Sunt aproape două săptămâni, între 13 şi 26 februarie, în care îţi poţi alege măcar o zi pentru a ieşi din casă alături cel/ cei dragi la un spectacol de teatru. N-ar trebui să-ţi refuzi o asemenea plăcere, având în vedere că mai jos găseşti o listă cu recomandări pentru prima săptămână, cea a lui Valentin, plus câteva informaţii care ţi-ar prinde bine:

13 februarie, adică luni: poate că ai o fire mai nerăbdătoare şi vrei să sărbătoreşti cu o zi mai devreme, aşa că îţi recomand:

Godot Cafe-Teatru, ora 20:00 – “Te iubesc! Te iubesc?”; după “Zăpezile de altădată” de Dumitru Solomon, cu Corina Moise, Liviu Romanescu şi Manuela Hărăbor; acest spectacol amuzant mi-a încălzit o seară de iarnă acum un an în fosta Lăptărie a lui Enache.
Preţ bilete: 35 lei
Durata spectacol: 1 h 15
Locaţie: în Centrul Vechi al Bucureştiului

14 februarie, deci taman de Valentine’s Day:

Godot Cafe-Teatru, ora 20:00 – “Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus“, în regia Doinei Antohi cu Mirela Zeţa şi Andreea Gramosteanu (minunăţiile acelea de actriţe de la emisiunea “Mondenii”), Doina Antohi, Constantin Diţă, Alexandru Conovaru, Pavel Bârsan şi alţi câţiva. La piesa asta n-am fost, dar am citit cartea, fac pariu că şi tu. Pentru o seară aşa plină de romantism, programul de la Godot vine ca untul pe pâine prajtă…
Hai că uitam ceea ce ei au scris în program cu litere de-o şchioapă: muzica va fi interpretată live de Cvartetul de coarde Blade Strings!
Preţ bilete: 35 lei
Durata spectacol: 2 h cu pauză
Locaţie: aceeaşi ca mai sus

Teatrul Mic: ora 19:00 – “Mă Mut La Mama” de Andreas Petrescu şi Gabriel Fătu, cu Adriana Trandafir şi cei doi numiţi anterior. La piesa aceasta am fost de curând şi mi-a plăcut atât de mult încât i-am făcut o mică recenzie pe lumeamare.ro. O poţi citi dând click aici.
Preţ bilet: 25 /12,5 lei
Durata: 1 h 47 fără pauză
Locaţie: zona Grădinii Cişmigiu din Bucureşti

Club La Scena, ora 20:00 – “Dacă te naşti într-o luni, probabil vei muri într-o vineri” de Theo Herghelegiu, aceeaşi regizoare minunată care mi-a oferit “Fata cu cărămidă în gură” despre care am scris mai demult aici. Foarte pe scurt, vei putea urmări 3 poveşti haioase despre 3 cupluri.
Distribuţia: Liliana Pană, Constantin Florescu, Adriana Pârvu, Gabriel Coveşeanu, Mihaela Popa şi Cristian Olaru
Preţ bilet: 25 lei
Durata: nu este specificată, dar din proprie experienţă, începe mai târziu cam cu 15-30 de minute şi durează maxim 90 de minute.
Locaţie: intersecţia Căii Călăraşi cu Str. Mântuleasa

Grand Cinema Digiplex, ora 20:00 – “Omul Pescăruş sau Drumul spre Frumos” reprezintă primul spectacol de teatru acrobatic din România, prezentat de Compania de teatru D’Aya şi având în roluri principale actori precum Marius Manole, Gabriela şi Cristian Iacob, alături de trupă de acrobaţi Xtreme.
L-aş putea numi chiar show, prezent la sol dar şi la 15 metri în aer, povestind fabula zborului şi a împlinirii umane.
Preţ bilet: 60 lei
Durata: aş vrea să nu se termine niciodată.
Locaţie: sala Grand Epika din Băneasa Shopping City

15 februarie, miercuri: nici azi nu-i prea târziu ca să vezi o comedie romantică!

Teatrul Mic: ora 19:00 – “Cum iubeşte cealaltă jumătate” de Alan Ayckbourn: am auzit atât de multe despre piesa aceasta încât abia aştept să treacă zilele ca să îmi fac o părere proprie. Da, mă duc miercuri şi sper să fii şi tu în sală!
Distribuţia: Claudiu Istodor, Adriana Şchiopu, Ovidiu Niculescu, Simona Mihăiescu, Vitalie Bantaş, Rodica Negrea
Preţ bilet: 23 / 20 / 15 / 12 lei
Durata: 2h 30min (cu pauză)
Locaţie: tot în zona Grădinii Cişmigiu

Acestea sunt spectacolele mele preferate pentru primele zile de iubire. Iar dacă te-am influenţat vreun pic încât să dai o şansă unei astfel de seri, îmi vei fi oferit deja cadoul cel mai drag.

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/09/trasee-pentru-inimile-orasului-meu-partea-i/feed/ 0 http://lumeamare.ro/2012/02/02/ma-mut-la-mama-sau-folosim-biciul/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=ma-mut-la-mama-sau-folosim-biciul http://lumeamare.ro/2012/02/02/ma-mut-la-mama-sau-folosim-biciul/#comments Thu, 02 Feb 2012 09:00:45 +0000 Laura http://lumeamare.ro/?p=34033 Asta-i o întrebare la care numai în sala Teatrului Mic poţi găsi răspunsul. Nu-i nimic exagerat, îţi spun de pe-acum, însă sunt două spectacole pe care le-am trăit complet diferit:

“Mă Mut la Mama” este un proiect pus la cale de doi oameni de televiziune, Andreas Petrescu, prezentatorul “Tonomatului de pe 2” care a scris această piesă de teatru, şi Gabriel Fătu, da, îţi amintești bine, acel farsor de la OTV, proiect dedicat în întregime actriţei Adriana Trandafir. Povestea are un succes indiscutabil la public (mi-am dat seama după cum au râs şi au aplaudat la final spectatorii de mi s-au umflat palmele şi ei nu se mai potoleau), şi de ce n-ar avea atâta vreme cât se bazează pe o poveste foarte posibilă din viaţa de zi cu zi: o mamă singură în vârstă de 57 de ani cu doi băieți mari, Gabriel şi Andrei, la casele lor (vorba românului), a fost o femeie chinuită în tinereţe, văduva unui alcoolic violent, care şi-a sacrificat studiile şi cam toată viața personală pentru a avea grijă de familie şi care descoperă că şi la bătrâneţe se poate îndrăgosti. Astăzi îşi aşteaptă iubitul într-o primă vizită, iar asta n-ar fi rău dacă ar avea loc de băieţii ei care îi bat la uşă în căutarea consolării (într-un mod râzgâiat şi egoist, nevrând până în ultima clipă să accepte că acest individ ar putea avea prioritate în sufletul mamei), unul părăsit de soţie (pentru o femeie) iar altul și el cu probleme în căsnicie. De aici urmează un lung şir de încurcături, replici haioase și tensiuni, de fiecare dată culminate cu aplauze binemeritate. Așadar, nu mereu este nevoie de un dramaturg clasic sau actori consacrați, ci de o poveste de viață care, probabil din saturația de senzațional și dramatic, îi captivează pe spectatori.

În timp ce “Mă Mut la Mama” m-a sensibilizat și m-a determinat să mă pun și în pielea părinţilor măcar pentru o secundă, “Sex on the Bici”, inspirată din piesa “Dorințele sexuale ale soţului meu aproape m-au înnebunit” de John Tobias, mi s-a părut aproape caraghioasă, fiind amestecul ideal de gesturi vulgare şi replici pe măsură. De ce o recomand totuși? Pentru că râsul este o terapie extraordinară după o săptămână încărcată de muncă! Apoi pentru că este o ocazie de a-l vedea pe Florin Călinescu jucând într-un spectacol (pentru mine a fost o premieră), deşi asta ține de gusturile fiecăruia…
Ce am urmărit eu pe scena Teatrului Mic a fost o poveste picantă despre un bărbat trecut de prima tinereţe (Doru Ana) cu ceva probleme pe plan sexual care încearcă să se “învigoreze” urmărindu-şi, ascuns în dulap, soţia cum se lasă cucerită de administratorul blocului, nimeni altul decât Florin Călinescu. Pe lângă această dorinţă, povestea se umple de fetişisme, soţul având nevoie să se îmbrace în haine de damă, să poarte botniţă sau să fie biciuit (desigur, în cel mai ilar mod cu putinţă). Unde mai pui că Florin Călinescu, adicătelea personajul său, un domn Connelly, este îngrozit de avansurile doamnei şi să vezi ce îngrozit e când îl reperează pe soţ urmărindu-i şi afişându-şi pantofii cu toc în cel mai crăcănat mod pe care l-am văzut vreodată! Da, este un spectacol aparte în sensul frumos, care nu sare calul doar de dragul râsetelor groteşti. În plus, am avut plăcerea de a o remarca în rol secundar pe Andreea Grămoşteanu, pe care eu personal am adorat-o ca actriţă, alaturi de Mirela Zeţa, în serialul “Mondenii” de pe Prima TV.

Ei, vezi, chiar nu au nimic în comun aceste piese, şi totuşi ţi le recomand. Ar fi păcat să le ignori în programul Teatrului Mic, mai ales că “Mă Mut la Mama” se joacă taman pe 14 februarie (aviz amorezaţilor), la ora 19:00, iar “Sex on the Bici” pe 19 februarie, aceeaşi oră. Biletele costă între 12.5 și 25 de lei și pot fi achiziționate de la casa de bilete a teatrului (recomand cu măcar o saptămână înainte) sau online de pe site-ul eventim.ro.

Sursa foto: www.teatrulmic.ro

“Carnage”, cu un titlu tradus ca de obicei în cel mai zelos mod cu putinţă, “Doamne… ce măcel!”, a avut avanpremiera în România pe 11 ianuarie. Este inspirat din piesa de teatru “Zeul Carnagiului” aparţinând dramaturgei franceze Yasmina Zera, şi se bazează numai pe patru actori: Jodie Foster (Tăcerea Mieilor), Kate Winslet (Titanic), Christoph Waltz (Inglourious Basterds) şi John C. Reilly (Chicago). Având în vedere că bugetul a fost estimat la 25 de milioane de dolari, în timp ce toată acţiunea se desfăşoară într-un apartament folosit ca unic decor, pot presupune (chiar sper!) că mare parte din această sumă s-a dus pe salariile actorilor.

Impresia pe care am avut-o eu în timp ce mă uitam la acest film a fost aceea de intimitate, aşa cum numai la un teatru-cafenea am mai avut. Am simţit actorii foarte aproape de mine (totuşi, ecranul de proiecţie era uriaş!), le-am văzut picăturile de sudoare cu o claritate incredibilă şi am empatizat cu personajele lor ca niciodată până acum într-o sală de cinema. Aşa că îl pot numi spectacol de teatru, de ce nu? Dacă tot nu am ajuns niciodată să văd unul pe Broadway, faimoasa zonă a teatrelor din New York City, ca să am onoarea de a urmări cei mai bine cotaţi actori ai momentului pe scenă, măcar să am satisfacţia de a admira un spectacol cu Jodie Foster şi Kate Winslet! Până la urmă, biletul, chiar şi în avanpremieră, a fost mult mai ieftin decât unul pe Broadway…

Povestea, cât se poate de “polanskiană”, înfiptă în realismul cotidian, este mai presus de toate simplă: doi băieţi se bat în curtea şcolii; unul îi rupe doi dinţi celuilalt cu un băţ. Acţiunea se mută repede într-un apartament la uşa căruia sună părinţii “agresorului” pentru a  răspunde cei ai “victimei”. Aceştia nu doar că le răspund, dar îi şi invită înăuntru, îi omenesc cum se pricep mai bine şi ajung, într-un crescendo năucitor, să îşi distrugă bunurile unul celuilalt, să îşi împartă cele mai veninoase cuvinte şi să culmineze într-o beţie colectivă.
Filmul pune accent pe falsitatea societăţii actuale, pe toate politeţurile pe care le rostim printre dinţi mânaţi de interese dintre cele mai variate. Toate încercările oamenilor de a părea ceea ce nu (mai) sunt, toate gesturile care le trădează mai devreme sau mai târziu adevăratele caractere şi în general toată fuga de conştientizare a sinelui sunt eliminate într-un final aproape oniric. Christoph Waltz este preferatul meu, nu mă aşteptam să fie atât de enervant şi totuşi atât de liniştitor. Expresiv peste măsură, m-a făcut să râd cu nişte hohote pe care rareori le-am eliberat în public.
Până la urmă, filmul este o comedie neagră, un teatru de cinema şi o garanţie pentru 80 de minute memorabile. Asta în caz că simţi nevoia unei pauze de la filmele 3D, ticsite cu efecte speciale, desfăşurate aproape în întregime în faţa unor panouri verzi.

Bine de ştiut!

• “Carnage”, dublu nominalizat la Globurile de Aur, rulează în 10 oraşe, în Bucureşti ocupând deja 7 cinematografe. Cam toate prin mall-uri, momentan, excepţie făcând-o Studio.

• Inspiraţia acestui film, “Zeul Carnagiului”, a avut reprezentaţii pe Broadway între 5 aprilie şi 15 mai anul trecut, actorii de pe scenă fiind James Gandolfini, Marcia Gay Harden, Jeff Daniels şi Hope Davis. Spectacolul a fost răsplătit în anul 2009 cu Premiul Tony pentru cea mai bună piesă, precum şi cu Premiul Tony pentru Cea Mai Bună Actriţă acordat Marciei Gay Harden (rol jucat în film de Jodie Foster). Pentru curioşi, un bilet pe Broadway porneşte de la 60 $ şi poate fi achiziţionat online de pe site-ul www.broadway.com.

Sursa foto: www.cinemagia.ro

Nici nu ştiu dacă îl pot numi film, însă este sigur un colaj de filme aparţinând unor amatori, oameni simpli din întreaga lume. “Life In A Day” (O zi din viaţă) a apărut la iniţiativa YouTube în vara anului 2010. Utilizatorii acestui site au fost rugaţi să surprindă momente din vieţile lor şi să răspundă la câteva mici întrebări (Care e povestea ta? Ce ai în buzunare? De ce ţi-e frică?). Condiţia era ca toate filmuleţele să fie înregistrate într-o singură zi, pe 24 iulie. Ca rezultat, iniţiatorii proiectului au primit 4 500 de ore de conţinut video adunate din 88 000 de clipuri încărcate pe YouTube din 192 de ţări.

Auzisem de această idee încă de anul trecut, însă nu ştiu exact din ce motive, nu am mai aflat nimic despre ea, mă aşteptam cumva să găsesc filmul în cinematografe, să fie super mediatizat şi promovat pe toate canalele posibile. Nu a fost aşa, aproape că uitasem de el până acum două zile când mi-am pus tastele pe un nou site de vizionare filme online şi am avut inspiraţia să-l caut: l-am găsit la rezoluţie foarte bună şi după 91 de minute, cât durează tot filmul, am înţeles şi de ce nu poate fi găsit în cinematografe, şi de ce nu se vorbeşte foarte mult despre el.

Tocmai pentru că reprezintă o adunare de filmuleţe făcute cu camere video sau chiar cu telefonul mobil, “Life In A Day” nu ar putea oferi spectatorilor dintr-un cinematograf o calitate a imaginilor care să se ridice la aşteptările acestora. Mai apoi, amintindu-mi acum tot ce am văzut (şi sunt mii de filmuleţe) am convingerea că acest proiect ar putea deveni tulburător pentru anumiţi oameni, din cauza secvenţelor violente cărora iniţial nici eu nu le-am înţeles rostul.

Deşi mi-am promis, din episoade anterioare nefaste, că nu mai doresc să văd trailere din care să îmi fac o părere complet greşită despre filmul respectiv, am prins totuşi câteva secvenţe şi mi s-a părut că voi avea parte de o experienţă interesantă, că voi vedea locuri şi oameni noi… Doar că “Life In A Day” mi-a adus mai mult de atât: m-a amuţit, m-a făcut să râd, să zâmbesc melancolic, să mă revolt, să plâng, să mă întristez. Da, aşa sunt eu, un amalgam de emoţii, dar acest proiect merită văzut indiferent de ce bănuiţi acum despre el.

Trebuie să priviţi un om obişnuit care îşi scoate din buzunar cu seninătate un pistol, trebuie să aveţi puterea de a vedea cum este omorâtă o vacă într-un abator, trebuie să aveţi ambiţia de a urmări un călător prin întreaga lume, trebuie să aveţi răbdare pentru a asista la discuţia obişnuită dintre un tată şi un fiu, trebuie să aveţi starea potrivită pentru a asculta declaraţii de dragoste, trebuie să aveţi ochii deschişi pentru a vedea cum trăiesc oamenii din toate colţurile lumii, cum unii oameni sunt atacaţi în plină stradă, iar alţii îşi trăiesc povestea de iubire prin camere web, cum unii îşi anunţă copiii că au cancer sau cum alţii le mărturisesc bunicilor că sunt homosexuali. Trebuie să vă deschideţi sufletul spre noi mentalităţi, tradiţii şi culturi.

Am primit acest film ca pe o parte din viaţa mea, toţi acei oameni şi-au dezvăluit secretele, şi-au expus trăirile pentru ca eu să îi văd, pentru ca eu să înţeleg cât de mare e această lume mare, cât de norocoasă sunt pentru ce am, pentru ce sunt.

Mi se pare incredibil cum împărtăşirea a diverse experienţe, toate petrecute într-o singură zi în care nici nu-mi amintesc ce făceam, poate crea asemenea valuri în existenţa unui om. De aceea fac această primă recomandare de film pe anul 2012 şi nu alta.

Filmul “Life In A Day” nu poate fi găsit pe marile ecrane, deşi el s-a perindat în ultimele luni pe la diverse festivaluri şi pentru o scurtă perioadă în anumite cinematografe. Totuşi, YouTube l-a uploadat şi poate fi găsit urmând acest link. Aici nu există subtitrare în limba română, însă pe www.990.ro găsiţi şi subtitrare, şi calitate video. Să vă bucuraţi de el, oameni dragi, măcar atât cât am făcut-o eu.

Sursă foto: www.cinemagia.ro

A doua oară eram mai mare – cam prin liceu – şi nu îmi doream nimic altceva decât să ajung acolo, că doar nu eram mai prejos decât colegii. Nu ştiam mai nimic nici despre istoria muzeului (înfiinţat în 1834, cu mult până la naşterea lui Grigore Antipa), nici despre munca şi în general viaţa omului de ştiinţă al cărui nume l-a preluat ulterior Muzeul Naţional de Istorie Naturală, începând cu 23 mai 1933 (tare bun e Google la casa omului!). Acest episod mi-a rămas proaspăt în memorie ca menta în mojito: era iarnă, destul de frig înăuntru, iar tâmplăria cu vopsea scorojită îmbrăca nişte geamuri urâte care întunecau şi mai mult atmosfera.

Urmând traseul bine stabilit de către administratori, am trecut prin culoare cu dulapuri antice folosite drept postamente pentru fascinantele borcane în care zăceau şerpi, crustacee şi chiar creieri. Am trecut şi pe lângă scheletul unui Deinotherium Gigantissimum, mândria muzeului, cum aveam să aflu mai târziu, am văzut foarte multe animale naturalizate, unele perfect conservate, altele mai şifonate de trecerea anilor, a cutremurelor sau chiar a oamenilor. Şi am plecat. Nu pot spune că atunci l-aş mai fi recomandat cuiva, mai ales că din naştere mă chinuie o milă covârşitoare atunci când e vorba de suferinţa altora, chiar şi a plantelor. Ori pentru mine a fost aproape un film horror să-mi imaginez prin ce proceduri au trecut exponatele de acolo ca să arate aşa cum le vedeam eu.

A trecut vremea, dându-l uitării şi resemnându-mă cu gândul că în capitală nu prea sunt muzee cum au alţii. Până acum vreo hmm… trei ani (?) când au apărut primele zvonuri ale unei mega renovări cu mega investiţii pentru mega muzeul României!

Am vânat orice informaţie pe internet, am tocit site-ul muzeului tot căutând la secţiunea Noutăţi şi pentru o bună perioadă, tăcerea a dominat într-un fel insensibil. Apoi a început distracţia: se va redeschide în aprilie, ba în octombrie, ba la anu’ în mai, ba la anu’ în noiembrie, ah, în decembrie, dar stai, că e prin iunie şi până la urmă s-a întâmplat şi minunea în septembrie anul acesta, nu înainte de a afla de pe la televizor şi de prin presă că s-au cheltuit 13 milioane de euro şi că va fi cel mai spectaculos muzeu din câte ne-au văzut ochii prin ţara noastră, ba chiar prin sud-estul Europei. Şi ştiţi ceva? Mie chiar mi s-a părut extraordinar! Cu plusuri şi minusuri, normal, dar în sfârşit, la a treia vizită, îl pot recomanda fără să mă tem că se vor arunca spre mine cartofi şi roşii.

Minusurile sunt puţine, de fapt, doar unul, aşa că încep cu el: a trebuit să îmi iau o zi de concediu (vineri mai exact) ca să mă asigur că nu voi sta o oră la coada de la intrare (chiar dacă au trecut luni bune de la inaugurare). Vă întrebaţi poate de ce se formează cozile acelea nesuferite? Păi de la puhoiul de oameni curioşi, dar mai ales de la automatele de bilete, două la număr, amplasate în holul muzeului. Trebuie să aveţi banii exacţi, altfel nu primiţi restul, plus că sunt tare mulţi români care încă au probleme cu tehnologia modernă în general, mai ales „butonarea” unei astfel de maşinării…

Călătoria prin Antipa m-a făcut să mă simt europeană, atât de bine făcut este totul. Sisteme touch-screen cu informaţii despre absolut fiecare exponat în parte, lumini şi sunete adaptate pentru specificul fiecărei încăperi, videoproiecţii şi oameni civilizaţi care nu jumuleau păsările şi nici nu scriau pe spatele mistreţilor declaraţii de dragoste.

Ce mi-a plăcut cel mai mult:

• felul în care s-au creat poveşti, animalele fiind expuse în ipostaze cât mai naturale (o lupoaică tocmai le aduce puilor un iepure prins între colţii ei ameninţători, un şarpe adulmecă nişte broscuţe ţestoase, un stol de pelicani îşi ia zborul, în timp ce un pui de struţ tocmai se iveşte din oul său);
• acolo unde nu s-au putut conserva, animalele acvatice au fost reproduse cu o fidelitate desăvârşită; cel mai mult m-a atras un rechin care îmi stătea în creştet, aproape ca în Oceanograful din Valencia, unde rechinii chiar se plimbau prin apă pe deasupra tunelurilor cu vizitatori;
• muzeul m-a purtat prin toate zonele posibile, de la savana africană până la Polul Nord sau Delta Dunării;
• preferata mea pentru care m-aş tot întoarce în Antipa a fost peştera, mult mai extinsă decât era înainte; am găsit pe-acolo oseminte umane, desene rupestre, stalactite, stalagmite şi chiar vietăţile locului (păstrate în diverse recipiente);
• fostele borcane trântite pe dulapuri erau acum expuse ca nişte medalii olimpice, în spaţii create special, cu LED-uri care le puneau în evidenţă conţinutul (da, în continuare greţos, dar captivant);
• oamenii nu au fost ignoraţi: am putut vedea evoluţia creierului şi a altor organe de la peşte la om, am văzut mulaje cu aborigeni din toate colţurile lumii, plus costume, unelte şi accesorii;
• traseul este prevăzut cu o zonă dedicată biroului lui Grigore Antipa unde am putut vedea câteva lucrări ale sale precum şi diverse obiecte personale.

A fost o vizită de nota 10. Am debutat alergând pe Şos. Kiseleff ca să o luăm înaintea unui grup imens de copii abia ieşiţi de la şcoală, am făcut câteva poze prăpădite cu telefonul, trăind senzaţia unui infractor care tocmai jefuieşte o bancă, clădirea fiind împresurată cu camere de supraveghere (exact, nu mai avem voie să facem fotografii decât dintr-acelea profesionale, cam 1000 de leioră, lei de-ăia noi şi grei) şi am terminat turul muzeului cu un plus de cunoştinţe pe care nu le-aş fi putut afla într-un mod mai plăcut decât aici.

Acest articol face parte din seria celor despre Bucureşti, oraşul adoptat de Laura, ca răspuns la campania noastră de adopţii.

În acest context vă imaginaţi cât de tare mă oripilez când văd pe Gică scuterică alergând sprinten între maşini şi bordură, el uneori cu cască, pasagera obligatoriu fără. Mintea mea nu poate să conceapă, pur si simplu, ce fel de neghiob şi nesimţit poţi să fii tu ca bărbat, ca să o duci pe pisi a ta cu pletele în vânt, în timp ce tu pui casca aia care oricum nu e închisă, de frică nu că o să dai cu ţeasta de pământ ci că o să dai cu şpaga la poliţist. Şi nu e nimica de râs aici, am văzut scena cu domnişoara plângând pe bordură, cu capul spart, iar accidentele se întâmplă în viaţă, nu numai în mintea mea bolnavă.

Acum ceva timp am aflat însă adevăratul motiv pentru care poartă domnu’ casca! Nu, nu e poliţia, e mai bine de atât. Mergea un Gică din ăsta pe undeva printr-o staţiune de pe Valea Oltului iar nevasta din spate dădea cu nădejde la scatoalce în casca lui. Gică îşi vedea liniştit de traiectorie, fără să clipească, numa gâtul îi era adâncit între umeri şi răbdarea pusă la încercare. Iar domnişoara pocnea insistent, cu spor. Acum m-am luminat şi eu şi cred că v-am luminat şi pe voi, am aflat de ce bărbatul trebuie să poarte cască pe scuter, în timp ce pasagera s-ar putea să abiă nevoie de una acasă…

Doamne ajută!

PS: aţi rezista măcar 10 secunde în ritmul ăsta?

Despre Tango am mai scris pe blogul personal, înşirând motivele pentru care îmi place şi încerc să îl şi învăţ. Iar când am citit în prezentare că e vorba de muzică de Astor Piazzolla, Goran Bregovic sau Radiohead (sunete nemaiauzite până acum la Operă!) nu am mai stat nicio clipă pe gînduri. Aşa că ieri seară am avut fericita insipiraţie să particip la premiera naţională a acestui spectacol.

Spectacolul are două părţi: prima este Tango, a doua Radio and Juliet. Ambele sunt create de Edward Clug, încă un român talentat care nu îşi desfăşoară activitatea la noi în ţară, ci în Slovenia, la Teatrul Naţional din Maribor. Tango a fost de fapt primul său spectacol de autor, la doar 23 de ani! – şi a avut un succes neaşteptat (dar binemeritat, după cum veţi avea ocazia să constataţi şi singuri!). Conflicte umane, ezitări, emoţii, duritate, sensibilitate, dragoste, relaţia între bărbaţi şi femei, toate sunt atât de frumos exprimate de către balerinii noştri, ce-şi dovedesc în acest moment capacitatea extraordinară de a combina într-un mod halucinant mişcările moderne cu cele tradiţionale, teatrul cu muzica, altletismul cu expresivitatea.

A doua parte a spectacolului poate fi mei greu digerabilă, vorbesc din perspectiva unui copil de 7 ani. Da, am luat şi copilul, am riscat Dar, în ciuda unor mici proteste la partea a doua, de genul “mă anunţi şi pe mine când începe povestea” sau “spectacolul ăsta ar fi trebuit să se cheme povestea din care nu înţelegi nimic”, chiar şi cea mică a aplaudat lung la final, pentru că a înţeles că a asistat la ceva cu adevărat original, deosebit!

“Sunt extrem de recunoscător pentru această ocazie de a împărtăşi publicului românesc universul meu artistic şi felul meu de a înţelege corpul uman şi capacitatea lui de a produce o artă unică şi adevărată” spune Edward Clug. Cred că şi noi ar trebui să îi fim recunoscători şi să sperăm că în traseul său internaţional de succes va mai reveni pe scenele româneşti şi cu alte spectacole.

Nu vă spun mai multe. Mai bine mergeţi şi voi şi reveniţi cu impresii!

Cum se distrează în mod normal petrecăreţii veniţi de pretutindeni la Oktoberfest vă puteţi lesne imagina şi dacă nu aţi participat niciodată la festival, aşa că nu vă plictisesc cu astfel de amănunte. S-ar putea să vă intereseze însă câteva curiozităţi legate de Oktoberfest pe care sunt aproape sigură că mulţi dintre voi nu le ştiaţi:

1. Având în vedere că cea mai mare parte a festivalului se desfăşoară anual în cursul lunii septembrie, prima întrebare care se naşte inevitabil pe buzele oricui este de ce Oktoberfest nu se numeşte mai degrabă… Septemberfest?  Să vă explic de ce. Predecesorul Oktoberfest-ului, care a constat la vremea respectivă într-o măreaţă cursă de cai, a avut loc între 12 şi 17 octombrie 1810 pentru a celebra căsătoria prinţului moştenitor Ludovic I al Bavariei cu Therese von Sachsen-Hildburghausen, prinţesa al cărei nume îl poartă şi astăzi  locul de desfăşurare al festivalului. Sărbătoarea s-a repetat şi în anii următori, când a fost mutată în septembrie pe motiv că vremea din această lună era mult mai potrivită pentru un astfel de eveniment în aer liber. Oktoberfest se termină însă de fiecare dată tot în luna octombrie, iar numele i-a rămas neschimbat în amintirea primelor festivităţi.

2. Începând de anul trecut, avioanelor le este interzis să survoleze Theresienwiese la o altitudine mai mică de 860 m. Elicoptere ale poliţiei stau pe poziţii, pregătite să intervină în caz de încălcare a acestei interdicţii, iar piloţii care nu respectă aceste reglementări sunt pedepsiţi penal.

3. Chelnerii angajaţi să servească în cadrul festivalului muncesc din greu, dar şi câştigă pe măsură. În cele două săptămâni ale Oktoberfest-ului se câştigă în medie 5.500 de euro. Dacă au noroc să se ocupe de vedetele prezente la festival, câştigurile lor pot depăşi chiar 10.000 euro. Vă gândiţi cumva să vă luaţi de pe acum concediu de Oktoberfest pentru la anul?

4. 2010 este primul an în care fumatul nu mai este permis în nici unul dintre corturile festivalului.

5. Poate aţi mai auzit poveşti cu pahare, căni sau halbe pe care unii sau alţii şi le îndeasă în geantă prin baruri ori la diverse târguri după ce le-au golit, „uitând” să le plătească. Nu cumva să vă treacă prin gând una ca asta la Oktoberfest, peste tot sunt afişe care interzic în mod expres această practică. În caz contrar, s-ar putea să vă treziţi (pe bună dreptate!) urmăriţi penal pentru furt şi cu siguranţă nu vă va salva nici faptul că nu înţelegeţi limba germană. În schimbul sumei de 7,50 euro veţi putea lua cu voi în mod legal ditamai halba aniversară. Ceea ce eu una am şi făcut.

6. Din anul 1810 de când a luat naştere tradiţia Oktoberfest-ului, festivalul a fost anulat de 24 de ori din cauza războaielor, epidemiilor de holeră şi hiperinflaţiei. Oktoberfest celebrează, ce-i drept, 200 de ani de la debut, dar anul acesta a avut loc abia ediţia cu numărul 177 a festivalului.

7. În anul 2008 vizitatorii au pierdut 4.600 de obiecte la Oktoberfest. M-am perpelit de râs aflând cam ce se găsea printre acestea: un costum de Superman, o pereche de ochelari de scafandru, o pereche de clăpari, patru verighete, un stativ de partituri, un extinctor, o scară de aluminiu şi o dantură falsă .

8. Multă lume îşi ia concediu special pentru a munci pe Theresienwiese pe durata Oktoberfest-ului. Cred şi eu, având în vedere punctul 3 de mai sus!

9. Cea mai lungă pauză din istoria Oktoberfest-ului a avut loc între anii 1939 şi 1948. În timpul celui de al Doilea Război Mondial festivalul a fost anulat complet, la sfârşitul anilor ’40 fiind înlocuit temporar cu mai micuţul  „Herbstfest” (Festivalul toamnei).

10. Ediţia aniversară din anul 1985 a adus cei mai mulţi vizitatori la Oktoberfest. În 1985 Oktoberfest exista exact de 175 de ani, deşi – având în vedere cele 24 de ediţii anulate – la momentul respectiv se desfăşura de fapt abia festivalul cu numărul 151.

11. Cel mai mare cort al tuturor timpurilor a fost cortul Pschorr-Bräu-Rosl din anul 1913. Acesta avea o arie de 5.500 mp şi o capacitate de 12.000 de locuri. În prezent, cel mai mare cort aparţine halei Hofbräu, capabilă a găzdui 10.000 de vizitatori.

12. Atât aniversarea din anul 1835 (25 de ani), cât şi cele din anii 1910 (100 de ani) şi 1985 (175 de ani) coincid cu apariţia cometei Halley. Pasămite aşa petreceri de pomină au loc la nemţi, dom’le, încât nici măcar cometele nu pot sta departe .

Fiind prima mea prezenţă la Oktoberfest, n-aş şti să vă spun dacă anul acesta petrecerea a fost mai îndrăcită decât cu alte ocazii sau nu. Ce pot să vă spun însă este că n-am văzut în viaţa mea atâta puzderie de lume la un loc, n-am mirosit nicicând atâtea minunăţii de arome amestecate, n-am admirat niciodată atâtea costume tradiţionale, n-am crezut vreodată să curgă undeva atâta bere! Și mai ales n-am savurat nicicând ca acum liniştea oraşului aproape pustiu la lăsarea serii, în timp ce la Oktoberfest, probabil, petrecerea era în toi.

Râsete, voie bună, inexplicabil, tensiune, uimire – toate au fost elemente ce s-au combinat într-un mod cât se poate de plăcut aseară în show-ul Blind.

Întrebările au rămas şi acum, ba chiar au apărut unele noi, și nu cred că voi putea avea un răspuns la ele. Tot ceea ce pot să spun este că aş merge oricând să îl revăd.

Căutând să îmi explic un pic mai mult decât ceea ce am simţit şi văzut aseară la show-ul lui Vlad Grigorescu, am găsit o definiţie cel puţin interesantă: “Force is not gravity, nor electricity, nor magnetism, nor chemical affinity. But Will is the typical idea of force” (Dr. Brown).

În viaţa de zi cu zi nu prea facem diferenţe, sau cel puţin o parte dintre noi, între iluzionism, magie, mentalism, paranormal, supranatural etc..  Pentru noi este magie. Ne este greu să diferenţiem citirea  gândurilor (dacă ea există într-adevăr este discutabil), controlul minţii, telepatia, percepţia extrasenzorială faţă de sugestie, programare neuro-lingvistică, citirea limbajului corpului, distragerea atenţiei.  Pentru noi, fără să generalizez, se contopesc toate într-o singură trăire legată de faptul că nu putem sau nu vrem să înţelegm ceea ce se întâmplă. Întrebarea de pe buzele noastre Este real? îşi găseşte astfel un loc firesc.

Mulţumim pentru invitaţie la acest show lui Chinezu și lui Vlad Grigorescu pentru că a „ghicit“ tot.