De fiecare dată când văd un astfel de “caz” (of, ce cuvânt!), mă cuprinde pentru o clipă neputinţa. Pasul următor e să îmi sun sora şi prietena cea mai bună, ca să le rog să doneze bani. Ele sunt obişnuite deja cu asta, şi o fac de fiecare dată. Donează ele, donez şi eu. După, promovez pe Facebook, la noi pe pagină (călătorii au inimă bună, pe cuvânt!) sau scriu articole în care vă rog să daţi bani. De ce o fac? Probabil pentru că în mod egoist, dacă mă gândesc la probleme altora, uit de ale mele. Sau vreau să îmi fac rost de-o conştiinţă curată, ceva de genul : “Uite, am făcut ceva, nu depinde de mine, oricum.Eu v-am spus, voi faceţi cum simţiţi.” Ce e important e însă faptul că nu mă gândesc nicio clipă că acele articole rămân fără ecou. Pentru că ştiu că oamenii buni există. Există, credeţi-mă pe cuvânt. Numai eu am găsit doi chiar săptămâna trecută, Irina şi Gab.

Vă spuneam însă de Tudor, pe care poate îl ştiţi mai bine sub numele de Bibi. Ei bine, toţi banii pentru transplantul lui s-au strâns. Mame cu suflet mare, printre care Bogdana, cea de la care a pornit totul, au facut o minune. Să te faci sănătos, sufleţel! Iar vouă, celor care au ajutat, vă adresez mulţumirile mamei lui : “Să dea Dumnezeu ca tot ceea ce vă doriţi să se întâmple, să fiţi sănătoşi şi bucuriile să vă însoţească în viaţă. Şi să găsiţi timpul să apreciaţi bucuriile simple dintr-o simplă zi ca strigătul de bucurie al copilului tău când te întorci de la serviciu sau mirosul unei mâncări calde. Asta înseamnă fericire. ”

 Sper să facem bine şi în continuare împreună (vezi banner-ul din dreapta).

Ştii ce-ar fi cu adevărat vesel? Ca antisemitismul să dispară. Să se ducă dracului (iertare pentru limbajul colorat) undeva într-o gaură neagră, neştiută de nimeni. Ce vorbesc eu, nu doar antisemitismul, ci xenofobia în general. Nu-mi spune că nu există, pentru că e peste tot. Şi la ei, şi la noi. Există atunci când eu sunt privită de sus în Franţa doar pentru că-s românca. Nu mi s-a întâmplat des, însă mi s-a întâmplat. Există când mama prietenei mele îi spune, mai în glumă mai în serios: „Mamă, îmi aduci orice vrei acasă, numai colorat să nu fie“.

Vinerea trecută a fost Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Nici mie ziua asta nu prea-mi spune mare lucru. A fost demult, acum e criză, uite câte rele se întâmplă zi de zi, viaţa e tot mai grea… Dar mătuşa unei prietene a pierit într-un lagăr, ştii tu,  pierit, dispărut de pe faţa Pământului,  sigur în chinuri. Ei, asta mă face să îmi doresc să nu tac. Dac-ai fi fost în locul ei, ţi-ai fi dorit ca cineva să scrie câteva rânduri despre tine. Ţi-ai fi dorit ca oamenii să îşi aducă aminte. Şi ţi-ai fi dorit ca niciodată, dar niciodată, nimeni să nu mai trăiască aşa ceva.

Vezi, am scris un articol vesel până la urmă. Pentru că e luni, tu eşti aşezat(ă) confortabil la birou, şi ai timp să citeşti ce-am scris eu. Pentru că pentru tine şi pentru mine, Lista lui Schindler e doar un film. Şi dac-ai ajuns până aici, îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc şi te îndemn să reciteşti, dacă nu ai făcut-o, povestea unei studente care, ea, a avut şansa să facă parte din grupul Song. Poate vrei să te delectezi cu un film, sau o carte? Îţi recomandăm Carnage şi Secolul vitezei şi oraşele lui cele mari, frumoase şi curate.

Bucură-te de viaţă, e luni, o nouă săptămâna începe! Da, ştiu, fraza asta şi pentru mine a sunat ciudat, cui să-i placă lunea? În schimb marţea îmi place şi e mâine, aşa că… Mai rămân patru zile şi e iar weekend!

După însă, mi-am dat seama că deşi sunt deja acolo de două luni, nu prea ştiu nici eu exact care sunt exponatele cele mai cunoscute. În afară de Mona şi Venus, evident. Aşa că într-o seară am plecat la vânătoare, cu gândul la tine, cel/cea care vei citi acum acest articol. Ipoteza e următoarea: o să vii la Paris anul acesta. Că majoritatea turiştilor, o să ai câteva ore pentru Luvru. Ce să vezi, ce să vezi mai întâi?

Ştiai oare ca faimosul Cod al lui Hamurabi e la Luvru? Emblemă a Mesopotamiei, anterior Bibliei, redactat în scriere cuneiformă (ştiu că n-ai uitat orele de istorie!) e dovada vie că istoria, cea pe care noi am învăţat-o din cărţi, pe de rost, există! E vie, e printre noi, trebuie doar să deschidem larg ochii şi să vrem să învăţăm.

Cine nu a văzut măcar o dată în viaţa lui carpeta îngrozitoare cu Răpirea Sabinelor să ridice mâna. Ştii tu, carpeta aia care era atârnată la loc de cinste pe un perete al sufrageriei, în general. Originalul e la Luvru, da. Luigi Omodei, autorul, a pictat o primă versiune care se afla la Metropolitan Museum of Art. Met, mai pe « româneşte ».

Un alt kitsch pe care l-am văzut cu toţii e Nunta din Cana. Tabloul cu Isus şi apostolii, ăla. Opera lui Veronese este la…ştiu că ştii…la Luvru! Nu cumva să înţelegi că aş considera tabloul kitsch. Mă refer strict la copii.

Ai visat să vezi un diamant? « Regentul », descoperit în secolul XVII în India, e tot aici. Se spune că e cel mai frumos din lume: are 135 de carate, iar puritatea pietrei şi forma sunt unice. Cel mai bine ar fi însă să îl vezi cu ochii tăi, ca să îmi dai dreptate.

Foarte cunoscute sunt şi apartamentele lui Napoleon. Nu că Napoleon ar fi trăit vreodată la Luvru! A locuit însă nu departe,  în Palatul Tuilleries, distrus într-un incendiu.

Informaţii practice: intră neapărat pe la Caruselul Luvrului şi nu pe la Piramida Mare.Vei trece de detectoarele de metale şi după îţi vei putea lua bilete de la automate. Nu uita să îţi iei bilet gratuit de la automat dacă ai sub 26 de ani. Luvrul e împărţit în patru aripi: Denon, Richelieu, Sully şi Porte des Lions. Cea mai vizitată e Denon, pentru că acolo sunt cele mai cunoscute opere. Cei care ajung acolo sunt şi cei care se plâng în general de aglomeraţie. Ai fost aşadar avertizat(ă). Miercurea şi vinerea e deschis până la ora nouă, în rest până la ora şase, iar cel mai ieftin bilet costa zece euro.  Bilete online ai aici. Ai de gand să vezi mai multe muzee? Sigur ieşi mai ieftin cu Paris Museum Pass. Dacă nimereşti în prima duminică a fiecărei luni, intrarea e gratuită pentru toată lumea. Dar şi aglomeraţia e serioasă.

Data viitoare te duc la colecţia egipteană, să vedem mumiile! Dar până atunci, te îndemn să nu uiţi că şi tu ai, în locul în care te afli, ce vedea. Te asigur că de când stau în Paris am văzut mai puţin decât atunci când nu stăteam aici şi eram simplu turist. Nu ştiu de ce avem tendinţa să considerăm că dacă stăm într-un loc vom fi mereu acolo şi nu are rost să îi vizităm obiectivele.

Un ultim îndemn: poate ai nevoie de o idee de vacanţă pentru perioada Paştelui, care nu-i chiar aşa departe cum pare. Am două sugestii pentru tine: Portugalia şi traseul care urmăreşte viaţa Ioanei d’Arc. Inspiraţionale, crede-mă pe cuvânt! Sau nu mă crede, convinge-te singur(ă).

PS : De data aceasta nu am nevoie de un număr minim de comentarii pentru a continua această serie de articole. Am încredere că dacă îţi plac, îmi vei lăsa un mic semn al trecerii tale pe aici. La fel dacă nu îţi plac sau ai vreo sugestie. Îndrăzneşte!

]]> http://lumeamare.ro/2012/01/23/bucura-te-de-ce-ai/feed/ 7 http://lumeamare.ro/2012/01/16/lumea-e-a-ta/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=lumea-e-a-ta http://lumeamare.ro/2012/01/16/lumea-e-a-ta/#comments Mon, 16 Jan 2012 06:00:00 +0000 Alina http://lumeamare.ro/?p=33176 Îmi aduc aminte şi acum senzaţia de fericire, uşurare, nerăbdare care mă cuprindea de fiecare dată când luam vacanţa de vară. Îmi făceam atâtea planuri, eram aşa de sigură că o să pot să văd şi să fac atâtea!

Ţin minte însă că mereu, dar mereu, a existat un regret: mama nu ne ducea la mare. Iar eu, fiică nerecunoscătoare ce eram, ţineam să subliniez mereu ce nu făcea, uitând toate lucrurile bune care ni se întâmplau mie şi surorii mele “din cauza ei”. Mereu, la sfârşit de vară, exista acel regret: dar chiar nu putea face un efort? Când am avut vârsta să merg eu singură, mi-am petrecut luni întregi pe malul mării. Ca să răzbun toate verile din copilărie. Însă undeva a rămas un regret: “De ce nu o fi făcut un efort?”

Ştiu că oamenii sunt diferiţi, însă sora mea nu s-a plâns niciodată. Se mulţumea mereu să îmi spună: “Fii fericită pentru ce ai, apreciază ce ai. Eşti un om norocos.” Anul trecut însă, când a venit din nou vorba despre vacanţe, despre soare, m-a privit şi mi-a spus. “Ştii, în vara în care tata s-a dus, trebuia să plecăm la mare. Mi-a spus mama acum cateva luni.” În clipa aceea, tot trecutul s-a întors, lovindu-mă în plină figură. Nu am cum să schimb toate reproşurile pe care le-am făcut. Însă am învăţat  (iar!) să spun mulţumesc pentru ce mi s-a dat şi să consider fiecare călătorie pe care am făcut-o un cadou, şi nu ceva ce mi se cuvine.

Cine nu are regrete, până la urmă? Cine nu are ceva de reproşat oamenilor dragi, sau locurilor din care provine? Câţi dintre noi nu ne-am gândit că dacă ne-am fi născut în altă ţară am fi avut o altă viaţă, că am fi fost mai buni, mai extraordinari, mai împliniţi? Ei bine, nu avem cum să schimbăm locul în care ne-am născut. Aşa cum Ghiocel, de exemplu, nu are cum să schimbe faptul că a trăit ani buni în comunism, fără să poată călători aşa cum îşi dorea. Însă departe de ea gândul de a se plânge. Preferă să recupereze timpul pierdut, şi vă sfătuiesc să călcaţi, împreună cu ea, pe urmele Ioanei d’Arc. O să vă placă lumea lui Ghiocel, promit! E încărcată cu artă, cu frumos, cu lucruri bune şi mai ales, cu gânduri bune. Lumea lui Lori, cea de dincolo de nori, de pe Transalpina, e interesantă şi provocatoare. La fel şi lumea Roxanei, în Harghita, la zăpadă. Păşiţi cu încredere, nu vă veţi plictisi! Lumea Laurei…ei bine, lumea Laurei e pasionantă, căci Polonia povestită de ea e pasionantă.

Nu pierdeţi timpul cu regrete. Mâine s-ar putea să fie prea târziu să ajungeţi acolo unde vă poartă gândul. Lumea e mare şi vă aşteaptă!

Aşa că îţi cer doar atât: dă-mi măcar atâta înţelepciune încât să trec prin 2012 aşa cum am trecut prin 2011. Dă-mi putererea să trec peste despărţiri, să recunosc OAMENII care îmi ies în cale şi să mi-i fac prieteni, aşa cum s-a întâmplat cu Laura, colega mea de la LumeaMare. Laura, care mi-a transformat sfârşitul de an, odată cu acest mesaj: „Mă bucur că te-am cunoscut, ai făcut anul meu trecut mai bun decât alţii şi asta e o minune.” E reciproc, om bun!

Dragă 2012, sper să îmi ţin alături toţi prietenii de la LumeaMare, şi îi includ aici pe cei de pe Facebook, acolo unde am „cooptat-o” şi pe frumoasa italiancă a echipei noastre, Maria. Căci nimic nu-i mai important decât OAMENII. Şi în LumeaMare sunt mulţi oameni frumoşi: Roxana, Alex, Ghiocel(a), Octavia, Lori, Ina, Călin, Anca (ordinea e aleatorie!). Nimic nu e mai important decât să avem curajul să trăim cum ne dorim cu adevărat.

Cititorule, gândeşte-te la ultima călătorie pe care ai făcut-o. Oricât de exotică, de incredibilă, de originală a fost destinaţia, sunt sigură că nu de ea îţi aduci aminte zâmbind în primul rând, ci de oamenii care te-au însoţit. Ei au transformat acel loc într-unul unic, cu ei împarţi acum amintiri incredibile.

Aşa că, în 2012, mulţumeşte-le mai des pentru ce sunt. Spune „te iubesc” mai des, deşi nu eşti obişnuit să îi spui mamei, tatălui, bunicilor, prietenilor cuvintele astea. Îţi va face bine, le va face bine.

Îţi doresc din tot sufletul un 2012 aşa cum mi-l doresc pe al meu: cu sănătate, iubire, fericire, cu oamenii dragi alături. Pentru că nimic, nimic nu e mai important decât ei.

Bine-ai venit, 2012!

Aşa că la final de an, merităm şi noi în sfârşit o pauză oficială, o săptămână în care să deschidem cât mai rar calculatorul. Săptămâna viitoare va fi mai linişte pe aici, dar, dacă vă e dor de noi, cu siguranţă că veţi găsi ceva necitit în cele peste 1700 de articole de până acum. Pentru inspiraţie, de Crăciun, vă recomand cu drag articolele strict legate de acesta, cum ar fi:

Sărbătorile de iarnă în Polonia, un deliciu!

Buon Natale! (Crăciunul în Italia)

Un Crăciun in Honk Kong

Jurnal vienez de advent, extrem de subiectiv

Scurt jurnal barecelonez de advent. Tot subiectiv.

Un crăciun la Londra – irezistibil!

Ce vinuri bem sau oferim de sărbători

Distracţii de Crăciun pentru copiii în Roma

Vacanţă frumoasă, sărbători pline de bucurii şi ne revedem cu bine în 2012!

Ce e un miracol, până la urmă? Şi cui i se întâmplă? Tu, cel care citeşti aceste rânduri, ai avut parte vreodată de aşa ceva?  Mă gândeam astăzi la mine, cea de acum câţiva ani. Aveam o prietenă al cărei vis era să facă dreptul în Paris. Şi făcea tot ce îi stătea în puteri pentru asta: examene la Institutul Francez, dosare de admitere la facultate, muncea ca să strângă bani în plus… Eu nu îndrăzneam să visez la Paris. Ştiam că familia mea nu ar fi putut să îşi permită să mă ajute, aşa cum putea a ei. Însă nu mi-a trecut nici măcar o clipă prin cap să încerc, să lucrez pe lângă facultate, aşa cum făcea ea. Viaţa a făcut însă ca peste ceva timp să ajung pentru câteva săptămâni în Franţa. «Omul potrivit la locul potrivit» descrie cel mai bine situaţia pentru că, odată sosită aici, m-am simţit ca acasă şi nu am mai plecat. Am avut norocul să întâlnesc oameni extraordinari, care au făcut adaptarea uşoară şi care m-au ajutat mult.

Miracol? Nu ştiu. E un cuvânt mare. Însă ştiu că dacă nu aveam acea ocazie, nu aş fi îndrăznit niciodată să visez. Cu atât mai puţin să fac ceva ca să ajung acolo unde îmi doream, în adâncul sufletului. Am fost norocoasă, pentru că planetele s-au «aliniat» în aşa fel încât am realizat la timp că nu  trebuie să îmi fie frică să îmi doresc lucruri dificil de realizat. Provocarea e cu atât mai mare, iar satisfacţia pe măsură, atunci când visul devine realitate.

Aşa că, dacă ar trebui să dau o definiţie miracolelor, aş spune că sunt pe jumătate ocazii care se ivesc şi pe care trebuie să le apucăm cu ambele mâini. Cealalta jumătate presupune muncă, perseverenţă şi multe sacrificii, de multe ori.  Lumea e a celor care îndrăznesc, a celor care nu se dau în lături la prima greutate, a celor care realizează că nu ajunge ca viaţa să le scoată în faţă o oportunitate.

Morala 1: miracolele există!

Morala 2: miracolele se petrec nu numai de Crăciun, ci în tot timpul anului!

Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Citiţi poveştile oamenilor care mi-au dat un interviu anul aceasta. O să vedeţi că toţi sunt oameni împliniţi, oameni care trăiesc frumos, oameni care au muncit pentru ceea ce au. Oameni care trăiesc viaţa pe care şi-o doresc. Oameni care au parte de miracole. Si voi cita doar unul: Coco Galescu, alpinistul care îşi dorea să ajungă la Polul Sud. Şi ştiti ceva? A ajuns, miracolul a avut loc! Ceea ce vă doresc şi vouă, şi nu doar de Crăciun. Aşa că îndrăzniţi, visaţi, nu vă lăsaţi până nu ajungeţi unde vă poartă gândul!

Să ne vedem sănătoşi în 2012! Noi, echipa LumeaMare, vă mulţumim din suflet că ne sunteţi alături.

Ştiu că avem mai mereu tendinţa să ne plângem de România. Nu zic, sunt multe de făcut, însă sunt şi atâtea lucruri bune! Şi există atât de multe ţări în care viaţa e mult, mult mai grea. Nu o voi repeta niciodată suficient, dar după ce citeşti Zmeiele din Kabul o să plângi de fericire că te-ai născut în România.

Un lucru pe care-l port mereu cu mine, de sărbători, oriunde aş fi, sunt colindele. Poate părea banal, poate părea uşor depăşit, mai ales că acum în România urlă Hruşcă din toate boxele pieţelor autohtone. Dar nu-i vina lui, până la urmă. Şi îmi aduc aminte mai ales de colindat, de cât de bucuroşi ne întorceam cu nuci, mere şi ce mai primeam. Niciun cadou de Crăciun nu se putea compara cu ele. Şi cât mai mulţi copii ar trebui să cunoască o asemenea bucurie, oricât de mult s-ar schimba sărbătorile sau modul nostru de a le petrece.

Am tendinţa să caut mereu lucrurile bune pe care ni le oferă România, dar astăzi nu pot să nu vorbesc şi despre ceva negativ. Oameni buni, că nu avem sistem de sănătate, o ştim cu toţii. Că de fiecare dată când trebuie să mergem la medic ne ia groaza, ştim prea bine, iar. Dar când de mic, de la câteva luni, faci transfuzii de sânge şi alte proceduri cumplit de dureroase, viaţă parcă e prea crudă. Ştiu că aţi auzit-o de n ori, ştiu bine că sunteţi bombardaţi de strigăte de ajutor tot timpul. De ce l-aţi ajuta pe acest băieţel? Nu pentru că-s sărbătorile în curând. Nu, în niciun caz. Însă dacă suferinţa unui copil nu ne mai doare, dacă nu simţim nevoia să întindem mana şi să îl mângâiem pe Bibi spunându-i “Va fi bine!” atunci ne-am pierdut cu totul, undeva între momentul în care cântam colinde cu ceilalţi copii printre nămeţi şi dimineaţa asta de luni în care am deschis cu toţii calculatoarele şi-am pornit să ne citim blogurile preferate. Eu am încredere că nu-i aşa şi vă invit să vă lipsiţi de doi euro săptămâna asta. Aşadar, până pe 16 decembrie, aveţi următoarele opţiuni : 

2 euro/sms – 848 

0 900 900 301- 10 euro/appel 

0 900 900 303 – 3 euro/appel

 0 900 900 305 – 5 euro/apel

*Nu se percepe TVA.

 Şi vreţi să ştiţi ceva? Bunica mea avea dreptate. Crăciunul e în 25 decembrie. La anul o să fac bradul aşa cum îl fac de atâţia ani, în Ajun de Crăciun. Şi pentru că tot se apropie, săptămâna asta vă trimit la Viena, la târg! Şi de ce nu şi la Strasbourg! Să ne vedem cu bine lunea viitoare.

Laura:

Cel mai posibil îmi voi petrece revelionul anul acesta alături de cei mai dragi prieteni, într-un club bucureştean în care se vor amesteca muzica live, karaoke şi DJ.
De obicei închiriam o vilă pe la munte cu un grup cât mai mare de oameni, dar de data asta am poftă de-o schimbare.

Anca:

Nici eu nu mă omor după revelioane dar, din experienţă, cele mai reuşite revelioane sunt cu prietenii.

Revelionul pe stradă în Bucureşti – proastă idee – scandal, călcături pe bătături, pocnitori în picioare, muzică aproximativă până la proastă – un sentiment de alienare şi disconfort combinat. Poate la Paris e altfel.

Revelionul la restaurant - în general plicticos, inconfortabil – slăbut rau la turci (cinci stele) cu mâncare proastă, muzică şi mai proastă până la catastrofală, dans lipsă din lipsă de muzică, program artistic penibil, terminat tot rapid după 12.

Revelion la club în Ciudad de Mexio – foarte plăcut – program artistic scurt cu câteva fete drăguţe şi un comic senzaţional – dacă noi românii care am înteles aproximativ jumate din ce a zis tipul ăla ne-am prăpădit de râs, trebuia să-i fi văzut pe mexicani!. Pe urmă, dans mult, latino dar şi hip-hop, mâncare slăbuţă şi servita rapid, dar prea puţin important în contextul distracţiei generale.

Cel mai tare revelion – 12 prieteni într-o casă de vară (neîncălzită) a unuia dintre noi – mult dans, jocuri de diverse feluri, mâncare rece cărată de acasa cu trenul, dormit la grămadă în casa mătuşii, râs non-stop, alergat pe jos 10 km până la gară pentru a nu pierde un tren pe care l-am pierdut totuşi dar…. povestea asta e o poveste separata….:)

Lorena:

Niciodată nu m-am agitat prea tare în ceea ce priveşte Revelionul. Ca tot omul, am încercat diverse variante de petrecere a nopţii dintre ani, dar nu pot spune că am vreuna preferată. Am fost la munte, la ţară, la rude, la prieteni, în club, pe stradă, iar când am avut invitaţi de Revelion (asta se întâmpla în timpul facultăţii) îmi aduc aminte că a ieşit un mare haos cu hârtie igienică atârnată de uşile vecinilor, sticle sparte în faţa blocului şi petarde aruncate pe te miri unde (inclusiv în tortul nefericitei vecine de la etajul 1). Aş încerca un Revelion într-un oraş european, într-o destinaţie exotică sau la schi. De ales aş avea de unde alege că tot se bat agenţiile de turism în oferte în perioada asta a anului. Însă, în orice loc m-aş afla, este esenţial să mă aflu în compania persoanelor dragi, până la urmă asta contează cel mai mult.

Octavia:

Noaptea cea mai lungă pe care nu-o voi uita niciodată este aceea în care, în ultimul moment, am fugit de acasă. Pe 31 decembrie, după-amiază, ne-am pus rucsacii în spate şi am urcat pe Piatra Mică, în Piatra Craiului. Am ajuns pe seară, ne-am desfăcut sacii de dormit, am căutat un loc ferit printre jnepeni, vântul bătea tare, şi am dormit până pe la 11 juma’. Apoi ne-am scos toate bunătăţurile împachetate la casolete, am încercat să ne încălzim cu o ţuică fiartă la primus, dar s-a răcit imediat din cauza gerului. Iar la miezul nopţii am iesit din ascunzătoare pe vârf, am deschis sticla de şampanie şi am urmărit de sus spectacolul focurilor de artificii ce se întindea din Zărneşti pana în Bran şi înspre Braşov, în depărtare.

Alina:

Eu trebuia să plec în Germania, unde Revelionul inseamnă artificii, multe artificii. Însă răman la Paris, unde Revelionul e o noapte ca (aproape) oricare alta. De câtiva ani oamenii au început să se strânga pe Champs Elysées, dar atmosfera nu se compară nici pe departe cu cea din Viena, de exemplu. O invidiez insă pe Maria, ea va merge in Portugalia, dacă nu mă înşel. (Maria, te rog sa mă contrazici dacă nu-i asa!). Abia aştept poveştile ei de acolo. Şi promit şi eu să vă povestesc cum sunt sărbatorile în Paris, dacă tot am rămas aici. Pornind de la târgurile (ne)tradiţionale de Craciun, până la noaptea dintre ani, o sa încerc sa va iau (iar) cu mine la Paris! M-am îndepărtat de temă, stiu, însă nu ma pot hotarî care Revelion a însemnat mai mult pentru mine. Şi oricum, e în trecut, iar viitorul e mai important. Aşa că am hotarat că cel mai frumos Revelion va fi sigur următorul!

Cât despre mine, cel mai frumos revelion de care îmi aduc aminte este cel petrecut pe stradă, la Viena. Am şi povestit despre el, aici, aşa că nu insist. Şi nu vreau să repet, dar cred că cel mai important lucru la trecerea dintre ani, ca la orice altă ocazie de altfel, este să fii alături de oamenii dragi, aceasta putând să însemne o gaşcă sau pur şi simplu unul singur. A existat un moment, în anul în care s-a născut LumeaMică, în care am refuzat să petrecem alături de familie sau prieteni. Am stat acasă singurei, ne-am cinstit cu ceva bunătăţi, ne-am oferit cadouri şi ne-am uitat cu drag la puiul de om care dormea buştean în timp ce Bucureştiul bubuia sub invazia artificiilor. Cred că acesta a fost al doilea cel mai frumos revelion.

Poate ne spui şi tu care revelion a însemnat cel mai mult pentru tine? 

Inainte sa iti multumesc pentru raspuns si sa iti urez o saptamana placuta, o sa iti mai atrag atentia asupra catorva articole de saptamana trecuta. Am fost asadar in Portofino, la GoodWine 2011, in Hong Kong si inapoi in timp, cu Valentin Verzeanu, reporter al Radiodifuziunii Romane. Iar saptamana aceasta ne asteapta noi aventuri, asa ca tine aproape!