Despre mânăstirea de la Bârsana v-am mai povestit şi în prima zi şi vă amintiţi că mi-am promis să revin.

Aşadar, după un drum superb pe lângă dealuri şi câmpuri pline de păpădii, iată-mă din nou aici, într-o zi plăcută cu nici prea mult soare dar nici prea mulţi nori, dorind să aflu puţin mai multe despre istoria acesteia.

Cumpăr un pliant de la magazinul aflat chiar sub clopotniţă care este totodată şi poartă de intrare, mă aşez pe o băncuţă şi citesc.

Povestea începe cu Bârsana, satul vechi de pe Valea Izei atestat începând cu 1326, locaş a mai multe mânăstiri sau centre monahale: una era pe Valea Slatinei, alta pe dealul Humâna sau Valea Mânăstirii. Mânăstirea de pe Valea Slatinei a fost un centru important al ortodoxiei, dar se pare că din ea doar biserica veche, aflată acum în sat şi inclusă în patrimoniul UNESCO, a mai fost salvată. În anul 1791 mânăstirea a fost desfiinţată dar credincioşii au mutat biserica în vatra satului, în anul 1806.

Mânăstirea „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli” era aşezată într-un loc pitoresc, bine gospodărit, cu livezi, fâneţe şi arături. Tot acest spaţiu a fost confiscat după cel de-al doilea război mondial iar pământurile s-au dat pentru construirea de locuinţe. Norocul sau voinţa divină a păstrat totuşi liber locul pe care s-a ridica mânăstirea de astăzi. După multe încercări la care a fost pusă ortodoxia, mai întâi ameninţată de Imperiul Habsburgic, apoi de comunişti, reînfiinţarea acestei mânăstiri nu a putut începe decât după 1989.

Am sărit multe detalii pe care nici eu nici şi voi nu le-am fi reţinut, însă merită amintit numele Filofteia Oltean, cea care se pare că a vegheat lucrările cu un ochi artistic deosebit, oferindu-ne un univers în mijlocul căruia pot eu acum, ca simplu turist, să mă simt atât de bine!

Ridic ochii pentru a nu ştiu câta oară încercând să cuprind cât mai mult din frumuseţea locului şi fiind în continuare uimită de cum pot câteva femei (din ce am aflat în obştea mânăstirii nu se pot număra cu mult peste 10) să facă acest loc să arate atât de bine, atât de îngrijit. Nimic nu e în plus, nimic nu e nepotrivit. Clădirile îţi dau senzaţia de siguranţă, de trăinicie şi păstrează lemnul şi piatra de râu ca materiale principale, continuând astfel tradiţia maramureşeană. Acoperişurile înalte de lemn cu poale dublă, terasele deshise, aleile mărginite de flori, totul dovedeşte un simţ artistic fără cusur şi o armonie perfectă cu natura.

De fapt, ceea ce simt atunci când privesc în jur are mai puţin a face cu admiraţia ci seamănă mai mult cu bucuria care mă cuprinde atunci când admir peisaje încântătoare de pe vârful unui munte. E felul meu de a intra în contact cu acel ceva ce se află deasupra lumii, deasupra înţelegerii noastre. Nu îmi explic de ce şi cred că v-am mai spus asta, dar nu simt niciodată acelaşi lucru într-o biserică.

(Intermezzo: aţi observat că tot mai multe mânăstiri sunt prezente pe internet? Iată că şi Bârsana e aici: manastireabarsana.ro)

După incursiunea în acest univers, simt că voi avea o zi specială şi aşa se şi dovedeşte a fi. Nu se întâmplă nimic spectaculos dar lucrurile curg firesc, ca şi cum ar fi aranjate de undeva de dincolo de raţiune. Titlul acestui serial cu poveşti din Maramureş nu e „magic” de dragul cuvintelor ci pentru că aşa am simţit toată călătoria. Dar despre aceasta mai povestim în episoadele următoare, săptămâna viitoare.

Episoade anterioare:

Maramuresul magic 1

Maramuresul magic 2

Maramuresul magic 3

Maramuresul magic 4

Noi am vizitat Bisericuța dintr-un lemn chiar în ziua de Paști, la întoarcerea din minivacanţă organizată cu această ocazie. Îndreptându-ne spre Râmnicu Vâlcea, am văzut indicatorul spre mânăstire și am hotărât să ne abatem puțin de la drum și să vedem despre ce e vorba. Aceasta se află în comuna Frâncești, județul Vâlcea, și este greu de ratat întrucât drumul te aduce chiar în fața intrării.

Bisericuța dintr-un lemn se află la poalele unui deal împădurit. Chiar sub ea a fost ridicată mânăstirea propriu-zisă, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, cunoscută mai degrabă drept Mânăstirea dintr-un lemn. Biserica de piatră a mânăstirii adăpostește cu grijă celebra icoană a Maicii Domnului, descoperită în scorbura stejarului din care a fost ridicată bisericuța dintr-un lemn. Încă de la intrarea în incinta mânăstirii vedem anul 1845 scris deasupra celei de-a două porți. De aici, totul este vechi.

Traversând mânăstirea de maici, ieșim pe o poartă şi mergem deasupra acesteia. Peisajul este de poveste şi bisericuța mică, de culoare neagră, are în jur stejari seculari falnici. A fost construită integral din lemnul unui stejar secular, chiar pe locul acestuia. Până și cuiele și elementele de îmbinare sunt făcute tot din lemn. Se spune că a luat ființă în secolul XVI, iar prima însemnare despre acest loc sfânt o avem de la diaconul Paul de Alep, care a călătorit în Țara Românească la mijlocul secolului XVII. Acesta povesteşte că un localnic a găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular și aceasta l-a îndemnat să construiască o biserică din lemnul acelui arbore. În interiorul ei sunt expuse icoane din lemn, unele foarte vechi, care privite în lumina abia întrezărită a lumânărilor facilitează trecerea călătorului înapoi în trecut.

Bisericuța este păstrată în formă ei originală, în jurul ei fiind o mică grădină în care sunt îngropate maicile mânăstirii. Ea este o mărturie a tradiției, precum și icoana Maicii Domnului, considerată miraculoasă și care impresionează prin dimensiunile sale, înaltă de 1,5 m și lată de 1,1 m. Dintre mai multe teorii referitoare la originea acesteia, cea mai plauzibilă este aceea care spune că ar fi fost realizată la Bizanț sau Muntele Athos înainte de secolul XV. Cum a ajuns în scorbura acelui stejar rămâne un mister.

Fiindcă era chiar duminica de Paști a fost destul de multă lume și destul de multă agitație şi nimeni nu se uita le persoana de lângă. Noi am profitat de acest lucru. Am găsit o ușiță care urcă la clopote și am profitat o clipă de liniștea de sus, admirând în același timp și mânăstirea, și bisericuța, și stejarii seculari.

Impresii scrise de: Octavia Borteș

Perioada: aprilie 2010

Deşi nu percep întregul adevăr atunci când sunt pe drum, tocmai această lipsă a perfecţiunii este un semn al faptului că sunt viu.

A fi în continuă mişcare îmi aduce spiritul lui Dumnezeu mai aproape. Acest spirit este viaţa.”

Citat de pe siteul Abaţiei din Melk.

Dacă treci prin Austria este imposibil să ratezi Abaţia din Melk. Aflată la înălţime, poate fi văzută uşor de pe autostradă şi chiar dacă nu ai auzit niciodată de ea (deşi e imposibil să nu fi citit Numele Trandafirului lui Umberto Eco sau măcar să fi văzut filmul) vei dori să te opreşti şi să o vizitezi. Noi am ales să facem mai mult de atât. Am poposit în micul oraş Melk, aflat chiar la poalele mânăstirii, pe malul Dunării, pentru o noapte. Plecând din Arad am ajuns la Melk chiar la timp pentru a reuşi şi o mică vizita, e drept că destul de grăbită, spre sfârşit de program (nu recomand, mai bine să o lasaţi pe a doua zi).

Mânăstirea e la fel de impresionantă pe dinăuntru sau în grădinile din jur, pe cât se arată de la distanţă. Sunt foarte multe aspecte care te lasă fără comentarii:

- Istoria şi vechimea ei. Leopold I, care se stabilise în castelul din Melk, a cedat reşedinţa sa ordinului monahal benedictin în 1089 şi de atunci călugării au trăit şi au slujit în acest loc fără întrerupere, urmând regulile Sfântului Benedict. Melk a fost permanent un important centru cultural şi spiritual al Austriei. În secolul 12 a fost fondată şcoala (există şi în prezent) iar una dintre cele mai mari biblioteci ale lumii s-a găsit tot aici (puteţi să o admiraţi).

- Îmbinarea dintre vechi şi modern, dintre trecut şi viitor, dintre arhitectura barocă sau decoraţiunile abundent aurite ale bisericii şi prezentarea istoricului acestui loc prin cele mai actuale mijloace, prin reprezentările conceptuale şi artistice avangardiste din camerele imperiale. Melk oferă astăzi una dintre cele mai moderne expoziţii , prezentă într-o abaţie, din întreaga Austrie. Proiecţiile, animaţiile computerizate şi manifestările artistice contemporane te iau cu siguranţă prin surprindere.

Această deschidere spre nou se regăseşte şi în activităţile culturale ale şcolii, locul în care s-au pus în scenă spectacole precum Jesus Christ Superstar, Hair, Carmina Burana, Don Quichote etc

- Priveliştea de pe terasă, atât cea asupra Dunării şi zonei deosebit de pitoreşti cât şi asupra liniştitului oraş din vale.

- Grădinile, curţile interioare, fântânile, foişorul în care ţi-ai dori să bei un ceai, dacă nu ai fi pe final de program.

De la mânăstire am coborât spre oraş, în căutarea unui loc în care să ne odihnim peste noapte. Am ales Weisses Lamm, o pensiune centrală cu preţuri prietenoase, având camere cu 1, 2 sau 3 paturi. Restaurantul a fost şi el la înălţime iar berea rece şi bună.

Şi pentru că de noapte ne mai despărţeau încă nişte ore bune de lumină, am pornit la pas pe străzile a căror linişte era parcă în ton cu regulile Sfântului Benedict şi cu spiritualitatea locului, în timp ce lumina aurie a apusului punea şi mai mult în valoare frumuseţea mânăstirii.

Am încheiat în mod magic seara, cu picioarele în Dunăre şi cu ochii la edificiul frumos  luminat de pe culme.

“Trăim în această lume de la naştere până la moarte şi între timp viaţa ne oferă bucurii şi supărări, succese şi eşecuri, dragoste şi ură, începuturi şi sfârşituri”…

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2007

Articole similare: în categoria Sacru

Distanta Arad Melk: 600 km, pe autostrada A1

Pensiunea la care am stat:

Weisses Lamm

Linzerstraße 7

Tel.: +43(664)2315297

E-Mail:: pension.weisses.lamm@hotmail.com

www.pension-weisses-lamm-melk.at

Program de vizitare

Aprilie si Octombrie: 9:00 a.m. – 4:30 p.m

Mai – Septembrie: 9:00 a.m. – 5:30 p.m

Noiembrie – Martie: vizite posibile numai cu programări prealabile la tours@stiftmelk.at

Site: www.stiftmelk.at

Naşterea lui Isus şi sacrificiul său au schimbat faţa lumii; creştinismul, religie care a condamnat violenţa, lăcomia, incestul, invidia, minciuna, lenea, înşelăciunea, desfrâul şi a propovăduit milă şi dragostea faţă de aproapele, modestia, iertarea, acceptarea părţilor negative ale existenţei ca pe crucea de care nimeni nu scapă, a fost răspândit de apostoli şi discipoli din toate ţările Europei, plătind cu viaţa pentru că au ales calea învăţăturilor sfinte.

Sfântul Iacov, Santiago în spaniolă, născut în Palestina, a călătorit în Galiţia pentru a predica Evanghelia. Întors la Ierusalim a fost martirizat (44 d.H.). Discipolii săi,Teodor şi Atanasie, s-au hotărât să îi aducă trupul în Galiţia, pentru odihna veşnică. În ciuda greutăţilor au ajuns în final pe locul actualei catedrale; în jurul unui mormânt s-a născut un oraş în N-V Spaniei. În secolul al IX lea un pustnic ar fi fost condus la acest loc de o lumină strălucitoare ceea ce i-a atras denumirea de Campus stellae devenit cu timpul, Compostela.

Legenda spune că regele Asturiei, Alfonso al II lea, ar fi venit şi el aici iar sfântul i-ar fi apărut într-o viziune înainte de a porni lupta împotriva maurilor din peninsulă. Invocat în timpul luptelor, acesta i-ar fi ajutat pe creştini să învingă. De aceea, nenumărate reprezentări ale lui Santiago de Compostela îl înfăţişează călare, în veşmânt de războinic, cu mauri prăbuşiţi la picioarele sale.

Încă din Evul Mediu milioane de pelerini creştini din multe ţări, urmând trasee diferite, s-au îndreptat spre acest loc, considerat sfânt, înfruntând distanţe enorme, soare şi vânt, ploaie şi frig, oboseală, uneori boală, disconfort. I-am întâlnit şi noi pe drumuri uneori apropiate de autostradă (spre Leon), prin Picos de Europa (la Potes, Burgos şi spre Finisterra este statuia pelerinului), traversând oraşe (Burgos, Lugo, Astorga) ghidaţi fie de indicatoarele albastre cu scoica galbenă, fie de scoici din metal fixate în pavaje. Erau grupuri, cupluri, oameni singuri, echipaţi, hotărâţi, răbdători. Am aflat multe despre ei şi din cartea Veronicăi Drăgoi, “Camino”. Soarele ardea, ploile în munţi erau foarte reci, nu găseau tot timpul cazare, când ar fi trebuit să se oprească, nici mâncare mereu la îndemână. I-am văzut cum se lăsau pe iarbă, zdrobiţi de oboseală, în centrul Pamplonei şi se trezeau a doua zi pentru a pleca din nou. Se desprinseseră de tot ceea ce le era obişnuit şi confortabil, de râşniţa existenţei cu activităţile ei obligatorii, de familie, prieteni, ţară, continent chiar, şi ca în Evul Mediu, deveniseră nomazi temporar, parcurgând sute de kilometri numai ei ştiind fiecare, de ce anume; credinţă, autodepăşire, ispăşirea păcatelor şi greşelilor, probă de voinţă, dorinţă de a încerca o experienţă inedită, dificilă (sunt pelerini care au murit pe Camino), cine ştie? După Ierusalim şi Roma, bazilica din Santiago a devenit al treilea loc de pelerinaj din lume. Primul text european, Codex Calistinus considerat cel mai vechi ghid turistic din lume, i-a ajutat pe credincioşi să-şi urmeze drumul, păzit un timp de Cavalerii Templieri.

Am intrat în oraşul de granit cu 46 de biserici odată cu o ploaie nemiloasă foarte rece, spulberată de rafale de vânt. Am trecut pe lângă poartă pelerinilor care veneau dinspre Franţa, pe traseul cel mai frecventat. I-am văzut acoperiţi cu haine de ploaie, încărcaţi de rucsace, încălţaţi cu ghetele speciale, maronii, cu feţele obosite dar cu ochii strălucind de bucuria atingerii unui ţel ce, pe parcurs, nu o dată li s-a părut de neatins, intrând pe poarta făcută anume pentru a-i întâmpina, căutând bazilica, pentru a se închina.

După ce am parcat maşina, ne-am luptat cât am putut cu vântul şi ploaia dar am fost învinşi adică muraţi cu totul, de sus şi până jos. Am alergat spre catedrală căci era seară şi nu ştiam dacă o mai găsim deschisă. Am avut noroc. Prin cenuşiul oraşului medieval scăldat de apa ostilă pe care cerul o revărsa din belşug am traversat marea piaţă Obradoiro, am urcat scările şi am pătruns în spaţiul uriaş al catedralei iluminate. Momentul în care intri într-o biserică este foarte important: nu mă refer la reculegere, respect, sfială, etc. ci la lumina sau întunericul din interior. În Padova, odată, s-a întâmplat să fie duminică dimineaţa iar bazilica Sfântului Anton, operă arhitecturală de mare măiestrie, să ne apără datorită luminilor existente, cu toate detaliile şi în toată splendoarea ei. Plafonul înstelat, ornamentele aurite, populaţia de îngeraşi albi, diversitatea culorilor marmorei prezente sub diferite forme, sculpturile şi picturile erau uluitoare. Peste doi ani am intrat din nou în acelaşi loc, la o oră oarecare şi totul părea schimbat, deşi nimic nu plecase de la locul lui. Am preferat să-mi reamintesc acea primă zi şi să o uit pe a doua. La Roma, au fost lăcaşuri pe care le-am admirat în deplină lor frumuseţe, iluminate, dar au fost altele în care vedeai bine cutare sau cutare fresca sau statuie numai dacă puneai un ban într-un mic aparat. Ştim cu toţii, lumina costa… Totuşi măcar Moise, capodopera lui Michelangelo din biserica San Pietro în Vincoli şi multe altele ar merita să fie constant, cât mai vizibile.

În Spania, nu a fost nevoie nicăieri să punem banul. Totuşi, a fi sau, a nu fi lumină a rămas un fapt deşi important, de neprevăzut. La Santiago când am intrat în bazilică din frigul şi umezeala de afară, m-am transformat brusc în fetiţa cu chibriturile nu privind o cină festivă imaginară ci făcând  parte dintr-o mare sărbătoare. Nu era Crăciun ci messa de seară aproape de sfârşit sub înalta cupola gotică. Am reţinut pe moment, trei lucruri: candelabrul minunat, orga cu aripile sale de rândunica întinse orizontal deasupra rândurilor de bănci, marele altar şi statuia îmbrăcată într-o pelerină aurită a sfântului. Peste puţin timp, după ce preoţi şi credincioşi au rostit împreună rugăciunea finală luminile s-au stins. Presaţi de urgenţa găsirii unei cazări am ieşit din nou în şuvoaiele de apă. În apropierea catedralei hostelurile erau ocupate dar, nu departe, am găsit o cameră cu toate condiţiile, la un preţ convenabil într-un apartament dintr-un bloc, transformat în mini hotel.

Într-un gang un pelerin cu un chip aspru se adăpostea de ploaie. Părea lipsit de speranţa de a dormi undeva şi chiar dacă evident nu-l puteam ajuta în niciun fel, am adormit cu o stare de milă neputincioasă. (Degeaba compătimeşti dacă nu ajuţi.)

A doua zi am cunoscut mai bine bazilica înconjurată de pieţe şi clădiri importante. O nuanţă caldă, discret maronie îndulcea sobrietatea granitului sobru. Cele trei turnuri, vizibile din orice parte a oraşului fac parte din faţada grandioasă, capodoperă a barocului galiţian; în cel din mijloc, statuia sfântului cu pălăria de soare, celebrul toiag, pelerina drumeţilor şi Evanghelia în mâna stângă, cu discipolii săi alături, priveşte înainte, peste Obradoiro. Destinată să primească numeroşii pelerini bazilica este formată din 18 capele. În nava centrală se afla altarul în care, la înălţime într-o nişă, ca şi Madona de la Montserrat, şi aceea de la Guadalupe, stă statuia lui Santiago; faţa să blândă surâzătoare şi încrezătoare pare a spune tuturor: “Bine aţi venit, aveţi încredere, puterea lui Dumnezeu este nelimitată, drumul lung, până aici, vă va fi de folos!”. Prin două uşiţe laterale am urcat până la el, am coborât apoi la relicve, păstrate într-un cufăr de argint. De cupolă era ancorată cea mai mare cădelniţa din lume, folosită numai în anumite ocazii. Isus răstignit, statui de apostoli şi profeţi ţinând în mâna scrieri, îngeri, scene din Vechiul Testament, împodobesc catedrală, altarul gândit ca baldachinul din Sfântul Petru de la Roma, este aurit şi magnific ornamentat.

Biserica se umplea încet – la 12 avea loc messa dedicată pelerinilor. Aproape de miezul zilei toate locurile erau ocupate. Remarcasem că, spre deosebire de celelalte mari bazilici spaniole extrem de îngrijite, aici patina timpului, fumul de pe statuile din piatră, ziduri şi bolţi nu erau şterse. Pe măsură ce pelerinii se adunau, am înţeles de ce la bază, stâlpii groşi aveau tot felul de urme: acolo se formau moviliţe de rucsacuri. Cu cele două miloane de pelerini primiţi anual biserica nu s-ar putea închide niciodată pentru o eventuală restaurare, cred. Şi apoi, ei toţi sunt continuatorii unei tradiţii ce vine din timpurile în care locurile de cult nu erau frecventate pentru comorile artistice deţinute; ele erau cupele în care se adunau lacrimile şi rugile credincioşilor.

A început messa, premiul pentru acei care făcuseră acest drum lung şi anevoios numai pentru un câştig spiritual. O voce sublimă de femeie a dominat ritualul religios. Pelerinii îi răspundeau. Preoţii au cuvântat în spaniolă şi în germană. S-a citit o Epistolă a lui Pavel către corintieni referitoare le învăţăturile lui Isus. Două cuvinte se repetau în discurs: “misericordia” (milă) şi “justiţia” (dreptate), poli ai creştinismului. Pelerinii veniţi din toată lumea au fost omagiaţi pentru efortul şi credinţa lor. La sfârşit, toată lumea şi-a dat mâna rostind “Pace”. În acest loc cu indivizi atât de diferiţi care majoritatea nu se cunoşteau între ei, nu existau frontiere nici ierarhii. Eram doar creştini; cu toate că nu făcusem acest pelerinaj, nu am fost doar simpli spectatori; i-am admirat din tot sufletul şi am trăit alături de ei bucuria de a încheia cu bine un episod important din viaţă.

Mi-am amintit din nou de Veronica Dragoi şi mi-am dat seama că datorită ei, întâlnirea noastră cu pelerinii, bazilica şi oraşul Santiago de Compostela a devenit mult mai emoţionantă decât cu alte locuri sfinte.

În acea zi am slăvit încă o dată Spania pentru ceea ce ne-a oferit şi, urmând tradiţia pelerinilor, am plecat spre Finisterra, prin alte rafale de ploaie provocate de vântul puternic. Drumul mărginit de eucalipţi urma linia coastei cu golfuri iar oraşele albe urcau pe munţi; plajele şi-au făcut loc printre colonii de stânci, valuri lungi şi înspumate mângâiau plajele şi izbeau stâncile. Locuinţele se protejează de frig şi umezeală cu balcoane închise cu  multe ferestre mici ca şi la Cadiz, Santander şi alte staţiuni şi localităţi de la malul mării sau oceanului. La 4 km de Finisterra se află, la capătul peninsulei, farul. Aici pelerinii îşi aruncă hainele şi încălţămintea folosite pe lungul drum. Vântul a împodobit cu ele un fel de turn din bare de metal. Oceanul Atlantic tivea cu spume albe ţărmurile, veşnic zbuciumat, gri argintiu spre orizont. Aici începea Costa de la Muerte.

Pentru pelerini era un nou început, odată cu reîntoarcerea la viaţa obişnuită. Pentru noi, încă un capitol remarcabil înserat în amintirile despre Spania.

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Articole similare:

Camino sau 800 de km pe jos

Fenomenul Lourdes

Rocamadour – Fascinaţie şi mister

Ignorând Pădurea Maimuţelor unde acestea pot fi văzute în libertate, am intrat aşadar în Hospitalet, un cătun cu parcare gratuită, hoteluri, camping, magazine şi centru de informare turistică. Ochind arcul unei porţi de piatră în vecinătatea unor ruine, am pornit fuguţa pe o stradă ce părea obscură, lăsând ruinele fostului spital Sfântul Ioan şi o veche biserică în dreapta. Nu am mers mult şi o panoramă spectaculoasă ni s-a deschis în faţă: un munte verde şi gri, cu baza uşor curbată, ca o arenă, îmbrăţişa valea cu satul Rocamadour. Şoseaua ducea spre Scara Sfântă apoi, după cele peste două sute de trepte, la Cetatea Religioasă, un sanctuar alcătuit din cinci capele şi o bazilică, toate încleştate pe faleză şi în acelaşi timp, făcând parte din ea. Drumul Crucii ascuns de arbori continuă ascensiunea până la crucea adusă de la Ierusalim şi castelul medieval situat chiar pe culme.

Am privit de la distanţa această desfăşurare uimitoare şi soarele apunând dar, nu aveam putere să le explorăm. Ne-am întors în Hospitalet, am găsit o cameră într-un mic şi cochet hotel care îşi alesese perfect numele – Bellevue – de pe terasa din faţa lui se  vedea  tot Rocamadourul, cel mai vechi loc de pelerinaj din Franţa şi un loc de popas în călătoria sfântă spre Santiago de Compostella. Începând din secolul al IX-lea acest sat a atras pelerinii nu se ştie din ce motiv. În secolul al XII-lea, săpându-se pentru un mormânt sub pragul bisericii Notre Dame, s-a descoperit un corp în carne şi oase, intact în ciuda timpului care trecuse peste el. Tradiţia locală l-a identificat cu Amadour, (Zaheu în Biblie) fidel slujitor al Sfintei Fecioare până când, pentru a supravieţui, a fugit în Galia şi a trăit singur prin peşterile din Rocamadour. Patru sute de ani pelerini de pretutindeni l-au adorat după care, hughenoţii l-ar fi făcut bucăţi care nu au mai fost găsite niciodată, furând şi racla de argint în care era păstrat. A rămas numai un sarcofag săpat în stâncă şi amintirea.

Tot din secolul al XII-lea s-a menţionat existenţa unei statui făcătoare de minuni – Fecioara pe tron, cu Isus în braţe. Din acel moment Rocamadour a cunoscut o sută de ani de măreţie. Zeci de mii de pelerini veneau să se închine, să se vindece, să se căiască sau să-şi ispăşească păcatele. O persoană oficială le relata minunile înfăptuite acolo iar credincioşii, trubadurii şi jonglerii le povesteau mai departe. Bolnavii erau găzduiţi în spitalul Sfântul Ioan din Hospitalet (astăzi, o ruină). Pelerinajul la acest loc avea şi un rol punitiv: păcătoşii ale căror fapte nu impuneau pedeapsa capitală erau trimişi la acest sanctuar să să roage, să se căiască şi să urce în genunchi Scara Sfântă cu lanţuri în jurul gâtului, pentru a li se ierta faptele. Condamnaţi din Franţa, Belgia, Olanda, au trecut pe aici. Rocamadour a cunoscut şi pelerini iluştri: sfinţi -  Bernard, Anton din Padova, Christophe, Dominic, Bertrand, Ludovic, regi şi prinţi: Henric al doilea Plantagenetul, Alfons al treilea al Portugaliei, Filip de Alsacia, Filip al IV lea, Carol al IV lea, Ludovic al XI lea, etc. Pelerinii purtau o amuletă şi, fiind sub protecţia bisericii, puteau traversa chiar şi zone în război. Un clopot foarte vechi vestea prin dangătul său că un naufragiat a cerut ajutorul Fecioarei din Rocamadour; momentul era notat iar minunea de a scăpa cu viaţă confirmată de cel care venea în pelerinaj ca să-i mulţumească. Însuşi legendarul Roland ar fi dăruit sabia sa, Durandal, Sfintei Fecioare în semn de preţuire.

Renumele şi deplasările de populaţie au atras numeroşi răufăcători care i-au atacat cu sălbăticie pe pelerini. Prinşi, ei au fost spânzuraţi pe loc. Miracole şi suferinţă, speranţă şi moarte, glorie şi ruină, Rocamadour trebuie privit, mai mult ca oricare alt sanctuar, din perspectiva trecutului. Gândindu-ne la toate acestea am stat pe terasă, în întuneric, nemaisăturându-ne de priveliştea nocturnă: un colier de lumini marca drumul prin sat, iar sanctuarele şi castelul, glorios luminate, alcătuiau cea mai frumoasă imagine a unui sit medieval pe care am văzut-o vreodată.

A doua zi ne-am făcut planul de abordare; nu puteam urca Scara Sfântă aşa că nu am luat trenuleţul turistic  care ducea la ea ci am mers pe jos în Hospitalet, până la castel, pe lângă Peştera Minunilor cu desene rupestre de acum 20000 de ani. De lânga castel nu am luat nici ascensorul nici elevatorul pentru sanctuare şi sat ci am coborât încetişor, pe un drum în zigzag, o potecă lată mai bine zis, care avea la fiecare zig (sau zag) basoreliefuri policrome ale secvenţelor Drumului Crucii. Chiar dacă dimensiunile scenelor erau mult mai mici ca cele de la Lourdes, impactul lor asupra sufletului smuls din cotidian şi chemat să retrăiască episoadele crâncene premergătoare răstignirii, era tot atât de puternic. Într-o peşteră era un fel de templu, pentru ceremonii probabil. Urmau  sanctuarele.

Am intrat în biserici crescute parcă din stâncă. În capela Notre Dame statuia Madonei pe tron, cu braţe subţiri şi prunc, (cu un chip de adult), pe genunchi, înnegrită de vechime sau de fum, NU privea lumea; solemnă, liniştită, măreaţă, însingurată, calmă, CU OCHII ÎNCHIŞI, îţi transmitea încredere, pace şi siguranţă, invitându-te să comunici mental cu divinul, ignorând vizualul. Şi ea a avut o istorie zbuciumată – salvată din mâinile hoţilor şi din flăcări, jefuită de podoabe preţioase, zidită în timpul ocupaţiei germane, micuţa statuie te invită să închizi ochii şi să te gândeşti la ce te doare cel mai mult; faţă de suferinţa unei mame care îşi pierde copilul orice altceva se micşorează şi te simţi mai puternic, gata să treci peste greutăţile tale. În capela Sfintei Ana, o copie aşezată într-o barcă sugerează o fostă călătorie. În bazilica Sfântului Salvator, (cea mai mare), au dormit pelerinii săraci până la 1900.

Fresce unice, pereţi de stâncă, altare valoroase, vitralii, portretele unor pelerini celebri, îmbogăţesc sanctuarele gotice din piatră aspră. Am coborât apoi vestita scară a ispăşirii păcatelor până în satul însufleţit de baruri, restaurante, magazine, turişti şi, pe unica stradă, am trecut prin sat spre Hospitalet, sediul nostru temporar.

Chiar dacă drumul nostru nu a urmat logica firească, nu am pierdut nimic din ceea ce era de văzut şi de simţit. Aşadar, Rocamadour nu era numele unui prinţ dar pentru noi va avea puteri magice; rostindu-l, în amintirile noastre se va deschide întotdeauna o peşteră plină de comori: legende, istorie, credinţă, artă, arhitectură, munte falnic, case din piatră, vegetaţie, aer pur şi blând, răcoarea serii mirosind a pădure, linişte, obloane înalte, albe, din lemn, cheia de la hotel lăsată într-un ghiveci cu floare de pe terasă, grădina din faţa ferestrei, cu un pitic, un  iepure alb, un melc pe o buturugă şi imaginea de neuitat a sanctuarelor, castelului şi satului, noaptea.

Articole similare:

Fenomenul Lourdes

Monasterio de Piedra

Impresii scrise de: Ghiocel(a)

Perioada călătoriei: Iunie 2009

Ţi-a plăcut acest articol? Nu uita să votezi, e simplu, vezi mai jos Îţi mulţumim!

Soarele apusese lasand pe cer o rumeneala suava, diluata in griul inserarii. O scama de nor de culoarea umbrei plutea in stanga turlei inalte a Imaculatei Conceptii. In asteptarea procesiunii mariale, cu torte, priveam celebrul ansamblu arhitectural cu Pirineii drept fundal. Din cele trei bazilici suprapuse multimea de pe toate continentele iesise si plecase la grota sau se asezase pe marginile Esplanadei Sanctuarelor si pe rampele care o imbratisau. Vazusem deja Bazilica  Rozariului; culorile calde si blande ale mozaicurilor ei ne-au amintit de Giotto si frescele lui de la Assisi. Urcasem pana la Cripta sapata in stanca si mai sus, la Bazilica Iimaculatei Conceptii. Impreuna cu un grup de pelerini italieni, unii in picioarele goale, parcursesem Drumul Crucii – pe o colina, in stanga Sanctuarelor, grupuri de statui monumentale din metal auriu refaceau tragicele episoade ale drumului lui Isus spre moarte. Pelerinii urcau pe scara sfanta, ingenuncheau pe aleea aspra, isi spuneau sau cantau rugaciunile. In acel loc cei doua mii de ani se topeau iar noi, muritorii, retraiam o suferinta greu de imaginat si de evocat. Am fost apoi la Grota Miraculoasa, am cules in palma picatura care cadea din plafonul pesterii de sub grota mica, ovala, unde statuia Fecioarei isi spunea rugaciunea. Dupa toate acestea, sufletele noastre se indepartasera de cele lumesti. Eram curati si limpezi ca apa izvorului care, plecand din pestera, alimenteaza fantanile si bazinele.

Dinspre grota au intrat pe esplanada preoti, cu statuia luminata a Sfintei Fecioare purtata sub un baldachin, cantand “Salve Maria”. A urmat CONVOIUL - carucioare albastre trase de persoane in uniforme cu chipuri linistite, solemne, puternice si rabdatoare. Urmau scaunele rulante impinse de calugarite sau insotitori din familie. Erau BOLNAVII cu fetele marcate de suferinta, in scaune, carucioare, pe targi, oameni de toate varstele care ce aflau acolo pentru a bea apa, a se spala cu ea, a se ruga. Lourdes era ultima speranta pentru cei care au incercat totul;  ei, sau familiile lor credeau intr-o minune.

Lacrimile mi-au pornit  fara voie. Un tanar, bolnav psihic, se balansa razand – era, cred, felul lui de a trai emotia momentului; o femeie tinea in brate o pancarda pe care scria “Cora, cancer”. Tabloul era sfasietor. Nu ar fi trebuit sa plang. Peretii bazilicilor erau tapetati cu placi de marmora care celebrau vindecarile, multumeau Sfintei Fecioare, se rugau pentru un caz, sadeau increderea in puterea divina. Nu de lacrimi avea nevoie CONVOIUL. Insa aceasta caravana a durerii parea ca nu se mai termina si lacrimile mele nu voiau sa se opreasca. O femeie intre doua varste impingea un scaun cu un barbat ale carui priviri stinse ii intunecau viata. Ea privea insistent multimea de pe margine ca si cum ar fi cautat pe cineva. S-a oprit asupra mea. Eu i-am zambit facandu-i un semn de incurajare cu capul, spunandu-i cu inima: esti in locul potrivit, faci ce trebuie, va fi bine! M-a auzit, a zambit si ea, si-a indreptat spatele, luminandu-se.

Dupa bolnavi a aparut coloana ordonata a pelerinilor de pretutindeni: Toledo, Roma, Madrid, Dublin, Murcia, Napoli. De la ei, ne-am aprins lumanarile. Ne-am alaturat lor. Odata cu inserarea, multimea umplea treptat esplanada avand drept fond sonor messa in toate limbile europene. Statuia Fecioarei cu fata spre Bazilici si munti primea ceata noptii; mi-am indreptat spre ea rugaciunile mele, prea simple pentru ceea ce se desfasura acolo. Am dorit sanatate tuturor si binele planetei, multumind lui Dumnezeu pentru ca eram doar in trecere. Parea o defilare de olimpiada. Credinciosii erau atat de numerosi incat au umplut si rampele laterale care duceau la cripta, formand doua arcuri de stele palpaitoare. Eram la o Inviere care are loc, aici, in fiecare seara. Dupa o ora in fata bazilicii Rozariului iluminata feeric, procesiunea s-a sfarsit. Omenirea s-a retras pe Bulevardul Grotei, incarcat de suveniruri, spre cele patru sute de hoteluri. In acelasi timp, un sir de autocare  ii aducea pe urmatorii pelerini, bolnavi, calatori. Tot ceea ce exista, actioneaza si emotioneaza aici a fost posibil pentru ca, unei fetite sarace, Bernadette Soubirou, incepand cu 11 februarie 1858, i s-a infatisat Sfanta Fecioara, care a spus: “Veniti, beti si spalati-va!” cu apa izvorului tasnit din stanca Grotei Massabielle.

De atunci Lourdes a devenit loc de pelerinaj cuprinzand mai multe biserici si capele, muzee, centre de primire ale bolnavilor, loc de renastere a credintei si sperantei, de vindecare si alinare.

Am adormit gandind astfel. A doua zi, duminica dimineata, am asistat la messa internationala, in bazilica subterana, monument de arhitectura moderna, mare cat un stadion cu piloni de beton oblici, reflectoare, ecrane plate. Bolnavii, infirmierele, pelerinii si preotii traiau solemnitatea rugaciunii, aceasta cale spre Dumnezeu. Lourdes, prin tot ceea ce contine, emana energii benefice; fenomenul trebuie cunoscut personal, cuvintele si imaginile fac doar introducerea. Iar pe peretii bazilicei este scris in toate limbile “Veniti, beti si spalati-va!”.

Cum se ajunge la Lourdes (sudul Frantei)

- cu avionul: exista aeroport

- cu trenul

- cu masina: dinspre Spania prin Pau (A64, Tarbes, N21); dinspre Paris prin Toulouse (A64, Tarbes, N21)