«Ai putea să te prezinţi pe scurt, te rog? Spune-mi trei momente marcante din viaţa ta pentru ca cititorii mei să te cunoască mai bine.» 

«Sunt născut în ’83, la Lugoj. După ce am terminat liceul, vreo șase ani am stat la Timișoara ocupându-mi timpul cu facultatea și apoi cu un pic de muncă. Am lucrat într-o mică firmă de web-design, împreună cu doi foști colegi de facultate. Mi-am dat seama că greu aș găsi un job mai bun decât atât și mi-am dat seama că totuși nu-mi prea convine. Deci am concluzionat că nu-mi prea convine să am un job. Așa că mi-am dat demisia; jumătate de an am stat prin Timișoara, cu urechile ciulite în direcțiile care mă interesau, și tot nu am găsit nimic interesant de făcut. Așa că m-am gândit că poate găsesc altundeva: la Stanciova. Unde m-am și mutat în primăvara lui 2011, împreună cu prietena mea, Irina.

Momente marcante din viața mea. În facultate am citit o carte despre o gorilă vorbitoare care mi-a schimbat un pic perspectiva asupra vieții. Dacă e cineva curios, se cheamă Ishmael, de Daniel Quinn. Dacă săpați un pic pe Internet veți găsi și o traducere în limba română. După facultate am cunoscut-o pe Irina și am făcut împreună cu ea un site pe nume dincolodebani.ro, pentru produse și servicii gratuite. Interesul principal este construirea unei comunităţi locale. Oameni care se ajută unii pe alţii cu orice.

Iar un alt moment marcant ar trebui să fie mutarea la Stanciova, nu?»

«Descrie-mi o zi din viaţa ta şi a Irinei. E valabil şi în cazul vostru ce zicea Brăduţ Florescu, despre oamenii “care nu fac nimic”?»

Am citit articolul lui Brăduţ Florescu. Mi se pare că viaţa noastră nu este nici pe departe atât de agitată. El spune că „libertatea e un full-time job, cu program peste program, concedii puţine şi un şef al naibii: tu”. În Călătorie spre Soare-Răsare, Leo povestea că poţi face din viaţă multe lucruri. O poţi face să fie un full-time job, o luptă, o datorie sau o închisoare, dar că lui i se pare că viaţa este cea mai frumoasă atunci când este un joc. Şi eu sunt de aceeaşi părere. Am puţine lucruri programate în avans şi adesea fac cam ce am chef. Cu alte cuvinte, pentru mine este mai mult un concediu decât un job.

Dar să nu fac prea multe lucruri programate în avans nu înseamnă că nu fac nimic. Şi eu fac lucruri, doar că în alt ritm. O zi din viaţa mea depinde foarte mult de sezon, ceva ce nu se întâmplă prea des cu orăşenii având impresia că trăiesc separaţi „natură” cea haotică. Iarna asta am stat frumos în casă şi am făcut focul. Stând tot în casă, am petrecut mai mult timp la calculator decât în alte anotimpuri, și cu ocazia asta am scris cod (Ştiu WordPress PHP) şi l-am scris frumos. Cred că niciodată nu mi-a plăcut atât de mult. A ieşit un plugin de WordPress cu care mă mândresc grozav şi care, cu toate că încă nu a prins avânt, cred că va avea un succes destul de mare. Se poate găsi aici.

În celelalte sezoane am petrecut mai mult timp pe afară. Facem permacultură. Am pus grădina, am îngrijit-o şi am recoltat. Am cules prune şi am făcut ţuică, dar şi struguri pentru vin. Ne creştem căţelul care deja a atins dimensiuni considerabile. Mai repar una-alta pe lângă casă. Rar ne plictisim.

Ocazional mai şi scriem pe blogul satului , pe situl permacultura.ro sau pe firdepir.ro. Permacultura e o metodă de a proiecta sisteme agricole şi aşezări umane, totul cât mai sustenabil, încercând modelarea lor pe baza ecosistemelor sălbatice. Firdepir.ro este o revistă online. Suntem mai mulţi autori acolo, iar punctul comun a fost, este şi probabil că va fi un mister. Mie îmi place să cred că are legătură cu animismul, un materialism spiritual sau o spiritualitate materială.

Pe lângă toate astea, de câteva luni ne-am apucat să dăm ore copiilor din sat. Îi ajutăm cu orice materie de scoală şi nu numai, îi învăţăm să folosească internetul şi calculatorul, etc.»

 «Cum e locul în care trăiţi, tu şi Irina? Din câte ştiu, se întâmplă multe lucruri frumoase acolo.»

 «Locul în care trăim se cheamă Stanciova şi într-adevăr se întâmplă multe lucruri frumoase pe aici. Ceea ce îl face deosebit şi motivul pentru care l-am ales în loc de alte sate este faptul că a mai avut loc un val de orăşeni mutaţi la sat aici acum vreo 10 ani. Şi-au făcut o asociaţie pe nume EcoTopia şi s-au mutat aici. Aşadar avem pe lângă noi oameni cu valori relativ similare plus că sătenii sunt obişnuiţi cu orăşeni veniţi la sat şi nu se uită chiar aşa de strâmb la noi cum probabil s-ar uita în alte sate.

Şi printre cele mai frumoase lucruri de aici este faptul că reprezintă un loc destul de sigur pentru a-ți petrece sfârşitul lumii. V-am speriat un pic, nu-i aşa? Desigur, nu vorbesc despre sfârşitul lumii de tot, ci doar despre sfârşitul lumii aşa cum o ştim noi. Paradigma creşterii infinite este în proces de coliziune cu un perete implacabil (până şi analiştii economici au început să vadă asta): planeta este finită, şi din fericire încă nu am reuşit să colonizăm alte planete.»

Precizare: câştigătoarea de ieri e Andreea E.!

E momentul însă să mă opresc, pentru ca acest articol nu e despre mine, ci despre Irina şi Gab, care au curajul să trăiască aşa cum eu doar îmi doresc, la sat. Respira aer curat, mănâncă lucruri sănătoase, nu aleargă după timp ci din contră, au aşa mult încât pot da (a se citi consacra) şi altora. Şi e mare lucru! Așadar, astăzi vorbim cu Irina, iar mâine e rândul lui Gab. 

« Ai putea să te prezinţi pe scurt, te rog? Spune-mi trei momente marcante din viaţa ta, pentru ca cititorii mei să te cunoască mai bine. »

« Sunt Irina, am 27 de ani și de un an locuiesc în Stanciova, împreună cu Gab, deși de loc sunt din Timișoara, unde am trăit aproape toată viața.

 Trei momente marcante… să vedem. Primul care-mi vine în minte s-a petrecut când aveam, poate, vreo 8-9 ani. Aveam în grijă, ca mulți alți copii care au crescut la bloc, un mic motănel alb cu gri. Probabil avea vreo 3 luni, și locuința lui era într-o cutie, în grădina din spatele blocului. Când am coborât într-o după-amiază la el, dispăruse, deși de zile întregi îl găseam în același loc, sau nu prea departe. Panică. L-am căutat, l-am strigat… nimic. M-am făcut mică, am închis ochii și mi-am dorit din tot sufletul să apară. Cred că rar am avut dorințe mai arzătoare decât aceea. Ei, și cum stăteam eu cu ochii închiși dorindu-mi să apară pisoiul, de-odată aud un “miau” vesel și-l văd ieșind dintr-o groapă îngustă (un fel de vizuină), cam la un metru de mine. Pe cât de arzătoare mi-a fost dorința să apară pisoiul, pe atât m-am bucurat de mult. Atunci am trăit pur și simplu momentul, dar acum mă gândesc că a fost prima dovadă că dacă-ți dorești ceva suficient de mult, se împlinește, lucru pe care-l cred și acum.

Următoarele momente marcante nu sunt chiar momente, ci experiențe care m-au schimbat. Trei luni cu bursă Erasmus în Olanda, în timpul facultății, cartea Ismael de Daniel Quinn și toată perioada de când mi-am dat (ultima dată) demisia de la lucru și mi-am luat viața în mâini. Sau mi-am încredințat-o zeilor.»

«Descrie-mi o zi din viaţa ta şi a lui Gab. E valabil şi în cazul vostru ce zicea Brăduţ Florescu, despre oamenii “care nu fac nimic“?» 

« Îmi pare că Brăduț Florescu e destul de ocupat, e tot pe fugă. Noi nu.

Mi-e destul de greu să descriu o zi din viață, pentru că n-aș ști care s-o descriu.

Sunt zile în care umblăm de colo-colo, încă ne mai vizităm prietenii și părinții la oraș, o dată pe săptămână. Și sunt zile bune, majoritatea, când stăm cuminți la Stanciova. În funcție de anotimp avem activități predominant în casă sau predominant pe-afară. În primăvară-vară ne-am făcut o mică grădină care ne ocupa o parte din timp, grădină pe care plănuim să o extindem după principiile permaculturii, iar acum, nu demult, am făcut și planul pe hârtie. De-abia aștept să ne-apucăm.

Pădurea e aproape, la fel și dealurile care te invită la plimbare și la cules: vreau să învăț să recunosc cât mai multe plante sălbatice și utilitatea lor, iar astă-vară am simțit că fac progrese. Am cules așadar mușețel, coada-șoricelului, sânziene, cicoare, leurdă, urzici, coada-racului, ghinde (din care am făcut făină, din care am făcut și clătite), soc, porumbe, păducel… măceșele le-am lăsat la urmă și uite că n-am ajuns încă să merg după ele.

În rest, petrecem timp frumos cu prietenii de aici și ‘de la oraș’, astă-vară era mai multă lume; acum, iarna, suntem mai mult noi și vecinii, dar e simpatic: ne invităm unii pe alții la masă, sau la prăjitura de la 10 noaptea, sau la câte un botez de copil extraterestru… nu întrebați!

Stăm destul de mult timp și pe internet. De când am venit la Stanciova am început să documentăm șederea noastră aici. Pe-atunci nu eram siguri că vom rămâne, dar uite că am rămas. Înafară de blogul Stanciovei mai avem și eu și Gab câteva locuri unde scriem, aveam amândoi bloguri de destul de mult timp și mai sunt câteva locuri unde scriem și citim constant, pe lângă faptul că Gab mai administrează dincolodebani.ro și mai intervine la alte câteva.

Prin intermediul blogurilor am reușit să cunoaștem destul de multă lume foarte interesantă și cu preocupări comune. Din fericire internetul e plin de lucruri practice și tutoriale, și astfel mai și învăț o grămadă de chestii de care am nevoie și n-aș ști, altfel, să le fac: Cum se plantează rubarba (apropo, mă interesează niște rubarbă, știți cumva de unde pot face rost? ) , cum se rulează sarmalele sau cum se face un deodorant. Să nu mai vorbesc despre săpunuri, tot ce știu știu de pe net.

În ultima vreme am început să dăm ore copiilor din sat. De fapt îi ajutăm la teme. Sunt câțiva care vin constant, alții care vin doar înaintea tezelor. E simpatic, dar am vrea să-i învățăm și alte lucruri decât gramatică și matematică. Poate mai la vară vom face și niște desene sau ore de calculator, ca să nu mai vorbesc despre nițică sensibilizare ecologică.

A, și săpunurile, să nu uităm de săpunuri! Parcă tot mai multe fac, pe măsură ce trece timpul. Sunt zile când fac câte două ture, alte zile bune când nu fac niciunul dar mă documentez, plănuiesc, gândesc ingredientele, le adun, le macin… îmi place la nebunie. Parcă aș fi vrăjtoare!»

« Cum e locul în care trăiţi, tu şi Gab? Din câte ştiu, se întâmpla multe lucruri frumoase acolo. »

 « Stanciova are ceva special. Nu spectaculos, nu sunt munți, nici râuri învolburate, doar niște coline cuminți, dar cred că e vorba de un soi de energie care atrage aici oameni interesanți. Îmi place, mai ales în zona în care stăm noi, spațiul deschis. Când stau pe islaz, la câțiva metri în fața casei, alături de vreun cal, și mă uit în sus, văd tot cerul. La oraș nu-l vezi niciodată pe de-a întregul. Uneori simt ca și când ar fi chiar locul ăla centrul pământului și eu sunt acolo.

 Da, se întâmplă lucruri frumoase pe-aici. Cum ziceam, mai ales vara, când șura consătencei noastre Teo e locul de desfășurare a multor evenimente vesele, mai mult sau mai puțin productive dar care, toate, ajută la formarea de legături și întăresc comunitatea. Ne mai strângem și la noi, și la vecini… vara ne întrecem în grătare și stat noaptea la foc, dar evenimentele mai organizate au loc totuși la ‘șură’, e un loc propice socializării, iar dacă veniți vreodată pe la Stanciova veți înțelege de ce. (Fie vorba între noi, visez să amenajăm și șura noastră în același scop; de-o veni și vremea aia!) »

« Săpunurile tale sunt dumnezeieşti chiar şi de la distanţă. De unde-ţi găseşti inspiraţia, ce vrăji faci să iasă aşa bine? »

« Hehe, vrăji, într-adevăr, cum ziceam mai sus!

De fapt e ceva între chimie, alchimie, gastronomie și grafică. Probabil că formația mea de designer grafic mă face să-mi doresc pentru săpunurile mele forme și culori care să-mi fie mie pe plac, în primul rând. Unul din motivele pentru care-mi place așa mult să săpunăresc e că pot să creez lucruri frumoase și foarte utile. E drept că mai am de învățat, și de multe ori ele ies altfel decât mi le închipui, dar până la urmă tot sunt mulțumită. Asta pentru că de fapt ce contează e să fie bune în sine (iar asta se datorează ingredientelor și modului de ‘asamblare’),  forma oricum se duce pe apa sâmbetei când le folosim.

 Inspirația… citind despre ce calități au anumite ingrediente, mă gândesc ce-aș putea face cu ele, cum să le compun ca să iasă un săpun ‘complet’. Cred că-i fain când forma și culoarea completează calitățile fizice ale săpunurilor. Dacă vreau să fac un săpun răcoritor, nu-l voi face maro. Dacă vreau unul masculin sau unisex, nu-l voi face roz.  Sunt chestii firești, întipărite în inconștientul colectiv, dar, cum ziceam, datorită backgroundului mă gândesc la toate astea înainte de a mă apuca de un săpun.

 Mă mai inspir mult de pe net, normal (unde altundeva să mai văd săpunuri fine, făcute în casă, stând mai tot timpul la Stanciova?)  Când nimeresc vreun blog cu săpunuri frumoase, devorez pozele și descrierile; evident că asta mă influențează când fac un săpun nou.

Dar cred că cel mai mult mă inspiră mediul în care trăiesc. Când afară abundă de urzici, le culeg și le bag în săpun. Dacă-s gălbenele, fac săpun cu gălbenele. De-abia aștept să aibă Capra Doina din nou lapte, să fac un săpun cu lapte de capră. Iar când fac un săpun pentru cineva anume, mă inspiră persoana respectivă, încerc să fac săpunul să i se potrivească. Prieteni de-ai mei au devenit recent părinți pentru prima dată sau urmează să devină părinți, așa că am făcut un săpun pentru bebeluși, ultra-blând, special pentru ei.

Iar rețeta ca să iasă bine este, ca în orice domeniu: fă ce-ți place, când îți place și doar dacă ai chef! »

 Notă : Irina ne oferă cu generozitate doua săpunuri fabricate de ea. Ce trebuie să faci ca să le câştigi tu? Spune-ne un gest ecologic pe care îl faci, iar noi vom hotărî împreună cu stăpâna săpunurilor cine le primeşte. Norocosul/norocoasa va fi anunţat(a) mâine, în interviul cu Gab!

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/01/irina-sau-viata-la-care-multi-visam-dar-pe-care-putini-indraznim-sa-o-traim/feed/ 19 http://lumeamare.ro/2012/01/25/anca-studentie-cu-song/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=anca-studentie-cu-song http://lumeamare.ro/2012/01/25/anca-studentie-cu-song/#comments Wed, 25 Jan 2012 13:42:08 +0000 Alina http://lumeamare.ro/?p=33715 Anca. Studenţia de atunci. Song. Mai multe nu spun.

 « Aş vrea să imi povesteşti, pe scurt sau pe larg, despre experienţa ta cu Song. Am o bănuială că a fost extraordinară. Atunci cand vorbeşti despre studenţia ta, spui mereu ca ai avut norocul să fie aşa cum a fost. De ce? »

« O promoţie la facultatea de limbi străine, secţia engleză-franceză, pe  vremea mea însemna 170 de fete şi 10 băieţi aşa că viaţa de facultate în afara cursurilor era foarte aproape de zero. Să nu credeţi că am ceva cu fetele, dar cruda realitate era că perspectiva unei comunităţi cu o majoritate feminină zdrobitoare, la o vârstă foarte aproape de adolescenţă, nu era deloc variată sau amuzantă. M-am orientat către echipa de teatru unde am fost acceptată imediat după primul spectacol al bobocilor dar am fost deturnată spre brigadă din lipsă de oameni (aşa, ca stagiu). Văzusem că există în cadrul facultăţii şi un grup coral dar eram sătulă de cor şi îmi doream oricum teatru, în speranţa că voi atenua dezamăgirea de a nu fi urmat această meserie (n-o să intru aici în detalii).

În SONG am intrat dupa ce am avut un spectacol comun în aula de la Drept. Grupul SONG avea atunci cam 30 de membri şi nu avea absolut nici o legatură cu un cor obişnuit – în vremurile în care muzica era aşa numita “muzică de viaţă nouă”, grupul SONG cânta piese din repertoriul internaţional în limbi străine. Acum chestia asta nu pare nimic special, atunci nimeni nu îndrăznea să cânte în limbile ţărilor “imperialiste”. Scăparea a venit tocmai din faptul că grupul a fost iniţiat în cadrul facultăţii de limbi germanice.

Ca să pot intra în grup, am cântat, la un spectacol al facultaţii în care a fost invitat şi SONG-ul, Blestemul Mariei Tănase acompaniată la pian de Tino Furtună (de la Holograf, care îmi fusese coleg de clasă la liceu) în speranţa că voi fi remarcată de Oanţă (Ioan Luchian Mihalea). Nu ştiu de ce am ales o cale atât de dificilă şi de dramatică – aş fi putut să mă duc pur şi simplu la o audiţie dar cred că am vrut să dovedesc că sunt suficient de bună pentru un grup care mi se părea din altă lume. Şi chiar era.

Când spun că am avut o studenţie excepţională dau cuvântului “excepţional” adevărata greutate. Ar fi excepţională în orice perioadă, pentru oricine. Să aparţii unui grup de 40-50 de persoane cu care să împarţi trei seri de repetiţii minim pe săptămână, vacanţe, petreceri, spectacole, turnee, filmări, înregistrări, revelioane, emoţii şi mai ales aceaşi pasiune, este un noroc imens. Oanţă a făcut acest lucru posibil datorită unui talent special, a pasiunii pentru muzică şi teatru şi a dragostei pe care a avut-o pentru grup.

E foarte greu să aleg dintre atâtea poveşti. O să aleg doar o stare, asta ca să nu mă întind prea tare.

Oanţă avea obiceiul de a ne stimula la anumite spectacole atunci când miza părea foarte mică, eram foarte obosiţi şi iritaţi sau când i se părea lui că ne cam lipseşte energia pentru a da un spectacol cât mai bun. La amatori, emoţia şi adrenalina contează foarte mult pentru performanţă. Profesioniştii pot acoperi o lipsă emoţională de moment cu tehnică.

Şi atunci începea să facă o serie de gesturi în faţa noastră pe care publicul evident că nu le vedea, mimici caraghioase, strâmbături de tot soiul adresate când unuia, când altuia din grup, când tuturor. Rezultatul, de cele mai multe ori, era că ne trezeam şi reuşeam să cântăm cu pasiune şi plăcere chiar în momentele când nu aveam un public receptiv.

Dar mai existau şi accidente. La unul dintre spectacolele dintr-un turneu prin ţară, eram într-o comună la Căminul Cultural unde ne-am trezit fără public. Cineva anunţase că SONG-ul nu mai vine şi oamenii plecaseră acasă. Pănă au reuşit să adune publicul în sală a durat vreo oră care pentru noi a fost crimă curată. Eram deja obosiţi de pe drum, cam nemâncaţi şi evident iritaţi de situaţie, repetasem deja pe drum şi riscam să ne “răcim”.

Când am ieşit pe scenă, Oanţă a început să se strâmbe în toate felurile. Am început să ne revenim, doar că, fiind foarte obosiţi, am trecut în extrema cealaltă – şi au început pufniturile în râs. Vreţi să ştiţi cum e să stai în primul rând pe scenă şi să auzi cum, rând pe rând, cei din partida ta pufnesc în râs şi, unul câte unul, încetează a mai cânta? Câţiva dintre noi ne chinuiam încrâncenaţi să ignorăm starea de ilaritate care dăduse deja iama pe scenă, în timp ce majoritatea grupului, cu un rânjet imens pe faţă, făcea play-back.

Oanţă se potolise de mult şi încerca să fie cât mai sobru (deşi nu-i reuşea prea bine) dar era tardiv. Eu cred că eram roşie la faţă datorită efortului pe care îl făceam pentru a nu izbucni în râs dar, ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Exact într-o pauză între două fraze musicale, am izbucnit în râs, acolo în primul rând, în faţa tuturor. Mi-am revenit repede din fericire şi am reuşit cumva să ducem spectacolul la bun sfârşit iar publicul a fost foarte încântat mai ales că nu cred că au realizat întreaga dimensiune a dezastrului de pe scenă.

E inutil să spun că în seara aia, înainte de culcare (să nu mă întrebaţi unde am fost cazaţi că nu mai ţin minte) am continuat să cântăm şi să râdem cu lacrimi până târziu memorănd şi repetând la nesfârşit reacţiile lui Oanţă şi ale noastre. E foarte greu să spui în cuvinte cum e să imparţi veselie, muzică şi emoţie autentică cu un grup de 40 de oameni sau cum e să simţi că energia combinată a grupului din care faci parte trece dincolo de marginea scenii şi se multiplică la o masă de oameni care se bucură alături de tine.

Dar despre SONG voi mai scrie. »

« Ce inseamnă călătoriile pentru tine? Par a fi un leitmotiv »

« Am călătorit toată viaţa. Sunt născută în Bucureşti dar mama era din Constanţa aşa că eram la mare aproape două luni vara. Ai mei mă duceau pe munte în fiecare an cel puţin o săptămână şi mă lăsau şi la nişte prieteni la Breaza tot cam două săptămîni. Vacanţa mea de vară a fost întotdeauna afară din oraş (ei bine da, noi aveam vacanţa de vară de trei luni).

În studenţie am călătorit foarte mult cu SONG-ul fie în vacanţă fie în turnee, ba chiar am prins şi un turneu în partea macedoneană a Iugoslaviei (lucru mare pe atunci!).

După ce m-am angajat, am mers vreme de câţiva ani cu cortul pe munte cu un grup de prieteni – Parîng, Retezat, Apuseni, Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş….).

Am călătorit mult şi în străinătate, evident după ‘89. N-am să enumăr acum locurile pe unde am fost – idea e că nu-mi pot imagina viaţa fără drumuri oriunde ar fi ele. Există atât de multe locuri spectaculoase şi la noi şi în toată lumea, atâtea oraşe, atâţia oameni, atâtea obiceiuri, atâtea culturi şi poveşti încât ceea ce-mi doresc e să reuşesc să mă bucur de cât mai multe şi să mă încarc emoţional şi spiritual.

Cred că toţi avem nevoie de călătorii chiar dacă nu ne dăm seama. O persoană crescută într-un mediu normal din punct de vedere afectiv are tendinţa de a-şi părăsi căminul pentru incursiuni mai lungi sau mai scurte din care se poate întoarce în mediul familiar (nu neapărat familial) după ce a acumulat suficient încât să evolueze şi să poată trece prin rutina zilnică fără a se blaza sau acri.

Mărturisesc că esteticul are o importanţă mult mai mare pentru mine decât istoria faptelor. Ruinele îmi plac pur şi simplu şi, fără a vrea să supăr pe cei care sunt pasionaţi de istorie, singura istorie care mă fascinează cu adevărat este cea legată de relaţiile umane şi de legăturile dintre fapte care ne transmit ceva despre modelele umane.

Înainte de a pleca undeva, de obicei am o stare de agitaţie nerăbdătoare ca cea a unui copil în aşteptarea vacanţei – dar cred că toţi avem aceaşi reacţie, nu? Am observat că pe măsură ce avansez în vârstă, devine din ce în ce mai tristă revenirea acasă, pentru că probabil siguranţa pe care o capeţi călătorind creşte în detrimentul nevoii de siguranţă pe care ţi-o dă căminul călduţ. Cu alte cuvinte, mă simt bine acasă dar nu sunt condiţionată de acest cămin şi călătoriile capătă o greutate din ce în ce mai mare în existenţa mea.

În acest moment sunt obsedată de Machu Picchu unde vreau să ajung anul ăsta şi deja simt furnicături în talpă. »

« Stiu că ai participat la aproape fiecare ediţie a Povestilor din LumeaMare. Din păcate eu am fost doar la una, din motive evidente. Cum e o astfel de intalnire? Fă-mă să simt atmosfera speciala pe care o vad in poze şi in povestile Roxanei… »

« Bogdan Teodorescu a găsit expresia cea mai bună pentru întâlnirile cu Lumea Mare – normalitate. O normalitate într-o lume dominată de superficialitate, material şi relaţii sociale de convenienţă. O lume uşor alienată datorită unei răsturnări de valori debusolante pentru cei mai mulţi. Cu alte cuvinte oamenii pe care îi adună Lumea Mare sunt oameni care au un sistem corect de valori şi care au pasiuni şi un comportament firesc, oameni care, chiar dacă nu sunt perfecţi, sunt “normali”. Roxana şi cu Alex reuşesc să adune în acelaşi spaţiu oameni cu cel puţin o preocupare comună şi în prezenţa cărora poţi fi tu însuţi, chiar şi atunci când vorbeşti în public. Un spaţiu în care, pe lângă bucuria de a asculta poveşti din toată lumea şi a vedea locuri noi sau iubite, întâlneşti oameni ca Alin Totorean sau ca Brăduţ Florescu. E un fel de confirmare că lumea nu a luat-o razna de tot şi că încă mai există oameni care fac lucruri extraordinare, cu modestia inteligenţei şi a bunului simţ. Şi sper să nu lipsesc la nici una dintre întâlnirile voastre de anul ăsta – doar dacă nu cad în perioada când voi fi la Machu Picchu, desigur. »

Ionuţ: “Bună ziua! În sfârşit sunt în faţa unui calculator cu internet şi ceva timp liber, aşa că o să încerc să-ţi răspund.

Suntem aici din august 2009, deci doi ani şi aproape jumătate. Din start Bristol (regiunea SouthWest) ne-a „ales” să îi fim locatari, datorită jobului iniţial (o firmă mică de consultanţă IT). Ei m-au „pescuit” de pe LinkedIn (by the way, recomand site-ul oricui încearcă să găsească un job în străinătate, e foarte bun!), s-au ocupat de acte şi tot ce trebuia, m-au ajutat să mă integrez cât mai repede, aşa că le sunt foarte recunoscător.

Bristol e un orăşel mic şi cochet, cu o istorie foarte bogată (a cunoscut gloria pe când construia şi lansa corăbii pe vremea imperiului britanic, apoi a fost puternic afectat de bombardamente în al doilea război mondial). Centrul este complet reconstruit şi, în locul docurilor industriale, au fost ridicate pub-uri, restaurante şi muzee. Este un oraş foarte frumos, merită vizitat, dar un weekend ar fi de ajuns. Noroc că sunt multe alte locuri de vizitat împrejur, destul de aproape, cum ar fi oraşul istoric Bath, cu singurele ape termale funcţionale din UK, staţiunile de pe estuarul râului Severn sau Cardiff, capitala ţării Galilor, celebrul Stonehenge şi mai puţin celebrele formaţiuni de la Avebury, munţii şi castelele din South Wales, coasta de sud, Torquay (riviera englezească), Cornwall – toate la o oră, două de mers cu maşina. Am atâtea lucruri frumoase de povestit despre locurile pe care am avut norocul să le văd în aceşti doi ani, încât aş putea vorbi despre ele o zi şi-o noapte.

Bun… să continuăm. Rolls Royce a fost… o întâmplare: au anunţat pe site-urile locale de joburi că ar căuta IT-işti, eu în momentul ăla nu căutam alt job pentru că mă simţeam foarte bine acolo unde eram, dar căuta fratele meu care abia ajunsese în UK (în vara lui 2010). Mi-a dat link şi am încercat din curiozitate. Mi-au oferit poziţia, după testele şi interviurile de rigoare şi nu îmi venea să cred că a dat norocul ăsta peste mine.

Compania este foarte mare, peste 40,000 de angajaţi în toată lumea, şi foarte respectată în UK. Au o imagine de calitate şi profesionalism în orice domeniu activează. Bineînţeles, cel mai cunoscut ar fi cel al automobilelor, însă faza tare e că au vândut ramura auto cu mulţi ani în urmă, iar acum principala activitate se învârte în jurul motoarelor cu reacţie (pornind de la aviaţia militară, apoi civilă, şi mai nou industrie – generatoare de electricitate, pompe de gaz natural/oleoducte, generatoare pe platforme marine sau submarine etc.,  toate au la bază banală turbină de avion „cu reacţie”).

Am cunoscut şi lucrez cu oameni extraordinari aici, extrem de motivaţi (unii lucrează încă din studenţie, având vechime de 20, 30 sau chiar mai mulţi ani în companie), atmosfera e foarte faină, îmi dă încredere că aş putea lejer ieşi la pensie fără să mai schimb compania. Bineînţeles că mai sunt şi probleme, ca de exemplu faptul că sunt cam reticenţi la schimbare şi se mişcă greu, dar acesta nu este decât un rezultat direct al celor de mai sus. Până în martie 2011 au avut un CEO foarte respectat, Sir John Rose, care a reuşit să întoarcă nişte rezultate financiare dezastruoase prin anii ’80 către succesul şi dezvoltarea de acum. Tot prin ’80 au vândut şi divizia auto, ca idee, dar când spun Rolls Royce lumea mă întreabă în continuare ce maşină de serviciu am.

Şi nu, n-am maşină de serviciu Rolls Royce. Au doar cei de la middle management în sus. Forduri şi Toyote. Dar am o grămadă de avantaje pe lângă salariu: pensie privată la care ei contribuie separat cu 11% din salariul brut (şi eu cu 4%), 50% discount la unul din cele mai bune sisteme sanitare private, club de fitness în incintă; restaurant fain cu preţuri puternic subvenţionate, sistem de bonusuri şi economii în acţiuni, before tax (nu mai plăteşti impozit la suma aferentă), la preţuri cu 10-20% sub cotaţia pieţei, care îmi pot aduce un câştig peste inflaţie sau dobânda bancară, dacă rămân în companie.

Dacă vorbim de locuri care nu trebuie ratate aici, în Anglia, principalele pe lista mea ar fi Londra, coasta de sud şi regiunea Cornwall (care e absolut superbă) şi Scoţia unde nu am reuşit să ajung, dar tot plănuiesc şi mă documentez (highlanderii, Edinburgh, lacurile, etc.).

Lucrurile  care îmi plac cel mai mult sunt civilizaţia şi respectul. Respectul în trafic, respectul faţă de demnitatea umană, respectul faţă de muncă etc. sunt cu ceva secole în faţa noastră din păcate şi nu cred că o să se recupereze vreodată diferenţa.

Locul care îmi place cel mai mult? Acasă, la căldurică, în fotoliul propriu, de unde îţi scriu acum.

Îmi este dor de părinţi şi prietenii apropiaţi, de gaşca moto şi de plimbările pe care le făceam în ţară, de mâncarea mult mai gustoasă de acasă. Dacă aş avea toate astea aici, aproape, aş fi cel mai fericit om din univers. Din fericire suntem destul de aproape de casă (comparativ cu cei din America sau Australia, de exemplu), deci mergem prin ţară ori de câte ori e nevoie sau nu mai putem de dor şi, în plus, primim pachete de acasă destul de des şi avem cămara plină cu zacuscă, gemuri, fructe de toamnă, etc.

Poftim pe la noi!”

Alina: “Ionuţ, chiar voi veni, am luat invitaţia cât se poate de în serios! Mulţumesc mult pentru gânduri şi mult succes în continuare!”

“Numele meu este Nela Mihaescu şi sunt economist de profesie. Sunt olteancă, născută şi crescută pe marginea Dunării. Am terminat Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, oraş unde m-am stabilit, împreună cu soţul meu, după terminarea facultăţii. Sunt căsătorită cu un om extraordinar,cu care am început o relaţie acum aproape 15 ani, relaţie care a evoluat firesc într-o căsătorie.

Locuim de mai bine de doi ani în Hong Kong şi în Asia de şase ani.

“Hong Kong… de ce acolo? ”

Oportunitatea numită China s-a ivit acum şase ani, când şi eu şi soţul meu am primit o ofertă frumoasă de a lucra în străinătate pentru un an. Întotdeauna mi-am dorit să lucrez în străinătate (prin natura meseriei noastre aveam contact şi expunere mărita lucrului cu oameni din diferite colţuri ale lumii – suntem specialişti în supply chain management pentru un EMS Provider – Electronic Manufacturing Services Provider – nu intru în amănunte mai multe, sunt acele companii din spatele marilor producători de produse electronice, de la Apple până la Nokia şi aşa mai departe).

N-a fost o decizie uşoară, mai ales că ţara unde ni se propunea să mergem să profesăm era… China, la capătul lumii. Am lăsat în urma familia şi viaţa cât de cât aşezată, pe care o aveam în Timişoara, pentru marea aventură numită China. Am locuit în Shanghai, Perla Orientului, pentru 3 ani, după care am acceptat un job opportunity în sudul Chinei, în Shenzhen, unde am stat un an. Shenzhenul este practic lipit de Hong Kong, fapt ce a contat în decizia noastră de a ne muta în Shenzhen. În Hong Kong ne-am mutat o dată cu naşterea fetiţei noastre Ana. Am luat decizia de a ne muta în Hong Kong pentru a o putea naşte aici pe Ana, pentru a beneficia de calitatea sistemului medical şi de învăţământ şi, o dată luată decizia, am făcut toate demersurile necesare pentru transferurile noastre în Hong Kong, pe linie de serviciu.

“Trei locuri pe care nu ar trebui să le ratez în Hong Kong?”

Din punct de vedere turistic n-ar trebui să ratezi mai nimic din Hong Kong… E greu să mă limitez la trei locuri, dar după mine astea sunt:

1. Victoria Harbour (o plimbare pe Avenue of Stars, o plimbare cu Star Ferry până pe insulă şi neapărat văzut şi seara, pentru a vedea “Symphony of Lights”, este ceva unic, momentul în care toate clădirile frumoase de pe ambele maluri sunt scăldate în jocuri de lumini care îţi taie respiraţia, la propriu).

2. Victoria Peak şi o plimbare cu faimosul Peak Tram

3. Big Buddha Statue, excursie care trebuie neapărat făcută cu Cable Car (Ngong Ping 360).

“A fost grea adaptarea? De ce îţi e dor, care-s lucrurile pe care le preferi acolo?”

Cultura asiatică este complet diferită de cea europeană. Diferenţele sunt majore şi pleacă de la basic stuff până la lucruri complexe, culturile asiatice fiind culturi închise.

Depinde foarte mult de atitudinea pe care o ai tu, ca individ, în faţa schimbării. În cazul nostru, am plecat la drum cu mintea deschisă, alerţi la tot şi la toate în jurul nostru, gata să absorbim ca nişte bureţei informaţii noi, să legăm relaţii noi şi, nu în ultimul rând, să ne facem treaba bine şi să învăţăm cât mai multe din acesta experienţă. La noi adaptarea s-a făcut pe două planuri: cel legat de job şi pe cel personal, al activităţilor extrajob, al cotidianului complet diferit la care trebuie, dintr-o dată, să te integrezi fără a-ţi pierde identitatea ta ca individ şi ca familie. Evident că fiind în doi, ne-a fost mult, mult mai uşor. Asta şi faptul că am avut prieteni chiar români, colegi, în aceeaşi situaţie cu noi.

În ceea ce priveşte relaţiile profesionale, aici diferenţa a fost mare, pentru că în Asia distanţa faţă de putere (vorbesc aici de relaţia sef-subaltern) este alta, mai mare, comparativ cu o corporaţie americană, de exemplu (pentru care şi noi lucraserăm înainte de China), unde tronează politica uşilor deschise: managerul este în mijlocul angajaţilor, de exemplu. Sunt multe de povestit aici.

Mi-e dor de familiile noastre, în principal. Asta este ceea ce îmi lipseşte cel mai mult aici. Pentru mine asta e dezavantajul major al vieţii de expatriat, oriunde te-ai afla. Iar dacă acest “oriunde te-ai afla” este la mii de kilometri, este şi mai greu.

Perioadele cele mai grele sunt cele ale sărbătorilor religioase (Crăciun, Paste), care pentru hongkonghezi au mai mult un caracter comercial, ei fiind un popor de religie majoritar budhistă.

Hong Kong-ul este unul dintre cele mai cosmopolite oraşe ale lumii. Iubesc arhitectura, siguranţa, calitatea serviciilor, a sistemelelor de învăţământ, transportul public, toate sunt la un standard internaţional. De exemplu n-am văzut niciunde în lume un sistem al transporturilor mai modern şi mai bine pus la punct decât cel hong konghez. Sincer. Poate, doar, cel al japonezilor.

“Cum e bucatatia asiatică?”

Bucătăria asiatică este foarte, foarte variată şi gustoasă.

Personal apreciez bucătăria japoneză (mâncărurile raw gen sushi şi sashimi, dar şi teppanyaki), bucătăria coreeană (ador grătarele lor, suplinesc cu succes nevoia noastră de gratarel că la mama acasă), bucătăria thai, super spicy şi aromanta. Aici avem parte de un mixt foarte interesant, găseşti absolut orice tip de mâncare doreşti.

Bucătăria chinezească este complet diferită de ceea ce avem noi acasă, în România, de exemplu. Nu se compara. De la arome, texturi, condimente, până la mod de servire. Eu fac comparaţia cu ceea ce era la noi pe piaţa acum şase ani, se prea poate că între timp această piaţă să ia amploare şi la noi.

Însă niciunde, nici măcar în State, am observat, bucătăria chinezească nu este la fel cu cea de aici, de la mama ei. Este… altfel.

Mi-a plăcut dintotdeauna mâncarea asiatică şi chiar şi acasă gătesc asemănător, sunt inventivă la capitolul ăsta.

“Cum sunt oamenii?”

Spuneam şi când vorbeam despre cultura lor, sunt oameni ce provin dintr-o cultură închisă. Greu le intri pe sub piele, dacă nu eşti “de-al lor”. Pentru chinezul de rând vei fi întotdeauna un expatriat, oricât de bine le vorbeşti limba locală, de exemplu.

Dacă însă reuşeşti să le câştigi încrederea, ai câştigat un prieten pe viaţă. Îl tratezi cu respect şi consideraţie, îţi va răspunde cu aceeaşi monedă.

Avem şi acum prieteni de pe vremea în care am locuit în Shanghai, din echipele cu care lucrăm, oameni cu care ţinem legătura periodic.

Foarte respectuoşi, nu-şi vor arăta niciodată adevăratele sentimente.

De exemplu, eu eram foarte surprinsă la începutul colaborării mele cu echipa din Shanghai că, în momentul în care aduceam o critică (constructivă sau nu, mai mult sau mai puţin aspră) subalternului meu, omuleţul începea să râdă. Un râs uşor forţat, mecanismul lor de apărare în astfel de situaţii.

Sunt calmi şi pun mare preţ pe hrană şi fel de viaţă. De exemplu, fiecare aliment tratează ceva, ajută la ceva. Nelipsit de la masa este paharul cu apă… caldă, sau ceai (pentru a ajuta digestia). Caută o viaţă cât mai echilibrată, fără excese de niciun fel şi sunt adepţii politicii de a face lucrurile “one at the time” sau “one by one”.

Şi nu în ultimul rând, să nu uităm că vorbim de una dintre cele mai vechi şi fascinante civilizaţii din istorie. 

“Povesteşte-mi puţin despre tine. Dacă ar fi să te descriu în câteva cuvinte, aş spune că eşti o femeie talentată, care scrie cu plăcere pe tomatacuscufita.com şi căreia nu îi este teamă, mai ales, să ia atitudine. Lucru rar în zilele noastre.De când scrii, unde ai învăţat să scrii?”

“Mă amuză când lumea îmi cere să vorbesc despre mine, mai ales când întrebările sunt şi în legătură cu blogul. Fiind un blog personal, tot ce scriu acolo are legătură cu mine, cu ce se întâmplă în viaţa mea şi cu mine. Deci nu prea aş şti ce să-ţi spun despre mine, mai bine zis n-aş putea alege.

Iau atitudine atunci când ceva nu mi se pare drept. Nedreptatea e lucrul numărul 1 pe care nu-l tolerez. Îmi ies din minţi  când cineva încearcă să scape basma curată după ce-a făcut un lucru rău. Ştiu că viaţa e nedreaptă, însă fac tot posibilul să o fac să fie dreapta. Nu-mi va reuşi tot timpul, însă încerc, să fiu împăcată că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a schimba ceva.

Despre scris… încă de mică scriam poezii. Bineînţeles, nu capodopere, însă cochetam cu ideea. Pe urmă, am făcut Facultatea de Litere, unde mi-am îngrijit pasiunea pentru lectura şi unde mi-am educat mintea în direcţia asta. În plus, am făcut un curs de creative writing, însă nu-mi mai aduc aminte mare lucru. Pe blog scriu de 4 ani şi jumătate deja, însă am mai avut un blog pe yahoo 360, pe care nu îl citea nimeni.”

“Eşti timişoreancă. În general oamenii sunt încântaţi când aud de Timişoara, însă mie nu mi se pare că oraşul ar fi exploatat la adevăratul lui potenţial din punct de vedere turistic. Tu ce părere ai?”

“Ah, clar nu e. Noi, timişorenii, spunem că nu e un oraş turistic, însă orice oraş poate deveni turistic. Noi avem nişte clădiri frumoase, o istorie cu care ne mândrim, un spirit la care ţinem şi pe care îl apăram cu înverşunare oridecâte ori este atacat. Ţinem la Revoluţia noastră, la Poli, la multiculturalitatea noastră şi la toate premierele Timisoarei. S-ar putea scoate bani frumoşi din turism, dacă i-ar păsa cuiva. Însă ghinionul nostru e că nu prea-i pasă nimănui.”

“Dacă ar veni un prieten la tine pentru trei zile, care-s acele locuri pe care nu ar trebui să le rateze, în Timişoara?”

“Piaţa Unirii, centrul (sau Piaţa Victoriei) şi malul Begăi. Şi multe altele pe lângă, însă astea sunt preferatele mele.”

“Ştiu că citeşti mult, aşa că aş vrea să te rog să le recomanzi cititorilor noştri trei cărţi, scrise de autori contemporani, care nu ar trebui să le lipsească din bibliotecă.”

“Hm… destul de dificilă întrebarea. Vânătorii de zmeie (Khaled Hosseini), Extrem de tare şi incredibil de aproape (J.S. Foer), Toţi oamenii sunt muritori (Simone de Beauvoir). “

“Dacă ai putea să schimbi ceva, un singur lucru, la oraşul tău (sau dacă îţi este mai uşor, la ţara ta) care ar fi acel lucru?”

“Aş schimba sistemul. Sau sistemele. Sanitar, juridic, educaţional.”

“Care crezi că este principala calitate a romanilor?”

“Resemnarea. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, e în acelaşi timp şi cel mai mare defect al nostru. “

“Foarte curajoasă decizia de a face înconjurul lumii cu bicicleta! Care este traseul? De câte luni sunteţi pe drum?”

“Să o luăm în ordine: Franţa-Germania-Republica Cehă-Austria-Slovacia-Ungaria-România-Bulgaria-Turcia-Georgia-Armenia-Iran-Turkmenistan-Uzbekistan-Kazakstan-India (unde luăm avionul)-Thailanda (unde luăm avionul)-Laos-Cambogia-Vietnam-China-Canada (unde luăm avionul). Urmează SUA până la Miami şi, dacă totul merge bine, America de Sud. Traseul nu e încă bine definit, dar punctul de pornire va fi probabil Lima-Peru. Am plecat la drum în 1 martie 2010, deci acum un an şi jumătate. Ne vom întoarce în Franţa în 2012.”

“Nu mă pot împiedica să vă pun o întrebare despre ţara mea. V-au primit bine românii?” 

“Nu, ne-au primit FOARTE bine! După Ungaria, unde am fost întâmpinaţi cu destulă răceală, a fost absolut fabulos. De altfel, e prima ţară unde ne-am spus: vom reveni! N-am petrecut foarte mult timp, aveam o întâlnire în Istanbul şi nu am putut zăbovi, spre marele nostru regret.”

“Care e cea mai frumoasă amintire din această călătorie, până acum?” 

“Au fost nenumărate clipe magice…Aşa, talmeş-balmeş, voi cita: o invitaţie de a dormi în casa cuiva, în România, sosirea la Istanbul sau Samarcande, o noapte în cort în faţa muntelui Ararat în Armenia sau în deşertul Iranului, Taj Mahalul, primirea pe care ne-a făcut-o populaţia Hmong în Laos, cafeaua cu îngheţată din sudul Vietnamului, orezăriile în terase de la Dahzai în China, templele din Angkor, Marele Zid şi Oraşul Interzis din Beijing…şi sigur uit foarte multe!”

“De ce un înconjur al lumii cu bicicleta?”

“Era un vis…Am citit aceeaşi poveste a înconjurului lumii cu bicicleta când eram adolescenţi, am discutat despre asta când ne-am întâlnit…Ne-am căsătorit, şi a devenit voiajul nostru de nuntă! O călătorie cu bicicleta e un prilej de a cunoaşte oameni,  de a vedea drumul. Un turist obişnuit nu se opreşte între două locuri turistice. Noi da!”

“Ce planuri de viitor aveţi, după această călătorie inedită?”

“O casă, copii, o grădină, să cultivăm legume, o pisică! Lucruri foarte simple, să construim o viaţă în doi, îmbogăţită de tot ce am văzut şi auzit. Nu vrem să revenim la viaţa de dinainte, ca şi cum acest voiaj ar fi fost o paranteză. Trebuie să fie un nou început.”

“Ştiu că ai trei fetiţe. Noi suntem site de călătorii, aş vrea deci să ştiu cum e să călătoreşti cu copiii. Ai sfaturi pentru tinerii părinţi care ne citesc? Poate şi datorită faptului că proprietarii site-ului, Roxana şi Alex, au o fetiţă, 25% dintre cititorii noştri au copii cu vârste “mici.”

“Nu mi-aş putea imagina să călătorim altfel decât cu copiii, mi se pare o experienţă minunată pentru ele, să fie părtaşe la tot ceea ce noi întreprindem, aşa că felul nostru de concedii este categoric unul care înseamnă şi implică fetele. Nu ştiu dacă am sfaturi, decât, ştiu eu, atunci când plănuieşti o vacanţă de familie, în special la vârste micuţe, trebuie să iei în calcul o sumă de amănunte care altfel ar fi poate irelevante – cum parcurgi distanţele, dacă copiii au rău de maşină, cum plănuieşti opriri mai dese, cum organizezi bagajele, cum rezervi cazare adecvată (un bebeluş are nevoie de un pătuţ separat sau doarme cu părinţii, în funcţie de aranjamentele de acasă, recomandabil ar fi ca ele să nu fie schimbate pe timpul vacanţei, cu siguranţă copilul nu va agrea asta). Altă problemă – mâncarea, fetele noastre de exemplu sunt mofturoase notorii, trebuie să avem grijă de fiecare dată să ne asigurăm de accesul la o gamă culinară prietenoasă cu gusturile lor, ori să aducem noi de acasă alimentele favorite (fructele proaspete sunt indispensabile). În fine, nu există reţete, dar, ca în orice e legat de a fi părinte, eu sunt pro ascultat şi îndeplinit în primul rând nevoile copilului, deci concediul (locaţie, transport, cazare, gastronomie) e de dorit să se plieze pe ce cere pruncul, nu invers. Ştiu că asta poate să pară drept o mare durere de cap, mai ales celor care nu au (încă) urmaşi, dar realitatea este că, de fapt, în felul acesta te scuteşti de cele mai mari inconveniente, fiindcă un copil fericit = părinţi fericiţi, prin urmare şi călătoria are şanse să fie într-un final frumoasă.”

“Să presupunem că vin în Australia şi petrec trei săptămâni. Ce nu ar trebui să ratez?”

“Uh. Puţin de tot, să cuprinzi Australia în trei săptămâni. În principal pentru că distanţele înseamnă pe australieneşte mult timp petrecut numai pentru deplasarea în sine, să nu uităm că vorbim de un continent întreg aici… Aşadar n-am să fiu foarte strictă cu intervalul de timp, am să ofer câteva destinaţii atât populare, cât şi natural deosebite, unele pe care chiar şi noi ne dorim să le vizităm, pentru că nu am reuşit încă să o facem, urmând ca fiecare dintre cititori să-şi facă o idee despre ce anume l-ar interesa mai tare sau ce combinaţii ar putea imagina între aceste destinaţii.

În topul meu personal – Great Ocean Road, coasta de vest a statului Victoria, din sudul Australiei. Şoseaua în sine e spectaculoasă, urmând în serpentine printre munţi coasta abruptă, însă nici punctele de atracţie opriri de pe traseu nu sunt mai prejos. Vorbim despre cunoscutele formaţiuni stâncoase formate prin eroziune – cei 12 Apostoli (numărul e în realitate prea puţin semnificativ, depinde de unghiul în care-i priveşti, totuşi), dar şi de localităţile pitoreşti precum Torquay, Apollo Bay, Lorne, Aireys Inlet, Cape Otway, cu farurile istorice, poveştile despre corăbiile cu pânze care aduceau primii emigranţi europeni, naufragiate la sfârşitul secolului 19 de-a lungul acestei coaste, cu vestigiile rămase, vorbim despre plimbările de-a lungul plajelor nesfârşite, dar şi de zona colinară către interiorul continentului, cu fermele de păşuni şi vite, care incântă ochiul cu un rural verde şi domol pe care puţini îl asociază Australiei, vorbim despre pădurile cu eucalipţi mai înalţi decât zgârie norii – posibilitatea explorării inedite de pe platformele construite la zeci de metri înălţime din Otway Fly Treetop Adventures, cascade, fauna tipic australiană, în fine, un periplu de neratat, aş zice eu.

Pe locul doi aş pune marile oraşe – Sydney, Melbourne sunt de vizitat musai, metropole cosmopolite amândouă, conglomerate urbane, moderne, şi totuşi atât de liniştit-australiene prin comparaţie cu surate de pe alte meridiane, oraşe în care este imposibil să nu găseşti măcar ceva care să-ţi placă. Şi dacă în Sydney sunt The Opera House şi The Harbour Bridge de admirat în domeniul arhitectonic emblematic al Australiei, în Melbourne experienta cultural gastronomică se pare că reuşeşte să se menţină fără probleme la nivel internaţional exemplar de înalt, nu e de mirare de altfel că oraşul (nostru!!) şi-a adjudecat anul acesta locul fruntaş în topul the most liveable cities of the world, după ce în ultima decadă n-a părăsit niciodată primele trei poziţii.”

Marea Barieră de Corali, considerată, pe bună dreptate, una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne – practic cel mai mare organism viu care există pe planetă, singurul care e vizibil din satelit! Locaţia ideală pentru scufundări, snorkeling, admirat mirifice insuliţe tropicale (Whitsundays, în număr de 74 în arhipelag, sunt cele mai faimoase, cu siguranţă însă sunt nenumărate altele în Marea Coral la fel de frumoase, sălbatice şi cu farmec de netăgăduit paradisiac).

Uluru sau Ayers Rock, monolitul din inima deşertică şi roşie a Australiei, cel mai mare din lume (stăm bine în topuri în general, după cum se vede!). Încărcat cu legende aborigene şi mistica înfăţişării impresionante şi aparent de neînţeles.

Kakadu Naţional Park, aproape de capitala Teritoriului australian de nord, Darwin, unul dintre cele mai frumoase parcuri naţionale de downunder, iarăşi plin de elemente ale culturii aborigene.

Cairns şi partea nord tropicală, în statul Queensland. Pădurile luxuriante, Daintree National Park, considerată pădurea cu cea mai mare varietate botanică pe metru pătrat, plajele care îţi tăie răsuflarea. Clima în sine.

Nordul statului Western Australia, partea muntos spectaculoasă, Kimberleys, cu chei, căderi de apă şi lacuri incredibile în sălbăticie (vi-l aduceţi aminte pe Hugh Jackman în Australia??). Broome, dacă tot sunteţi acolo, de neratat – pentru perlele sale (la propriu), pentru frumuseţea sălbatică a peisajului, pentru mixul cultural cu parfum asiatic.

În materie de insule cu şarm – Fraser Island, Magnetic Island, Kangaroo Island, Philip Island, Tasmania (care este un stat de sine stătător), fiecare frumoasă şi cu personalitate în felul ei aparte.

În fine, South Australia, cu micuţul dar cochetul Adelaide drept capitală, dar şi Barossa Valley şi vinăriile sale, turism gastronomic, apropo de următoarea întrebare, în toată puterea cuvântului. Lacul verde şi Lacul albastru – puncte de oprire care merită cu prisosinţă timpul unei vizite.”

“Am observat că îţi place grădinăritul. Îndrăznesc deci să îţi pun şi o întrebare legată de gastronomie, pentru că am o bănuială că apreciezi hrana sănătoasă, nu doar că pe un moft legat de modă bio. Ce mi-ai recomanda să încerc, din Australia?”

“Australia este un melanj de bucătării, găseşti aici, fără excepţie, gastronomie din toate colţurile lumii, iar faptul că ele se îmbină şi în acelaşi timp împrumuta unele de la altele e probabil cel mai mare câştig al nostru. Fructele de mare şi peştele proaspăt, local, sunt, zic  eu, de neocolit. Bistrourile, în special cele melbourneze, iarăşi nemaipomenite. Fie că sunt cu specific italian, grecesc ori te miri care altul. De altfel restaurantele italiene şi greceşti sunt prezente aici pretutindeni, cu notă că Melbourne este, după Atena, aşezarea urbană cu cea mai mare concentraţie elenă din lume, poftim! Influenţa asiatică este acută, de la chinezesc la indian, mie personal toate mi se par de încercat.

Zonele viticole, unde poţi să te bucuri de degustări de vinuri şi brânzeturi de excelenta calitate, sunt  fără îndoială de “aprofundat” pe îndelete! De obicei sunt presărate cu restaurante micuţe, în care se servesc feluri de mâncare mai mult sau mai puţin tradiţionale, dar aproape invariabil pregătite cu produse proaspete, cultivate chiar de către proprietari, în grădina din spatele casei, ori în propria mini fermă, o minunăţie! Am vorbit despre Barossa Valley, în Victoria sunt Yarra Valley, South Gippsland, în New South Wales Hunter Valley …  Pentru inedit – bush tucker, adică mâncare aborigenă, bazată pe flora şi fauna autohtone. Sau faimosul Vegemite, care este o pastă obţinută din extract de drojdie, cu o culoare şi un gust ce fie te conving, fie nu, nu există cale de mijloc, ha ha ha. Asta de obicei se consuma în cantitate moderată, uns subţire pe o felie pâine. Pe mine mărturisesc că nu m-a convins, dar soţul şi fetele sunt mari fani!

Cu ani în urma biroul de turism australian avea o campanie televizată în care apărea fostul protagonist din seria celebra Crocodile Dundee, Paul Hogan, invitând prieteneşte turiştii de pretutindeni să poposească în Australia, unde el va arunca pe grătar pentru ei încă un crevete! Căci da, grătarul, sau barbie, e parte din cultura locală mai ceva decât cangurii şi ursuleţii koala! Iar pe grătar să nu vă mire dacă veţi găsi carne, da, de cangur (gust asemănător cu cel al cărnii de vită), şi, evident, celebrii creveţi sau prawns cum sunt denumiţi loco.”

“Şi în final, cum sunt australienii? Nu vreau să intrăm în generalizări fără noimă, pur şi simplu mă interesează experienţele tale personale. Cum e Australia ta, din acest punct de vedere? (cum au fost colegii în experienţele tale profesionale, cum sunt vecinii, cum sunt funcţionarii de la poştă, cum sunt educatoarele la grădiniţă, etc.)”

“Întrebarea cea mai grea! Aici chiar că de mă pornesc, nu mă mai opresc. Aşa că o să încerc să fiu foarte foarte laconică, ca să nu devin superfluă: australienii sunt dintre cele mai prietenoase şi nesofisticate naţii, cu simţul umorului, uşor excentrici, iubitori de natură şi timp petrecut afară, săritori, vorbăreţi, nepretenţioşi, zâmbitori, amabili, uşor naivi pe alocuri. Chiar nu sunt clişee, aşa sunt ei, în marea lor majoritate. Sigur că ia un timp să intri în arhetipul ăsta, prin urmare întâlneşti diverse variaţiuni şi, bineînţeles, inclusiv contradicţii. Însă unificând moştenirile culturale cu care fiecare ajunge aici la prima generaţie (e prin excelenţă o ţară de emigranţi, Australia), rezulta o naţiune în care portretul robot, ultra generalizat, însă bazat pe concretă întâmplare, ăsta este. Un idealism, o poftă frumoasă şi simplă de viaţă. Şi la locul de muncă, şi pe stradă, vecinii, funcţionarii publici, oricine. E molipsitor. Eu una încep să mă identific, mărturisesc. Cu mare drag şi mare bucurie şi imensă recunoştinţa. Cum n-ar fi aşa, într-o ţară atât de frumoasă, în care 90% (dacă nu şi mai bine!) dintre noi am primit practic o a doua şansă, am agăţat cu aviditate o oportunitate de a trăi într-un loc, fără exagerare, de-a dreptul binecuvântat?”

]]> http://lumeamare.ro/2011/09/14/un-om-binecuvantat/feed/ 4 http://lumeamare.ro/2011/08/24/o-nebunie-cu-elena-stanciu/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=o-nebunie-cu-elena-stanciu http://lumeamare.ro/2011/08/24/o-nebunie-cu-elena-stanciu/#comments Wed, 24 Aug 2011 05:30:16 +0000 Alina http://lumeamare.ro/?p=25453 Ai auzit de Brăduţ Florescu, cel care a lăsat totul şi a plecat în Thailanda? Doamne, omul ăla trebuie să o ducă foarte bine. Ce-are de făcut decât să stea cu burta la soare toată ziua? Să mai scrie eventual pe blog… A, nu e singur acolo? E cu Elena Stanciu? Ei, îţi dai seama ce bine o duce, dacă stai să te gândeşti … ce le-o fi venit să plece? Şi ce fac ei de fapt acolo? Răspunsul lui Brăduţ îl găseşti aici. Iar despre Elena poţi citi mai jos. Nu are cum să nu îţi placă de ei, parol!

“Cum a venit ideea plecării în Thailanda? De ce Thailanda?” 

“Cu un an înainte să-l cunosc pe Brăduţ mi s-a întâmplat ceva destul de ciudat. Stăteam la stop în drum spre casă şi m-a copleşit un sentiment de deşertăciune. A durat numai câteva secunde, însă a fost unul dintre cele mai intense momente din viaţa mea. Mi-am dat seama ulterior că era legat de viaţa pe care o duceam şi mai ales de meseria pe care o practicam. Totul mi se arata zadarnic, inutil. Ulterior, cunoscându-l pe Brăduţ şi aflându-i planurile de a pleca din România pentru o viaţă mai firească, am început să cred că se poate şi am aderat la planul lui. Cel mai mult m-a atras libertatea dată de lipsa constrângerilor sociale. Thailanda a ales-o Brăduţ, eu nu mai fusesem niciodată aici. Este o ţară pregătită să primească şi să găzduiască străinii. În plus beneficiem de multe avantaje legate de domeniul nostru de activitate – ne mişcăm uşor dintr-un loc într-altul, avem mereu la dispoziţie locuri de descoperit.”

“Îmi poţi vorbi despre meseria ta de dinainte? Cum a fost întâmpinată decizia de a lăsa totul şi a pleca de către colegi, de exemplu?” 

“Am lucrat zece ani în publicitate, în Client Service, de la cea mai mică poziţie, Account Assistant, până la cea mai înaltă, Group Account Director. Jobul ideal din multe puncte de vedere: provocator, lipsit de rutină, bine plătit – motive pentru care la 22 de ani mi l-am şi dorit foarte mult. La 32, însă, am înţeles că nu bucurăm pe nimeni cu ceea ce făceam. Cu atât mai puţin pe mine, îmi lipseau timpul şi energia să mai fac orice altceva în afară serviciului. Mă îndoiesc că sunt mulţi cei care au înţeles de ce am plecat. Probabil încă se aşteaptă să mă întorc şi să admit că a fost o greşeală. Este o nebunie ce facem noi, dar nebunia e frumoasă şi orice e frumos nu poate fi o greşeală.”

“Sunt sigură că mulţi dintre cititorii noştri îşi imaginează că dacă tu şi Brăduţ sunteţi în Thailanda viaţa voastră este o continuă vacanţă. Eu am o bănuială că munciţi poate mai mult decât înainte. Mă înşel? Cum e programul vostru zilnic?” 

“La noi nici vacanţa nu este vacanţă, e obiectul muncii. Ştii că femeile au câteva obiecte mici pe care le poartă în permanenţă în poşetă, telefon şi lipgloss, de exemplu. Pe mine m-a învăţat Brăduţ ca un singur lucru e important să am cu mine mereu: aparatul de fotografiat. Încă îl mai uit uneori când plec de acasă, însă din ce în ce mai rar.”

“Ce planuri de viitor aveţi, cât timp veţi rămâne acolo?” 

“Să bucurăm cât mai multe suflete, pentru cât mai mult timp.”

“Penultima întrebare: uneori, când eşti prins în rutina metrou/birou/metrou zilele seamănă înfricoşător de mult unele cu altele. Zilele tale în Thailanda sunt aşa, după un an?”

“Am o singură rutină: cafeaua de dimineaţă. Şi ţigara, recunosc. După astea, poate apărea orice drum, care dă în alt drum, care ajunge într-un loc, unde auzi despre alt loc, în care afli o poveste frumoasă.”

“Eu nu am fost niciodată în Thailanda. Dacă aş vrea să petrec zece zile acolo, în vara 2012, ce mi-ai recomanda? Ai putea să îmi pui şi nişte linkuri către trei articole de pe Tedoo.ro, cu recomandări?”

“Ti-aş recomanda, ca tuturor celor care apelează la mine pentru sfaturi de călătorie, să îmi dai mai multe detalii despre ce-ţi doreşti şi ce buget ai alocat vacanţei. Thailanda e o ţară imensă, plină de minunăţii pe toate gusturile. Pot să-ţi dau linkuri la trei locuri pe care le-a văzut Brăduţ şi unde aş vrea şi eu să ajung: Rawai Beach, Baan Rak Thai şi Lampang.“

PS: Am spus că Elena are şi blog culinar?

Spre uimirea mea însă, majoritatea oamenilor cunoscuţi virtual s-au dovedit a fi extraordinari, deschişi şi fără vreun gând ascuns. Oameni ca mine şi ca tine. Tu, cel care mă citeşti, ştii despre ce vorbesc. Ai cunoscut cu siguranţă Oameni prin intermediul Internetului, poate chiar prin intermediul nostru. Câştigul meu cel mai mare, după aproape doi ani de LumeaMare, sunt interviurile realizate cu oameni incredibili. De la fiecare am avut de învăţat câte ceva. Nu vreau şi nu pot să las vreunul deoparte. De la cel cu Vasile Stoica, romanul călător în scaun cu rotile, la Elena Stânciu, care a lăsat totul pentru a pleca în Thailanda şi care acum este sufletul Tedoo.ro, alături de Brad Florescu (interviul apare curând!), absolut fiecare om căruia i-am luat un interviu îmi este drag. Iar norocul meu nu se opreşte aici. Cititorii noştri îmi sunt la fel de dragi: Maria sau Luminiţa sunt doar doua nume. Pe ele am avut şansa  să le cunosc mai bine. Lista este însă lungă, lungă…

Dacă alţii colecţionează magneţi de frigider sau te miri ce alte năzdrăvănii, eu colecţionez oameni. Şi sunt curioasă: tu cui ai lua un interviu, aici pe LumeaMare?