“Sigur. Am început la o revistă pentru tineri, Popcorn, după care am făcut tranziţia la o casă de discuri, Cât Music/EMI Music, după care am zis să văd lumea şi să-i iau pe toţi romanii cu mine aşa că am făcut o emisiune de travel internaţional, Bazar. Acum sunt într-o pauză şi nu-mi propun să revin foarte curând. Îmi plac excursiile de când eram mic, fie că mergeam la mare sau în vizită la prietenii părinţilor, eu eram primul în maşină. Deci de “umblat”, am “umblat” toată viaţa. Mă plictisesc repede, am nevoie de provocări şi dacă un proiect nu are succesul pe care-l aştept eu, renunţ fără regrete. Nu sunt perfecţionist dar îmi place să fac lucrurile numai în felul meu. Şi sunt şi berbec pe deasupra .”

“Cum e omul Răzvan Marc, dincolo de călătorii? Cu ce îşi ocupă timpul liber? Care-s acele trei lucruri de care nu s-ar putea lipsi, din ţara lui?”

“Curios. Sunt curios nu la modul invaziv, ci în sensul în care vreau să învăţ câte ceva din orice. Citesc mult şi scriu destul de mult deşi public destul de puţin. Descopăr restaurante noi împreună cu soţia mea şi ne place să plecăm în vacanţe în locuri îndepărtate. De anul trecut locuim în străinătate şi din ţara ne lipsesc familia şi câţiva prieteni. Cam atât. Nu găsesc al treilea lucru.”

“Care e locul pe care niciun turist străin nu ar trebui să îl rateze în România şi de ce?”

“Nu cred că există aşa ceva. Fiecare turist are preferinţele lui şi ce funcţionează pentru un grup nu funcţionează pentru altul. Cred că România ar trebui să se marketeze mult mai targetat nu că acum când zicem: uite, avem de toate, elege tu ce ţi-ar plăcea. Asta nu înseamnă că nu sunt locuri unice la noi în ţară sau demne să intre pe o listă a minunilor lumii – doar că sunt total necunoscute turistului străin. Trebuie să creem branduri din monumentele naturii pe care le avem şi pe urmă să le declarăm de neratat. Crede-mă că s-ar găsi mult mai mulţi turişti care să vină în România să o cunoască pe Nadia Comăneci decât turişti care să nu vrea să rateze vizitarea Sarmizegetusei.”

“Întrebarea următoarea îţi e adresată de către o cititoare: care este aceea parte a unei culturi pe care îţi doreşti să o savurezi cel mai mult când ajungi într-un nouă ţară? Oamenii, mâncarea, cutumele sociale, tradiţiile, monumentele…?”

“Aş merge pe mâncare. Oricât ai citi desprea ea nu-i poţi simţi gustul sau mirosul. Pentru mine o ţară miroase a mâncarea ei tradiţională. Nu mă pune să elaborez că cine ştie ce enormităţi spun. Normal că sunt curios şi de oameni, obiceiuri, monumente dar cred, sincer, ca şi indragosteala de o ţară trece prin stomac.”

“Ultima întrebare vine de la o altă cititoare şi îi mulţumesc că s-a gândit la ea: putem cumpăra cartea scrisă de tine, “Austria”, şi din străinătate?” 

“Sigur. Se poate cumpăra de pe site-urile librăriilor pe bază de comandă. Cred că încă mai este pe stoc. “Austria – o altfel de vacanţă” a ieşit la o editură austriacă în 2010 şi sunt mândru de această realizare. Recomand cu dag şi “Nepal Internet Cafe” ce a ieşit la sfârşitul lui 2011 la Editura Minerva. Se poate şi această comandă fie de pe site-ul editurii, fie de la librăriile online. Şi, în fine, recomand, pe la sfârşitul acestui an, cartea la care lucrez acum şi pe care, din lipsă de inspiraţie, poate, am numit-o “Best Of”.”

“Începutul acestei mici afaceri a venit ca o consecinţă oarecum firească a schimbării stilului meu de viaţă, odată cu descoperirea conceptelor de natural şi bio, ecologic. Ca orice femeie vanitoasă, am început prin a folosi un produs cosmetic exclusiv natural, am fost uimită şi foarte încântată de rezultatele obţinute, iar aceasta a fost portiţa mea către un alt mod de viaţă. Am început să citesc foarte mult, să studiez, să mă documentez, în special online. Am devenit consumator de produse bio în perioada în care viaţa mea profesională era on hold. Întâmplarea fericită a făcut să cumpăr produsul unui producător roman de cosmetice, care era în căutare de distribuitori. Am început, aşadar, cu un singur furnizor, iar în prezent am ajuns la 15, şi nu ne vom opri aici. Satisfacţia cea mai mare este certitudinea că promovez produse autentice, naturale, curate, pure şi eficiente. Dovada sunt mail-urile clienţilor mei, care îmi umplu inima de bucurie. Mă bucur de asemenea că pot contribui la consolidarea curentului de reîntoarcere la natură, pe care îl consider vital pentru viitorul nostru, al tuturor. Despre dificultăţi nu vreau să vorbesc, prefer să mă concentrez pe aspectele pozitive. Şi în viaţă, şi în afaceri. E mai sănătos aşa.

“Acum că ştim mai multe despre începutul Kzarinne, deşi eu ştiu deja, spune-mi, pentru cititori, de ce ai ales acest nume şi mai ales ce semnificaţie are. ”

“Ah, numele acesta imposibil de pronunţat! Este rezultatul fascinaţiei mele pentru Rusia, dobândită în copilărie, când mama mi-a cumpărat două cărţi cu “Poveşti fermecate ruseşti”. Au fost primele mele cărţi cu coperţi cartonate, poze colorate şi foi lucioase, mi s-au părut venite parcă de pe altă lume şi le-am iubit! “Kzarinne” se traduce “ţarină”, şi se citeşte “tzarine”. Grafia nu e corectă în nicio limbă, e o joacă de-a mea. Poate nu e cel mai fericit nume pentru un magazin online, dar până acum s-a dovedit a fi cu noroc. “

“Ai trăit până acum în două oraşe pe care nu ai cum să nu le iubeşti: Sibiu şi Cluj. Aş vrea să te rog să îmi recomanzi câte un loc  din fiecare, pe care oricine trece pe acolo ar trebui să îl vadă. ” 

“Sibiul este al meu. Este oraşul care ocupa primul loc în inima mea, aici m-am născut şi personalitatea lui şi-a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra mea. Centrul oraşului e fermecător, cu ale sale străduţe înguste, cu întinsă Piaţa Mare, cocheta Piaţa Mică şi impozantul Muzeu Bruckental. Fiindcă trebuie să aleg un singur loc preferat, voi spune Catedrala Evanghelică din Piaţa Huet, una dintre cele mai frumoase clădiri gotice transilvănene. Pe perioada verii, în fiecare miercuri seară aici au loc concerte de orgă, acesta fiind motivul pentru care m-am îndrăgostit de acest loc care, vă asigur, în fiecare zi de miercuri din vara, devine magic.

În Cluj am văzut multe clădiri frumoase, locuri speciale, încărcate de istorie, dar nu am rezonat cu niciunul dintre ele, chiar şi acum mă simt ca un turist în faţa lor. Iubesc, în schimb, Grădina Botanică. Pentru că e verde, luxuriantă, o veritabilă oază într-un oraş mult prea aglomerat, obositor şi zgomotos. Primăvara şi vara evadez des aici pentru că mă relaxează, mă linişteşte şi mă încarcă cu energie pozitivă.”

“Care-i locul tău preferat din afară României? Îţi place acel loc pentru că… (te las să completezi punctele)”   

“Mă văd nevoită să dau un răspuns siropos! Aleg fără ezitare insula Vis din Croaţia, deoarece acolo, iubitul meu de-atunci şi soţul meu de-acum mi-a cerut mâna. Eu am spus “DA!” iar restul e… de vis! Insulă este o fostă bază militară, dar nu păstrează nimic din acea perioadă, poate doar o infrastructură bine pusă la punct. Mi-a părut deosebit de frumoasă, pe alocuri sălbatică, cu un farmec aparte, atemporal. Aici m-am bucurat de pesisaje contrastante (spre exemplu, ca să ajungem la plajă străbăteam o mică pădure de pini), o linişte incredibilă şi sentimentul că viaţa poate fi trăită în slow motion dar totodată intens, pentru că aveam senzaţia că vibrez la fiecare val ce se lovea de stânci, cântec de greiere şi cappuccino băut în port. Este singurul loc pe care l-am vizitat în care în toate magazinele de suveniruri nu am găsit niciun lucru pe care să-l etichetez drept kitch. A, şi aici am văzut pentru prima dată, fără să ştiu ce sunt la momentul respectiv, roşcove.”

“Ce înseamnă bio pentru tine şi după ce criterii îţi selecţionezi produsele?”

“Dacă aş spune că pentru mine bio e un stil de viaţă, ar suna ca un clişeu? Se prea poate, dar asta nu face afirmaţia mea mai puţin adevărată. Pentru că trecerea la natural nu a însemnat pentru mine doar să înlocuiesc un săpun realizat din grăsime de origine animală, ulei derivat din petrol, coloranţi şi parfum sintetic, cu un săpun realizat din unturi şi uleiuri vegetale, pulberi de plante şi flori şi uleiuri esenţiale. A însemnat să îmi reconsider toate alegerile făcute în privinţa alimentelor, cosmeticelor, produselor de curăţenie, etc. Am învăţat chiar să am grijă de flori în ghiveci, eu care puteam ucide un cactus prin deshidratare severă. Am învăţat să iubesc şi să respect natura, şi de atunci sunt mai sănătoasă, mai fericită şi totodată foarte motivată să îi ajut şi pe alţii să descopere alternativă la viaţa nefirească, excesiv de industrializata. Asta nu înseamnă să ne mutăm în pădure, să purtăm piei de animale şi să ne hrănim cu mure vara şi ghinda toamna, ci să integrăm armonios natura în viaţa noastră, făcând alegeri conştiente.

Criteriul de alegere a produselor din magazinul meu poate fi rezumat foarte simplu: natural, nu sintetic. În acest moment toate produsele (alimentare, cosmetice sau de curăţenie) sunt complet naturale şi nu conţin ingrediente chimice, nocive. Certificarea bio presupune că produsul respectiv să fie acreditat de un organism specializat ca fiind provenit din culturi ecologice şi procesat conform unor norme specifice, iar acest lucru presupune anumite costuri suplimentare, care se reflectă şi în preţul produselor. Nu toate produsele din Kzarinne’s Bio Boutique au certificare bio, însă toate sunt naturale, veritabile şi autentice. Aş vrea să subliniez un lucru important: consumatorul trebuie să se educe, să înveţe să se ferească de produsele false, care deşi sunt prezentate ca fiind naturale şi/sau bio, în realitate conţin unul-doua ingrediente de origine naturală, în cantitate nesemnificativă.

“Care e tipul de produs cu cea mai mare trecere?”

 ”În magazinul meu cea mai mare trecere o au produsele cosmetice simple, cu întrebuinţări multiple, cum ar fi, spre exemplu, ulei de argan, untul de shea sau untul de cacao. Cred că ai mei clienţi le prefera tocmai din aceleaşi motive pentru care le îndrăgesc şi eu:  sunt foarte versatile, putând fi folosite ca atare, incluse în cosmetice gata preparate, sau ca ingrediente de bază în cosmetice homemade. Sunt deosebit de nutritive pentru piele, o hrănesc în profunzime, o protejează şi şi-au dovedit eficienta inclusive în cazul anumitor probleme dermatologice. Pot fi folosite literalmente din cap până-n picioare, pentru păr, scalp, ten, corp, şi sunt potrivite tuturor, de la bebeluşi la bunici. Dacă mai adăugăm şi preţul care este foarte accesibil, faptul că sunt spornice şi 100% naturale, e evident, avem de-a face cu nişte produse ideale.”

Notă: Ioana oferă o reducere de 10% primilor trei cititori LumeaMare care-şi exprimă dorinţa de a face o comandă în aprilie la Kzarinne. Lasă-ne un comentariu aici, iar noi ii transmitem datele tale! Primul venit, primul servit!

Interviu realizat cu ajutorul prietenei mele Maria.

“Ştiu că lucrezi în IT şi că locuieşti în Sibiu, oraşul cel mai frumos din România, după mine. Cum e să trăieşti în Sibiu?”

 ”E splendid! Sibiancă m-am făcut de puţin timp, de aproape 2 ani de zile. Capitala Culturală m-a surprins în mod plăcut şi continuă să-mi depăşească aşteptările. N-aş mai schimba-o cu alt oraş din ţară acum. Sibiul mi se pare oraşul ideal de trăit în România, e foarte bine conectat cu Europa, e fix în centrul ţării, e foarte aproape de munte şi are mereu o agendă culturală plină. A trăi într-un loc nu e acelaşi lucru cu a-l privi ca turist-călător, nu mă plimb în fiecare seară pe Podul Minciunilor, mă plimb între casă şi birou pe nişte străzi banale. A alege unde trăieşti o perioadă de timp e însă o alegere importantă, iar Sibiul mi se pare de departe un oraş ce oferă cam tot ce-ai putea avea nevoie.”

“Mai ştiu că una din pasiunile tale şi ale soţului tău sunt călătoriile. Cum vă organizaţi să puteţi pleca? O călătorie înseamnă timp liber, înseamnă un buget…”

“Cred că cel mai dificil este să ne sincronizăm deadline-urile de la proiectele în care suntem implicaţi, work related sau nu. Ţin foarte mult la vacanţele planificate din timp, tocmai pentru că este timpul nostru de familie cel mai preţios. Vacanţele sunt sfinte pentru mine. Sunt clipele în care te încarci energetic şi în care creşti cât nu creşti în zilele banale ce trec fără mult sens.

Timpul e resursa cea mai preţioasă a vremurilor ce le trăim, aşa că recunosc, cu timpul stăm cel mai prost. Timpul are valoare prin prisma clipelor când fiinţa noastră vibrează la cele mai înalte cote de rezonanţă şi nu de puţine ori, clipele din călătorie poartă o astfel de amprentă intensă, vibrantă. Timpul e ireversibil  şi să fii mereu conştient de asta e dificil. Rostesc uneori în loc de rugăciune, poezia lui Paler, Avem timp. Să-mi aduc aminte să-mi fac timp, căci “nu am timp” e echivalent cu “nu îmi fac timp pentru”. Nu avem mai mult timp liber decât scrie în lege, însă atunci când vine acel timp liber, îl preţuim nespus, ca pe un dar al vieţii.

Bugetul nu mi se pare cel mai relevant aspect al unei călătorii. Am văzut Parisul cu covrigi în buzunar şi bând apă de la cişmea, pe vremea când nu aveam bani şi de-o cafea. Mă simt puţin tristă când banii sunt un subiect tabu, atât de controversat, în ceea ce priveşte călătoria. Când nu-ţi mai rămân bani de-un zbor la Paris, să îţi cumperi măcar o carte de călătorie sau o carte pur şi simplu. Astfel începe o nouă călătorie, una diferită, dar cu nimic mai puţin decât o călătorie. Şi dacă nu ai bani de-o carte, tot îţi rămân bani să pregăteşti un mic dejun londonez. Călătorim mereu, în fiecare zi şi depinde doar de noi înşine să apreciem călătoria, care în esenţă nu e nimic altceva decât drumul în viaţă.

Să nu fiu total pe lângă subiect, e important să găseşti destinaţia în care să te poţi simţi bine de banii de care dispui şi mai important decât destinaţia e drumul. Ştiu că sună ca un clichee, însă te asigur că nu e. E important să îţi depăşeşti zona de confort, să îndrăzneşti să visezi şi să acţionezi în sensul de a îţi atinge visul. Nu îmi permit acum să merg pe Lună, însă voi face şi asta într-o zi. Şi dacă nu la 90 de ani nu voi fi făcut asta, faptul că 90 de ani am visat contează cel mai mult.”

“Care-i locul care te-am impresionat cel mai mult, din câte ai văzut? Dar omul?”

“Detaşat câştigă Islanda.

Islanda e sălbatică, e virgină, e inabordabilă, dar atrăgătoare, nestăpânită, dar şi blândă, caldă în felul ei, furioasă uneori, emoţionată alteori, solicitantă mereu, obositoare cumva. Islanda se cere absorbită pe îndelete, aidoma unei rarităţi la care eşti expus poate o singură dată în viaţă. Nu mi-e încă clar ce mecanism interior profund se declanşează acolo, la capătul pământului. Ceva anume e, ceva nedefinit, însă ceva puternic şi semnificativ. Islanda îţi dă, dar îţi şi cere. Islanda te cere. Islanda nu îţi lasă opţiuni. Islanda te trece şi te petrece.

Islanda te duce, te poartă. Islanda nu doreşte jumătăţi de măsură. Islanda te vrea întreg, cu totul. Islanda e o femeie ce vrea să fie prima donna.

Mă întreb dacă magnetismul polilor pământului exercită o asemenea forţă de atracţie, de simţi că te uneşti cu pământul şi cerul, cu iadul şi raiul deopotrivă, de fapt cu întreg universul. Acolo, sus şi departe, simţi cu adevărat ce părticică mică şi infinitezimală eşti. Una mică mică de tot, o fărâmă din tot ceea ce este lumea. Simţi că ai apărut din haos şi că va veni cândva vremea să te reîntorci în haos. Simţi cât e de preţios timpul acesta finit şi scurt, numit prescurtat viaţă. Îţi este dat ţie, ca un dar preţios să te bucuri de tot ceea ce ţi se dă.

A fost însă câte puţin din toate şi mult mai mult decât m-aş fi aşteptat să fie vreodată. Într-un singur cuvânt, Islanda e o oglindă. Te obligă să-ţi asculţi toate gândurile.

Omul e un univers întreg, infinit, cu resurse şi resorturi interioare de nepătruns. Mă simt norocoasă că am întâlnit călătorind în viaţă oameni frumoşi şi buni. Omul e o călătorie în sine, prin sine. “

“Să presupunem că organizez o călătorie de şapte zile undeva în Europa, pentru două persoane, în perioada Paştelui. Ce îmi recomanzi şi care-i bugetul minim?” 

“Mi-e greu să răspund la o astfel de întrebare nepersonalizată.

Personal, aş alege un loc în care n-am fost până acum şi cum Renul l-am achiziţionat cu un singur scop, acela de a călători şi mai mult în locuri unde trenul ajunge mai greu, cred că aş porni prin vecini, în zona Balcanică. Ai să râzi, dar n-am ajuns în Bulgaria şi îmi doresc încă mult. Nu acel all-inclusive mediatizat, ci acea bucăţică a Bulgariei nevăzută, locuri încă virgine, puţin cunoscute şi explorate, parcuri naţionale, oraşe mai mult sau mai puţin anonime, locuri sălbatice şi necutreierate. Da, cred că asta aş face, m-aş sui în maşină şi-aş porni la drum spre vecini.

Buget minim? Nu ştiu. Cât mai puţin, ca să mai fie loc şi de alte excursii. Bulgaria cred că suportă undeva la 50e pe zi pentru două persoane, aici incluzând drumul, cazarea, mâncarea. O altă destinaţie însă poate consuma mai mult. “

 “O ultimă întrebare, legată de şah: mai joci? E adevărat ce se spune, ca sportul ăsta te ajută enorm, pentru că îţi dezvolţi anumite aptitudini? “

 ”Şah joc întâmplător, din plăcere pură. Şahul îţi dă o anumită disciplină mentală, îţi formează mintea. Am avut norocul să cunosc la zece ani un iubitor al şahului care mi-a spus o poveste: şahul e drumul în viaţă. Regele şi regina formează o familie, piesele toate formează lumea mare, iar o partidă de şah nu e nimic altceva decât o sumă de decizii şi mutări, adică drumul în viaţă. Drumul poate fi mai lung, mai scurt, mai frumos, mai dramatic, mai intens, depinde doar de tine ce alegi.

Şahul e ca viaţa, nu îţi iartă greşelile şi te atenţionează că fiecare mişcare e importantă. Gândeşte de două ori până la celebra zicală: Piece touchée, piece jouée!”

La sfârşitul interviului ştiam următoarele: a făcut un seminar teologic, iar la 15 ani a fugit de acasă hotărât să se rupă de “lume”.  După diverse slujbe, a hotărât să devină voluntar al Crucii Roşii şi să facă studii medicale. Îi place să inventeze cuvinte. E foarte adaptabil şi deschis la nou: pasiunea pentru munte e destul de recentă, de câţiva ani, de când a facut şcoala de munte Pathos. Şi de ce să nu recunosc, pe măsură ce îl ascultam, mă gândeam cu o uşoară invidie că unii se nasc învingători, pur şi simplu. Asta până când mi-a spus: “Şi mie îmi e frică acolo sus”. Atunci am  am realizat (iar!) că faptul că îţi e frică nu te împiedică să ajungi unde-ţi doreşti. Dimpotrivă. Şi-i mulţumesc că mi-a adus aminte.

«Hai să începem cu Irakul. Cum ai ajuns acolo?»

«Când am aplicat pentru slujba pe un site de recrutare online ştiam doar că e un post de asistent medical în străinătate. După, am aflat despre ce e vorba. Oamenii sunt curioşi în general când aud că am lucrat acolo, însă eu nu cunosc ţara propriu-zisă, ci doar baza în care am petrecut luni bune alături de oameni din toate colţurile lumii. Deşi destinaţia pare, şi este, exotică, nu cred că experienţa asta e definitorie pentru mine, neapărat.»

« Chiar, cum te-ai defini?»

«Cred că schimbarea, noul, nevoia de noi provocări, de noi experienţe mă caracterizează. Asta nu înseamnă că nu duc la bun sfârşit ce am început deja.»

«Cum a fost când ai fugit de acasă? De fapt stai, de ce ai fugit de acasă?»

«Luasem hotărârea de ceva vreme. Eram în vacanţa de vară şi hotărâsem să plec undeva, departe de toate. O mănăstire părea cel mai potrivit loc. Aşa că am luat trenul şi… am plecat. Eram pentru prima dată în libertate! Pentru mine libertatea e o stare de călătorie continuă, fără niciun fel de constrângeri. Am coborât la Homoraciu, un sat de munte, cu case răsfirate şi multe păşuni. Am întrebat câţiva localnici de drumul spre mănăstire – de fapt e schit, Crasna se numeşte şi am mers aşa câţiva kilometri. Am ajuns seara şi am stat acolo zece zile, până când egumenul mănăstirii m-a adus înapoi cu maşina în Bucureşti. Peste ani, sora mea a fugit si ea de acasa, a continuat tradiţia.»

«O familie de călători…De ce trans-ferro.com? De ce călătorii cu trenul?»

«Ai citit motto-ul de pe blog? “În memoria bunicului meu, Ioniţă, impiegat de mişcare”. Bunicul a lucrat la CFR toată viaţa, iar eu mă duceam aproape în fiecare zi la el la barieră şi îi duceam mâncare, îmi plăcea să stau cu el. Dragostea pentru trenuri nu e de ieri, de azi. De ce un blog legat de călătoriile cu trenul… a fost gândit că un blog de nişă, încerc să construiesc o comunitate. Când iei trenul, în România, pentru o călătorie mai lungă, ştii că atunci când cobori, ai mai cunoscut un om interesant. Chiar îmi spunea un francez astă vară că la noi o călătorie cu trenul se trăieşte, e un eveniment în sine: oamenii discută, schimbă idei… Mie îmi place foarte mult dialogul, cred că e cea mai bună invenţie a omului. Cea mai importantă.

Hai să-ţi zic de munţomani, însă. Noi nu spunem niciodată că mergem la munte. Spunem pe munte. A merge la munte înseamnă a merge la un mic, o bere, un grătar la Predeal, Sinaia, etc. Şi cred că ştii şi de pantofari. Sunt cei echipaţi necorespunzători pentru trasee, dar pe care îi găseşti totuşi pe munte.»

«În dimineaţa zilei în care te trezeşti şi pleci într-o nouă expediţie spre un vârf de munte eşti conştient că faci ceva extraordinar în ochii “muritorilor de rând“? »

«Păi… e bine că ai deschis subiectul ăsta. Asta cu “muritorii de rând” nu e foarte prezentă în capul meu. Cu excepţia Aconcagua 2011 [Expediţie medicală romanească],  când eu şi Marius Roca am fost să înregistrăm anumite valori fiziologice şi am sperat că rezultatele noastre vor fi de folos cuiva. În rest, pe munte sunt doar eu, cel de lângă mine şi Dumnezeu. Şi natura, însă spre deosebire de alţii, nu o preamăresc aşa de mult. »

«ÎL simţi mai aproape acolo? »

«ÎL simt aproape tot timpul. Doar că îl aud mai bine acolo şi cred că şi el mă aude mai bine. E vorba mai mult de o căutare a mea. Ştii că există o boală de ochi, albeaţă. Când trăieşti în lume, e ca şi cum ai avea albeaţă pe ochi, nu poţi vedea totul foarte limpede, clar. Pe măsură ce urci însă, vezi din ce în ce mai bine. Dacă vrei să îţi cunoşti cel mai bun prieten, să spunem, mergi cu el pe munte. Şi acolo o să vă cunoaşteţi cu adevărat, pentru că acolo eşti pus în tot felul de situaţii şi acolo se separă grâul de neghină. Acolo, în cazul meu pe munte, dar poate fi şi deşertul sau orice loc îndepărtat. Un loc în afara zonei de confort.»

«Tocmai, cât e de greu să fii în afara zonei de confort? »

 «La început, da, e greu. Crezi că eu nu mă plâng? Dar mă plâng în interiorul meu. Sunt anumite eforturi pe care le faci, îţi vine să urli şi te gândeşti: “De ce fac asta? Sunt nebun?”. Important e să nu le dai glas. Suntem oameni, Alina! Nu suntem roboţi sau supraoameni, deşi poate ne-ar plăcea. » 

«M-ai făcut să îmi doresc să merg pe munte! »

 «Îl ştii pe Mihai Ganea? Eram în Maramureş, mă întorceam de la Cernăuţi. Am făcut autostopul şi m-a luat cu maşina. Mi-a spus o poezie foarte frumoasă despre un copac, care îi cerea unui călător să facă schimb cu el şi să îi dea rădăcinile. Eu nu cred că aş putea trăi aşa, cu rădăcini. »

« Mulţumesc pentru gânduri, Iulian. Promite-mi că mai povestim şi altdată! »

«Ai putea să te prezinţi pe scurt, te rog? Spune-mi trei momente marcante din viaţa ta pentru ca cititorii mei să te cunoască mai bine.» 

«Sunt născut în ’83, la Lugoj. După ce am terminat liceul, vreo șase ani am stat la Timișoara ocupându-mi timpul cu facultatea și apoi cu un pic de muncă. Am lucrat într-o mică firmă de web-design, împreună cu doi foști colegi de facultate. Mi-am dat seama că greu aș găsi un job mai bun decât atât și mi-am dat seama că totuși nu-mi prea convine. Deci am concluzionat că nu-mi prea convine să am un job. Așa că mi-am dat demisia; jumătate de an am stat prin Timișoara, cu urechile ciulite în direcțiile care mă interesau, și tot nu am găsit nimic interesant de făcut. Așa că m-am gândit că poate găsesc altundeva: la Stanciova. Unde m-am și mutat în primăvara lui 2011, împreună cu prietena mea, Irina.

Momente marcante din viața mea. În facultate am citit o carte despre o gorilă vorbitoare care mi-a schimbat un pic perspectiva asupra vieții. Dacă e cineva curios, se cheamă Ishmael, de Daniel Quinn. Dacă săpați un pic pe Internet veți găsi și o traducere în limba română. După facultate am cunoscut-o pe Irina și am făcut împreună cu ea un site pe nume dincolodebani.ro, pentru produse și servicii gratuite. Interesul principal este construirea unei comunităţi locale. Oameni care se ajută unii pe alţii cu orice.

Iar un alt moment marcant ar trebui să fie mutarea la Stanciova, nu?»

«Descrie-mi o zi din viaţa ta şi a Irinei. E valabil şi în cazul vostru ce zicea Brăduţ Florescu, despre oamenii “care nu fac nimic”?»

Am citit articolul lui Brăduţ Florescu. Mi se pare că viaţa noastră nu este nici pe departe atât de agitată. El spune că „libertatea e un full-time job, cu program peste program, concedii puţine şi un şef al naibii: tu”. În Călătorie spre Soare-Răsare, Leo povestea că poţi face din viaţă multe lucruri. O poţi face să fie un full-time job, o luptă, o datorie sau o închisoare, dar că lui i se pare că viaţa este cea mai frumoasă atunci când este un joc. Şi eu sunt de aceeaşi părere. Am puţine lucruri programate în avans şi adesea fac cam ce am chef. Cu alte cuvinte, pentru mine este mai mult un concediu decât un job.

Dar să nu fac prea multe lucruri programate în avans nu înseamnă că nu fac nimic. Şi eu fac lucruri, doar că în alt ritm. O zi din viaţa mea depinde foarte mult de sezon, ceva ce nu se întâmplă prea des cu orăşenii având impresia că trăiesc separaţi „natură” cea haotică. Iarna asta am stat frumos în casă şi am făcut focul. Stând tot în casă, am petrecut mai mult timp la calculator decât în alte anotimpuri, și cu ocazia asta am scris cod (Ştiu WordPress PHP) şi l-am scris frumos. Cred că niciodată nu mi-a plăcut atât de mult. A ieşit un plugin de WordPress cu care mă mândresc grozav şi care, cu toate că încă nu a prins avânt, cred că va avea un succes destul de mare. Se poate găsi aici.

În celelalte sezoane am petrecut mai mult timp pe afară. Facem permacultură. Am pus grădina, am îngrijit-o şi am recoltat. Am cules prune şi am făcut ţuică, dar şi struguri pentru vin. Ne creştem căţelul care deja a atins dimensiuni considerabile. Mai repar una-alta pe lângă casă. Rar ne plictisim.

Ocazional mai şi scriem pe blogul satului , pe situl permacultura.ro sau pe firdepir.ro. Permacultura e o metodă de a proiecta sisteme agricole şi aşezări umane, totul cât mai sustenabil, încercând modelarea lor pe baza ecosistemelor sălbatice. Firdepir.ro este o revistă online. Suntem mai mulţi autori acolo, iar punctul comun a fost, este şi probabil că va fi un mister. Mie îmi place să cred că are legătură cu animismul, un materialism spiritual sau o spiritualitate materială.

Pe lângă toate astea, de câteva luni ne-am apucat să dăm ore copiilor din sat. Îi ajutăm cu orice materie de scoală şi nu numai, îi învăţăm să folosească internetul şi calculatorul, etc.»

 «Cum e locul în care trăiţi, tu şi Irina? Din câte ştiu, se întâmplă multe lucruri frumoase acolo.»

 «Locul în care trăim se cheamă Stanciova şi într-adevăr se întâmplă multe lucruri frumoase pe aici. Ceea ce îl face deosebit şi motivul pentru care l-am ales în loc de alte sate este faptul că a mai avut loc un val de orăşeni mutaţi la sat aici acum vreo 10 ani. Şi-au făcut o asociaţie pe nume EcoTopia şi s-au mutat aici. Aşadar avem pe lângă noi oameni cu valori relativ similare plus că sătenii sunt obişnuiţi cu orăşeni veniţi la sat şi nu se uită chiar aşa de strâmb la noi cum probabil s-ar uita în alte sate.

Şi printre cele mai frumoase lucruri de aici este faptul că reprezintă un loc destul de sigur pentru a-ți petrece sfârşitul lumii. V-am speriat un pic, nu-i aşa? Desigur, nu vorbesc despre sfârşitul lumii de tot, ci doar despre sfârşitul lumii aşa cum o ştim noi. Paradigma creşterii infinite este în proces de coliziune cu un perete implacabil (până şi analiştii economici au început să vadă asta): planeta este finită, şi din fericire încă nu am reuşit să colonizăm alte planete.»

Precizare: câştigătoarea de ieri e Andreea E.!

E momentul însă să mă opresc, pentru ca acest articol nu e despre mine, ci despre Irina şi Gab, care au curajul să trăiască aşa cum eu doar îmi doresc, la sat. Respira aer curat, mănâncă lucruri sănătoase, nu aleargă după timp ci din contră, au aşa mult încât pot da (a se citi consacra) şi altora. Şi e mare lucru! Așadar, astăzi vorbim cu Irina, iar mâine e rândul lui Gab. 

« Ai putea să te prezinţi pe scurt, te rog? Spune-mi trei momente marcante din viaţa ta, pentru ca cititorii mei să te cunoască mai bine. »

« Sunt Irina, am 27 de ani și de un an locuiesc în Stanciova, împreună cu Gab, deși de loc sunt din Timișoara, unde am trăit aproape toată viața.

 Trei momente marcante… să vedem. Primul care-mi vine în minte s-a petrecut când aveam, poate, vreo 8-9 ani. Aveam în grijă, ca mulți alți copii care au crescut la bloc, un mic motănel alb cu gri. Probabil avea vreo 3 luni, și locuința lui era într-o cutie, în grădina din spatele blocului. Când am coborât într-o după-amiază la el, dispăruse, deși de zile întregi îl găseam în același loc, sau nu prea departe. Panică. L-am căutat, l-am strigat… nimic. M-am făcut mică, am închis ochii și mi-am dorit din tot sufletul să apară. Cred că rar am avut dorințe mai arzătoare decât aceea. Ei, și cum stăteam eu cu ochii închiși dorindu-mi să apară pisoiul, de-odată aud un “miau” vesel și-l văd ieșind dintr-o groapă îngustă (un fel de vizuină), cam la un metru de mine. Pe cât de arzătoare mi-a fost dorința să apară pisoiul, pe atât m-am bucurat de mult. Atunci am trăit pur și simplu momentul, dar acum mă gândesc că a fost prima dovadă că dacă-ți dorești ceva suficient de mult, se împlinește, lucru pe care-l cred și acum.

Următoarele momente marcante nu sunt chiar momente, ci experiențe care m-au schimbat. Trei luni cu bursă Erasmus în Olanda, în timpul facultății, cartea Ismael de Daniel Quinn și toată perioada de când mi-am dat (ultima dată) demisia de la lucru și mi-am luat viața în mâini. Sau mi-am încredințat-o zeilor.»

«Descrie-mi o zi din viaţa ta şi a lui Gab. E valabil şi în cazul vostru ce zicea Brăduţ Florescu, despre oamenii “care nu fac nimic“?» 

« Îmi pare că Brăduț Florescu e destul de ocupat, e tot pe fugă. Noi nu.

Mi-e destul de greu să descriu o zi din viață, pentru că n-aș ști care s-o descriu.

Sunt zile în care umblăm de colo-colo, încă ne mai vizităm prietenii și părinții la oraș, o dată pe săptămână. Și sunt zile bune, majoritatea, când stăm cuminți la Stanciova. În funcție de anotimp avem activități predominant în casă sau predominant pe-afară. În primăvară-vară ne-am făcut o mică grădină care ne ocupa o parte din timp, grădină pe care plănuim să o extindem după principiile permaculturii, iar acum, nu demult, am făcut și planul pe hârtie. De-abia aștept să ne-apucăm.

Pădurea e aproape, la fel și dealurile care te invită la plimbare și la cules: vreau să învăț să recunosc cât mai multe plante sălbatice și utilitatea lor, iar astă-vară am simțit că fac progrese. Am cules așadar mușețel, coada-șoricelului, sânziene, cicoare, leurdă, urzici, coada-racului, ghinde (din care am făcut făină, din care am făcut și clătite), soc, porumbe, păducel… măceșele le-am lăsat la urmă și uite că n-am ajuns încă să merg după ele.

În rest, petrecem timp frumos cu prietenii de aici și ‘de la oraș’, astă-vară era mai multă lume; acum, iarna, suntem mai mult noi și vecinii, dar e simpatic: ne invităm unii pe alții la masă, sau la prăjitura de la 10 noaptea, sau la câte un botez de copil extraterestru… nu întrebați!

Stăm destul de mult timp și pe internet. De când am venit la Stanciova am început să documentăm șederea noastră aici. Pe-atunci nu eram siguri că vom rămâne, dar uite că am rămas. Înafară de blogul Stanciovei mai avem și eu și Gab câteva locuri unde scriem, aveam amândoi bloguri de destul de mult timp și mai sunt câteva locuri unde scriem și citim constant, pe lângă faptul că Gab mai administrează dincolodebani.ro și mai intervine la alte câteva.

Prin intermediul blogurilor am reușit să cunoaștem destul de multă lume foarte interesantă și cu preocupări comune. Din fericire internetul e plin de lucruri practice și tutoriale, și astfel mai și învăț o grămadă de chestii de care am nevoie și n-aș ști, altfel, să le fac: Cum se plantează rubarba (apropo, mă interesează niște rubarbă, știți cumva de unde pot face rost? ) , cum se rulează sarmalele sau cum se face un deodorant. Să nu mai vorbesc despre săpunuri, tot ce știu știu de pe net.

În ultima vreme am început să dăm ore copiilor din sat. De fapt îi ajutăm la teme. Sunt câțiva care vin constant, alții care vin doar înaintea tezelor. E simpatic, dar am vrea să-i învățăm și alte lucruri decât gramatică și matematică. Poate mai la vară vom face și niște desene sau ore de calculator, ca să nu mai vorbesc despre nițică sensibilizare ecologică.

A, și săpunurile, să nu uităm de săpunuri! Parcă tot mai multe fac, pe măsură ce trece timpul. Sunt zile când fac câte două ture, alte zile bune când nu fac niciunul dar mă documentez, plănuiesc, gândesc ingredientele, le adun, le macin… îmi place la nebunie. Parcă aș fi vrăjtoare!»

« Cum e locul în care trăiţi, tu şi Gab? Din câte ştiu, se întâmpla multe lucruri frumoase acolo. »

 « Stanciova are ceva special. Nu spectaculos, nu sunt munți, nici râuri învolburate, doar niște coline cuminți, dar cred că e vorba de un soi de energie care atrage aici oameni interesanți. Îmi place, mai ales în zona în care stăm noi, spațiul deschis. Când stau pe islaz, la câțiva metri în fața casei, alături de vreun cal, și mă uit în sus, văd tot cerul. La oraș nu-l vezi niciodată pe de-a întregul. Uneori simt ca și când ar fi chiar locul ăla centrul pământului și eu sunt acolo.

 Da, se întâmplă lucruri frumoase pe-aici. Cum ziceam, mai ales vara, când șura consătencei noastre Teo e locul de desfășurare a multor evenimente vesele, mai mult sau mai puțin productive dar care, toate, ajută la formarea de legături și întăresc comunitatea. Ne mai strângem și la noi, și la vecini… vara ne întrecem în grătare și stat noaptea la foc, dar evenimentele mai organizate au loc totuși la ‘șură’, e un loc propice socializării, iar dacă veniți vreodată pe la Stanciova veți înțelege de ce. (Fie vorba între noi, visez să amenajăm și șura noastră în același scop; de-o veni și vremea aia!) »

« Săpunurile tale sunt dumnezeieşti chiar şi de la distanţă. De unde-ţi găseşti inspiraţia, ce vrăji faci să iasă aşa bine? »

« Hehe, vrăji, într-adevăr, cum ziceam mai sus!

De fapt e ceva între chimie, alchimie, gastronomie și grafică. Probabil că formația mea de designer grafic mă face să-mi doresc pentru săpunurile mele forme și culori care să-mi fie mie pe plac, în primul rând. Unul din motivele pentru care-mi place așa mult să săpunăresc e că pot să creez lucruri frumoase și foarte utile. E drept că mai am de învățat, și de multe ori ele ies altfel decât mi le închipui, dar până la urmă tot sunt mulțumită. Asta pentru că de fapt ce contează e să fie bune în sine (iar asta se datorează ingredientelor și modului de ‘asamblare’),  forma oricum se duce pe apa sâmbetei când le folosim.

 Inspirația… citind despre ce calități au anumite ingrediente, mă gândesc ce-aș putea face cu ele, cum să le compun ca să iasă un săpun ‘complet’. Cred că-i fain când forma și culoarea completează calitățile fizice ale săpunurilor. Dacă vreau să fac un săpun răcoritor, nu-l voi face maro. Dacă vreau unul masculin sau unisex, nu-l voi face roz.  Sunt chestii firești, întipărite în inconștientul colectiv, dar, cum ziceam, datorită backgroundului mă gândesc la toate astea înainte de a mă apuca de un săpun.

 Mă mai inspir mult de pe net, normal (unde altundeva să mai văd săpunuri fine, făcute în casă, stând mai tot timpul la Stanciova?)  Când nimeresc vreun blog cu săpunuri frumoase, devorez pozele și descrierile; evident că asta mă influențează când fac un săpun nou.

Dar cred că cel mai mult mă inspiră mediul în care trăiesc. Când afară abundă de urzici, le culeg și le bag în săpun. Dacă-s gălbenele, fac săpun cu gălbenele. De-abia aștept să aibă Capra Doina din nou lapte, să fac un săpun cu lapte de capră. Iar când fac un săpun pentru cineva anume, mă inspiră persoana respectivă, încerc să fac săpunul să i se potrivească. Prieteni de-ai mei au devenit recent părinți pentru prima dată sau urmează să devină părinți, așa că am făcut un săpun pentru bebeluși, ultra-blând, special pentru ei.

Iar rețeta ca să iasă bine este, ca în orice domeniu: fă ce-ți place, când îți place și doar dacă ai chef! »

 Notă : Irina ne oferă cu generozitate doua săpunuri fabricate de ea. Ce trebuie să faci ca să le câştigi tu? Spune-ne un gest ecologic pe care îl faci, iar noi vom hotărî împreună cu stăpâna săpunurilor cine le primeşte. Norocosul/norocoasa va fi anunţat(a) mâine, în interviul cu Gab!

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/01/irina-sau-viata-la-care-multi-visam-dar-pe-care-putini-indraznim-sa-o-traim/feed/ 21 http://lumeamare.ro/2012/01/25/anca-studentie-cu-song/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=anca-studentie-cu-song http://lumeamare.ro/2012/01/25/anca-studentie-cu-song/#comments Wed, 25 Jan 2012 13:42:08 +0000 Alina http://lumeamare.ro/?p=33715 Anca. Studenţia de atunci. Song. Mai multe nu spun.

 « Aş vrea să imi povesteşti, pe scurt sau pe larg, despre experienţa ta cu Song. Am o bănuială că a fost extraordinară. Atunci cand vorbeşti despre studenţia ta, spui mereu ca ai avut norocul să fie aşa cum a fost. De ce? »

« O promoţie la facultatea de limbi străine, secţia engleză-franceză, pe  vremea mea însemna 170 de fete şi 10 băieţi aşa că viaţa de facultate în afara cursurilor era foarte aproape de zero. Să nu credeţi că am ceva cu fetele, dar cruda realitate era că perspectiva unei comunităţi cu o majoritate feminină zdrobitoare, la o vârstă foarte aproape de adolescenţă, nu era deloc variată sau amuzantă. M-am orientat către echipa de teatru unde am fost acceptată imediat după primul spectacol al bobocilor dar am fost deturnată spre brigadă din lipsă de oameni (aşa, ca stagiu). Văzusem că există în cadrul facultăţii şi un grup coral dar eram sătulă de cor şi îmi doream oricum teatru, în speranţa că voi atenua dezamăgirea de a nu fi urmat această meserie (n-o să intru aici în detalii).

În SONG am intrat dupa ce am avut un spectacol comun în aula de la Drept. Grupul SONG avea atunci cam 30 de membri şi nu avea absolut nici o legatură cu un cor obişnuit – în vremurile în care muzica era aşa numita “muzică de viaţă nouă”, grupul SONG cânta piese din repertoriul internaţional în limbi străine. Acum chestia asta nu pare nimic special, atunci nimeni nu îndrăznea să cânte în limbile ţărilor “imperialiste”. Scăparea a venit tocmai din faptul că grupul a fost iniţiat în cadrul facultăţii de limbi germanice.

Ca să pot intra în grup, am cântat, la un spectacol al facultaţii în care a fost invitat şi SONG-ul, Blestemul Mariei Tănase acompaniată la pian de Tino Furtună (de la Holograf, care îmi fusese coleg de clasă la liceu) în speranţa că voi fi remarcată de Oanţă (Ioan Luchian Mihalea). Nu ştiu de ce am ales o cale atât de dificilă şi de dramatică – aş fi putut să mă duc pur şi simplu la o audiţie dar cred că am vrut să dovedesc că sunt suficient de bună pentru un grup care mi se părea din altă lume. Şi chiar era.

Când spun că am avut o studenţie excepţională dau cuvântului “excepţional” adevărata greutate. Ar fi excepţională în orice perioadă, pentru oricine. Să aparţii unui grup de 40-50 de persoane cu care să împarţi trei seri de repetiţii minim pe săptămână, vacanţe, petreceri, spectacole, turnee, filmări, înregistrări, revelioane, emoţii şi mai ales aceaşi pasiune, este un noroc imens. Oanţă a făcut acest lucru posibil datorită unui talent special, a pasiunii pentru muzică şi teatru şi a dragostei pe care a avut-o pentru grup.

E foarte greu să aleg dintre atâtea poveşti. O să aleg doar o stare, asta ca să nu mă întind prea tare.

Oanţă avea obiceiul de a ne stimula la anumite spectacole atunci când miza părea foarte mică, eram foarte obosiţi şi iritaţi sau când i se părea lui că ne cam lipseşte energia pentru a da un spectacol cât mai bun. La amatori, emoţia şi adrenalina contează foarte mult pentru performanţă. Profesioniştii pot acoperi o lipsă emoţională de moment cu tehnică.

Şi atunci începea să facă o serie de gesturi în faţa noastră pe care publicul evident că nu le vedea, mimici caraghioase, strâmbături de tot soiul adresate când unuia, când altuia din grup, când tuturor. Rezultatul, de cele mai multe ori, era că ne trezeam şi reuşeam să cântăm cu pasiune şi plăcere chiar în momentele când nu aveam un public receptiv.

Dar mai existau şi accidente. La unul dintre spectacolele dintr-un turneu prin ţară, eram într-o comună la Căminul Cultural unde ne-am trezit fără public. Cineva anunţase că SONG-ul nu mai vine şi oamenii plecaseră acasă. Pănă au reuşit să adune publicul în sală a durat vreo oră care pentru noi a fost crimă curată. Eram deja obosiţi de pe drum, cam nemâncaţi şi evident iritaţi de situaţie, repetasem deja pe drum şi riscam să ne “răcim”.

Când am ieşit pe scenă, Oanţă a început să se strâmbe în toate felurile. Am început să ne revenim, doar că, fiind foarte obosiţi, am trecut în extrema cealaltă – şi au început pufniturile în râs. Vreţi să ştiţi cum e să stai în primul rând pe scenă şi să auzi cum, rând pe rând, cei din partida ta pufnesc în râs şi, unul câte unul, încetează a mai cânta? Câţiva dintre noi ne chinuiam încrâncenaţi să ignorăm starea de ilaritate care dăduse deja iama pe scenă, în timp ce majoritatea grupului, cu un rânjet imens pe faţă, făcea play-back.

Oanţă se potolise de mult şi încerca să fie cât mai sobru (deşi nu-i reuşea prea bine) dar era tardiv. Eu cred că eram roşie la faţă datorită efortului pe care îl făceam pentru a nu izbucni în râs dar, ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Exact într-o pauză între două fraze musicale, am izbucnit în râs, acolo în primul rând, în faţa tuturor. Mi-am revenit repede din fericire şi am reuşit cumva să ducem spectacolul la bun sfârşit iar publicul a fost foarte încântat mai ales că nu cred că au realizat întreaga dimensiune a dezastrului de pe scenă.

E inutil să spun că în seara aia, înainte de culcare (să nu mă întrebaţi unde am fost cazaţi că nu mai ţin minte) am continuat să cântăm şi să râdem cu lacrimi până târziu memorănd şi repetând la nesfârşit reacţiile lui Oanţă şi ale noastre. E foarte greu să spui în cuvinte cum e să imparţi veselie, muzică şi emoţie autentică cu un grup de 40 de oameni sau cum e să simţi că energia combinată a grupului din care faci parte trece dincolo de marginea scenii şi se multiplică la o masă de oameni care se bucură alături de tine.

Dar despre SONG voi mai scrie. »

« Ce inseamnă călătoriile pentru tine? Par a fi un leitmotiv »

« Am călătorit toată viaţa. Sunt născută în Bucureşti dar mama era din Constanţa aşa că eram la mare aproape două luni vara. Ai mei mă duceau pe munte în fiecare an cel puţin o săptămână şi mă lăsau şi la nişte prieteni la Breaza tot cam două săptămîni. Vacanţa mea de vară a fost întotdeauna afară din oraş (ei bine da, noi aveam vacanţa de vară de trei luni).

În studenţie am călătorit foarte mult cu SONG-ul fie în vacanţă fie în turnee, ba chiar am prins şi un turneu în partea macedoneană a Iugoslaviei (lucru mare pe atunci!).

După ce m-am angajat, am mers vreme de câţiva ani cu cortul pe munte cu un grup de prieteni – Parîng, Retezat, Apuseni, Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş….).

Am călătorit mult şi în străinătate, evident după ‘89. N-am să enumăr acum locurile pe unde am fost – idea e că nu-mi pot imagina viaţa fără drumuri oriunde ar fi ele. Există atât de multe locuri spectaculoase şi la noi şi în toată lumea, atâtea oraşe, atâţia oameni, atâtea obiceiuri, atâtea culturi şi poveşti încât ceea ce-mi doresc e să reuşesc să mă bucur de cât mai multe şi să mă încarc emoţional şi spiritual.

Cred că toţi avem nevoie de călătorii chiar dacă nu ne dăm seama. O persoană crescută într-un mediu normal din punct de vedere afectiv are tendinţa de a-şi părăsi căminul pentru incursiuni mai lungi sau mai scurte din care se poate întoarce în mediul familiar (nu neapărat familial) după ce a acumulat suficient încât să evolueze şi să poată trece prin rutina zilnică fără a se blaza sau acri.

Mărturisesc că esteticul are o importanţă mult mai mare pentru mine decât istoria faptelor. Ruinele îmi plac pur şi simplu şi, fără a vrea să supăr pe cei care sunt pasionaţi de istorie, singura istorie care mă fascinează cu adevărat este cea legată de relaţiile umane şi de legăturile dintre fapte care ne transmit ceva despre modelele umane.

Înainte de a pleca undeva, de obicei am o stare de agitaţie nerăbdătoare ca cea a unui copil în aşteptarea vacanţei – dar cred că toţi avem aceaşi reacţie, nu? Am observat că pe măsură ce avansez în vârstă, devine din ce în ce mai tristă revenirea acasă, pentru că probabil siguranţa pe care o capeţi călătorind creşte în detrimentul nevoii de siguranţă pe care ţi-o dă căminul călduţ. Cu alte cuvinte, mă simt bine acasă dar nu sunt condiţionată de acest cămin şi călătoriile capătă o greutate din ce în ce mai mare în existenţa mea.

În acest moment sunt obsedată de Machu Picchu unde vreau să ajung anul ăsta şi deja simt furnicături în talpă. »

« Stiu că ai participat la aproape fiecare ediţie a Povestilor din LumeaMare. Din păcate eu am fost doar la una, din motive evidente. Cum e o astfel de intalnire? Fă-mă să simt atmosfera speciala pe care o vad in poze şi in povestile Roxanei… »

« Bogdan Teodorescu a găsit expresia cea mai bună pentru întâlnirile cu Lumea Mare – normalitate. O normalitate într-o lume dominată de superficialitate, material şi relaţii sociale de convenienţă. O lume uşor alienată datorită unei răsturnări de valori debusolante pentru cei mai mulţi. Cu alte cuvinte oamenii pe care îi adună Lumea Mare sunt oameni care au un sistem corect de valori şi care au pasiuni şi un comportament firesc, oameni care, chiar dacă nu sunt perfecţi, sunt “normali”. Roxana şi cu Alex reuşesc să adune în acelaşi spaţiu oameni cu cel puţin o preocupare comună şi în prezenţa cărora poţi fi tu însuţi, chiar şi atunci când vorbeşti în public. Un spaţiu în care, pe lângă bucuria de a asculta poveşti din toată lumea şi a vedea locuri noi sau iubite, întâlneşti oameni ca Alin Totorean sau ca Brăduţ Florescu. E un fel de confirmare că lumea nu a luat-o razna de tot şi că încă mai există oameni care fac lucruri extraordinare, cu modestia inteligenţei şi a bunului simţ. Şi sper să nu lipsesc la nici una dintre întâlnirile voastre de anul ăsta – doar dacă nu cad în perioada când voi fi la Machu Picchu, desigur. »

Ionuţ: “Bună ziua! În sfârşit sunt în faţa unui calculator cu internet şi ceva timp liber, aşa că o să încerc să-ţi răspund.

Suntem aici din august 2009, deci doi ani şi aproape jumătate. Din start Bristol (regiunea SouthWest) ne-a „ales” să îi fim locatari, datorită jobului iniţial (o firmă mică de consultanţă IT). Ei m-au „pescuit” de pe LinkedIn (by the way, recomand site-ul oricui încearcă să găsească un job în străinătate, e foarte bun!), s-au ocupat de acte şi tot ce trebuia, m-au ajutat să mă integrez cât mai repede, aşa că le sunt foarte recunoscător.

Bristol e un orăşel mic şi cochet, cu o istorie foarte bogată (a cunoscut gloria pe când construia şi lansa corăbii pe vremea imperiului britanic, apoi a fost puternic afectat de bombardamente în al doilea război mondial). Centrul este complet reconstruit şi, în locul docurilor industriale, au fost ridicate pub-uri, restaurante şi muzee. Este un oraş foarte frumos, merită vizitat, dar un weekend ar fi de ajuns. Noroc că sunt multe alte locuri de vizitat împrejur, destul de aproape, cum ar fi oraşul istoric Bath, cu singurele ape termale funcţionale din UK, staţiunile de pe estuarul râului Severn sau Cardiff, capitala ţării Galilor, celebrul Stonehenge şi mai puţin celebrele formaţiuni de la Avebury, munţii şi castelele din South Wales, coasta de sud, Torquay (riviera englezească), Cornwall – toate la o oră, două de mers cu maşina. Am atâtea lucruri frumoase de povestit despre locurile pe care am avut norocul să le văd în aceşti doi ani, încât aş putea vorbi despre ele o zi şi-o noapte.

Bun… să continuăm. Rolls Royce a fost… o întâmplare: au anunţat pe site-urile locale de joburi că ar căuta IT-işti, eu în momentul ăla nu căutam alt job pentru că mă simţeam foarte bine acolo unde eram, dar căuta fratele meu care abia ajunsese în UK (în vara lui 2010). Mi-a dat link şi am încercat din curiozitate. Mi-au oferit poziţia, după testele şi interviurile de rigoare şi nu îmi venea să cred că a dat norocul ăsta peste mine.

Compania este foarte mare, peste 40,000 de angajaţi în toată lumea, şi foarte respectată în UK. Au o imagine de calitate şi profesionalism în orice domeniu activează. Bineînţeles, cel mai cunoscut ar fi cel al automobilelor, însă faza tare e că au vândut ramura auto cu mulţi ani în urmă, iar acum principala activitate se învârte în jurul motoarelor cu reacţie (pornind de la aviaţia militară, apoi civilă, şi mai nou industrie – generatoare de electricitate, pompe de gaz natural/oleoducte, generatoare pe platforme marine sau submarine etc.,  toate au la bază banală turbină de avion „cu reacţie”).

Am cunoscut şi lucrez cu oameni extraordinari aici, extrem de motivaţi (unii lucrează încă din studenţie, având vechime de 20, 30 sau chiar mai mulţi ani în companie), atmosfera e foarte faină, îmi dă încredere că aş putea lejer ieşi la pensie fără să mai schimb compania. Bineînţeles că mai sunt şi probleme, ca de exemplu faptul că sunt cam reticenţi la schimbare şi se mişcă greu, dar acesta nu este decât un rezultat direct al celor de mai sus. Până în martie 2011 au avut un CEO foarte respectat, Sir John Rose, care a reuşit să întoarcă nişte rezultate financiare dezastruoase prin anii ’80 către succesul şi dezvoltarea de acum. Tot prin ’80 au vândut şi divizia auto, ca idee, dar când spun Rolls Royce lumea mă întreabă în continuare ce maşină de serviciu am.

Şi nu, n-am maşină de serviciu Rolls Royce. Au doar cei de la middle management în sus. Forduri şi Toyote. Dar am o grămadă de avantaje pe lângă salariu: pensie privată la care ei contribuie separat cu 11% din salariul brut (şi eu cu 4%), 50% discount la unul din cele mai bune sisteme sanitare private, club de fitness în incintă; restaurant fain cu preţuri puternic subvenţionate, sistem de bonusuri şi economii în acţiuni, before tax (nu mai plăteşti impozit la suma aferentă), la preţuri cu 10-20% sub cotaţia pieţei, care îmi pot aduce un câştig peste inflaţie sau dobânda bancară, dacă rămân în companie.

Dacă vorbim de locuri care nu trebuie ratate aici, în Anglia, principalele pe lista mea ar fi Londra, coasta de sud şi regiunea Cornwall (care e absolut superbă) şi Scoţia unde nu am reuşit să ajung, dar tot plănuiesc şi mă documentez (highlanderii, Edinburgh, lacurile, etc.).

Lucrurile  care îmi plac cel mai mult sunt civilizaţia şi respectul. Respectul în trafic, respectul faţă de demnitatea umană, respectul faţă de muncă etc. sunt cu ceva secole în faţa noastră din păcate şi nu cred că o să se recupereze vreodată diferenţa.

Locul care îmi place cel mai mult? Acasă, la căldurică, în fotoliul propriu, de unde îţi scriu acum.

Îmi este dor de părinţi şi prietenii apropiaţi, de gaşca moto şi de plimbările pe care le făceam în ţară, de mâncarea mult mai gustoasă de acasă. Dacă aş avea toate astea aici, aproape, aş fi cel mai fericit om din univers. Din fericire suntem destul de aproape de casă (comparativ cu cei din America sau Australia, de exemplu), deci mergem prin ţară ori de câte ori e nevoie sau nu mai putem de dor şi, în plus, primim pachete de acasă destul de des şi avem cămara plină cu zacuscă, gemuri, fructe de toamnă, etc.

Poftim pe la noi!”

Alina: “Ionuţ, chiar voi veni, am luat invitaţia cât se poate de în serios! Mulţumesc mult pentru gânduri şi mult succes în continuare!”

“Numele meu este Nela Mihaescu şi sunt economist de profesie. Sunt olteancă, născută şi crescută pe marginea Dunării. Am terminat Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, oraş unde m-am stabilit, împreună cu soţul meu, după terminarea facultăţii. Sunt căsătorită cu un om extraordinar,cu care am început o relaţie acum aproape 15 ani, relaţie care a evoluat firesc într-o căsătorie.

Locuim de mai bine de doi ani în Hong Kong şi în Asia de şase ani.

“Hong Kong… de ce acolo? ”

Oportunitatea numită China s-a ivit acum şase ani, când şi eu şi soţul meu am primit o ofertă frumoasă de a lucra în străinătate pentru un an. Întotdeauna mi-am dorit să lucrez în străinătate (prin natura meseriei noastre aveam contact şi expunere mărita lucrului cu oameni din diferite colţuri ale lumii – suntem specialişti în supply chain management pentru un EMS Provider – Electronic Manufacturing Services Provider – nu intru în amănunte mai multe, sunt acele companii din spatele marilor producători de produse electronice, de la Apple până la Nokia şi aşa mai departe).

N-a fost o decizie uşoară, mai ales că ţara unde ni se propunea să mergem să profesăm era… China, la capătul lumii. Am lăsat în urma familia şi viaţa cât de cât aşezată, pe care o aveam în Timişoara, pentru marea aventură numită China. Am locuit în Shanghai, Perla Orientului, pentru 3 ani, după care am acceptat un job opportunity în sudul Chinei, în Shenzhen, unde am stat un an. Shenzhenul este practic lipit de Hong Kong, fapt ce a contat în decizia noastră de a ne muta în Shenzhen. În Hong Kong ne-am mutat o dată cu naşterea fetiţei noastre Ana. Am luat decizia de a ne muta în Hong Kong pentru a o putea naşte aici pe Ana, pentru a beneficia de calitatea sistemului medical şi de învăţământ şi, o dată luată decizia, am făcut toate demersurile necesare pentru transferurile noastre în Hong Kong, pe linie de serviciu.

“Trei locuri pe care nu ar trebui să le ratez în Hong Kong?”

Din punct de vedere turistic n-ar trebui să ratezi mai nimic din Hong Kong… E greu să mă limitez la trei locuri, dar după mine astea sunt:

1. Victoria Harbour (o plimbare pe Avenue of Stars, o plimbare cu Star Ferry până pe insulă şi neapărat văzut şi seara, pentru a vedea “Symphony of Lights”, este ceva unic, momentul în care toate clădirile frumoase de pe ambele maluri sunt scăldate în jocuri de lumini care îţi taie respiraţia, la propriu).

2. Victoria Peak şi o plimbare cu faimosul Peak Tram

3. Big Buddha Statue, excursie care trebuie neapărat făcută cu Cable Car (Ngong Ping 360).

“A fost grea adaptarea? De ce îţi e dor, care-s lucrurile pe care le preferi acolo?”

Cultura asiatică este complet diferită de cea europeană. Diferenţele sunt majore şi pleacă de la basic stuff până la lucruri complexe, culturile asiatice fiind culturi închise.

Depinde foarte mult de atitudinea pe care o ai tu, ca individ, în faţa schimbării. În cazul nostru, am plecat la drum cu mintea deschisă, alerţi la tot şi la toate în jurul nostru, gata să absorbim ca nişte bureţei informaţii noi, să legăm relaţii noi şi, nu în ultimul rând, să ne facem treaba bine şi să învăţăm cât mai multe din acesta experienţă. La noi adaptarea s-a făcut pe două planuri: cel legat de job şi pe cel personal, al activităţilor extrajob, al cotidianului complet diferit la care trebuie, dintr-o dată, să te integrezi fără a-ţi pierde identitatea ta ca individ şi ca familie. Evident că fiind în doi, ne-a fost mult, mult mai uşor. Asta şi faptul că am avut prieteni chiar români, colegi, în aceeaşi situaţie cu noi.

În ceea ce priveşte relaţiile profesionale, aici diferenţa a fost mare, pentru că în Asia distanţa faţă de putere (vorbesc aici de relaţia sef-subaltern) este alta, mai mare, comparativ cu o corporaţie americană, de exemplu (pentru care şi noi lucraserăm înainte de China), unde tronează politica uşilor deschise: managerul este în mijlocul angajaţilor, de exemplu. Sunt multe de povestit aici.

Mi-e dor de familiile noastre, în principal. Asta este ceea ce îmi lipseşte cel mai mult aici. Pentru mine asta e dezavantajul major al vieţii de expatriat, oriunde te-ai afla. Iar dacă acest “oriunde te-ai afla” este la mii de kilometri, este şi mai greu.

Perioadele cele mai grele sunt cele ale sărbătorilor religioase (Crăciun, Paste), care pentru hongkonghezi au mai mult un caracter comercial, ei fiind un popor de religie majoritar budhistă.

Hong Kong-ul este unul dintre cele mai cosmopolite oraşe ale lumii. Iubesc arhitectura, siguranţa, calitatea serviciilor, a sistemelelor de învăţământ, transportul public, toate sunt la un standard internaţional. De exemplu n-am văzut niciunde în lume un sistem al transporturilor mai modern şi mai bine pus la punct decât cel hong konghez. Sincer. Poate, doar, cel al japonezilor.

“Cum e bucatatia asiatică?”

Bucătăria asiatică este foarte, foarte variată şi gustoasă.

Personal apreciez bucătăria japoneză (mâncărurile raw gen sushi şi sashimi, dar şi teppanyaki), bucătăria coreeană (ador grătarele lor, suplinesc cu succes nevoia noastră de gratarel că la mama acasă), bucătăria thai, super spicy şi aromanta. Aici avem parte de un mixt foarte interesant, găseşti absolut orice tip de mâncare doreşti.

Bucătăria chinezească este complet diferită de ceea ce avem noi acasă, în România, de exemplu. Nu se compara. De la arome, texturi, condimente, până la mod de servire. Eu fac comparaţia cu ceea ce era la noi pe piaţa acum şase ani, se prea poate că între timp această piaţă să ia amploare şi la noi.

Însă niciunde, nici măcar în State, am observat, bucătăria chinezească nu este la fel cu cea de aici, de la mama ei. Este… altfel.

Mi-a plăcut dintotdeauna mâncarea asiatică şi chiar şi acasă gătesc asemănător, sunt inventivă la capitolul ăsta.

“Cum sunt oamenii?”

Spuneam şi când vorbeam despre cultura lor, sunt oameni ce provin dintr-o cultură închisă. Greu le intri pe sub piele, dacă nu eşti “de-al lor”. Pentru chinezul de rând vei fi întotdeauna un expatriat, oricât de bine le vorbeşti limba locală, de exemplu.

Dacă însă reuşeşti să le câştigi încrederea, ai câştigat un prieten pe viaţă. Îl tratezi cu respect şi consideraţie, îţi va răspunde cu aceeaşi monedă.

Avem şi acum prieteni de pe vremea în care am locuit în Shanghai, din echipele cu care lucrăm, oameni cu care ţinem legătura periodic.

Foarte respectuoşi, nu-şi vor arăta niciodată adevăratele sentimente.

De exemplu, eu eram foarte surprinsă la începutul colaborării mele cu echipa din Shanghai că, în momentul în care aduceam o critică (constructivă sau nu, mai mult sau mai puţin aspră) subalternului meu, omuleţul începea să râdă. Un râs uşor forţat, mecanismul lor de apărare în astfel de situaţii.

Sunt calmi şi pun mare preţ pe hrană şi fel de viaţă. De exemplu, fiecare aliment tratează ceva, ajută la ceva. Nelipsit de la masa este paharul cu apă… caldă, sau ceai (pentru a ajuta digestia). Caută o viaţă cât mai echilibrată, fără excese de niciun fel şi sunt adepţii politicii de a face lucrurile “one at the time” sau “one by one”.

Şi nu în ultimul rând, să nu uităm că vorbim de una dintre cele mai vechi şi fascinante civilizaţii din istorie. 

“Povesteşte-mi puţin despre tine. Dacă ar fi să te descriu în câteva cuvinte, aş spune că eşti o femeie talentată, care scrie cu plăcere pe tomatacuscufita.com şi căreia nu îi este teamă, mai ales, să ia atitudine. Lucru rar în zilele noastre.De când scrii, unde ai învăţat să scrii?”

“Mă amuză când lumea îmi cere să vorbesc despre mine, mai ales când întrebările sunt şi în legătură cu blogul. Fiind un blog personal, tot ce scriu acolo are legătură cu mine, cu ce se întâmplă în viaţa mea şi cu mine. Deci nu prea aş şti ce să-ţi spun despre mine, mai bine zis n-aş putea alege.

Iau atitudine atunci când ceva nu mi se pare drept. Nedreptatea e lucrul numărul 1 pe care nu-l tolerez. Îmi ies din minţi  când cineva încearcă să scape basma curată după ce-a făcut un lucru rău. Ştiu că viaţa e nedreaptă, însă fac tot posibilul să o fac să fie dreapta. Nu-mi va reuşi tot timpul, însă încerc, să fiu împăcată că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a schimba ceva.

Despre scris… încă de mică scriam poezii. Bineînţeles, nu capodopere, însă cochetam cu ideea. Pe urmă, am făcut Facultatea de Litere, unde mi-am îngrijit pasiunea pentru lectura şi unde mi-am educat mintea în direcţia asta. În plus, am făcut un curs de creative writing, însă nu-mi mai aduc aminte mare lucru. Pe blog scriu de 4 ani şi jumătate deja, însă am mai avut un blog pe yahoo 360, pe care nu îl citea nimeni.”

“Eşti timişoreancă. În general oamenii sunt încântaţi când aud de Timişoara, însă mie nu mi se pare că oraşul ar fi exploatat la adevăratul lui potenţial din punct de vedere turistic. Tu ce părere ai?”

“Ah, clar nu e. Noi, timişorenii, spunem că nu e un oraş turistic, însă orice oraş poate deveni turistic. Noi avem nişte clădiri frumoase, o istorie cu care ne mândrim, un spirit la care ţinem şi pe care îl apăram cu înverşunare oridecâte ori este atacat. Ţinem la Revoluţia noastră, la Poli, la multiculturalitatea noastră şi la toate premierele Timisoarei. S-ar putea scoate bani frumoşi din turism, dacă i-ar păsa cuiva. Însă ghinionul nostru e că nu prea-i pasă nimănui.”

“Dacă ar veni un prieten la tine pentru trei zile, care-s acele locuri pe care nu ar trebui să le rateze, în Timişoara?”

“Piaţa Unirii, centrul (sau Piaţa Victoriei) şi malul Begăi. Şi multe altele pe lângă, însă astea sunt preferatele mele.”

“Ştiu că citeşti mult, aşa că aş vrea să te rog să le recomanzi cititorilor noştri trei cărţi, scrise de autori contemporani, care nu ar trebui să le lipsească din bibliotecă.”

“Hm… destul de dificilă întrebarea. Vânătorii de zmeie (Khaled Hosseini), Extrem de tare şi incredibil de aproape (J.S. Foer), Toţi oamenii sunt muritori (Simone de Beauvoir). “

“Dacă ai putea să schimbi ceva, un singur lucru, la oraşul tău (sau dacă îţi este mai uşor, la ţara ta) care ar fi acel lucru?”

“Aş schimba sistemul. Sau sistemele. Sanitar, juridic, educaţional.”

“Care crezi că este principala calitate a romanilor?”

“Resemnarea. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, e în acelaşi timp şi cel mai mare defect al nostru. “