Mă întreb dacă s-a mai schimbat ceva între timp şi uneori chiar îmi trece prin cap să încerc din nou să văd Marea Neagră de pe litoralul nostru. Aşa că am nevoie de ajutorul vostru: ce ziceţi, îmi daţi, vă rog , nişte argumente pro sau contra? Sunt foarte curioasă…

Vă rog doar să fiţi cât mai specifici, nu voi aproba comentarii care denigrează pur şi simplu România, fără exemple sau argumente clare. Pentru că până una alta trăim aici şi nu e frumos să facem “ceva” acolo unde mâncăm, aşa e?

Mi-am adus aminte de asta citind un articol de pe Travel+Leisure care prezintă cele mai sigure şi prietenoase destinaţii pentru călătorii singuratici. Să nu vă mire că, alături de Austria şi Suedia, veţi găsi ţări precum Egipt, Vietnam, Laos sau Bhutan, dar nu despre asta vroiam să vă povestesc, oricum am mai discutat despre siguranţa în călătorii cu altă ocazie.

Am găsit tot în acest articol un paragraf care spune clar şi concis de ce e mai bine singur, voi încerca să fac pentru voi o traducere aproximativă: „Se spune că alegi intenţionat să călătoreşti singur pentru că vrei să experimentezi lumea fără a te lăsa influenţat de gusturile, preferinţele sau prejudecăţile partenerului. Atunci când eşti însoţit, e mai uşor să te concentrezi asupra acelei persoane decât să cunoşti alţi călători. A călători singur e mai degrabă un voiaj al auto-descoperirii.”

Până anul acesta nu aş fi agreat ideea de a călători singură. Am vorbit deseori cu Vera, care a mers singură, pe jos, cei 800 de km de pe Camino, am avut ocazia de a schimba păreri cu Alin Totorean, explorator singuratic în cele mai periculoase condiţii  şi cred am înţeles foarte bine semnificţia acestui mod de a călători. Iar anul acesta, forţată de împrejurări – vă las pe voi să înţelegeţi cum vreţi cuvântul „forţată”;-), am avut ocazia de a porni singură prin ţară. Sincer vorbind a umbla de capul tău prin propria ţară este floare la ureche însă am aflat cu această ocazie lucruri interesante despre mine, am cunoscut oameni speciali, am avut timp să mă gândesc la foarte multe şi să simt altfel locurile şi experienţele pe care le-am trăit.

Nu aş face asta mereu, pentru că îmi place enorm să călătoresc pe 6 roţi, adică în modul nostru inedit de a porni la drum în familie. Chiar dacă rămâne mai puţin timp pentru meditaţie sau interacţiune cu alţi oameni, aşa adunăm împreună un capital de amintiri şi clipe ce se aşează, într-un mod mai plăcut ca oricând, la temelia relaţiei noastre.

Bineînţeles că fiecare are opiniile sau căutările sale specifice într-o excursie, dar dincolo de acestea, dincolo de situaţia în care vă aflaţi (dacă sunteţi căsătoriţi vă e mai greu să plecaţi singuri, dacă sunteţi solo vă e mai greu să vă găsiţi instant un partener şamd..) aş vrea să ştiu care este viziunea voastră şi spre ce ar înclina votul: cum obineţi maximul de la o călătorie: singur sau însoţit?

]]> http://lumeamare.ro/2010/07/22/calatorim-singuri-sau-insotiti/feed/ 18 http://lumeamare.ro/2010/06/23/curiozitate-2-siguranta-in-calatorii/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=curiozitate-2-siguranta-in-calatorii http://lumeamare.ro/2010/06/23/curiozitate-2-siguranta-in-calatorii/#comments Wed, 23 Jun 2010 14:30:57 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=8715 Îmi place să vă aud părerile şi am fost tare încântată de numeroasele răspunsuri primite la prima mea curiozitate, legată de cum călătoriţi în week-end!

Astăzi am altă curiozitate. Am găsit la un moment dat un top al celor mai sigure ţări în care se poate călători, acestea fiind, în această ordine, Elvetia, Singapore, Norvegia, Noua Zeelandă, Luxemburg, Japonia, Irlanda, Islanda, Danemarca şi Cipru. Bun aşa, nu cred că lista asta e pentru cineva o surpriză. Iar întrebările mele sunt:

Atunci când vă alegeţi o destinaţie chiar vă interesează astfel de topuri?

La cealaltă extremă care sunt locurile din lume în care NU aţi vrea să mergeţi, pentru că sunt nesigure, periculoase?

Comentariile şi discuţiile apărute în urma acestui articol mă determină să mai formulez o întrebare: Care sunt criteriile voastre personale după care clasificaţi o destinaţie ca pericuolasă?

Aş vrea răspunsuri sincere, fără falsă bravură. Eu de exemplu nu aş merge în locuri în care aflu că se răpesc frecvent turişti sau se pun bombe, alţii în schimb pot să treacă uşor peste astfel de temeri… Voi pe unde vă situaţi?

An de an aşteptam vacanţa mare pentru a pleca la mare, pe la Eforie Nord sau Sud. Loc în care stăteam multe zile, timpul era atunci mai darnic..

Pentru că tatăl meu era victima unui sistem agronomic, fără de concedii, de cele mai multe ori călătoream în formula două mame cu doi copii, cu cortul sau în gazdă. Nu găseam mereu cele mai bune condiţii. Nu am să uit casa cu melci pe pereţi şi paturi din care săriturile noastre neastâmpărate scoteau un nor înecăcios de praf, nu am să uit nisipul din păr, pe care îl puteam da jos rar, atunci când se dădea apă caldă la duşurile de pe plajă, nu am să-l uit pe „muşchiulosul” (aşa spuneam noi, copiii) care făcea poze pe faleză sau plimbările de la apus, când pescăruşii păşeau alături de noi.

Şi mai e încă un lucru pe care nu îl voi păstra mereu în suflet: nu am mai râs niciodată atât de mult, seară de seară, ca în acele excursii la mare. Mama mea a fost şi este o fiinţă care m-a învăţat valoarea unei porţii sănătoase de râs. Iar pofta de hlizeală înăbuşită într-un cort la malul mării, încercând să nu deranjăm vecinii, era … cum să vă zic eu aşa pe română… „priceless”…

Aşa că îi mulţumesc mamei pentru cele mai frumoase clipe din vacanta mare şi vă invit să împărtăşiţi şi voi cele mai puternice impresii şi amintiri…

Lansez aceeaşi provocare şi pe twitter, sub hashtagul #vacantamare. Abia astept sa colectez amintirile voastre din vremurile în care aveaţi vacanţă mare!

PS: vi se pare cunoscută pălăria? Jur ca nu e aceeaşi şi ca am redescoperit poza asta cu mare surpriză! Şi cred că e din acelaşi an cu melodia de mai sus, sau cel mult ‘84.

- Câţi dintre voi aveţi obiceiul să călătoriţi în week-end şi cu ce frecvenţă faceţi asta?

- Va hotărîţi spontan sau planificaţi totul în amănunt?

- Unde preferaţi să ieşiti?

Aş aprecia mult răspunsurile voastre şi rămân datoare!

În primul rând trebuie să depăşim impresiile greşite conform cărora copiii sunt o piedică în faţa „avântului călătoresc” al părinţilor. Subiectul acesta l-am mai abordat în Copii vs. călătorii? şi am primit completări bune şi interesante, merită să aruncaţi un ochi.

Tot ce trebuie să facem este să ne vedem în continuare de drum, arătând ceva mai multă flexibilitate şi acceptând unele modificări ale stilului de a călători, bucurându-ne de oportunităţile pe care ni le oferă noua formulă. Fireşte că nu vom putea cere unui copil să parcurgă 800 de kilometri pe jos sau să înţeleagă rolul unui pelerinaj. Desigur că nu muzeele sau locurile sacre îl vor încânta pe un copil de 3-5 ani. Aşa cum la unele ambiţii trebuie să renunţăm (sau să le amânăm), pentru altele putem fi puţin creativi şi găsi o cale pentru a îmbina aşteptările noastre cu aşteptările copilului. Pentru mult timp în mintea fetiţei mele Austria a fost egală cu piscinele cu bulbuci (a se citi Bad Blumau), aşa că puteţi înţelege de aici cum văd cei mici o călătorie şi cât de tare contează pentru ei numărul de ţări sau de oraşe vizitate!

Am să vă spun câteva idei după care ne ghidăm noi pentru a avea o călătorie plăcută, deşi sunt conştientă că nu există metode sau reţete universale.

ÎN MAŞINĂ

În primul rând am obişnuit-o pe LumeaMică din primele zile de viaţă să meargă cu maşina. Aşa am reuşit să călătorim şi 900 de kilometri într-o zi fără să avem parte de crize de isterie.

În al doilea rând avem la noi un set de jucării, cât mai variate. Şi ca să împiedicăm mutarea tuturor jucăriilor din casă în maşină, responsabilitatea de a le alege îi revine tot ei, sub ochiul nostru vigilent şi într-un spaţiu limitat – se dă un rucsac şi cât întră în el atâta e…

Există locuri de joacă la toate benzinăriile OMV sau măcar la multe dintre ele. Cât se face plinul şi se bea un ceai, copilul se poate zbânţui şi dezmorţi

LA DESTINAŢIE

Încercăm mereu să căutăm locuri în care ştim că vom găsi şi noi ceea ce ne interesează dar vor fi şi motive pentru recompensă sau chiar „şantaj”. De genul: mergem mai întâi să vizităm X lucru şi dacă te comporţi frumos după-amiază mergem la piscină.

Ne interesăm de programele pentru copii: multe obiective s-au gândit înaintea noastră că s-ar putea să venim cu copilul. Aşadar vedeţi dacă nu cumva există spaţii sau activităţi dedicate lor! Găsiţi în Viena pentru copii un exemplu de câte atracţii se pot găsi într-un oraş mare.

Gândiţi vacanţa cu copilul ca în busines, trebuie să fie o situaţie win-win ca să iasă bine. Aşadar combinaţi mereu plăcerile voastre cu joaca celui mic şi totul va fi ok!

CU UN MIC AJUTOR…

Având un singur copil şi fiind mereu victime ale nevoii ei de a se juca cu cineva, chiar şi în cele mai neplăcute momente – de genul începe ploaia şi cortul nu este încă pus, am fost foarte încântaţi când am călătorit împreună cu o altă familie. Ba chiar mai mult, atunci când am plecat la mare, în Croaţia, ne-am încumetat să luăm o altă fetiţă cu noi – lucru care a fost din nou o situaţie în câştig, atât pentru ambii copii cât şi pentru noi. Atenţie însă, nu faceţi asta dacă nu cunoaşteţi bine celălalt copil!

Apoi mai e o vorbă, cine n-are bătrâni să şi-i cumpere! Varianta de a călători în formula de trei generaţii poate fi un succes dacă vă înţelegeţi bine cu proprii părinţi. LumeaMică e foarte fericită când suntem cu toţii împreună, iar noi mai avem parte de nopţi în care putem dormi singuri şi de seri în care putem să ne plimbăm până mai târziu, fără să fim nevoiţi să respectăm ora de culcare a copilului!

BUGETUL DE CĂLĂTORIE

Tentaţiile sunt multe: suveniruri, dulciuri, jucării prin benzinării, jocuri, tobogane, maşinuţe, trenuleţe, bărcuţe… Cu un copil suficient de hotărât rişti să îţi termini bugetul pe două săptămâni în două zile. Când am ajuns cu LumeaMică la Viena, în mijlocul târgului de crăciun – vă daţi seama ce nebunie!, i-am stabilit un buget zilnic. Nu vreţi să ştiţi în ce copil cumpătat s-a transformat!

Pe subiectul ăsta aş putea să mai scriu însă mă tem să nu vă plictisesc. Poate ar fi mai bine să completaţi voi cu propriile idei şi tactici care vă ajută să petreceţi vacante reuşite faţă de cei a căror zi o sărbătorim astăzi!

La mulţi ani copii, la mulţi ani părinţi cu suflet de copii!

Voi începe eu, apoi vă las să mă completaţi.

Îmi place vara pentru că e cald. Ieri a fost o zi aproape înăbuşitoare şi bineînţeles că toţi au început să se plângă, uitând de câte ori au spus că s-au săturat de frig şi cât au invocat venirea verii. Nici mie nu îmi place să simt cum se lipesc hainele de mine sau cum mă ustură tălpile, însă aerul cald în care m-am scăldat toată ziua mi-a adus aminte de Marrakech şi terasele umbrite ale riadurilor, pe care le căutam după câteva ore de plimbare

Îmi place vara pentru că pot să merg la mare şi să mă răcoresc de oricîte ori vreau. Aproape că simt plăcera scufundării în apa limpede din Croaţia

Îmi place vara pentru că face posibilă chiar şi o baie într-un lac rece de munte, sub razele încă blânde ale unei dimineţi senine. Şi uite aşa pomenesc pentru a suta sau a mia oară de Hallstatt

Îmi place vara pentru că pot să merg oriunde şi oricât cu motorul şi pot să văd zăpadă fără să îmi fie neaparat frig. Sper să mai am ocazia să revin vreodată pe Passo dello Stelvio

Îmi place vara pentru că pot dormi în cort şi pot să mă trezesc pe cântec de păsărele.

Îmi place vara pentru că berea nu este niciodată mai bună. O halbă de un litru în Praga poate fi o idee excelentă

Îmi place vara pentru că ziua e mai lungă iar venirea nopţii este anunţată cu atât de mult farmec…

Şi ar mai fi dar predau ştafeta. Vouă ce vă place la vară? Pe unde aţi vrea să fiţi?

Săptămâna trecută am primit de la Claudiu o drăguţă de leapşă în urma căreia trebuia să mă apuc şi să îmi declar în faţa marii adunări blogosferice 10 principii de viaţă. Ale mele adică. Şi principiile şi viaţa.

Zis şi făcut… „Făcut” cu puţină întârziere, e drept, dar dacă am „zis” e musai să mă ţin de cuvânt; aşa că iată-mă gândindu-mă de unde să încep şi în ce parte să o iau. Voi alege drumul călătorului, pentru că, după cum se poate observa prin tocmai dinamica acestui blog, treaba asta îmi ocupă cel puţin 60-70% din zi şi din gânduri, deci pot să spun că este viaţa mea. Tot îmi place mie să cred că viaţa este ea în sine o călătorie, aşa că pot găsi şi câteva principii interesante pe post de ghid.

Unu. Destinaţia nu este mai importantă decât drumul. Contrar părerii generale că trebuie să ai un obiectiv clar în viaţă, mie nu îmi iese treaba asta aşa că mă consolez spunând că am un principiu din a mă bucura că sunt acum, aici şi că voi merge mai departe până unde pot.

Doi. E mai bine în doi decât de unul singur. Îţi mai cară cineva bagajul, mai ai pe cine să îţi descarci nervii, mai găseşti o mână caldă să te ajute să treci un hop şi nu te îmbeţi pentru că ai cu cine să împarţi sticla de vin atunci când ai un succes.

Trei. Ei bine, în trei e deja şi mai bine. Dacă simţi că vârsta începe să te scoată de pe traseu, un copil e reţeta tinereţii veşnice.. cu toate problemele ei.

Patru. Drumul în patru nu l-am experimentat. Aşa că trebuie să mă gândesc la altceva.

Aşadar drumurile lăturalnice şi ocolite sunt mai frumoase decât cele principale. Nu am vrut niciodată să fiu pe autostradă. Nu-mi place viteza şi nici monotonia.

Cinci. Niciun loc de pe lume nu trebuie privit prin prisma prejudecăţilor altora. Valabil şi pentru oameni. Încerc mereu să cunosc înainte de a judeca.

Şase! Atenţie că te văd ceilalţi. Nu, nu îmi pasă că mă văd ceilalţi. Trăiesc aşa cum vreau şi merg pe ce drum vreau.

Şapte. Din când în când e nevoie de o pauză. Nimeni nu poate călători mereu, nimeni nu poate munci mereu.

Opt. Pasiunile sunt cele mai importante „obligaţii”. Cu riscul de a părea uneori egoistă, am grijă să îmi respect visele, pasiunile, dorinţele. Ştiu că dacă eu voi fi mulţumită de calea pe care o aleg şi de drumul pe care merg, şi ceilalţi vor avea de câştigat din asta, măcar pentru faptul că voi fi mai puţin nesuferită.

Nouă. Accidentele sunt parte din procesul de învăţare, nu un pretext pentru a abandona. Am învăţat să râd de lucrurile neplăcute care mi s-au întâmplat şi să găsesc plăcere în a o lua de la capăt.

Zece. Nimic nu e mai plăcut decât începutul unei călătorii. Şi aici nu cred că mai e nevoie să explic…

Nu aplaudaţi până nu vă mai spun ceva. Nu sunt în stare să mă ţin mereu de toate aceste principii. Când vorbim de principii, unele ne sunt adânc înrădăcinate în caracter, altele sunt un fel de wish list, un loc în care ne dorim să ajungem. Şi mai punem masca, mai dăm jos masca…..

Mulţumesc Claudiu pentru acest exerciţiu şi cred că trebuie să dau şi eu leapşa mai departe.

O voi alege pe Cristina, pe care o invit să scrie care sunt cele 10 principii după care se ghidează în viaţă. Cristina, ştiu că mi-ai dat şi tu o leapşă acum ceva vreme dar nu am mai apucat să mă ocup. Îmi cer scuze aşadar, ai ocazia să te răzbuni!

Ştii că eşti un parizian adevărat atunci când :

• Nu le dai bună-ziua vecinilor de palier dar ţi se pare normal să vorbeşti cu necunoscuţii în baruri
• Crezi că ar trebui să le fie impusă o taxă persoanelor de vârsta a treia care îşi fac cumpărăturile la ore de vârf
• Captezi cel puţin 50 de reţele wifi când deschizi calculatorul
• Împingi mai mult sau mai puţin politicos turiştii în dreapta scării rulante, la metrou
• Când semaforul e pe roşu claxonezi totuşi, nu se ştie niciodată când se face verde şi…”Ce-are dom’le ăla de stă pe loc ??? Hai odată, porneşte! E verde!!!”
• Ţi se pare normal să plăteşti  2000 € chirie pentru un apartament cu trei camere
• Noaptea nu poţi să adormi din cauza zgomotului, dar dacă printr-o minune e linişte e şi mai rău
• Nu te-ai plimbat în viaţa ta cu bateau-mouche şi ultima dată când ai urcat în turnul Eiffel aveai 6 ani
• Ai ajuns la performanţa de a evita rahaţii de câine fără să te mai uiţi în jos  (în fine, în 99% din cazuri ţine figura)
• Probabil că ai întâlnit mai mulţi porumbei decât fiinţe umane în viaţa asta
• În ultimele luni, ai auzit mai des cuvântul ‘’Facebook’’ decât ‘’merci’’ sau ‘’bonjour’’
• Cunoşti pe de rost cele 300 de staţii de metrou (sau cel puţin asta laşi să se creadă)
• În trafic, la orele de vârf, întotdeauna  celălalt e cel care trebuie să frâneze şi să îţi acorde prioritate
• Îţi repeţi des, mai ales când eşti deprimat, că ai şansa să trăieşti într-unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume
• Cititul în metrou e una din pasiunile tale. Nu te deranjează să citeşti în picioare sau chiar la coborâre, pe peron, doar restul călătorilor au ochi să te vadă şi să te ocolescă, nu?
• La tine pe balcon cresc roşii în ghivece, dar ai prieteni care cred că fructele şi legumele cresc în supermarketuri
• Chiar dacă sunt 20 de persoane în faţa ta, tot reuşeşti să urci primul în metrou
• Pentru tine cer senin inseamnă ca norii sunt albi si nu cenuşii
• Alergi după metrou chiar dacă ştii foarte bine că vine altul în 2 minute
• Ţi se pare normal să faci trei ore dus-întors cand mergi în vizită la prieteni
• Dacă pleci la mare în Normandia, faci trei ore până acolo iar la întoarcere, din cauza ambuteiajelor, opt
• Ţi se pare normal ca măcar o dată pe an RATP-ul să fie în grevă (ca de altfel si SNCF-ul,  controlorii de zbor de pe aeroporturi, gunoierii, Météo France…ce mai,  oricine are in general dreptul legal sa o facă)
• Pentru tine, chiar si locuitorii suburbiilor Parisului sunt provinciali

Voi cum vedeţi parizienii?

Articol scris de: Alina Danciu

Sursa:  grupul Facebook/Tu sais că t’es un vrai parisien quand

Sloganul I love rien, I’m Parisien aparţine Paristic

- Berea e de două ori mai ieftină decât în Franţa şi în plus sticlele au 50 cl.; romanii nu cunosc versiunea 33 cl. sau 25 cl, dar cine se plânge?

- Raionul salam al unui supermarket e imens, însă caşcavalul nu prea are gust (pentru un francez să nu mănânce brânză mult timp e greu!)

- Claxonul e cea mai importantă opţiune a unei maşini romaneşti.

- În România vei mânca cu siguranţă pui cel puţin o dată la două zile.

- Foarte mulţi romani cunosc mai bine decât noi literatura franceză.

- Un panou publicitar uriaş poate foarte bine să-ţi acopere fereasta, dacă locuieşti la bloc, şi astfel, adio soare!

- România e una din ţările în care poţi vedea încă panouri cu inscripţia : ‘’Atenţie, căruţă! ‘’

- Taximetriştii din Gara de Nord vor încerca întotdeauna să îţi stoarcă câţiva lei în plus.

- Preţul transportului în comun e derizoriu în comparaţie cu Franţa.

- Fastfood-urile sunt mereu pline, indiferent de oră.

- Carrefour e deschis până seara şi duminica, şi asta e cool!

- România are peisaje magnifice, care pot rivaliza oricând cu cele din Franţa : Carpaţii, Marea Neagră, Delta Dunării, castelele, bisericile etc.

- Să îţi pui geanta pe jos aduce ghinion.

- Mijloacele de transport în comun sunt mereu aglomerate.

- În Bucureşti nu există ora de vârf în trafic, doar câteva ore din noapte când poţi circula normal.

- Liniile de tramvai sunt mai ales benzi secundare pentru maşini.

- Şoferii de taxi te privesc cu un aer condescendent dacă îţi pui centura de siguranţă.

- În mijloacele de transport în comun călătorii se îndreaptă spre uşă cu cel puţin două staţii înainte de a coborî,  deranjând astfel pe toată lumea în timp ce autobuzul se deplasează, deşi ar avea cu siguranţă timp  să o facă la oprirea dintre staţii.

- Româncele sunt incredibil de frumoase, şi nu exagerez deloc.

- În zilele când plouă în Bucureşti, e o plăcere să încerci să eviţi miliardele de bălţi de pe trotuare (atunci când ai şansa să mergi pe un trotuar).

- Palatul Parlamentului e a doua clădire din lume ca suprafaţă, după Pentagon, fiind opera dictatorului megaloman de tristă amintire Ceauşescu.

- Între două clădiri moderne a căror construcţie tocmai s-a terminat poţi foarte bine să vezi o veche biserică ortodoxă.

- România e o ţară încărcată de istorie.

- Distanta Bucuresti-Constanta (225 km) se face în 6 ore cu trenul (!!!), însă călătoria poate fi agreabilă, iar oamenii întâlniţi în tren şarmanţi.

- Poţi deveni foarte repede surd într-un club românesc.

- Că tot vorbim de cluburi, nu în toate există un loc unde să îţi laşi haina, însă toate au animatoare superbe.

Voi ce alte păreri aţi mai auzit?

Articol scris de: Alina Danciu

Foto: Daniel Petrinescu