Acuma, pe bună dreptate, o să vă întrebaţi ce-are sula cu prefectura, pardon, titlul meu cu cartea menţionată. (Apropo, pentru firile sensibile, sula era o unealtă de cizmărie, nu ştiu dacă se mai foloseşte).

Păi, ca să vedeţi de ce mi-a plăcut cartea, recomand să o citiţi, mai ales dacă vă place istoria Bucureştilor. O să aflaţi despre grădinile şi balurile începutului de secol trecut, ba şi de pe la sfârşitul sec.19, o să vă întristaţi de fiecare  dată când mai întoarceţi pagina şi mai descoperiţi vreun monument, fântână sau clădire dărâmată de comunişti, o să vă  amuzaţi aflând despre boierii de pe la 1830 prinşi între portul turcesc şi moda nouă, europeană, impusă vremii, de stăteau săracii „şezând fiecare turceşte lângă câte un scaun pe jos, dar cu jobenul pe cap şi cu aripile fracului tăvălite pe duşumelele odăii!”

O să vă treziţi purtaţi de la căruţă, sanie trasă de cai cu valtrap, până la birjă şi tramvaiul cu cai, iar apoi cel electric, şi musai la automobil. Asta ca să vă aduc unde voiam.

Pe vremea când românii îşi luau „chervanul¹ învelit” care „se încărca cu paturi, saltele, farfurii, […] cu căţel, cu purcel” şi o porneau la drum, le lua trei zile pentru o călătorie pe care azi o facem în câteva ore: „Primul popas era Ploeştul, a doua zi Mănăstirea Sinaia, iar în a treia zi ajungeau la destinaţie […] Tuşnad sau Zizin.”

Ei, dar între timp apare automobilul, bogaţii vremii nu-şi refuză această nouă distracţie, însă printre ei cumva găsim şi mărturia unui om simplu, F.Schöffer, şofer al unui industriaş cu dare de mână care pleacă în vilegiatură prin Europa anului 1925. Şoferul nostru, bucureştean, îşi notează locurile pe care le vede, rămânând impresionat de ce găseşte pe drum:

„Am plecat la ora 8 dimineaţa din Oradea Mare pe un timp foarte frumos şi am ajuns la graniţă, la poliţia românească de frontieră unde am făcut o mulţime de formalităţi şi după aceea am trecut graniţa iar apoi alte formalităţi la graniţa şi vama ungurească.[...]

Budapesta este un oraş mare şi frumos şi foarte curat. Are două linii de tramvai electric, tramvai subteran şi tren electric. Şoseaua de la Oradea până la Budapesta este foarte bună, tot drumul este foarte drept, nu are nici măcar o ridicătură de 10 cm! [...] distanţa de 360km am făcut-o în şapte ore. Am mers cu maşina trei ore în oraş şi nu am putut vedea nici un sfert din el căci este foarte mare. Mâine plecăm spre Viena.

Sâmbătă 7 august

[...] am ajuns la Viena, un oraş foarte mare şi curat. Tragem la un hotel central, ne spălăm de praf şi noroi şi începem să vizităm oraşul, dar ca să-l vezi pe tot îţi trebuie cel puţin o săptămână. Oraşul este o podoabă, are foarte multe linii de tramvai, vreo 190 şi ceva … are biserici multe şi frumoase, una este mai înaltă ca Foişorul nostru de foc.[...] Viaţa aici este foarte scumpă însă ceva mai ieftină decât la Budapesta.[...] Tot la noi este mai bine căci este mai ieftin.”

„În toată Austria este la modă bicicleta şi motocicleta. Femeile când ies de la lucru se duc acasă cu bicicleta. O familie având mai mulţi membri toţi au bicicleta lor.”

„Marţi 24 august

Suntem în Elveţia [...] este frumos şi curat dar este prea mare stricteţe. Lucerna este un oraş tare frumos, aici să vezi vitrine, dar sunt nişte preţuri care pentru valuta noastră e ceva fantastic. Sunt făcute mai mult pentru englezi că oraşul este plin de americani şi englezi, căci lor, cu valuta le permite. În Elveţia mai toate şoselele sunt asfaltate aşa că nici nu simţi când mergi cu maşina, numai că nu poţi merge iute din cauza ordinii care este să nu depăşeşti 40 km afară de sat şi 12 km în sat.”

„Marţi 31 august

Excursie la Heidelberg unde este cea mai renumită universitate din lume. Aici vin studenţi din lumea întreagă. Eu când am văzut piesa Heidelbergul de altă dată nu m-am gândit să am fericirea să-l pot vedea. Heidelbergul este frumos şi curat ca toate oraşele străine. Aici este un restaurant căruia i se zice Restaurantul Filozofilor şi de aici se vede tot oraşul. Suntem conduşi de un domn de felul lui fost ofiţer german care a fost în Bucureşti.”

Şoferul nostru, în modul său simplu în care povestea familiei sale ce vede el prin Europa, mai menţionează reclamele luminoase, grădina zoologică din Viena, cafenelele şi alte „lucruri minunate”; îl impresionează  în Germania vederea orbilor de război conduşi de câini lupi „aşa de inteligenţi că te mişcă până la lacrimi” ş.a.m.d..

Ce ziceţi, boieri-dumneavoastră, aduce cu ceva cunoscut istorisirea d-lui Schöffer? 

 ____________________________________________________________________________________

¹CHERVÁN, chervane, s. n. (Înv.) 1. Car mare pentru transportul mărfurilor și al persoanelor. 2. Șir lung de trăsuri sau de care. – Din tc. kervan.
Sursa: DEX ’98

* (n.a) Citatele sunt extrase din “Cum se distrau românii odinioară” – Adrian Majuru, Ed. Adevărul Holding, 2011

Dincolo de norocul meu, consider că această carte ar fi meritat şi preţul ei plin, nu aş fi regretat niciun leuţ cheltuit. Asta pentru că, până la finalul ei, am simţit cum se instalează o certitudine de care aveam cu adevărat nevoie pentru a decide următorii paşi în viaţa şi călătoriile mele. Undeva în adâncurile mele ştiam că trebuie să renunţ la grabă, că trebuie să revin la o viteză normală şi să ies din cercul vicios în care ne baga rutina, obiceiurile şi „standardele” celor din jur. Chiar la începuturile acestui blog am scris articolul Ne plimbăm sau alergăm în care am încercat să definesc modurile mele de a călători. Dintre toate, cel mai puţin mi-au ieşit călătoriile leneşe; deşi am reuşit să mă mai domolesc tot m-a luat valul încercând să văd cât mai mult, dacă tot ajungeam la… Roma, ca să vă dau un singur exemplu.

Anul acesta începe cu obiectivul de a călători lent şi de a degusta pe îndelete locurile în care voi ajunge. Decizia a fost, fără îndoială, influenţată şi de lecturarea acestei cărţi. Nu am vreun model sau set de indicaţii despre ce înseamnă lent, nu ţin neapărat să mă las influenţată de concepţiile altcuiva despre ce înseamnă asta. Lent va fi definit de mine, aşa cum voi considera eu.

Revenind la carte…

Elogiu lentorii debutează cu un foarte interesant istoric al măsurării timpului şi o analiză a modului în care apariţia ceasului şi împărţirea zilelor în fragmente egale de timp au dus la creşterea ritmului de muncă. Trecând treptat prin diverse epoci se ajunge la prezent, unde viteza a luat proporţii aberante şi nenaturale. Alegând ca exemplu domeniul alimentar, de unde a şi pornit toată mişcarea slow, acum două secole un porc ajungea la o greutate de 70 de kilograme în cinci ani, azi ajunge la 110 kilograme în doar şase luni şi este dus la abator înainte de a-şi pierde dentiţia de lapte. Iar somonul american a fost modificat genetic pentru a creşte de aproximativ şase ori mai repede decât în mod normal.

Dincolo de această introducere fascinantă şi foarte bine documentată, cartea mi-a relevat în cât de multe domenii se poate aplica filosofia slow. Începând de la binecunoscutul slowfood – pe care l-am experimentat în Sancerre  fără să realizez cu adevărat că asta era – până la oraşe (cât de tare!), medicină (fascinant!), sex (mmm), spirit (eheee!), muncă (o, da!) sau copii (aha!). Tot ce este prezentat în carte este solid ancorat în realitate, nu se face o teorie utopică, ci se prezintă cazuri şi organizaţii reale, care fac eforturi şi acţiuni concrete pentru a ajuta oamenii şi comunităţile să revină la un ritm normal de viaţă.

Subiectul cel mai fascinant pentru mine, ca un călător ce mă aflu, a fost Citta slow, un concept născut unde altundeva decât în Italia şi care a început să se răspândească şi prin alte colţuri de lume (vezi aici pe unde).

„Pentru mulţi dintre susţinătorii mişcării Citta Slow, idealul urban este oraşul Evului Mediu târziu: un labirint de străzi pietruite, unde oamenii se adună pentru a-şi face cumpărăturile, pentru a schimba câteva opinii, ca să mănânce în pizzerii fermecătoare. Cu alte cuvinte, genul de loc pe care unii dintre noi îl văd doar în vacanţe” scrie autorul.

Cu alte cuvinte, aş completa eu, caut un astfel de loc pentru o şedere prelungită, prietenii ştiu la ce mă refer, voi o să aflaţi la momentul potrivit, dacă îmi reuşeşte planul.

Mişcarea slow este încă departe de a fi acceptată uşor sau de a fi aplicată cu constanţă chiar şi de cei care cred în ea. Mi-a plăcut în mod special un alt exemplu, pe care îl voi reproduce aici:

„Viteza ne transformă pe toţi în ipocriţi. Ştim prea bine că viteza ucide zilnic 3000 de oameni – un număr mai mare decât al celor ucişi în atacurile de la WTC – şi costurile acestor cifre se ridică la milioane de dolari. Ştim prea bine că viteza este factorul principal. Şi, cu toate acestea, gonim. Chiar şi la Salone del Gusto, în 2002, vedeta sărbătorii gastronomice Slow Food a fost, de fapt, fabricantul italian Lancia, care a prezentat un model sedan turbo ce poate accelera de la 0 la 100 de km/h în doar 8,9 secunde. Delegaţii de la salonul Slow Food – în special bărbaţii – au trecut de la prezentarea diverselor tipuri de parmezan, maturat lent în colibe montane şi de porcini culese din păduri dese, la volanul acestei maşini. Chipurile lor străluceau de bucurie (…) Cu puţin timp înainte fusesem prins gonind pe o şosea din Italia. Destinaţia: restaurantul Da Casetta, unde urma să iau cina lentă ce a durat patru ore.”

Şi pentru că eu personal am o mare problemă cu cei ce gonesc la volan o să mai dau două exemple concrete, tot din carte:

• Îţi ia 2,5 minute să conduci 3 kilometri cu viteza de 80 km/h. Dacă mergi cu 130 de km/h în loc de 80, nu câştigi decât 54 de secunde.
• O maşină care rulează cu 56 km/h are nevoie de 6 m mai mult pentru a frâna decât atunci când rulează cu 48 km/h.
• Un pieton lovit de o maşină care circulă cu 32 km/h prezintă 5% riscul să moară; la 48 km/h riscurile cresc la 45%, la 65 km/h acestea au sărit la 85%.

Ar mai fi şi alte statistici şi alte detalii impresionante şi convingătoare. Dar vă mai las şi pe voi să le găsiţi pentru că merită să vă acordaţi şansa de a citi această carte. Închei cu două citate importante pentru a înţelege cu adevărat ideea:

„Timpul gol nu este un aspirator ce trebuie umplut. Este acel ceva care permite altor lucruri din mintea ta să fie reorganizate în mod creativ”.

„Lentoarea nu înseamnă să faci totul în pas de melc. Înseamnă să munceşti, să te joci şi să trăieşti mai bine făcând totul la viteza potrivită”.

Tu când ai de gând să descoperi adevărata viteză la care merită să treci prin viaţă, nu pe lângă ea?

Trasee? Nord (Lituania, Estonia, Finlanda), sud (Cape Town, Kenia), est (Novgorod, Sankt Petersburg), vest (Mexic). Între ele, Egipt, Maroc, Franţa (insule), Grecia, sus (Meteora) şi jos (safari acvatic), departe sau aproape (Bulgaria). Privirea autorului este în mod fericit filtrată prin documentare (neutră prin însăşi natura ei), sensibilitatea poetică şi un bagaj consistent de lecturi asimilate, discret infiltrate în texte, umorul şi “gourmet”-ismul dau un colorit particular scrierilor, le fac accesibile, spumoase şi fermecătoare. Se găseşte un pic de paradis aproape în fiecare loc, în modul în care este receptat şi prezentat. “Zicerea” în sine îmbracă peisaje şi scene care solicită implicarea cititorului ademenit fie să-şi pună imaginaţia în funcţiune, fie să râdă din toată inima. Mare amatoare de pietre de la cele mici (“nisipul” Loarei) până la cele gigante (Dolomiţii să zicem) mi s-a întâmplat, bântuind prin Spania, să merg ore în şir cu un zâmbet continuu pe faţă (de încântare), în drum spre Piedra, prin Pirinei, spre San Juan de la Pena sau Granada. Cam aşa m-am comportat în timpul lecturii acestei cărţi. Mi-a strecurat în suflet o stare de bine şi am călătorit cu gândul, am compus tablouri ba chiar am şi mâncat pe săturate tot în gând! Doctor Oz recomanda drept mijloc de slăbire aşezarea în faţa farfuriei pline şi imaginarea mestecării şi înghiţirii a întregului fel de mâncare (cică apare saţietatea) apoi trecerea la “fapte”; mănânci mult mai puţin decât decât ai crede. Nu ştiu dacă ce spune sus-numitul poate fi luat drept literă de evanghelie dar erau acolo nişte doamne care se declarau subţiate în acest mod. Asta ca să argumentez  că “mâncatul” în gând (nu numai socotitul, înjuratul, etc.) ar fi posibil.

Pe lângă datele istorice sunt prezente şi mistere ale lumii moderne (masca de fier), locuri mai puţin cunoscute, pe care unii dintre noi nici nu le vor vedea vreodată, dar se bucură că măcar pot citi despre ele. Ne sunt transmise emoţii pe care eu le numesc “intelectuale”, născute din confruntarea dintre cultura dobândită – ceea ce am citit, ne-a impresionat şi contactul direct cu oraşul, monumentul, un anumit personaj sau amintirea lui, când tot surplusul din jur (comerţ, fojgăiala turistică) intră în ceaţă şi rămân verticale, pătrunzătoare şi adânci revelaţiile.

Ca un bun român Bogdan Teodorescu nu uită de cravata de pionier, Casa Poporului, revoluţia română, marile inaugurări ale enormelor noaste autostrăzi şi nu încetează să se mire cum de milioane de lalele nepăzite înfloresc fără spaimă de a fi smulse din familia lor şi sunt culese numai de proprietari, cum de oameni şi pinguini îşi văd fiecare de viaţă, vecini şi prieteni, cu câtă decenţă şi bucurie se asistă la un meci de fotbal. Şi ca un excelent cunoscător al gastronomiei de pe multe meridiane acorda şi bucătăriei noastre un loc alături de celelalte.

“Călător prin Lumea Mare” împărtăşeşte marea bucurie de a căuta şi a descoperi frumuseţea în arhitectură, artă, fenomenele naturale (nopţile albe etc.), natura şi vieţuitoarele ei (unele în locuri neaşteptate, pui care se comportă ca puii de om, unele mai deştepte ca oamenii când e vorba să-şi obţină hrana) şi plăcerea de a gusta din bunătăţile tuturor naţiilor. Gustul bucatelor şi vinurilor, mirosul mărilor, bazarelor în forfotă sau al pinguinilor în colonia lor, sunetele, comportamentul celorlalţi, frigul, căldura, lumina, întunericul, sunt căile concrete prin care călătoria nu pluteşte în aer, ci este trăită total, la parametrii obişnuiţi chiar dacă tot ce oferă ea este adesea neobişnuit.

“Călător prin Lumea Mare” ne duce şi aduce, ne dă idei, ne face să ne mănânce tălpile. Lectură sau… călătorie plăcută!

Înainte de orice am să fac o scurtă incursiune în şi mai puţina experienţă pe care am avut-o noi personal, pe străzile rurale din Valea Loirei.

Prima scenă s-a petrecut în miezul zilei, într-un sat mic în care era o linişte de parcă toată lumea ar fi dormit. Aparent! Undeva la o bifurcaţie, drumul era blocat de un grup de aproximativ 15-20 de persoane în vârstă, îmbrăcate festiv, cu un scop numai de ei ştiut. Nu lipseau monumentul, steagurile şi ceva instrumente de suflat. Mâna asta de oameni ar fi putut foarte bine să ocupe trotuarul. Se pare însă că evenimentul era ceva prea important pentru a fi redus la dimensiunea unui trotuar iar toată lumea trebuia să îşi arate respectul, fie că înţelegea sau nu despre ce e vorba, fie că era străin sau francez, relaxat sau grăbit. Am oprit nesiguri, ezitând între dorinţa de a ne strecura razant prin spatele grupului şi aceea de a sta să vedem ce fac ceilalţi. O altă maşină mai grăbită a încercat să deschidă drumul şi să treacă pe lângă grup. În acel moment, un moş s-a smuls din postura sa pioasă şi s-a aruncat pur si simplu, cu bratele deschise, în faţa intrusului. Privirea îi era indignată şi plină de reproş. Am înţepenit cu toţii pe loc. Moşul a ordonat apoi, cu un singur gest, oprirea motoarelor. Am făcut linişte aşadar şi am aşteptat chicotind finalul festivităţii. S-a citit foaia, s-a ridicat steagul, s-a suflat în alămuri. După care aceleaşi persoane, acum doar două minute pătrunse profund de importanţa evenimentului, s-au relaxat, ne-au privit cu mulţumiri în ochi şi ne-au făcut gestul generos de „puteţi trece”!

A doua scenă s-a petrecut pe o străduţă şi mai îngustă pe care bântuiam căutând nişte magazinaşe cu ceramică. Am observat că o bătrânică gesticula insistent spre noi. Am oprit şi am deschis geamul, sperând să ne ajute să găsim ceea ce căutam. Mesajul ei era însă cu totul diferit, ne beştelea pentru luminile aprinse ale maşinii. Cu buzele ţuguiate şi sprâncenele ridicate de indignare, ne acuza că îi rănim ochii. Bun, ştiaţi că în Franţa nu este obligatorie folosirea luminilor pe timp de zi? Noi ştiam dar ni se părea mult mai sigur să le ţinem aprinse. Le-am stins totuşi până am trecut de blesteme.

De ce am simţit nevoia să vă spun aceste două mici poveşti? E simplu, pentru că îmi este greu să reproduc poveştile din cartea Un englez la ţară fără să le stric farmecul. Şi sunt de cel puţin 10 ori mai amuzante decât ale mele. Fie că este vorba de grădinărit, legume, şoareci, limacşi, crăpelniţe, beţii, iubiri interzise sau dorinţe ţinute în frâu, autorul reuşeşte să le transforme într-un periplu încărcat de umor şi situaţii hilare. „Maiï-quel” Sadler, englezul, vine la ţară în Franţa, în vacanţă, minţind că este un grădinar pasionar. Aventura sa începe din grădină dar se extinde în tot ceea ce înseamnă relaţiile şi contactele pe care le construieşte cu ceilalţi, reuşind să creioneze nişte personaje atât de reale încât ai senzaţia că le vezi şi auzi.

Michael Sadler este dovada clară a ceea ce poţi păţi într-o călătorie, într-o vacanţă: să îţi placă atât de mult un loc, în ciuda dificultăţilor de adaptare, încât să vrei să nu mai pleci de acolo. Uneori destinaţiile ne devin a doua casă, iar cunoaşterea lor la nivelul profund, cunoaşterea vieţii celor care locuiesc acolo, este pe atât de frumoasă pe cât de „riscantă” – aviz amatorilor!

Până atunci însă vă îndemn să luaţi cartea şi să vă bucuraţi de o porţie sănătoasă şi continuă de râs. Nu veţi avea pagină fără motiv de a zâmbi măcar, vă promit!

Pe site-ul Humanitas găşiţi o mostră, dacă vreţi să vă convingeţi.

Avem acum o veste bună pentru voi şi un mare motiv de mândrie pentru noi. Vestea bună este că pe 14 noiembrie apare noul său volum cu povestiri din călătorii, motivul de mândrie este că acesta se numeşte “Călător prin Lumea Mare”. Iar numele nu este întâmplător ci a fost inspirat de ceea ce facem noi, aşa cum declară şi autorul în prefaţa pe care am bucuria să o împărtăşesc acum cu voi, în avanpremieră – îi mulţumesc lui Bogdan Hrib şi editurii Tritonic pentru această oportunitate.

Bucuraţi-vă ce ceea ce scrie şi bucuraţi-vă de experienţele deosebite ale unui om deosebit!

“Călător prin Lumea Mare - 29 de povestiri noi, de Bogdan Teodorescu

Gaudeamus – sa ne bucurăm

În urmă cu ceva timp, am propus unui cotidian naţional o rubrică denumită Gaudeamus. În fiecare zi voiam să scriu un articolaş despre un lucru care m-a bucurat. O carte, un film, o pictură, o melodie, un peisaj, o scenă, o mâncare, o discuţie, orice… O bucurie pe zi. Redactorul şef de acolo m-a privit cu neîncredere şi m-a întrebat ce mă bucurase cu o zi înainte. Şi i-am povestit că mâncasem o minunată felie de tort de ciocolată la un local mic de peste drum de Cişmigiu. Mă plimbasem după aceea prin Cişmigiu şi văzusem şi câteva lebede, dar asta deja era a doua bucurie. Omul mi-a răspuns acru, ca o limonadă bună, că pe cititorii lui, oameni de afaceri în general nu-i interesează asemenea lucruri. Nu au timp nici de torturi, nici de Cişmigiu, nici de lebede, nici de cărţi, nici de filme, nici de muzică. Fac bani, sunt influenţi, n-au loc de nimicuri. Am abandonat ideea scrisului, dar mi-am văzut de bucuriile mele zilnice, săptămânale, lunare şi anuale

După cum probabil ştiţi, acum trei ani am publicat o carte de călătorie numită 54/24, 54 de locuri din 24 de ţări, carte care a avut doza ei de succes şi mie mi-a adus doza mea de mulţumire. Într-o frumoasă zi de toamnă, am fost contactat pe net de Roxana Farca, doamnă care s-a prezentat a fi fondatorul unui blog de călătorii numit LumeaMare, dar şi organizatorul/coordonatorul/ unui grup de persoane, care, sub acelaşi titlu, se întâlnesc periodic şi povestesc isprăvi din călătorii. M-a invitat şi pe mine acolo să zic şi eu lucruri pe această temă. Trebuie să recunosc, mie nu-mi plac grupurile mari de oameni. Ador discuţiile în doi, maxim patru. Dincolo de această barieră mă simt oarecum incomod. Dar m-am dus. Şi bine am făcut… Fiindcă, dacă aveam rubrica aceea neinteresantă pentru oamenii interesaţi de ştiri financiare din România, aş fi scris o povestioară despre bucuria unei după-amieze relaxate de sâmbătă. Acţiunea s-a petrecut într-o ceainărie, de unde şi ceaiul foarte bun, cred că existau şi nişte prăjiturele, şi preţ de câteva ore am călătorit. Alături de oameni pe care i-am văzut prima dată în viaţă. Povestea zero pe care am auzit-o acolo şi pe care am repetat-o de câte ori am putut se referea la doi turişti români încercând să aibă parte de un pic de entertainment în Lhasa, Tibet. Am râs mult, am povestit mult şi m-am simţit bine. Aşa încât noua carte se cheamă Călător prin Lumea Mare şi fiindcă este adevărat, asta sunt şi aşa mă imaginez ducându-mi viaţa, dar şi fiindcă acea şezătoare dedicată turismului m-a încântat. Poate dacă am povesti mai mult lucrurile care ne bucură, am trăi o viaţă mai bună. Poate… Nu ştiu. Şi asta pentru că cealaltă jumătate a mea, apare în spaţiul public vorbind despre politică, despre eşecurile guvernării, despre nereguli şi despre viitorul care arată oricum, numai bine nu. Mi s-a întâmplat, nu de puţine ori să fiu oprit pe stradă de necunoscuţi care să-mi spună că li se par corecte opiniile mele politice, dar parcă tot mai mult le plac povestirile turistice. Drept care, bătut la cap de acelaşi editor, Bogdan Hrib, am mai scris o tură. Şi trebuie să recunosc, am scris cu bucurie. Sper să vă placă, dar mai ales sper să călătoriţi. Criza care se reanunţă, incertitudinile care ne asediază din toate părţile, banii care par a fi mai volatili ca niciodată, războaiele mici din jurul nostru (anul acesta am renunţat în ultima clipă la o excursie în Siria fiindcă tocmai începuse revolta care nu s-a terminat nici acum), predicţiile pesimiste sunt tablourile de pe pereţii zilelor noastre. Puneţi între acestea şi o poză colorată, din acelea scoase la imprimantă, dintr-un loc frumos în care aţi fost fericiţi alături de cei care contează. Şi peisajul s-ar putea să nu mai fie atât de negru. Sau chiar dacă rămâne în continuare întunecat, s-ar putea să-l suportaţi mai uşor. Şi asta fiindcă acolo, în colecţia de senzaţii pe care o ducem după noi, va fi mai multă lumină decât întuneric, mai multă bucurie decât nemulţumire şi mai multă dragoste decât deznădejde. Mi-am propus să mai scriu încă o serie de povestiri peste doi sau trei ani. Poate atunci timpurile vor fi mai bune, poate atunci România va arăta un pic altfel, poate atunci culorile vieţilor noastre vor fi mai strălucitoare. Până atunci să vă mai spun o poveste. În această toamnă, într-un context personal nu neapărat optimist (şi probleme de sănătate şi nişte şmecherii juridice enervante şi neplăcute) am ajuns, de seara până dimineaţa, în oraşul italian Brescia. Ne-am cazat la un hotel de epocă şi am ieşit să vedem ce era de văzut. Două catedrale superbe în centru, una dintre ele veche de aproape 1000 de ani, o piaţă dreptunghiulară mărginită de clădiri în stil veneţian, ruinele forumului roman şi alături de ele celebra mănăstire logonbardă San Salvatore. Deasupra oraşului este un castel în jurul căruia se află un parc perfect pentru plimbare şi pentru admirat panorama. Am făcut toată această tură şi, pe înserat, ne-am aşezat să mâncăm la un local recomandat de cei de la hotel. Erau vreo 6 mese, nearanjate. Chelnerul, în pantaloni scurţi (era cald şi nu bătea niciun pic de vânt mai răcoros) a adus o faţă de masă, tacâmuri, farfurii, pahare şi după aceea s-a sprijinit comod de masa alăturată şi a început să ne recite meniul. Mai degrabă să-l istorisească. Ne aflam în mijlocul zonei viticole Frangiacorta deci am început cu pahar de „şampanie” italiană (nu-i şampanie, dar e foarte bună) şi după aceea ne-a adus paste cu dovlecei, roşii, pecorino şi sos unt, alte paste cu ragu de iepure, iar la felul doi o tagliata (muşchi de vită în sânge) tăiată subţire-subţire, alături de piure de cartofi cu trufe şi de salată de rucola cu parmezan deasupra. Vinul din Toscana, desertul din Sicilia, grappa de final tot din strugurii zonei. Proprietarul localului, om la 60 de ani, îmbrăcat tot în blugi şi cu părul strâns în coadă punea muzică la un instrument foarte performant, iar muzica era majoritar Pink Floyd. Din când în când, câte un pic de Deep Purple şi de Zeppelin, aşa ca să dea bine. Când să ne ridicăm să plecăm, omul vine la noi şi ne întreabă dacă nu stăm la meci, juca Milan la Barcelona. Întreb unde la meci fiindcă nu văzusem niciun televizor. Pentru prieteni, zice el, e un televizor în spate. Unde ne aşezăm la altă masă, vin cafele, vin ceaiuri, vin nişte biscoti cu unt şi aromă de coajă de lămâie, mai vine o sticluţă cu un lichior tare de mandarine şi cu un altul, tot tare, din nuci şi într-o atmosferă ponderat italiană vedem golul lui Pato din secunda 45 şi încheiem festiv cu golul lui Silva din minutul 92. Între cele două reuşite milaneze au fost şi două goluri catalane. La plecare, l-am căutat pe chelnerul în pantaloni scurţi să-i plătesc şi să-i dau un bacşiş pe măsura mesei şi a serviciului, bacşiş despre care omul mi-a spus că e prea mare (dădusem 10%, nimic mai mult). I-am spus că am avut o seară minunată şi că ne-am simţit foarte bine şi ne-a răspuns că în aceste condiţii şi seara lui a devenit minunată. Am plecat să ne plimbăm prin Brescia, monumentele erau luminate somptuos, iar în faţa celor două catedrale municipalitatea organizase un spaţiu de relaxare, cu pomi în ghivece, pietriş şi gazon pe jos, canapele adânci şi fotolii, mese joase şi felurite sculpturi în lemn care decorau zona. Puteai să bei ceva dacă vroiai, dacă nu doar te tolăneai între perini şi priveai catedrala, cerul, oamenii, strada, copiii care se jucau şi damele bine care îşi beau capucinourile vorbind despre nimicuri. Şi uite aşa deodată te înmuiai, supărările se scurgeau încet pe lângă tine şi lumea îţi părea o secundă mai frumoasă. Deci Gaudeamus – să ne bucurăm!”

O să încerc însă, aşa naiv cum pot, să fac o recenzie a ultimei cărţi pe care am citit-o, Splendida cetate a celor o mie de sori, de Khaled Hosseini. Regret că nu pot să pun în cuvinte ce am simţit citându-l pe Hosseini. Dacă Zmeiele din Kabul se concentrează pe soarta copiilor din Afganistan, această a doua carte are ca subiect soarta femeilor din această ţară uitată parcă şi de zei, aşa cum mi-a spus nu demult un prieten. Care însă nu a fost întotdeauna aşa. A existat o vreme în care copiii nu erau folosiţi de talibani pentru război, ci se jucau veseli şi fără griji, înălţând zmeie. În care femeile puteau merge pe stradă fără burka, fără acele valuri negre care le transformă în fantome sinistre fără identitate, în ochii unui neiniţiat.

 V-aţi întrebat vreodată, atunci când aţi întâlnit o femeie căreia i se vedeau doar ochii, ce o împinge-o să se acopere? Dacă are de ales, dacă o face din proprie iniţiativă sau pentru că aşa trebuie? Oare exagerăm, noi, occidentalii, imaginându-ne că ceea ce e bine pentru noi e bine şi pentru alţii şi că valorile noastre sunt adevărul suprem?

Dacă citeşti această carte, te vei apropia mai mult de universul acestor femei. Le vei înţelege cotidianul, vei afla ce înseamnă să fii soţia cuiva care poate face ce vrea cu tine, la propriu, vei afla cum e să îţi împarţi soţul cu o altă femeie, fără să poţi protesta în vreun fel. Vei suferi alături de eroina care nu poate avea copii şi care consideră că e un om ratat, căci ce altă menire poate avea o femeie în afară de a face un copil? Vei plânge cu ea atunci când necunoscuta venită în casa ei va avea doi copii, devenind preferata călaului numit soţ. Bineînţeles, nu toţi bărbaţii sunt aşa, însă personajul masculin principal e însăşi simbolul societăţii actuale afgane. Crud şi nemilos cu cei slabi. Surpriza vine din faptul că cele două femei devin aliate şi scapă împreună din închisoarea în care viaţa le-a aruncat.

Sfârşitul e dulce-amar, nu am de gând să vi-l dezvălui. Nu-i o carte lacrimogenă, e o carte despre viaţă, aşa cum e ea pentru unii oameni. E o carte despre speranţă, despre oameni dezrădăcinaţi care pleacă în America, pentru un nou început, şi se întorc în cele din urmă înapoi, acasă, hotărâţi să ajute aşa cum pot pentru ca ţara lor să meargă mai bine. Îi putem ajuta chiar şi numai citind şi ştiind cum e viaţa acolo, în ţara celor o mie de sori. E un prim pas. Nu vei rămâne indiferent, te asigur. 

O altă recenzie a acestei cărţi, foarte interesantă, vei găsi aici.

• Pentru că a venit cu un semn de carte de la Muzeul Satului (de unde-o fi ştiut?) cadou de la Laura. Mulţumesc încă o dată!
• Pentru că nu avea cum să nu îmi placă o carte a cărei coautoare este Andra Pavel. Pentru că nu avea cum să nu îmi placă o carte scrisă de Oana Stoica Mujea.
• Pentru că în sfârşit citesc o carte românească cu personaje feminine puternice, care nu stau în spatele vreunui bărbat “de succes”. Nu support fraza asta cu femeia din spatele bărbatului de succes. Ar trebui să stăm unii lângă alţii, suntem totuşi în 2011, nu?
• Pentru că acţiunea te prinde, nimic nu e previzibil, personajele sunt vii şi trăieşti totul odată cu ele. Citeşti cu sufletul la gură, întrebându-te care-or fi pasajele Andrei şi care ale Oanei. Laura spune că ea şi-a dat seama. Eu mărturisesc că nu prea. Însă este prima carte a Oanei pe care o citesc. Cu siguranţă nu ultima.
• Pentru că la sfârşit, după ce laşi cartea din mână, ştii că îţi vor lipsi atât  Iolanda Ştireanu, ofiţer de poliţie, cât şi Anastassia Marinescu, criminal profesionist. Îţi vor lipsi urmăririle, dialogul savuros, acţiunea prea complicată pentru a fi povestită .

Dacă ar fi să reproşez ceva acestei cărţi, i-aş reproşa editorului (ce-i drept rarele) greşeli care i-au scăpat. Dar nicio greşeală de tipografie nu te împiedica să te bucuri de Sărutul morţii.

“Alerg. Glonţul aproape că m-a nimerit. A trecut la un milimetru de urechea mea stângă. Îl invidiam pe urmăritorul meu. Trăgea aproape perfect în timp ce alerga. Nu se clătină deloc, iar suflul sau abia se auzea. ” (…) “Nu ştiu să-mi salvez viaţa de tine. Dar te las pe tine să ţi-o salvezi pe a ta de mine. De data asta plec, pentru totdeauna.”

Noi ne numim LumeaMare. Şi călătorim în locuri frumoase, din care ne întoarcem cu amintiri frumoase şi unde ne simţim norocoşi să ajungem. Există însă şi tari în care frumosul este mai greu de găsit, la prima vedere. În care nici n-ai zice că există, de fapt. În care au loc zilnic execuţii, mutilări, violuri.

Dacă îţi spun acum Afganistan, la ce te gândeşti? La război, la talibani, la moarte, la mizerie? O fi uitat Dumnezeu colţul acela de lume?  Se spune că ideea cărţii «Vânătorii de zmeie» i-a venit lui Khaled Hosseini în timp ce asculta o ştire la televizor: talibanii voiau să interzică înălţatul zmeielor. Nu ştiai că pentru afgani un gest atât de banal e încărcat de semnificaţii mai adânci decât ar bănui un profan, nu? Vei afla citind această carte despre cât de importante sunt zmeiele în Kabul. Curcubeie pe un cer de plumb, asta sunt.

Dacă nu ai citit-o încă, lasă articolul meu şi cumpăr-o. Acum. Toţi cei care au citit-o îţi vor confirma: e periculoasă. Odată ce ai început-o, nu o mai  vei lăsa din mână. Vei uita de tot şi vei intra în lumea unui Afganistan de acum mulţi ani, prosper. Vei afla mai multe despre căderea în infern, odată cu ocupaţia sovietică şi cu venirea la putere a talibanilor. Toate acestea în timp ce urmăreşti doi copii: unul care are totul, celălalt nimic. Primul va pleca în America cu tatăl său şi va trece prin toate etapele pe care le parcurge orice imigrant. Celălalt… dar vei vedea tu singur, nu am de gând să povestesc ce se întâmplă. Îţi spun doar că teme ca imigrarea, şocul cultural, trecutul idealizat, capitalismul sunt analizate cu fineţe şi eleganţă. Însă poate cea mai impresionantă este legătura aproape viscerală pe care personajul principal o are cu locurile natale, cu prietenul din copilărie, cu greşeala din trecut care îl urmăreşte chiar şi acolo, departe… Până într-o zi, când sună telefonul, iar vocea de la celălalt capăt al firului îi spune că a venit ziua să îşi răscumpere trecutul. Şi când, după mulţi ani, se va reîntoarce în Afganistanul copilăriei.

Acest prim roman al lui Hosseini nu este doar povestea unui om. Este povestea unui popor despre care nu ştim mare lucru. O vei afla, însoţind doi copii, cărora li se întâmplă inevitabilul: devin oameni mari. Vei râde şi vei plânge cu ei. Vei fi uimit de puterea dragostei, a iertării. Sună siropos însă nu este nici pe departe.  Citeşte «Vânătorii de zmeie». Îţi promit că vei rămâne oricum, numai indiferent nu. Pentru că şi tu ai fi putut fi un copil afgan.

Credit foto: Fotografia reprezintă afişul filmului omonim, pe care vi-l recomand.

Acum gândiţi-vă şi voi: ai în faţă un volum pe care a cărui copetră vezi „Şi am spus da”, cu subtitlu „o poveste de iubire” plus o fotografie cu flori şi verighete. Iar mai jos mai apare ceva: „continuare a bestsellerului Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte ”. Aoleu, toate şansele să fie un sirop tras de păr, peste măsură de dulce! îţi spui dezarmat de toată combinaţia asta.

Dar, dincolo de strategia de marketing, cartea de faţă este cu totul altceva!

Folosindu-se de un pretext comercial şi banal – teama de căsătorie după o primă încercare eşuată dar şi de o situaţie reală şi dură din viaţa americană – imposibilitatea de a fi alături de iubitul ei fără a se căsători, Elizabeth Gilbert reuşeşte să facă o trecere în revistă a fenomenului şi instituţiei căsătoriei trecând prin diverse timpuri, ţări, religii şi culturi. O poveste de iubire există dar nu este în niciun caz elementul principal al romanului. În schimb, prezentarea şi analiza amănunţită a detaliilor istorice sau a mentalităţilor în diverse epoci şi civilizaţii este bogată şi captivantă.

Acest roman poate fi interesant şi din perspectiva călătorului care încearcă nu doar să vadă locuri şi lucruri cu ochii ci să şi înţeleagă modul de gândi al anumitor comunităţi. Elisabeth Gilbert este un călător interesant pentru mine, genul de om curios şi sociabil, capabil să intre în conversaţii şi să creeze adevărate scenarii din câteva propoziţii rostite sau poate chiar nerostite de interlocutori.

De exemplu, pe la începutul cărţii Elisabeth încearcă să afle cum gândesc femeile hmong şi constată că ultima preocupare a acestora este să aibă aşteptări de la soţii lor sau să amestece dragostea cu necesitatea de a se căsători. Pentru ele „punctul emoţional din care începe o căsătorie nu este nici pe departe la fel de important ca punctul emoţional în care se sfârşeşte o căsnicie, după ani întregi de parteneriat” iar orice bărbat e cam la fel cu oricare altul. Femeia hmong se căsătoreşte fără aşteptări şi cu certitudinea că se află pe calea cea bună, mentalitate care nu are nici o  legătură cu femeia modernă occidentală, cea care citeşte Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte şi caută bărbatul ideal în lumea ideală.

Interesant este şi felul în care autoarea ne prezintă modificările suferite de instituţia căsătoriei, în cursul istoriei. Aflăm cum aceasta Nu a fost dintotdeauna sacră (nefiind nconsiderată aşa nici măcar de creştinismul timpuriu) şi nu a fost creată după tipare comune de la o civilizaţie la alta. A fost la fel de bine o uniune dintr-un bărbat şi o femeie ca şi o uniune dintr-un bărbat şi mai multe femei sau o femeie şi mai mulţi bărbaţi (asta nu ştiam, era posibil în India!), uniuni între rude, între copii, între clase şi caste, ba chiar uniuni dintre vii şi morţi (în China, aşa zisele căsătorii fantomă, ale femeilor de afaceri cu o persoană decedată, pentru a-şi păstra independenţa) şi aşa mai departe.

O nuntă tradiţională din Laos are foarte multe elemente comune cu una de la noi. Ceea ce este cu adevărat interesant este carneţelul în care se notează cu stricteţe cât a dat fiecare. Asta pentru că la nunta acelor persoane sumele se vor returna, cu dobândă. Un sistem bancar de împrumut care funcţionează fără greş şi se bazează pe onestitate şi legături puternice de familie. În altă carte am citit despre fondul colectiv pe care îl strânge o familie arabă pentru a putea ajuta pe unul din membrii săi, atunci când acesta are nevoie să îşi cumpere ceva, un alt tip de bancă ce poate da gata orice bancher priceput.

Autoarea analizează, sub influenţa propriilor temeri (uşor exagerate şi nu neapărat credibile!) divorţul, dragostea oarbă, viaţa unor cupluri, speranţa umană ca unu cu unu să facă tot unu, în contrast cu necesitatea ca, uneori, unu plus unu să facă doi.

Luată la modul cel mai brut, cartea este un fel de lungă lamentare vis a vis de greşelile trecute. Iar cheia pe care am găsit-o eu se află undeva pe la mijloc, atunci când Felipe spune: „Draga mea, hai să nu ne mai gândim atâta la greşelile din trecut. Hai să ne concentrăm pe greşelile viitoare.”

Este clar, decizia unei căsătorii nu trebuie să fie precedată de o lucrare de diplomă. În caz că aveţi totuşi nevoie de aşa ceva şi vreţi să despicaţi firul căsniciei în patru, înainte de a spune da, aveţi în acest volum lucrarea la care puteţi să apelaţi!

Închei cu o întrebare pe care însăşi Elizabeth Gilbert o consideră ca deosebit de eficientă în orice conversaţie. Aceasta este: voi cum v-aţi cunoscut partenerul de viaţă? Aţi vrea să ne povestiţi?

De aceeaşi autoare:

Mănâncă, roagă-te, iubeşte

Ultimul bărbat american

Le mulţumesc prietenilor noştri de la Book Express pentru ocazia de a citi această carte. Am hotărât că ea,  la fel ca autorul ei, nu poate fi decât nomadă, aşa că va merge mai departe la Ada Pavel care, consider eu, o va aprecia aşa cum merită. La prima vedere titlul ne duce cu gândul, inevitabil, la un Lawrence of Arabia, o viziune romanţată a acelor ţinuturi. Nimic mai greşit. Arabian Sands e mărturia unui european despre ţinuturile arabe înainte ca epoca petrolului să transforme Abu Dhabi în ceea ce este acum. Avem fiecare părerea noastră despre arabi, nu? În primele luni petrecute în Franţa am fost destul de surprinsă să văd ce imagine negativă au aici, spre deosebire de România, unde, şi e doar părerea mea, sunt simbolul prosperităţii. Cine sunt cei pe care îi numim arabi? De unde vin, încotro se îndreaptă, care le este trecutul, ce viitor le-am putea prezice? O precizare se impune însă, încă de la început : pentru Thesiger, arab înseamnă locuitor al Arabiei, mai precis beduin, şi nu vorbitor de limba arabă, sensul pe care îl dăm noi astăzi cuvântului.

Wilfred Thesiger, autorul cărţii, e un privilegiat care pare să deţină răspunsurile la toate aceste întrebări. Thesiger e ultimul explorator, aşa cum îi plăcea să se autoproclame. Explorator, pentru că a fost unul dintre puţinii europeni care au ajuns în deşertul numit Empty Quarter datorită condiţiilor climatice extreme, străbătându-l de la Mughsin la Liwa, în partea estică, şi de la Manwakh la Abu Dhabi, în partea vestică. Îşi mai merita însă Empty Quarter astăzi numele când ne gândim că, în ceea ce priveşte bogăţia în zăcămintele de petrol, se situează pe locul doi în lume? Arabian Sands rememorează nu doar această călătorie, ci alte şase de asemenea, făcute în decurs de cinci ani, în patru ţări diferite, cunoscute astăzi că Yemen, Oman, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite.

Întrebarea care mi-a venit mie în minte, citind cartea, este : de ce un fiu de diplomat englez a simţit chemarea deşertului? Ce l-a făcut să renunţe la confortul şi siguranţa din Anglia? De ce a ales să călătorească în deşert ca un beduin al acelor timpuri? Indiciul salvator: Thesiger, primul fiu al unui diplomat englez, e născut în Addis Abeba, în Etiopia, unde şi-a petrecut prima parte a copilăriei. Viziunea lui despre beduini e alta decât cea a străinului fascinat de exotism sau care întâmpină obstacolul limbii; deşi nu perfect, Thesiger le vorbeşte limba. Avem astfel o viziune din interior şi nu cea a occidentalului care va simţi nevoia să îşi afirme superioritatea în contact cu populaţia locală. Asemenea antropologului Claude Lévi-Strauss, Thesiger a fost printre primii care au contestat superitatea culturii occidentale asupra celor încă tradiţionale, ca să nu folosim şi mai peiorativul «primitive». În treacăt fie spus, un muzeu unde puteţi lua contact cu arta acestor popoare e Musée du Quai Branly, din Paris unde veţi găsi, printre altele, expoziţii consacrate culturii Dogon. “Les cultures ont la même force et la même dignité, parce qu’on trouve en chacune, aussi éloignée soit elle des autres, des éléments poétiques, musicaux, mythiques qui sont communs.”. În traducere aproximativă, asta ar suna cam aşa : culturile au aceeaşi forţă şi demnitate pentru că găsim în fiecare, oricât de îndepărtate ar fi unele de celelalte, elemente poetice, muzicale sau mitice comune.

După ce termini de citit Arabian Sands te întrebi ce te-a făcut oare să nu o laşi din mână? Nu e o carte de călătorie convenţională. Nu descrie monumente, zilele prin deşert sunt destul de repetitive, autorul, deşi un personaj excepţional, nu se dezvăluie cititorilor prea mult. Iar dacă ar fi să reget ceva, ar fi faptul că Thesiger, călătorind doar alături de bărbaţi din triburi izolate, ignoră complet femeia arabă. Şi mai e un detaliu pe care îl regret, care ţine de editor: scrisul prea mărunt! Aş fi preferat caractere mai confortabile pentru citit. Însă, lăsând toate acestea deoparte, acel element care ne reţine atenţia e măreţia unui popor al cărui mod de viaţă e condamnat să piară în lumina noului context politic şi economic şi căruia Thesiger îi datorează, aşa cum spune singur, anii cei mai frumoşi din viaţă. Iar noi, umili sedentari, nu putem decât să ne înclinăm în faţa nomazilor mândri şi liberi, descrişi cu acurateţe şi eleganţă în Arabian Sands. În faţa lor şi a lui Thesiger, care a călătorit mereu desculţ, ca ei,  pe jos sau cu cămila, mult după ce maşinile au devenit banale în deşert. Ca beduinii, a refuzat să se stabilească într-un loc şi să se bucure de avantaje materiale, preferând libertatea de a călători. Nu vă întreb câţi dintre voi aţi putea să o faceţi atâta timp cât eu nu o fac. Vă îndemn doar să călătoriţi, cât se poate. Nu ai cum să fii sărac atunci când călătoreşti. Te întorci inevitabil bogat acasă. Şi deşi nu îl cunosc, nu pot să nu mă duc cu gândul, după ce am citit această carte, la Alin Totorean, şi el un explorator al timpurilor moderne.

Notă  :

• Dacă sunteţi interesaţi de cultura acelor popoare care ţin în zilele astea prima pagină a ziarelor şi pe care le cunoaştem atât de puţin, cu siguranţă veţi aprecia Zmeiele din Kabul, scrisă de Khaled Hosseini. Descrie acea perioadă a Afganistanului de dinainte de talibani şi vă va ajuta să înţelegeţi mai bine situaţia actuală. Afganii sunt un alt popor pe care îl închistăm, de obicei, în clişee amare, fără să îl cunoaştem de fapt.
• Fotografiile nu imi aparţin, mi-au fost oferite cu generozitate de către un călător din LumeaMare.

Articole similare:

Rostul lumii

sau  alte cărţi de călătorie

]]> http://lumeamare.ro/2011/05/05/arabian-sands/feed/ 6