“Stiu, suna ciudat sa primesti o invitatie in California de la o persona pe care nu o cunosti, dar tocmai asta fac eu acuma, te invit in California. Si nu glumesc. Stau si citesc pe site-ul tau si nu ma mai satur. Sotul meu tocmai se amuza ca de acuma nu-mi mai trebuiesc carti. Sunt pasionata de calatorie? Da. Mi-am carat copilul dupa mine? Da. Si am sa-l car si pe al doilea. Dar nu stiu sa scriu asa ca tine. Stiu doar sa ma bucur de ceea ce vad si atat. Si pe langa casa mea sunt atatea locuri minunate despre care tu ai putea scrie asa frumos….
Deci, daca vrei, daca poti, ai oricand in California un acoperis si un ghid. Pixul il aduci tu.
Anne Eftimie”

Şi uite aşa deznădejdea se transformă în fericire iar blogul merge mai departe!

Mai ţineţi minte ce vorbeam de coincidenţe?

Înainte de concert ne-am întâlnit cu o cititoare şi am fost iarăşi de două ori fericită. În primul rând pentru că am fost salutaţi  cu “Bună seara LumeaMare!” – am pus atât suflet pe aici încât mă bucur enorm când mă identific cu LumeaMare. În al doilea rând pentru că aceeaşi persoană şi-a amintit de declaraţiile mele de fericire şi a povestit foarte frumos celorlalţi despre ele.

Poate că ar trebui să am grijă să le reiau, chiar dacă nu vor mai fi zilnice şi voi zice pas atunci când obiectul lor va fi repetitiv. Ca orice om am şi eu câteva fixuri şi nu vreau să teplictisesc prea mult cu ele.

Pot totuşi să îţi spun că sunt foarte fericită pentru că în ultima vreme am început să mă simt ceva mai bine pe cal, parcă nu mai fac chiar totul cu exces de timiditate şi cu două mâini stângi. Ştiu că fiecare oră mă aduce mai aproape de ceea ce îmi doresc, să învăţ să călăresc în cele din urmă… iar tu ştii probabil că perseverenţa nu e o trăsătură de caracter pe care să nu o cunosc, dimpotrivă, suntem buni prieteni!

Hai să îţi arăt şi ţie un filmuleţ. Îţi dau voie să râzi şi să faci mişto, deocamdată. Dar mă fac eu mare!

Înainte de a spune orice altceva aş vrea să afirm că eu personal nu cred că ce vedem noi în această imagine e un instantaneu. Dacă e pe bune e cu atât mai interesant, dar hai să nu ne cramponăm în a judeca realitatea ei, că nu aici vreau să ajung. Vreau să ajung la tipul de reacţii pe care îl provoacă această imagine. La felul în care suntem obişnuiţi să înţelegem statutul de părinte şi pe care nu îl contestăm pentru că “aşa este dintotdeauna”. Odată cu venirea copilului pe lume trebuie să devenim mult mai responsabili cu viaţa noastră, avem credinţa că trebuie să ne ferim de tot ceea ce ar putea să ne pună în pericol pentru că, nu-i aşa, cineva trebuie să aibă grijă de viaţa celui mic. Nimic iraţional până aici, dar ce ne facem dacă noi nu suntem doar fiinţe raţionale? Ce ne facem dacă avem pasiuni sau hobby-uri la care nu vrem să renunţăm? Activităţi care ne ajută să fim mai echilibraţi, care ne eliberează de tensiuni, care ne fac să ne simţim mai împliniţi, mai bine?

Eu nu cred că un copil va creşte şi va spune: “Mami, îţi mulţumesc pentru că ai renunţat la motocicletă, ai renunţat la călătorii, ai renunţat să citeşti, ai renunţat să ieşi odată pe săptămână în oraş cu prietenele, totul pentru mine.” Chiar nu cred asta. Cred mai degrabă în celălalt scenariu, cel mai întâlnit, în care mama care a tot acumulat frustrări ajunge să îi reproşeze copilului propria sa existenţă: “Am sacrificat totul pentru tine şi tu…”. E bine, e corect faţă de copil să i se trântească asta în faţă, să se simtă vinovat de deciziile pe care  nu le-a luat el?

Atât timp cât pentru nevoile tale nu sacrifici toate nevoile copilului, atât timp cât îţi găseşti răgaz şi pentru tine şi pentru el, atât timp cât eşti un om sănătos la cap care ştie că a renunţa la nevoile personale nu este o decizie uşoară şi nici benefică pe termen lung, nu văd de ce ar fi o datorie morală să laşi baltă ceea ce îţi place. Responsabilitatea vine din felul în care te bucuri de pasiunile tale (şi despre ele vorbim, nu despre vicii!), e bine să ştii ce faci şi să nu te arunci cu capul înainte – lucru care mi se pare. între noi fie vorba, valabil şi dacă ai copii şi dacă nu ai. Ion Trandafir, tatăl a doi copii şi totodată freerider, spunea la un moment dat că atât timp cât ştii foarte bine ce faci riscurile sunt minime. Un alt prieten de-al meu, motociclist, spunea că atunci când îi vine să accelereze dincolo de zona de confort îi apare în minte imaginea fetiţei lui şi se potoleşte. Asta înseamnă pentru mine responsabilitate, nu abandonul.

Când am avut accident sau când am căzut a fost pentru că nu ştiam să fac anumite lucruri. Şi au existat voci care mi-au recomandat să mă întorc la tigaia la care eu nu am stat niciodată, chiar printre cei care aveau aceeaşi pasiune cu mine. Mi-a fost ruşine de mine dar şi mai ruşine de ei. Copilul meu, care cred că avea vreo 4 anişori mi-a spus: “Hai mami, să nu renunţi că nu o să mai cazi”. Şi copilul meu mi-a scris acum, la 8 ani, în scrisoarea de 8 martie, că lucrul cel mai de preţ pe care l-a învăţat de la mine e că dacă vrei cu adevărat o poţi face.

M-a rugat uneori să o plimb şi pe ea pe motor. Nu am făcut-o şi nici nu o voi face prea curând. Îmi este teamă şi am considerat că în situaţia asta e prea mare responsabilitatea, de a duce şi viaţa altcuiva în spatele meu. Cred că fiecare are dreptul să îşi stabilească limitele, să îşi schimbe sau nu traseul în viaţă, cunoscându-se pe sine şi renunţând la a imita pe alţii sau a prelua tipare de gândire, fără a le trece prin propria judecată. Cel mai rău mi se pare când arătăm cu degetul o persoană şi spunem: “Ce inconştienţă, ce părinte iresponsabil”! Cine suntem noi să judecăm viaţa altora?

Şi ca să închei într-o notă umoristică, am primit eticheta de “părinte iresponsabil” chiar şi în parc, atunci când mă dădeam pe role în timp ce împingeam căruţul şi copilul rădea bucuros! Aşa că sunt călită… Da, sunt mamă şi am nevoi personale, pe care am grijă să mi le satisfac. Şi sunt sigură că şi fetiţa mea va face la fel!

Via The Real Buddhist

Sunt extraordinare sărbătorile astea pentru simplul motiv că ne întorc atenţia mai mult către noi şi ceilalţi, ca oameni care existăm şi în afara serviciului, obligaţiilor, nevoilor şi neamului. Ne aduc aminte că suntem importanţi şi ne-aduc-aminte-că-trebuie-să-le-aducem-aminte şi celorlalţi că sunt importanţi pentru noi. Apropo, cele mai multe urări le-am primit de la femei, hmmm. Trecând peste asta, ieri am avut un moment de maximă fericire pentru că sunt femeie. M-a cuprins aşa, deodată, pe stradă, venind cumva de nicăieri. Le luasem mamei şi fetiţei mele câte o carte şi mă îndreptam spre şcoală. Urma să am o după amiază frumoasă, cu o ieşire la pizza cu LumeaMică, o vizită împreună la Heidi Choco Wolrd (va povestesc separat despre asta, pentru că e genial!), un ceai cu planuri pentru Poveşti din LumeaMare la Ceainăria GreenTea. Dar nu doar programul ce urma mă făcea atât de fericită ci pur şi simplu ideea că a fi femeie este o mare minune. Pe care unele dintre noi trebuie să învăţăm să o conştientizăm.

Toată viaţa mi-am dorit să fiu băiat. Poate ca din revoltă, poate că din nevoia de a fi altfel, poate că din lipsa de încredere, nu cred că are sens acum să mă analizez prea mult. Nu m-am simţit niciodată prea bine în fustă, nu mi-a plăcut machiajul, mersul la coafor, discuţiile despre ţoale sau gătit, toate astea mă plictisesc într-o aşa măsură încât uneori cad în extrema cealaltă, când mă uit la mine şi îmi vine să mă iau la palme, pentru că undeva în adâncurile mele ştiu că o femeie nu ar trebui să arate aşa.

Dar ieri am fost fericită. M-am bucurat că sunt ciudată şi dificilă, că am putut trăi miracolul de a aduce pe lume un copil, că pot fi femeie şi pot totodată să merg pe motor, că mă simt vinovată când mănânc prea multă ciocolată, că sunt iubită, că sunt lemn tănase la toate aspectele tehnice ale vieţii, că sunt înconjurată de alte femei minunate în LumeaMare, etc, etc.

Probabil că a fi mulţumit cu ceea ce eşti este una dintre cele mai mari provocări ale vieţii. Dar dacă ne gândim bine nu e decât o chestiune de percepţie, de opţiune personală. De ce să alegi că nu-ţi place de tine când poţi să alegi opusul?

PS 2: azi dimineaţă m-am trezit profund nefericită, că aşa suntem noi femeile, schimbătoare. Şi mă credeţi sau nu, nu am reuşit să îmi schimb starea de spirit până acum, când am scris aceste rânduri. Încă o dată recomand această practică, scrie cât de des poţi despre ceea ce te face fericit/ă, funcţionează!

PS 1: diseară m-a invitat Manafu la o petrecere. Să nu mai spui la nimeni dar mă îmbrac în rochie. Şi cred că îmi pun şi patofi cu toc, na! 

PS 3: ordinea la PS e intenţionată, ca să demonstrez ce sucită sunt!

]]> http://lumeamare.ro/2012/03/09/declaratia-de-fericire-56/feed/ 4 http://lumeamare.ro/2012/02/29/declaratia-de-fericire-55/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=declaratia-de-fericire-55 http://lumeamare.ro/2012/02/29/declaratia-de-fericire-55/#comments Wed, 29 Feb 2012 13:20:53 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=35995 După cum aţi observat am mai rărit-o cu declaraţiile de fericire în ultima vreme. Sună aiurea dar nu pot găsi o formulă mai neclişeistică pentru adevărul următor: “timpul nu a fost de partea mea”!

Cu toate acestea ieri am decis că las toate treburile, urgenţele, proiectele proiectate şi neproiectate deoparte şi mă-duc-orice-ar-fi la Social Media Summit Bucureşti, o iniţiativă BIZ. Am avut puţin emoţii pentru că, se ştie, pe la diverse conferinţe se întâmplă să nu te întorci întotdeauna foarte fericit, se întâmplă ca vorbitorii să nu spună neapărat lucruri noi, se întâmplă să îi surprinzi uşor nepregătiţi. Acum, dacă e vorba de o declaraţie de fericire v-aţi prins! Poate că acest lucru se întâmpla în trecut, ieri eu am fost mulţumită şi fericită de tot ceea ce am auzit. Evenimentul a oferit şi informaţii interesante dar şi poveşti. Ştiţi că îmi plac poveştile, aşa că m-am delectat cu talentul excepţional de povestitor de care câţiva speakeri chiar au ştiut să se folosească pentru a-şi exprima părerile foarte pertinente: Bogdana Butnar, Vlad Petreanu, Cristian China Birta.

De la Alexandru Negrea am aflat de Socialbakers.com, un tool de analiză foarte util, în care am de gând să sap cât de curând. Manafu ne-a bătut la cap cu Pinterest, aducând ca argument, printre altele, faptul că acesta a generat unor magazine online din State mai mult trafic decât Google+, Youtube şi Linkedin la un loc. Costin Cocioabă ne-a spus că s-au făcut aproximativ 415.000 de Euro din blogging anul trecut, sumă ce a ridicat controverse, apărând opinii că aceasta ar putea fi în realitate chiar dublă. În prezentarea Adinei Vlad am văzut o analiză şi o împărţire foarte interesanta a publicului de pe facebook în: pragmatici, militanţi, conectori, aprobatori, auto-propagandişti şi exploratori. Gabriela Lungu a atras atenţia asupra nevoii de a pregăti un plan de management al crizelor (care da, au şanse destul de mari să se propage rapid în social media şi parcă nimeni nu vrea să se gândească la asta!). Iar prezentarea lui Mugur Pătraşcu a fost ca un duş rece, necesar tuturor celor care încă mai bloggeresc aşa, fără cap şi coadă.

Am plecat de acolo cu speranţa că suntem pe drumul cel bun, ca bloggeri şi blogosferă. E nevoie atât de profesionalizare cât şi de păstrarea opiniei şi a unui stil personal, ceea ce va fi o provocare pentru mulţi. Dar cum apărea scris într-o altă prezentare: “Lead, follow, or get out of the way!“

Hai că am pornit de la o declaraţie de fericire şi am ajuns la o trecere în revistă a evenimentului, foarte sumară, vă asigur. Din fericire puteţi găsi prezentările aici, iar pentru cei care n-aţi putut fi acolo… păcat că aţi ratat poveştile!

PS: apropo de cum să faci prezentări, a circulat astăzi o idee faină, inspirată de The Artist, e de văzut!

Asta îmi aduce aminte de un bilet pe care l-am primit de la copil, în care scria: “iubirea mea nu se măsoară în jucării” – nu vă emoţionaţi, ăsta e maxim de diplomaţie într-un moment lipsit de conflict, pentru că, atunci când nu-i iau, ce i se citeşte în ochi nu vreau să traduc…

Copiii voştri când sunt cei mai fericiţi? Vreau un raspuns sincer…

Sâmbătă seara am stat împreună şi ne-am uitat la Secretariat, un film despre un cal şi despre o femeie care face totul pentru a-şi urma adevărul în care ea crede cu toată tăria. Pe mine mă emoţionează ambele subiecte: şi caii şi oamenii care cred în vise. Numai că era să îmi pocnească inima de la câtă tensiune au pus regizorii ăia în nişte curse. (Mi-a fost milă de caii de curse, zău!) Dar am fost fericită când toată lumea a ieşit învingătoare, şi calul şi omul. Mi-a confirmat crezul că trebuie să rămânem loiali pasiunilor pe care le avem, să ne păstrăm un ţel principal în faţă şi să-l urmăm până la capăt, indiferent ce spun ceilalţi. Dacă nu am făcut absolut tot ce se putea face pentru a reuşi, dacă nu am epuizat toate resursele posibile pe care le avem, dacă nu am mers până acolo de unde nu se mai poate efectiv merge mai departe, atunci nu avem nicio scuză şi niciun motiv să ne plângem, sau să începem propoziţii cu “dacă…”.

Deşi m-am întrebat cum vom mai ieşi din casă dacă va continua să ningă, deşi am dat la lopată de nu mi-am mai simţit mâna, am fost atât de fericită când am văzut atâta zăpadă albă şi pufoasă în jur. Ca să nu mai zic de LumeaMică şi Lizzy, căţeluşa, care s-au bălăcit efectiv prin munţii albi! Eu am ţinut distanţa, pentru că sunt friguroasă rău, dar tot m-a încântat priveliştea!

Tu te-ai bucurat de zăpadă ieri sau nu?

« Dumnezeu îi biciuieşte pe cei pe care îi iubeşte ». Asta crede bunica lui Iulian. Dacă ea nu îşi pierde credinţa în momentele astea, cum am putea noi?

N-o să îţi pierd timpul cu fraze lacrimogene. Ştii şi tu şi ştiu şi eu de ce e nevoie. De bani. Iar dacă astăzi te poţi lipsi de 10 lei, şi poţi convinge măcar încă doi prieteni să dea şi ei banii ăştia pentru Iulian, asta va arăta că încă nu ne-am pierdut omenia, deşi trăim în oraşe mari şi aglomerate majoritatea, şi puţini mai ştiu cine e vecinul de lângă. E vorba de un copil, oameni buni. Un copil care nu are haine de firma, care nu are haine deloc. Care nu mai are cărţi, caiete. Care nu mai are amintiri, pentru că au ars.

Dacă vreţi să îl ajutaţi, trimiteţi bani în contul de mai jos, specificând DONAŢIE PENTRU IULIAN.

CONT: RO33CECEBZ2808RON0782502, deschis la CEC, Sucursala Buzău. Titular cont: Tudor Marian

Mulţumesc! Plecăciune tuturor blogerilor care au preluat acest mesaj, simplu si firesc, majoritatea în cinci minute dupa ce le-am trimis rugămintea.

Primii au fost Laura de la Distracţia Zilei, Ada Pavel, Renate şi Catalin de laTravelBadgers, Alina de la Wafu.ro, Adrian de la werock.ro, Elena de la Suflet pentru hrana, Anca de la funtur.ro, Laura Frunză, Nela Mihăescu, Iulian de la trans-ferro.com, Andreea Ursu, Ioana de la Kzarinne’s Bio. Va urma…