două zile, când aveam noi programată plecarea, urma să plouă. Brusc m-am fleşcăit, ca şi cum mi-ar fi turnat cineva o găleată cu apă în cap. În ziua respectiva urma să trecem Stelvio şi la cât stres purtasem tot drumul cu mine, exact vestea unei ploi îmi mai lipsea. Ne-am uitat pe mai multe situri şi nici unul nu se arăta mai optimist. Ne-a venit atunci ideea să verificăm vremea pentru a doua zi şi am constatat că urma să fie cald si soare. Nu ne-a luat mult să ne hotarâm: cum văzusem deja ce era de văzut, preferam să ne lipsim de o zi în plus la eveniment pentru a primi, la schimb, o plimbare frumoasă pe un drum ce merita gustat cu adevărat în lumina completă şi neştirbită a soarelui.

Ne-am petrecut seara perindându-ne printre corturile cu petreceri, am ascultat chitară în jurul unui foc de tabără sau concerte live în cel mai mare cort, locul în care toată lumea dansa, cânta şi se simţea bine. Nu ne-am culcat prea târziu gândindu-ne la ziua de mâine. Oricum am fost uimiţi de liniştea care s-a lăsat la ora unu noaptea şi de faptul că, deşi toată lumea din jur era mai mult sau mai puţin binedispusă, în funcţie de capacitatea fiecăruia de a stoca bere, tot nu am auzit de nicăieri strigăte sau scandal. Sau poate că am dormit eu prea adânc?

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Chemarea drumului îşi făcea auzită vocea dis-de-dimineaţă, încurajată de ziua ce se anunţa însorită, făcând despărţirea de Hallstatt mai puţin dificilă. Şi de data aceasta învingea dorinţa de a merge înainte, plăcerea de a căuta noi drumuri, noi frumuseţi. Ne aştepta în faţă Garmisch-Partenkirchen şi una dintre cele mai mari întruniri moto europene: BMW Mottorrad Days 2008. Cum nu participasem niciodată la un eveniment de o asemenea amploare – se adună în fiecare an cel puţin 30.000 de motociclişti – eram foarte curioşi şi nerăbdători. În plus, reîntâlnirea cu frumosul oraş şi ale sale case pictate era în sine un motiv de încântare.

Când am părăsit Hallstatt şi am luat-o pe drumul care îmi era deja cunoscut de anul trecut, m-am apucat să cânt de fericire în cască. Curentul cald de aer, soarele licărind printre copaci, lacul uriaş care îşi dezvăluia din când în când frumuseţea pe partea dreaptă a drumului, mi le aminteam pe toate, aşa cum ţineam minte şi frustrarea din anul anterior la întâlnirea motocicliştilor. Îi privisem cu invidie şi îmi dorisem atât de mult să fiu în locul lor încât iată, anul acesta eram şi eu unul dintre ei şi deodată timpul nu îmi mai părea un duşman atât de mare ci, aşa cum îi plăcea lui Adi să mă încurajeze, un aliat. Îmi spusese în repetate rânduri că e bine să aştept, că timpul va fi de partea mea, că nu trebuie să disper pentru că îmi voi vedea visul cu ochii şi voi putea călători pe motocicletă.

Poate că este momentul cel mai potrivit să las crestele stâncoase şi franjurate ale Alpilor să mă aştepte în zare şi, privind cu ochii amintirii, să povestesc de momentele aspre ale debutului meu pe motocicletă.

Mi-am dorit din copilărie să am motocicletă. Tatăl meu a fost primul care m-a pus în şa şi alături de care am simţit pentru prima dată fiorul. Timpul a trecut iar grija părintească a luat locul pasiunii pentru aventură, experienţa maturităţii a învins asupra spontaneităţii uşor inconştiente iar confortul celor patru roţi s-a instalat cu puterea unică a obişnuinţei şi rutinei. Nu am mai îndrăznit să vorbesc cu părinţii sau cu alţi oameni despre adevărata intensitate a dorinţei mele, care încă fierbea mocnit în adâncuri, ştiind că aceasta va părea ciudată şi absurdă. Tot tatăl meu a fost cel care m-a îndreptat imediat ce am fost majoră către şcoala de şoferi iar câţiva ani mai târziu a făcut tot posibilul să îmi ia prima mea maşină. Îi eram recunoscătoare şi intrasem în jocul şi viteza vieţii, uitând ceea ce îmi doream, supunându-mă la rândul meu convenţiilor şi unui mod de viaţa orientat mai mult către ceea ce trebuia să fiu decât către ceea ce eram cu adevărat. Au trecut mulţi ani până să capăt o adevărată independenţă financiară, mi-a venit rândul meu să fiu părinte şi în cele din urmă am reuşit să înlocuiesc maşina cumpărată de tatăl meu cu alta nouă.

Livrarea primei maşini nu a fost la mare distanţă de livrarea motocicletei lui Adi, detaliu care urma să mă surprindă şi să ma aducă pe negândite mai aproape de visul meu. Eram în sala de conferinţe şi la sfârşitul unei discuţii legate de un proiect pe care îl făceam pentru firma la care lucra Adi, am continuat cu subiecte generale, dintr-una în alta ajungând la maşina mea cea nouă şi la motocicleta pe care el tocmai o aştepta. Îmi reveneam cu greu din şoc şi mă uitam la domnul din faţa mea, îmbrăcat în haine convenţionale de birou, fiindu-mi aproape imposibil să mi-l imaginez în costum de piele. La momentul acela îmi era încă dificil să îi vorbesc cu „tu” în loc de „dumneavoastră” şi aş fi putut jura că nu cunoaşte alte aventuri decât cele provocate de telecomanda televizorului. De aceea îl ascultam uluită, încercând să-mi ascund o reacţie care ar fi putut fi interpretată ca impoliteţe, cum vorbea despre noua sa achiziţie, cum privirea începea să îi strălucească şi întreaga expresie să capete o satisfacţie pe care puteam doar să o intuiesc în acea perioadă. Mi-a transmis un entuziasm pe care l-am adoptat fără ezitare şi m-am trezit aşteptând cu tot atâta nerăbdare sosirea motorului alb pe care mi-l arăta în poze, visând la o plimbare deja promisă.

De aici şi până când am început eu însămi şcoala pentru carnet categoria A nu a durat decât puţin. La prima plimbare ca pasager mi-a fost la început teribil de frică, aveam senzaţia permanentă de nesiguranţă, credeam mereu că o sa cad şi mă încleştam cu mâinile de mânerele din spate. Spre sfârşitul plimbării nu eram mai puţin încordată dar microbul îşi făcea deja simţite efectele şi pe faţa mea începuse să se lăţească un zâmbet enorm, prietenii ştiu de care. Singura supărare pe care o aveam era că nu puteam să fiu eu aceea care conduce şi ca sa rezolv „problema” nu rămînea decât să îmi ascult pornirea şi să am în curând propria mea motocicletă. Şcoala am făcut-o în secret şi a fost una dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea. Alex ştia dar părinţii mei, alături de care şi locuiam de ceva timp, au aflat cu o săptămînă înainte de a mi se livra un Suzuki GS 500F nou nouţ în curte. Iniţial, când au văzut pozele şi entuziasmul meu, nu s-au speriat prea mult, dar din momentul în care a coborât fierul de pe remorcă şi s-a aşezat mirosind a vopsea nouă în curte n-au mai avut linişte. O găseau prea mare şi prea grea pentru mine şi realizaseră că a o conduce înseamă mai mult decât o joacă sau o toană.

Începusem şcoala la sfârşit de sezon şi aveam emoţii că se va instala zăpada şi nu voi apuca să mai dau examenul. Dupa un prim eşec la sală, am reuşit cu greu să mă reprogramez şi să ies cu succes din a doua încercare, în ziua de 13 decembrie, o zi friguroasă dar cu mult soare.  Avusesem numărul 13 în sală şi credeam deja că acest număr îmi aduce noroc. La exact o lună după examen aveam deja şi plasticul în buzunar, cel pe care alături de categoria B purtam cu mândrie şi litera A, aşa că am decis că în ziua norocoasă de sâmbătă, 13 ianuarie, voi ieşi prima dată cu Suzuki a mea. Adi a ales un bulevard mai puţin aglomerat pentru a face o tură care se dorea liniştită şi a venit echipat pentru a-mi trece motorul de zona aglomeată în care locuiam. Alex s-a hotărât în ultima clipă să mă însoţească cu maşina iar cum părinţii mei nu erau în oraş, Petra a completat şi ea alaiul. Mă stresa cumplit toată situaţia. Ştiam că nu am învăţat mai nimic în şcoală şi că va trebui să descopăr chiar şi cum se schimbă vitezele mai sus de treapta a doua. Şi în plus mai trebuia să mă afişez în toată stângăcia în faţa a trei perechi de ochi fixaţi în dosul meu, gata să îmi repereze orice greşeală ba chiar gata să mă vadă făcând cine ştie ce boacănă gravă.

Drumul era aşa cum am sperat, destul de liber, iar atunci când se anunţa vreun isteric venind din spate Alex avea grijă să îi blocheze calea până când considera că acesta nu mă va pune în pericol depăşind din scurt. Mai întâi am făcut câteva plecări şi opriri pentru a învăţa cum se simt frânele şi cum trebuie să plec de pe loc ca să nu mă bâlbâi la vreo intersecţie. Am ajuns încetişor pe un bulevard mai larg unde mersul uşurel pe banda mea din dreapta nu mai încurca pe nimeni. Şi totuşi în faţă se apropia încet încet o parte mai aglomerată a oraşului aşa ca am tras pe dreapta şi am decis să facem stanga pe celalalt sens de mers, spre autostradă. Într-un moment de inspiraţie Adi m-a întrebat dacă vreau să mă ajute să întorc însă momentul lui de inspiraţie nu a fost să fie şi al meu, iar mândria de a reuşi singură a fost mai puternică decât perspectiva de a mă face de râs făcând vreo manevră greşită. Am să regret întotdeauna că nu am acceptat şi am să ştiu mereu de acum înainte că o mână de ajutor nu se refuză niciodată. Trebuie să fii conştient de limitele tale, chiar dacă ţi se pare simplu ceea ce ai de făcut. Mă temeam de viraje pentru că nici asta nu învăţasem în şcoală, iar toate opturile acelea nu simţeam că m-ar fi făcut să înţeleg cum stă treaba cu înclinarea. Am pus semnal stânga şi am schimbat încet benzile ajungând până la una din trecerile peste liniile de tramvai care străbăteau centrul bulevardului. Iar mai departe nu mai ştiu ce s-a întâmplat pentru că din şocul căzăturii nu am mai reţinut nimic şi pot spune că mi-a luat ceva chiar şi până când să realizez că sunt în viaţă şi că ieşisem în ziua aceea cu motorul. Acest lucru se întampla mai târziu, în ambulanţă, locul din care încep să am vagi amintiri. Până acolo am însă relatarile celorlalţi. Se pare că în loc să încetinesc şi să fac ferm stânga la 90 de grade, am accelerat şi am luat o traiectorie la vreo 45 de grade care m-a scos rapid în afara pasajului asfaltat, aruncându-mă direct între liniile înalte de tramvai. Roata din faţă s-a opintit iar eu am aterizat nemişcată pe stânga, cu motorul căzut peste picior. Alex si Adi au oprit imediat şi au alergat să ridice namila de pe picior, temându-se că aş putea păţi ceva la acesta. Ce i-a speriat mai mult în secundele următoare era faptul că eu nu răspuneam în nici un fel la strigătele lor, în cele din urmă afişând un zâmbet năuc pe o faţă albă ca varul. Apoi au reuşit să mă aşeze în maşină iar eu în tot acest timp păream că m-am trezit. Nu mai ştiu nimic din toate acestea, îmi aduc doar aminte că atunci când cei de la salvare mi-au pus un guler în jurul gâtului am încercat să mă mişc ca să verific cât de grav e. Corpul părea să îmi răspundă şi după această confirmare m-am mai liniştit, am încercat să nu mă panichez şi să înţeleg ce căutam acolo. Alex pe de altă parte era cuprins de o spaimă cumplită, pierduse urma salvării şi nu ştia unde voi fi dusă. Cum necum am ajuns în aproximativ acelaşi timp la acelaşi spital. Eram înconjurată de oameni în halate şi devenisem conştientă, iar când au apărut Alex cu cea mică de mânuţă am zâmbit şi am încercat să ignor durerile pentru a nu speria copilul care părea de altfel destul de amuzat de situaţie. N-am putut să îl ignor pe Alex care îmi repeta într-una: „Ce-ai făcut? Eu nu vreau să te mai văd vreodată aşa” la care eu răspundeam la fel de repetitiv: „nu ştiu ce am făcut dar se întamplă, toată lumea mai cade” şi mă gândeam cu groază că nu poate toată pasiunea mea să se înfunde aici şi că nu poate Alex, cel care îmi fusese mereu alături, să ajungă să îmi impună să renunţ. Între timp eram plimbată la radiografii, un poliţist mă anunţa triumfător că am zero alcoolemie, iar ecografia nu spunea prea multe atât de curând. După ce m-au anunţat că am două coastre rupte şi am văzut că piciorul, deşi lovit, era întreg, am fost o vreme abandonată cu tot cu masă în sala de urgenţe. Alex a fugit să o lase pe cea mică cu mama lui iar eu am încercat între timp să ronţăi ceva şi să prind curaj pentru a mă ridica, lucru care îmi ieşea dar nu pentru mult timp. Nu mă simţeam tocmai în formă dar micile reuşite m-au convins că nu mai am ce căuta pe acolo şi că ar fi bine să plec acasă. Fiind accident, lucru care implica poliţia, medicii s-au arătat însă mult mai prevăzători decât ar fi făcut-o în mod obişnuit şi după ce m-au dăscălit că trebuie să mă întorc de urgenţă înapoi dacă simt orice fel de dureri în zona abdominală, au reuşit să mă sperie şi să mă convingă să mai stau câteva ore pentru a repeta ecografia şi a mă asigura că nu e nici urmă de hemoragie internă datorată vreunui organ afectat. Eram plină de încredere şi convinsă că nu va fi nimic mai mult decât coastele care şi aşa îmi dădeau de furcă. Aveam totuşi o durere în abdomen care nu avea o explicaţie prea clară. La a doua ecografie deja optimismul medicilor scăzuse şi mă uitam la ei cu dispreţ, neînţelegând de ce au feţele acelea lungi dacă eu nu aveam nimic. Şi uite aşa, păstrandu-şi o mină serioasă, m-au luat în sala de operaţii pentru a-mi introduce un „spion” în abdomen. Cele câteva ore în care fusesem conştientă de soarta mea erau deja prea mult pentru că de data aceasta am fost adormită după ce mi s-a spus, fără menajamente, că dacă găsesc lichid mă taie pe loc. Sau atât mai ţin eu minte, împreună cu un puternic tremur al picioarelor; se pare că îmi cam pierise şi mie încrederea. M-am trezit vomitând într-o sală ce am bănuit a fi reanimarea. Nu ştiam ce e cu mine şi instinctiv, aşa cum văzusem eu în filmele de război am întins mâinile să îmi verific picioarele. Am adormit din nou înainte să îmi dau seama ce lipsea. Când am deschis din nou ochii supriză! Două feţe palide şi familiare stăteau la capătul patului: erau părinţii mei care, după o noapte în care traversaseră ţara pentru a se întoarce de urgenţă în Bucureşti, mă întrebau ei pe mine, de parcă aş fi avut cum să ştiu, ce am păţit. De la ei am aflat că nu mai aveam splină. Nu m-am speriat şi mi-am zis că totul e ok atât timp cât trăiesc şi cât am încă toate membrele la locul lor pentru a mă bucura de pasiunea care nu mă părăsise nici acum.

A urmat o perioadă lungă în care privirea mea către motociletă a fost definită de o tristă melancolie şi un nespus dor. Alex era foarte ferm în a-mi nega orice relaţie viitoare mai apropiată de atât iar eu îmi acuzam deseori soarta şi greşeala care tăiase din mine nu doar splina ci şi speranţa de a mai conduce vreodată. Degeaba îmi spunea Adi că trebuie să am răbdare şi că timpul este aliatul meu, eu nu îl credeam şi continuam să fiu tristă şi pesimistă.

Că avea dreptate nu mai este cazul să spun. Că Alex a cedat în cele din urmă şi a acceptat să revin pe motor, pe o motocicletă mai mică – o Honda CBR 125 – a fost deja un prim semn că exageram. Iar dacă la aproximativ un an jumătate de atunci mă îndreptam pe prima mea iubire, Suzuki sau Loona cum îmi place să o alint, cu ochii aproape în lacrimi de bucurie către Alpi deja nu mai era meritul meu, ci meritul unei frumoase iubiri şi înţelegeri care ne leagă şi sper că ne va lega mereu. Iar în acea zi ne îndreptam împreună către locul de întâlnire a 30.000 de oameni purtaţi de aceeaşi pasiune pe care eu o trăiesc din plin iar Alex, cu sufletul său uriaş, nu încetează să o înţeleagă, uimindu-mă zi de zi.

În episodul următor vă voi povesti cum este la Garmisch în perioada uneia dintre cele mai mari întruniri moto.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008