Mai rămăseseră două-trei zile de petrecut pe acolo dar din păcate memoria omului e scurtă iar, dacă tot vorbeam de normal, a mea e şi mai scurtă decât una normală. Nu am mai apucat să scriu nimic în acele zile aşa că nu îmi rămâne decât să lipesc frânturi pentru a crea un mozaic al ultimelor zile. Nu vom uita de vizita la Hundertwasserhaus, minunatul complex de construcţii ce respectă liniile naturii, de cafeaua băută la una din cele mai de pretenţioase cafenele din oraş, acolo unde chelnerii sunt doamne scorţoase cu studii superioare iar frişca naturală îţi este adusă separat pe farfurioară, sau de caii pe care am fi putut să îi vedem dacă ar fi fost deschis la Şcoala Spaniolă de călărie (i-am întâlnit întâmplător pe stradă şi erau într-adevăr superbi). Nu îl voi uita nici pe Alex ţopăind în mijlocul unui restaurant italienesc, sub privirile uimite ale celorlalţi, din cauza unui cârcel, deşi el cred că ar vrea să uite. Nu vom uita starea de bine şi de trai îndestulat pe care ţi-o dau magazinele lor, între care unul situat în apropierea domului depăşea prin mărfurile sale orice imaginaţie. Aşa cum nu vom uita de lungile plimbări prin frigul şi liniştea iernii, de lumea adunată în jurul căbănuţelor cu punch, de mirosul de castane coapte sau de scorţişoară şi de felul în care soarele galben al iernii lumina extraordinarele clădiri ale Viennei.

Sunt amintiri greu de descris, momente trăite şi lucruri văzute care s-au acumulat şi s-au transformat într-un sentiment, sentiment pe care îl trăim de fiecare dată când miroase a scorţişoară. E dorul de Viena.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal.

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2001 – ianuarie 2002

]]> http://lumeamare.ro/2010/01/01/ultimele-zile-in-viena/feed/ 1 http://lumeamare.ro/2009/12/31/de-anul-nou-pe-strazile-vienei/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=de-anul-nou-pe-strazile-vienei http://lumeamare.ro/2009/12/31/de-anul-nou-pe-strazile-vienei/#comments Thu, 31 Dec 2009 06:30:19 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=3193 Viena cu parfum de scorţişoară (8)

31 decembrie 2001

Ultima zi din an am început-o la cumpărături diverse. Ne descoperisem deodată mai bogaţi, după ce văzusem că merge să scoatem bani de pe un card de care uitasem. Ne-am întors acasă cu multe pungi şi bineînţeles cu nimic de mâncare; ca de obicei, magazinele se închiseseră înainte de a apuca să ne dezmeticim. Am încropit nişte paste cu sos şi apoi am început să ne pregătim pentru noaptea lungă pe care urma să o petrecem pe străzile oraşului. Era pentru prima dată când aveam parte de un revelion pe stradă. Nu mai aveam răbdare să aşteptăm aşa că pe la 6 ieşeam deja pe uşă întrebându-ne ce vom face oare în atâtea ore câte ne mai despărţeau de miezul nopţii. Pe stradă era aglomerat şi plin de maşini, premieră de când ajunsesem în Vienna! Iar imediat ce am ajuns pe bulevardul pietonal către Stephan am fost surprinşi de ceea ce am găsit. Deabia dacă se întunecase şi lumea ieşise să se distreze! Erau atât de mulţi oameni încât ai fi putut crede că e vreo manifestaţie dacă nu ar fi avut pahare în mâini şi nu ar fi duduit muzică şi trompete cu sunete ascuţite de peste tot. Mulţimea se deplasa în coloană, râzând sau dansând iar costumaţiile erau care mai de care mai haioase: pălării de clovn sau în formă de purceluşi.

O mulţime de chioşcuri, fiecare cu ritmurile sale, te trăgeau de nas cu mirosurile de diverse bunătăţi, aproape ne părea rău că mâncasem. Am început totuşi cu nişte castane pentru că miroseau irezistibil şi am dat pe gât o tequilla ca să nu îngeţam. De la Stephan, luaţi arecum de val, am ajuns în piaţeta Freyung unde erau deja concerte şi oameni de diverse vârste cântau şi ţopăiau în mod contagios. Tot aici am întâlnit ceva mai deosebit: punch srilandez. Între pieţele unde erau instalate scene pentru concerte, mai erau amenajate un fel de ringuri sau mini discoteci unde lumea dansa nestingherită. Ne-am continuat traseul ajungând la primărie unde ne-am amestecat din nou în marea de oameni voioşi şi săltăreţi. De acolo ne-am mai întors la Stephan dar nu am zăbovit prea mult pentru că era mult prea gălăgie, mult prea multe pocnitori şi apăruseră destul de multe personaje cu feţe ciudate. După ce am savurat o clătită,  ne-am dat seama că mai erau încă două ore şi ne era destul de frig aşa că am hotărât să ne găsim un acoperiş. Am intrat la întâmplare pe o străduţă unde am dat de un restaurant foarte interesant, amenajat într-un subsol împăţit în foarte multe încăperi, ca o pivniţă labirint. Nu era pretenţios dar se pare că avea un anumit tip de clientelă, alcătuit mai ales din persoane mai în vârstă, dovadă vie a faptului bătrâneţea nu te împiedică să te distrezi. Erau cu toţii simpatici şi frumos gătiţi, căntau la acordeon şi râdeau.

Am stat acolo până la 11:30 şi nu am uitat să ciocnim şi la 11:00, ora 12:00 în România. Când am ieşit ne întrebam încă unde am prefera să ne prindă anul nou. A fost să fie primăria, fără prea multe deliberări. Am luat o şampanie mică cu o inimioară verde ataşată şi două pahare de sticlă (pe care le mai avem şi acum) ca să avem ce ciocni. Ora se apopia şi se părea că cei de pe scenă nu aveau de gând să ia o pauză. Erau incredibil de mulţi oameni, cam ca în autobuzele din Bucureşti cu singura deosebire că suprafaţa acoperită era mult mai mare şi că nu mirosea urât! Se formaseră cozi mari la nişte ghişee care urmau să schimbe primii Euro din istorie. În cele din urmă a început numărătoarea inversă şi iată că am trecut şi în 2002. Aşteptările ne-au fost depăşite prin surpriză: ne aşteptam la focuri spectaculoase de artificii şi nu au fost decât focuri de amatori, dar nu ne aşteptam să dansăm împreună cu toată acea masă de oameni valsul de la miezul nopţii. A fost incredibil! După ce emoţia s-a risipit şi lumea a început să se mai împrăştie, ne-am luat un cârnat gen hot dog cu adevărat fierbinte, adică foarte picant, iar pe la 1 am pornit spre casă, odată cu foarte mulţi oameni care începeau să se retragă.

Când am ajuns simţeam că sunt acasă şi că trăiesc dintotdeauna în Viena. Am prelungit acest sentiment cu încă un pahar de şampanie savurat la lumina lumânărilor din bucătărie şi apoi am adormit cu sunet de vals în urechi.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal.

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2001

30 decembrie 2001

Pluteam în somnul acela dulce şi profund când deodată, în miez de noapte, s-a auzit un zgomot infernal, un fel de bubuitură, ceva ce semăna cu o explozie şi geamuri sparte, zgomot amplificat de şoc şi de trezirea bruscă din lumea viselor. Nu era nici o îndoială că se auzise din casă. Alex a sărit în picioare iar eu am simţit că mă fac una cu cearceaful. Spre norocul nostru am descoperit curând şi sursa: de pe un pervaz din sufragerie căzuse şi bineînţeles că se făcuse praf un ditamai vasul în care se adăpostea un ghiveci cu o floare. Nici la ora aceea dar nici mai târziu nu am putut să înţelegem cum tot acel ansamblu a făcut paşi în miez de noapte, de vreme ce geamurile de acolo nu le deschisesem niciodată (tocmai de frică) iar “monstrul” nu păruse nici un moment să stea într-o poziţie nesigură. Ne-a fost destul de greu să adormim, mai întâi din cauza sperieturii trăite şi apoi de ciudă că până la urmă, deşi fără să facem nimic, reuşisem să stricăm ceva în casa generoasei noastre gazde!

Dimineaţă un alt şoc: ochii mei lipiţi de somn s-au deshis brusc în faţa afişajului de pe cântar. Toate bunătăţile şi dulcismele austrieci se aşezaseră deja pe mine, împreună cu o tonă de remuşcări. Ca urmare am acordat mai puţină atenţie micului dejun şi după ce am ciugulit ceva în grabă, ne-am dus să ne “întâlnim” cu Klimt, la Belvedere. De data aceasta ştiam sigur că este deschis. Ce nu ştiam era că, deşi soarele zâmbea frumos afară, era mult mai frig decât în ziua anterioară.

Dincolo de expoziţia permanentă din Belvedere, pe care eu cel puţin o revedeam, mai era o expoziţie temporară cu peisaje din Italia, executate de pictori austrieci sau unguri. Nu era cine ştie ce revelaţie, singurele lucrări demne de remarcat fiind câteva picturi ilustrând vulcanul Vezuviu, surprinzătoare prin culorile şi prin modul în care era iluminate. Nu puteam să ne dăm seama dacă era meritul artiştilor sau “de vină” erau spoturile luminoase şi pereţii negri, dar aveai senzaţia că tablourile ard!

Muzeul în general era aglomerat, ghidurile de expoziţie sau audio-ghidurile trebuiau aşteptate, aşa că am pornit de capul nostru, pentru că oricum ştiam ce ne intresa cel mai tare: mult marketatul Klimt! Cel pe care îl întâlneşti în cele mai neaşteptate sau chiar nedorite locuri: pe cafea, pe porţelanuri, pe eşarfe, pe bijuterii, pe orice alt obiect care se poate vinde turiştilor maniaci. Deşi atât de popularizate, a te afla în faţa tablourilor este o cu totul altă experienţă: veşmintele construite pe trupuri fără volum contrastând cu feţe purpurii, aproape impresioniste, felul în care anumite detalii sau motive ies în relief, cromatica, acestea sunt lucruri pe care nici o fotografie, ca să nu mai vorbim de suvenir sau ambalaj, nu poate să le reproducă.

Ca un adevărat turist, Alex mi-a făcut surpriza de a-mi cumpăra o agendă cu Klimt, cee ce deşi recunoşteam că era un obiect pur şi simplu comercial, m-a umplut de bucurie. De dimineaţă constatasem că stăteam destul de prost cu banii aşa că ne-a luat foarte mult până să ne hotărâm dacă să luăm şi un album Klimt. Mi-aş fi dorit şi unul cu Schiele dar era deja prea mult…

După ce am ieşit, am coborât prin Belvedere “de jos” şi am luat tramvaiul până la primărie, ca să ne mai încălzim. La ora aceea Viena era deja invadată de purceluşi roz. Am dat de ei la toate tarabele, în toate magazinele sau în toate cofetăriile. Se prezentau în diverse dimensiuni, forme şi sexe, de la purceluşul inocent la cel obscen, cu sau fără accesorii de piele. Încă nu ştiam ce înseamnă dar am aflat mai târziu că era simbolul belşugului şi norocului pentru anul care trebuia să vină (recent a început să apară şi la noi).

Am înfruntat mai departe gerul, plimbându-ne pe străduţele din vecinătatea Votivkirsche, undeva pe lângă muzeul Freud. Nu ne-am bătut prea mult capul să găsim muzeul, ne temeam să nu fie ceva gen casa Mozart din Salzburg, aşa că am preferat să hoinărim. Am descoperit o întreagă zonă minunată, cu străduţe şi clădiri ordonate, asemănăoare ca stil celor din cartierul Belvedere. Am găsit astfel şi frumoasa biserică Servitenkirsche şi vis a vis de ea un fascinant magazin de pietre.

Tot mergând am ajuns la un moment dat la Fryung – un complex animat de clădiri medievale şi pasaje comerciale vechi. Galeria Fryung, un pasaj cu magazine de lux, este cu siguranţă una din atracţiile turistice, judecând după mulţimea de oameni care îşi făceu poze la fântâna din interior. Farmecul piaţetei era completat de trăsurile care plimbau turiştii şi care, cu foarte puţin efort de imaginaţie, te puteau proiecta într-o cu totul altă epocă.

Îngheţasem bocnă, aşa că după ce am asimilat şi acel loc, am plecat val-vârtej spre casă, având un singur gând: cartofii din cămara Petrei! Zis şi făcut dar, din păcate, am mai aşteptat vreo două ore până să devină comestibili! Spre seară am ieşit pentru o nouă plimbare în zona domului Stephan, asta după ce mai întâi am făcut un tur de ring cu tramvaiul. Deşi mai fusesem de câteva ori bune în zona domului, tot am mai descoperit străzi foarte înguste pline de mărfuri ce pot să îţi fure sufletul şi restaurante aglomerate. Am trecut pe lângă statuia lui Gutenberg, Peterskirsche şi Academia de ştiinţe. Am revenit apoi la artera principală şi am filosofat în faţa vitrinelor special amenajate pentru a expune un frumos set de sutien şi chilot de câteva sute de dolari. Viena este abundentă în două lucruri, ne-am spus atunci, cu mintea uşor degerată: arhitectură şi magazine Palmers. Iar la sfârşitul unei zile înghţate, ne-am oprit să ne consolăm cu un punch fierbinte care ne-a încălzit în mod plăcut urechile şi picioarele.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal.

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2001

28 – 29 decembrie 2001

În ultima zi la Salzburg nu am binevoit să mai scriu notiţe, poate pentru că am ajuns destul de obosită înapoi la Viena ca să mai am chef de aşa ceva. Oricum ţin minte că am mai hălăduit pe străduţe căutând mici  cadouri pentru familie, că am cumpărat pâine dulce umplută cu tot felul de nebunii şi că am întâlnit la plecare două persoane care aveau de a face cu România: primul era un recepţionist iugoslav care ştia mai bine româna decât engleza şi care a ţinut să ne trateze cu o cafea, al doilea era taximetristul trăsnet (semăna cu Bon Jovi) care pretindea că are o prietenă româncă şi care în ultima clipă ne-a spus cum o cheamă rugându-ne să îi transmitem salutări. Am zâmbit îngăduitori, probabil avusese şi el o aventură de o noapte şi îşi imagina că România e un sătuc în care toată lumea ştie pe toată lumea… De data asta în tren nu am mai avut aşa noroc, nu din cauza condiţiilor ci din cauza unui grup de tineri care fumau ca turcii.

Sâmbătă eram din nou la Viena şi ne-am început plimbarea cu Schonbrun ale cărui grădini erau dezolante, ca tot anotimpul cu pricina! De acolo am ajuns pe Mariahilfer Strasee în căutarea unei case de schimb pentru că rămăsesem complet fără bani. Nu am avut noroc, nu era niciuna, iar noi ne uitam invidioşi la toată masa de oameni care, cu mulţi bani în buzunare, “fojgăiau” în focul cumpărăturilor prin magazinele care afişau mari reduceri. După ce am străbătut kilometri cu buznarele şi burţile goale, am reuşit în cele din urmă să schimbăm tocmai în pasajul de la Operă. Şi astfel, fericiţi dar tot cu somacul gol am intrat să ne hrănim cu artă la Muzeul de artă al cărui nume îmi este după multe încercări imposibil de pronunţat: Kunsthistorisches muzeum. Înăuntru era isterie! Probabil că toată gloata întâlnită la Schonbrun se mutase aici pentru că atât de mulţi oameni pe metru pătrat nu văzusem nici la Louvre. Era şi o expoziţie temporară cu aurul faraonilor care părea foarte interesantă dar în care ne-a fost imposibil să stăm atât din cauza aglomeraţiei cât şi a aerului închis. Am preferat să vedem pe îndelete colecţia muzeului şi am admirat porţiunea de arte decorative cu ceasurile de porţelan şi vaporaşele care cântau şi se mişcau sau galeria de picturi printre care se numărau şi Titian, Velasquez, Rembrand, Veronese, Tintoretto, Archimboldo sau Breugel. Mai multe despre muzeu puteţi citi în articolul acesta: Viena – Kunsthistorisches-museum.

Am ieşit mulţumiţi în spirit dar la fel de goliţi în stomac şi cum toate magazinele erau deja închise, a trebuit să facem din nou un drum la gară pentru a ne aproviziona.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal.

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2001

27 decembrie 2001

Când ne-am trezit totul era alb, pâcla se ridicase iar munţii se vedeau în toată splendoarea lor. Ninsese abundent peste noapte, ceea ce nu împiedicase ca drumul să fie curăţat cât ai clipi de câteva ori, pentru că aşa se întâmplă în ţările civilizate. Micul dejun l-am luat într-un salon cochet, decorat pentru sărbători. Plănuisem să mergem la Hellbrunn şi după masă am vrut să ne interesăm dacă este deschis şi cum se ajunge acolo. Patronul a încercat să ne explice cum a putut el mai bine însă avea o privire îndoielnică. Ne-a spus totuşi că este deschis aşa că ne-am gândit că foarte rău nu poate fi. Poate grădinile nu vor fi cine ştie ce privelişte din cauza zăpezii dar tot merita să mergem să vedem ciudăţeniile şi jocurile unui om cam ghiduş pentru vremea lui – citisem că inventase tot felul de jocuri şi mecanisme şi că puteai să te trezeşti, când îţi era masa mai gustoasă, cu un jet de apă sub fund! Amuzaţi de aceste gânduri, am preferat să pornim pe jos. Aerul de munte şi zăpada albă ne dădeau forţă şi ne făceau chef de drumeţie. Am mers o vreme până să ne prindem că greşisem drumul dar nu ne-a părut rău pentru că zona era minunată iar de case nici nu mai vorbim…

Apoi am mai greşit de câteva ori traseul şi mie începuse deja să îmi treacă cheful de aventură, obosisem de la mersul prin zăpadă iar când ne-am trezit din nou în şosea nu mi-a mai plăcut de loc. Până la urmă, după ce am mai consultat pentru a nu ştiu câta oară harta, am reuşit să găsim drumul bun. Era pustiu şi alb, aleea era străjuită de copaci înalţi şi de un câmp mare pe care se plimbau câţiva ponei frumoşi, cu părul lung. Când am ajuns la destinaţie nu ne-a venit să credem şi deabia atunci am înţeles ce vroia să spună privirea patronului de la hotel – totul arăta ca şi cum ar fi fost părăsit de mult, vila era deschisă dar cu camere goale, grădinile erau acoperite de zăpadă, nimic nimic de văzut. Ne-am băgat cozile între picioare şi am plecat cât de repede am putut înapoi spre centru.

Şi ca să ne oferim o consolare, odată ajunşi acolo, am plătit o căruţă de bani pentru a face o plimbare, destul de nereuşită şi ea, cu trăsura. Nereuşită pentru am îngheţat bine – deşi eram acoperiţi de o pătură – iar o parte din plimbare  se petrecea pe drumul mare de lângă apă, acolo pe unde puteai foarte bine să mergi şi cu autobuzul. Vizitiul, plin de bune intenţii de altfel, încerca să indice într-o engleză austro-peltică pe unde trecem, aşa că înţelegând două din trei cuvinte tot mai mai aflat câte ceva nou.

După atâtea eşecuri, nu mai aveam decât o speranţă: să găsim ceva bun de mâncare şi să bem ceva ca să ne încălzim. Aşa că ne-am dus la Peter Keller. Localul în sine era de “vizitat”: în afară de camerele să le spunem “populare” de restaurant, mai erau la etaj câteva saloane care mai de care mai somptuoase şi cu nume interesante. Cel mai mare ere decorat foarte asemănător cu biserica de alături. Cum ar fi să mănânci având impresia că eşti într-o biserică! Pe măsura locului, preţurile erau şi ele ameţitoare dar era prea târziu să mai dăm înapoi.

La ieşire am trecut prin unul din cele mai frumoase cimitire (aşa se şi spune despre el) şi am urcat sus, în fortăreaţa oraşului. Priveliştea era incredibilă, pe de o parte munţii albi în apusul roşu, pe de alta oraşul care începea încet încet, pe măsură ce mai urcam un nivel şi se mai întuneca puţin, să îşi aprindă luminiţele. Vizita s-a încheiat cu un salon în care se mai ţin şi în ziua de astăzi concerte iar noi ne-am imaginat că trebuie să fie foarte interesant să vii seara la un concert, într-un loc atât de încărcat de istorie.

Când am coborât se făcuse târzior, aşa că ne-am întors la hotel, unde restaurantul era foare animat şi gălăgios. Tentaţi de atmosfera veselă, am rămas şi noi şi am gustat pentru prima oară şniţel cu gem de coacăze: ei bine, vă garantez că nu a fost ultima dată dar a fost şi cel mai bun mâncat vreodată!

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal.

Un articol despre Hellbrun si minunăţiile sale

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2001

26 decembrie 2001

În a doua zi de Crăciun urma să ne depărtăm puţin de Viena şi să ajungem la Salzburg. Nici nu apucasem să ne obişnuim cu oraşul şi ne pregăteam din nou de drum. Era însă cel mai potrivit moment, dat fiind apropierea Anului Nou pe care am fi vrut să îl petrecem în Viena. Ne-am descurcat la gară destul de bine iar trenul, denumit Mozart, nu avea nimic în comun cu epoca în care a trăit cel a cărui nume îl purta cu mândrie. Clasa a doua era echivalentul unei clase superioare clasei întâi de la noi, era linişte, cald, curat şi … rapid! În doar trei ore de drum, cei 300 km erau deja străbătuţi iar prânzul ne prindea în Salzburg. Pentru că habar nu aveam pe unde ne aflam şi unde era hotelul am preferat să luăm un taxi. Hotelul era departe de a putea fi numit central dar îşi merita cu brio cele patru stele! Chiar dacă se situa fix pe un drum naţional, geamurile bine izolate împiedicau zgomotul traficului să pătrundă în interior iar pe cealalată parte se aşternea liniştea unui cimitir, de a cărui vecinătate nu pomenea nici site-ul, nici vreun alt pliant. Era încă zăpadă în Salzbug dar nu era foarte frig aşa că umezeala era atotprezentă, atât în aer cât şi pe jos. Cu toate acestea am pornit vitejeşte spre prima staţie de autobuz, pentru a ajunge în centru. Autobuzul ni s-a părut destul de scump, dar oricum era mai bine decât taxiul şi la urma urmei altă soluţie nu prea aveam.

Centrul baroc al oraşului (inclus în patrimoniul UNESCO) te poate vrăji pe veci, cu imposibilitate de “recuperare”. Ne-am bucurat de străduţele înguste şi pasajele şi mai înguste, de piaţetele animate, mai mici sau mai mari, de construcţiile şi detaliile medievale, de abundenţa de vitrine cochete – decorate fermecător şi abundent de Crăciun, de târgurile şi tarabele negustorilor cu tot felul de bunătăţi. Am hoinărit încercînd să pătrundem prin toate locurile şi să le înregistrăm pe filmul foto dar mai ales pe retină şi memorie. Am vizitat casa galbenă în care a stat Mozart ca şi domul în care acesta a cântat. Casa nu îţi oferea mare lucru în afară de vechimea ei şi câteva detalii picante despre cum nu se spălau oamenii în acea perioadă, de frică să nu li se deschidă porii şi să le intre microbii! Ne-am întors apoi la o parte stâncoasă în spatele căreia se ascundea un lift şi am urcat sus pe deal, de unde puteai admira panorama. Era linişte şi zăpadă (probabil că vara era mai animat pe acolo) şi te simţeai deodata la munte – de fapt eram la munte dar pâcla zilei umede nu ne lăsa să descoperim foarte mult din frumuseţile împrejurimilor. Ne-am mai plimbat puţin prin natură dar fiindcă ni se făcuse şi frig şi foame am hotărât să coborâm şi am intrat în prima cârciumioară unde ne-am hrănit şi am băut o bere foarte bună. Mult mai liniştiţi după această trataţie am pornit în noi explorări şi am ajuns la vechea mânăstire benedictină Sf. Petru, impresionantă prin abundenţa decoraţiunilor aurite rococo şi printr-un alt amănunt: picturile nu erau pe perete ci erau pur şi simplu tablouri înrămate! Lângă ea se aflau un fel de crame (Peter’s Keller), recomandate cu căldură de Petra. Am decis să venim a doua zi să mâncăm acolo.

Între timp se înserase şi atunci când am ajuns în piaţa Alter Markt ningea deja, o ninsoare cu cei mai mari fulgi pe care i-am văzut vreodată. Printre fulgi, atât cât se mai putea observa, Alex mi-a arătat cea mai micuţă casă din Salzburg, cea mai veche farmacie şi alături, una din cele mai renumite cafenele în care ne-am şi refugiat: Tomaselli. Încep să mă tem că în această povestire voi aminti mai des de cafenele şi restaurante decât de muzee şi opere de artă şi asta nu pentru că am fi vizitat mai mult din primele decât din celelalte ci din câteva alte motive: în primul rând să nu uităm că era iarnă şi după plimbările lungi şi înfrigurate o cafea caldă într-o atmosferă deosebită putea să valoreze uneori mai mult decât toată arhitectura oraşului, apoi prin felul în care sunt amenajate, prin preparatele pe care le oferă (printre care se numără şi cafeaua întotdeauna deosebit de bună), prin oamenii din jur şi felul în care se poartă chelnerii, experienţa “cafenea” este la fel de memorabilă. Sper să fiu iertată de iubitorii de cultură pentru această exaltare în faţa unor mese, scaune şi ceşti. Spre deosebire de cafenelele din Paris, a căror tradiţie s-a transformat de multe ori într-o politică sufocantă de marketing (vezi „aici veneau artiştii x şi y” şi locurile asaltate de turişti în care produsele lasă de dorit), Austria reuşeşte să păstreze clasa şi atmosfera unor astfel de locuri cu iz istoric. Cafeneaua Tomaselli, prima din oraş, născută în 1703, încă un loc din Salzburg ce marchează viaţa lui Mozart, îţi oferă o căldură şi o atmosferă de epocă în care intri foarte uşor. Asta nu înseamnă că austriecii sacrifică afacerile pentru atmosferă, dar ştiu atragă turiştii cu gust, în ambele sale înţelesuri. Ca să dau un exemplu, unul din cele mai scumpe restaurante din Viena este cel de vis a vis de domul St Stephan, de unde poţi admira acoperişul acestuia. Sau “Sky bar” – alt bar plin de fiţe de la geamul căruia, de asemenea, poţi vedea acelaşi acoperiş. Revenind la Salszburg, în Tomaselli, ca să se asigure că vei gusta nu numai din cafea şi atmosferă ci şi din prăjiturile delicioase, o doamnă drăguţă se plimba printre mese cu un platou de bunătăţi care mai de care mai apetisante, din care puteai să îţi alegi ce vroiai şi cât vroiai … cu condiţia să plăteşti, bineînţeles!

Când am ieşit de acolo ninsoarea stătuse şi am putut astfel să mai lingem (vorba francezilor) la vitrinele magazinelor închise după care am plecat spre hotel. Am incheiat seara în stil romantic, cu o baie înspumată pe care am împărţit-o cu ghionturi şi cu un pahar de vin roşu bun.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal.

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2001

A doua zi nu era cine ştie ce veselie pe străzile Vienei. Poate prin case da, pentru că acolo erau cu siguranţă toţi cei ce nu ieşiseră afară, adică majoritatea locuitorilor. Deabia dacă vedeai vreo fiinţă şi aceea arăta mai degrabă a turist. În parcul din faţa Karlskirsche era o atmosferă dezolantă, provocată de gheretele părăsite ce fuseseră parte a târgului de Crăciun. În plus, peste tot în oraş, pentru a le proteja de frig, multe statui erau acoperite; şi dacă la asta adăugai lipsa florilor şi a ierbii, pustiul de pe stadă şi înveleai totul într-un strat de aer îngheţat ai fi putut să fii destul de repede dezolat! Nu însă şi noi doi, românaşi verzi, puşi pe una şi bună: să profite cât pot de ocazie că cine ştie când va mai fi alta….

Oricum, nu venisem să ne uităm la oameni ci mai degrabă la ceea ce au făcut ei frumos: cum ar fi superbele clădiri de pe Argentinierstrasse. Totul atât de curat, riguros dar totodată frumos ornamentat, cu statui care ţin pe spate balcoane şi atâtea alte ornamente sau culori plăcute ochiului. Am ajuns la palatul Belvedere sperând ca, printr-o minune, să fie deschis. Cu siguranţă însă că nu era ziua minunilor. “Data viitoare” ne-am spus şi ne-am întors pe altă parte şi am pornit în căutarea caselor proiectate de Otto Wagner. În drum spre acestea am intrat la Secession pentru a vedea fresca lui Klimt. Alex a fost puţin confuz, întrebându-se ce fel de muzeu e ăla în care intri ca sa vezi doar o frescă…

De acolo am luat-o aiurea pe străduţe şi cum necum ne-am trezit pe Mariahilfer Strasse, renumitul bulevard de shopping, închis şi el tot. Am vrut să îl duc pe Alex la unul din restaurantele de pe lângă hotelul în care stătusem, dar surpriză! Era şi el închis. Am pornit din nou în Ring când ne-am trezit în atunci noul construit MQ – museum quarter. Nu îmi venea să cred ce se înălţase acolo – ultima dată când fusesem în Viena era o doar o zonă în renovare şi acum, iată complet terminat un complex de clădiri într-o curte interioară gigant. Nu ne-am fi prins niciodată de existenţa lor dacă nu ne-ar fi adus acolo întâmplarea şi curiozitatea pentru zidurile de cărămidă roşie. Şi mai mult de atât mai era şi deschis. Am intrat în Leopold, un muzeu de artă modernă, deşi eram cam rupţi de picioare. Am văzut multe lucrări deosebite şi m-am bucurat cu maximă recunoştinţă de întâlnirea cu şocantul Egon Schiele şi alte nume de care poate nu auzisem până atunci, dar care îmi cucereau ochiul tablou după tablou. Picioarele au trecut pe locul doi, şi mi-am adus aminte de ele abia la ieşire. Era deja întuneric şi târziu când am traversat strada şi parcul celor două muzee, cu statuia Maria Theresa în mijloc. Locurile libere din tramvaiul încălzit au fost o binecuvantare după o zi de plimbare, iar ritmul său legănat pe şine s-a transformat într-un cântec de leagăn perfect.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal.

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2001

Am lăsat prada acasă şi am pornit la plimbare, dat fiind că mai aveam câteva ore bune la dispoziţie pentru hoinăreli. Am mers pe jos spre centru admirând, dacă se poate spune aşa, liniştea de pe străzi, simţind aproape tihna nevăzută din case. Am admirat si brazii frumoşi, perfecţi, frumos aliniaţi, mai mare dragul să alegi (nu ca din maldărele jalnice de la noi) şi ne-am zgribulit la vederea cunoscutelor reclame la Triumph – cum să nu ţi se facă frig când umbli aşa dezbrăcată pe nenumărate panouri?

După ce am vizitat Hofburg (vizită pe care o puteţi şi voi face acum, aici) am intrat în Stephansdom, unde se pregătea un concert. Ne-am gândit că ar fi frumos să ascultăm un concert în ajun de Crăciun, dar pregătirile durau şi durau iar frigul pătrundea tot mai mult în oase. Iar când a început am constatat că nici măcar nu se auzea prea bine până în spate – unde găsisem noi un loc şi după ce am stat atât cât să nu arate a dezertare, am pornit cu paşi rapizi spre primărie. Speram să mai prindem târgul de Crăciun, care era în ultima lui zi şi se închidea ca tot restul, în faţa noastră! Am apucat totuşi să bem un punch fierbinte, cu multe fructe în el, de la unul din puţinele chioşcuri de lemn care mai erau deschise şi să ne luăm nişte turtă dulce pentru mai târziu. Se întunecase deja, copacii erau plini de luminiţe, primăria gigantă era superb luminată iar gerul, ca să nu se lase mai prejos, sclipea şi el.

Notă din prezent: în prima mea vizită la Viena apucasem să văd târgurile de Crăciun în perioada lor maximă de expansiune iar acum eram puţin tristă că le-am pierdut. Ne-am promis că vom reveni, ceea ce am şi făcut, în iarna anului 2007. Apoi am introdus-o şi pe Petra cea mică în minunata atmosferă, în 2008. Despre cum e să mergi cu copilul la Viena am scris deja aici. Despre week-end-ul petrecut acolo în 2007 nu am apucat să povestesc. Poate voi insera amintiri şi din această experienţă, pe parcursul acestei povestiri.

Să revenim deocamdată la 24 decembrie 2001, în faţa primăriei din Viena. De unde am luat cele două tramvaie spre apartament şi, odată ajunşi, ne-am pus la dezgheţat sub duş. Alex a împachetat frumos cadoul ca să îl punem sub brăduţ, apoi am pregătit masa şi am aranjat în sufragerie. Chiar dacă ne consolam cu gândul că vom avea mai multe zile de petrecut în Viena, ne lipsea atmosfera de sărbători de acasă, ne lipseau ai noştri.

Nu cred că un Crăciun adevărat poate fi sărbătorit departe de familie, oricât de frumos sau exotic ar fi locul în care ne aflăm. Ne place şi ne dorim mult să călătorim, însă nu aş mai repeta acea seară. Noi suntem deja o familie, aşa că reuşim să ne simţim bine oriunde am merge, dacă îndeplinim minima condiţie de a fi împreună. Există însă momente în care realizezi că numărul sărbătorilor petrecute alături de părinţi poate fi numărat, că pentru ei eşti cel mai important om de pe pământ – şi de multe ori nu poţi înţelege asta până nu ai propriul tău copil. Poate unii dintre noi sunt mai înţelepţi însă noi, în tinereţea şi iubirea noastră autosuficientă, ne îndreptasem cu maxim elan spre Viena şi ne prinsese Crăciunul într-un oraş care ne demonstra importanţa familiei, un oraş care îşi lăsa turiştii singuri pe străzi sau în faţa magazinelor închise. Şi asta pentru că Sărbătorile se fac acasă, nu la ghişeu sau casa de marcat. În acea seară am înţeles că acasă ar fi putut fi oriunde, nu neapărat în România, atât timp cât la paharul de şampanie ne-ar fi însoţit şi cei dragi.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2001

Am ajuns în Viena în momentul în care scorţişoara era la mare cinste. În anul 2001 la şi la foarte mare apropiere de 2002, Viena se parfumase cu scorţişoară, iar acest minunat parfum ne va rămâne în amintire ca un simbol olfactiv al oraşului. Bineînţeles alături de alte mirosuri de vacanţă şi iarnă: cafea, punch, cârnaţi…

Am observat că dincolo de micile plăceri culinare sau de îmbogăţirea spirituală de care ai parte într-o călătorie – prin infuzia de artă, arhitectură şi istorie – mai câştigi un lucru: simpla bucurie a plimbării. Plimbarea ca atunci când erai în liceu şi învârtitul în jurul blocului putea fi un adevărat deliciu, mai ales dacă te ţinea cineva de mână… Plimbarea simplă fără nici un alt scop decât acel de a fi cu cineva, undeva, pentru cât mai mult timp posibil. Nu este decât o scurtă revenire la tinereţea cu lipsa ei de scopuri şi de obiective, cu sentimentul timpului câştigat în mod paradoxal prin … a pierde vremea!

Şi, fie că ne propusesem asta sau nu, programul de iarnă al Vienei ne-a obligat de multe ori să hoinărim aiurea pe străduţe destul de goale, să ne uităm la vitrinele magazinelor închise şi să dormim dimineaţa după pofta inimii. Plecasem dintr-un Bucureşti superaglomerat, cuprins de furia cumpărăturilor de Craciun, cu blocaje pe stradă şi atmosferă sufocantă în magazine, şi ajusesem la Viena unde domnea liniştea şi vacanţa, unde duminica nu era nimic deschis iar în timpul săptămânii magazinele închideau la 6 seara. Pe parcursul întregii perioade am avut deseori surpriza să nu avem de unde să ne luăm o pâine şi a trebuit să ne planificăm foarte bine cumpărăturile de cadouri pentru a nu pleca cu mâinile goale. Fără alte comentarii inutile, acolo oamenii îşi respectă duminica, îşi respectă sărbătorile şi, fiindcă au atât de multe opţiuni, nu e nevoie să se strivească în magazine pentru a cumpăra un cadou sau bunurile strict necesare.

La plecare, tot din cauza aglomeraţiei din Bucureşti, am preferat să luăm un taxi cu două ore mai devreme (precauţie puţin exagerată aş zice). Am ajuns în gară iar gerul ne-a direcţionat cu bagaje cu tot într-un MacDonalds aglomerat unde am stat cât de mult am putut pe langa o cafea, până s-a tras trenul. Cuşeta acestuia era mult mai bine decât sperasem, mică dar curată şi bine compartimentată şi fiindcă cel mai tare mă temusem de frig – foarte călduroasă. Prea călduroasă – am avut momente în timpul nopţii când am avut senzaţia că ne sufocăm! M-am bucurat de drumul lung pentru ca aşa am simţit că recuperez o bună parte din somnul restant al ultimelor două săptămâni de muncă. Am stat destul de mult pe la vamă – de’, era pentru ultima oară cand te puteau căuta la vize şi s-au străduit să o facă în aşa fel încât să ţinem minte: cu mult calm şi deosebită încetineală! Astfel am pierdut anumite legături pe şine şi pentru că traficul ferovier nu e ca în intersecţie atunci când nu funcţionează semafoarele (adică la mica înţelegere), uite aşa am întârziat vreo patru ore bune.

Când am coborat în gară la Viena, am avut emoţii că nu o voi mai recunoaşte pe Petra. Nu vroiam să fac presupuneri dar era foarte probabil ca şi ea să îşi aducă aminte de faţa mea tot atât de mult pe cât îmi aminteam eu de a ei aşa ca putea fi puţin jenant. Emoţiile au fost neîntemeiate totuşi pentru că ne-am recunoscut imediat. Şi ea şi prietenul ei erau destul de grăbiţi, trebuiau să ajungă în aceeaşi zi în Germania iar vremea era destul de neprielnică, aşa că ne-au luat de o aripă, ne-au arătat in grabă magazinul gării deschis non stop (aveam să înţelegem mai târziu valoarea informaţiei), ne-au suit în maşină şi ne-au dus la apartament. Pe drum Petra ne-a achiziţionat şi o harta şi nişte bilete de transport, ca să avem de prim ajutor până ne dezmeticim şi înţelegem unde suntem.

Apartamentul ei era destul de aproape de Operă, deci de centru. Mergeai drept pe bulevard şi dacă nu îngheţai până la capătul lui, treceai de Karlsplaz şi ajungeai la Operă. De acolo puteai să îţi continui drumul tot înainte până la St Stephan şi uite aşa, vedeai deja o parte din frumuseţile centrului. Pe toată perioada şederii noastre în Viena am avut însă “baftă” de un ger din ăla ca în poveşti: de crapă pietrele sau, dacă pietrele sunt durabile ca orice lucru bine făcut în Austria, îţi crapă faţa, nasul şi alte părţi expuse direct la aerul îngheţat. Astfel, deşi în prima zi ne-am încumetat la o plimbare lungă pe jos, în zilele următoare a trebuit să învăţăm să folosim metroul, tramvaiele şi de ce nu, cafenelele şi opririle dese la o cană cu punch pentru a ne mai încălzi. Cu mijloacele de transport în comun ne-a luat vreo două zile să ne lămurim cum vine treaba, ceea ce înseamnă un record importat asigurat de mintea descurcăreaţă a lui Alex, pentru că în celelalte două vizite pe care eu le făcusem în Vienna anterior, acest mister a rămas nedezlegat. Vai ele picioare (când nu au cap)!

Ne părea rău că nu apucasem să stăm mai mult cu Petra şi fusese totul aşa de “în zbor”. Pe de altă parte ne miram cu câtă uşurinţă şi încredere ne lăsase pe mână apartamentul ei cu tot ce era înăuntru. La urma urmei era casa ei, cu tot ce îi trebuie unui om, cu dulapuri pline de haine sau cărţi, cu fotografii cu familia sau prietenii, cu băuturi fine în bar, cu porţelanuri scumpe la bucătăie, cu frigiderul şi cămara pline de bunătăţi – avusese grijă să avem inclusiv pâine! Dincolo de asta ne aranjase şi un pom mic de Crăciun, o coroniţă cu lumânări şi un candelabru tot cu lumânări în bucătarie. Trebuie să spun că o văzusem de două ori în viaţă – să mai zică cineva că austriecii sunt reci!

Apartamentul era foarte aerisit şi simplu … ai zice la prima vedere! Însă bucătăria avea tot ce vroiai şi ce nu vroiai, inclusiv maşină de spălat vase – altă cunoştinţă dobândită alături de folosirea mijloacelor de transport – iar sufrageria combina 2 canapele moderne şi un fel de bibliotecă “perete” pe sistem de cuburi, cu piese de mobilier foarte vechi. Petrei îi plac amenajările înterioare şi mobilierul sau orice alte detalii vechi, pasiune pe care o ghiceai nu numai prin felul în care îşi aranjase în casă dar şi prin nenumăratele albume de decoraţiuni şi amenajări pe care le avea în bibliotecă. Felul în care ne-am simţit acolo a oscilat între două extreme: confortul deosebit şi binele la care te înveţi imediat şi la polul opus teama permanentă de a nu deranja sau strica ceva. Din fericire, a dominat mai mult sentimentul de alint şi răsfăţ.

Citeşte continuarea aici

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2001