Acum să vă spun ce nu ştiam. Până să găsesc cartea despre care voi vorbi, nu ştiam cine este Bogdan Teodorescu. Ruşine mie, aşa de întâmplă când nu te uiţi la TV, scapi de toate relele dar ai şi mai puţine şanse să auzi bunele. Dacă mai sunt şi alţi ignoranţi ca mine pe aici, ţin să vă spun că Bogdan Teororescu a publicat peste 1500 de articole în presă, a realizat peste 750 de emisiuni de radio şi televiziune, este doctor în comunicare şi profesor, a avut diverse funcţii importante pe care nu le voi mai detalia, a publicat romane sau poezie şi a scris cartea despre care vă voi povesti eu acum. Am aflat cine este acest scriitor odată cu volumul 54+1/24. Adică 54+1 de locuri de vizitat din 12 ţări sau „poveşti dintr-o viaţă din care să fie păcat să mori.”

Voi inversa ordinea clasică a discursului. În comunicare şi publicitate se lasă la sfârşit acea „selling proposition” sau invitaţie la acţiune. Se face întâi omul curios, se prezintă punctele forte, se coace o poveste şi aşa mai departe. Nu, nu este cazul. Eu voi începe cu: „băgaţi mâna în portofel, luaţi 30 de lei şi cumparaţi imediat această carte!”

Acum că am zis-o, ar trebui să am bunul simţ să mă opresc aici, să mă întorc la treaba mea şi să vă las să o descoperiţi singuri. La revedere!

………………………………………..

(credeam că am bun simţ)

………………………………………..

Ei bine, nu pot să plec până nu vă mai spun câte ceva. Exact asta am păţit şi citind cartea, m-am trezit de multe ori hăituind-o fie pe mama, fie pe Alex, punându-i să asculte indiferent dacă aveau chef sau nu, să râdă âmpreună cu mine. Am savurat-o acasă sau în troleu, m-am trezit râzând singură atunci când nu aveam companie decât ochii miraţi ai altor pasageri.

Poveştile sale despre locurile în care a călătorit combină o documentare minuţioasă, uneori frustrantă (momentele acelea în care te simţi cam tâmpit şi lipsit de cultură generală), cu impresii personale pline de sensibilitate, o înţelegere deosebită a mediului şi a oamenilor cu care intră în contact cu percepţii senzoriale şi descrieri culinare ce te obligă să cauţi furibund ceva de mâncat prin casă, la ore complet nepotrivite. Şi peste toate acestea umorul este mereu prezent, adaugându-se fie în doze mai mici, aducând cu ironia, fie în supradoze, în urma cărora hohotul devine imposibil de stăpânit.

Deşi documentarea nu lipseşte, aşa cum am afirmat mai sus, ceea ce reuşeşte cel mai bine autorul este să redea senzaţiile pe care le-a trăit în locurile pe care le-a văzut. Aşa cum spune chiar el, „odată ieşit pe uşa hotelului ai intrat înr-o altă lume în care bunul cel mai de preţ sunt senzaţiile pe care începi să le trăieşti, să le aduni, pentru ca la un moment dat să ţi le poţi aminti cu bucurie, nostalgie, satisfacţie, pasiune, amuzament, înţelepciune”. El numeşte turistul „colecţionar de senzaţii, imagini şi trăiri” şi asta este exact ceea ce ne oferă lectura acestei cărţi. Fie că avem parte de senzaţiile culinare ale unei mese în care „colesterolul ţopăie vesel”, fie că participăm la scene aflate la limita între hilar şi penibil sau că ajungem să îl simpatizăm pe patronul microbist cherchelit dintr-un restaurant, fie că vizităm o rezervaţie pe ceaţă sau că ne întâlnim cu leii, fie că rămânem în tăcere gândindu-ne la nebunii Germaniei (unul care a făcut castele de poveste, altul care a făcut lagăre) sau medităm la unghiul cel mai potrivit pentru a privi o floare de cireş, imaginile „pictate” cu ajutorul cuvintelor sunt atât de clare, atât de expresive, încât închidem cartea având senzaţia că am fost şi noi acolo şi că astfel de senzaţii merită trăite înainte de a muri.

Acum chiar mă retrag şi vă las să va bucuraţi în linişte… dar dacă simţiţi nevoia să „vă râdeţi” cu cineva, ştiţi unde mă găsiţi!

Alte cărţi pe care le recomand:

Rostul lumii

Veneţia e un peşte

Camino, 800 de kilometri pe jos

]]> http://lumeamare.ro/2010/04/30/o-viata-din-care-e-pacat-sa-mori/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2010/02/12/venetia-e-un-peste/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=venetia-e-un-peste http://lumeamare.ro/2010/02/12/venetia-e-un-peste/#comments Fri, 12 Feb 2010 06:00:39 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=4783 Să nu îmi spună mie cineva că o carte cu un astfel de titlu nu îţi ridică o sprânceană în sus şi o mână spre raft. Poate doar dacă eşti lipsit de simţul umorului şi de curiozitatea călătorului. La mine a funcţionat perfect: mi-a ridicat sprânceana (ba dacă mă gandesc mai bine sprâncenele), mi-a ridicat mâna şi mi-a săltat şi ultimii 20 de lei pe care îi mai aveam în portofel. Şi nu am regretat nici o clipă decizia spontană de a o cumpăra.

Avem în faţă o carte mică, lucioasă şi alunecoasă… ca un peşte, cu 100 de pagini încântătoare pe care le poţi savura într-o seară. Hai două. Uneori când îmi cumpăr o carte nouă îmi place să îmi afund faţa în ea şi să simt mirosul de hârtie proaspăt tipărită. Cartea asta, mică fiind, cu coperţi flexibile şi pagini moi, e ideală pentru acest ritual. Şi pe bune, nu miroase a peşte!

Autorul, Tiziano Scarpa, romancier, dramaturg şi poet, s-a născut în Veneţia şi a profitat de cunoaşterea atât de intima a acestui oraş pentru a crea o cu totul altă imagine, un tablou original şi diferit de ceea ce ştim. Dacă aveai senzaţia că nu se mai poate spune nimic nou despre un oraş atât de obosit de îndelungatul asediu turistic, ei bine află nu ştii nimic despre oraşul care pluteşte pe deasupra unui „incredibil codru răsturnat”. Pregăteşte-te să asimilezi Veneţia cu Picioarele, cu Gambele, cu Inima, cu Mâinile, cu Faţa, cu Urechile, cu Gura şi cu Nasul, cu Ochii, cu Cărţile şi prin câteva scrieri renumite veneţiene. Toate părţile de mai sus sunt capitolele acestui volum şi fiecare în parte este încărcată de poezie, de detalii inedite, de dragoste. Fără să fiu prea pricepută, cred totuşi că aceste rânduri ar fi putut fi, pe alocuri, mai bine traduse. Nu dau nici un verdict, este doar o presupunere. Trecând de asta, dacă mintea ta spunea că nu se va îndrăgosti de Veneţia – pentru ca toată lumea o iubeşte şi de aceea nu mai poate să aparţină nimănui, ai să simţi cum încet-încet inima ta nu te mai ascultă şi bate mai repede, cu nerăbdare, aducându-ţi la sfârşit dorinţa arzătoare de a o revedea sau întâlni pentru prima dată, după caz.

„Închipuie-ţi că eşti o globulă roşie alergând prin vene: ia-te după bătaia inimii, lasă-te pompat de această inimă nevăzută. Sau eşti un dumicat de mâncare transportat în intestin: esofagul unei străzi foarte strâmte te comprimă între pereţi de cărămidă gata-gata să te strivească, te-mpinge afară, te face să ţâşneşti printr-o valvă a unui pod ce se iţeşte dincolo de apă, depunându-te într-un stomac încăpător, într-o piaţă unde nu mai poţi să-ţi continui mersul fără să stai locului oleacă, silit fiind să te opreşti, deoarece faţada unei biserici te reţine să te uiţi la ea, te transformă în adâncime din punct de vedere chimic, te digeră”

În final pot să spun cu inima pe mână – pardon, am vrut să spun cu mâna pe inimă, dar aşa se întâmplă când citeşti o astfel de carte – că atunci când voi fi „mare” şi voi scrie ghiduri de călătorii, sper ca acestea să ofere măcar jumătate din ineditul pe care îl oferă „Veneţia e un peşte”. Spor la citit!

Ţi-ar plăcea să citeşti şi acest articol: Veneţia, do not’s! sau această carte: Rostul lumii

Camino nu este o simplă carte de călătorii ci un jurnal autobiografic şi introspectiv, o experienţă personală relatată minuţios şi cu sensibilitate din momentul plecării (Roncevalles, Franţa) până la Santiago de Compostella în a cărui catedrală se află mormântul sfântului Iacov. Motivaţia alegerii acestui pelerinaj? “Venisem singură, tocmai ca să mă întâlnesc pe mine şi limitele mele, să văd ce pot şi mai ales ce vreau”. Prins în activităţile obişnuite eul nostru  se întreabă de unde vin cauzele nemulţumirilor care ne afectează, se ascunde, uneori se alterează, alteori se sufocă sub povara incertitudinilor. Veronica Drăgoi a evadat din rutină pe timp limitat şi, prin acest pelerinaj, s-a alăturat marii familii a celor care se redescoperă căutând soluţii pentru restul vieţii.

O pregătire minuţioasă şi bine gândită (Camino nu este o excursie de plăcere ci presupune un efort constant, îndelungat) nu a exclus neliniştea, teama şi emoţiile în faţa necunoscutului pentru că trecerea bruscă de la o viaţă sedentară, deloc sportivă, la un marş pe un traseu când neted, când accidentat, prin sate, câmpii, păduri, oraşe de care nu ai auzit măcar, poate fi plină de surprize. Secvenţial trebuie învinse căldura infernală şi lipsa umbrei binefăcătoare, a apei, a mâncării, singurătatea în zone nelocuite, lipsa refugiilor la vreme de seară sau în ceasuri de oboseală cronică, durerile provocate de mersul îndelungat, disperarea în faţă perspectivei de fi obligată să abandoneze din motive fizice, furia de a nu putea controla ceea ce se întâmplă, epuizarea, capcanele rătăcirii direcţiei, frigul, ploaia, posibilitatea de a se întâlni cu şerpi şi câini, despărţirile. Câte o cruce aminteşte că unii au murit în această încercare. Alţii se întreabă dacă vor ajunge vii la destinaţie.

Iniţial, pelerinul porneşte la drum cu ideea că va fi singur cu gândurile sale. Curând descoperă o mulţime prietenoasă, venind din Anglia, Germania, Olanda, Africa de sud, Franţa, Ungaria, Norvegia, Spania, România, Japonia, etc. Oamenii se salută, se prezintă, comunică în toate limbile şi cu mâinile sau mimica, se simt solidari, se asociază. Se nasc prietenii spontane sincere şi puternice numai că, fiecare având ritmul său de mers şi un timp limită în care trebuie să se încadreze, despărţirile sunt inevitabile şi foarte triste. Una este să-ţi recâştigi libertatea de care ai nevoie ca să cugeţi şi să te reîntâlneşti cu tovarăşul de drum în satul sau refugiul următor, alta e să ştii că nu vei mai revedea niciodată o persoană pe care ai îndrăgit-o brusc şi ai impresia că o cunoşti de o viaţă. Cartea acordă un spaţiu larg relaţiilor interumane; scurte biografii se împletesc cu vise de viitor, neliniştile se atenuează în favoarea creşterii încrederii în cel de aproape, fie şi pe termen scurt, a sentimentului că oricât ar fi de diferiţi oameni necunoscuţi se pot înţelege şi ajuta.

Fiecare a ales pentru altceva să parcurgă acest “camino” dar un fapt este cert – din pelerinajul fizic se naşte cel spiritual odată cu descoperirea unor resurse interioare şi fizice de nebănuit. Autoarea plecase forfotind de nelinişti şi întrebări; grijile noi, concrete, discuţiile cu partenerii de drum, contemplarea naturii o determină să se se dezbrace de multe prejudecăţi, angoase şi tabu-uri, se fortifică, îşi depăşeşte limitele fizice şi îşi propune noi recorduri personale, învaţă să savureze momentul, descoperă valoarea umbrei, ca şi gustul  nemaipomenit al unor lucruri simple, îşi calculează şi dozează eforturile, devine mândră de ea şi de curajul ei; uneori, chiar când se află în vârful muntelui de dureri fizice bucuria de a fi acolo unde şi-a dorit triumfă până la manifestări ludice – cântă şi dansează, îşi regăseşte inocenţa, pacea şi mulţumirea împreună cu “dorul unei lumi fericite şi simple”.

Urmărind evoluţia compatrioatei noastre facem cunoştinţă şi cu o latură mai puţin cunoscută a Spaniei – lumea modestă a satelor sărace în care se munceşte în grădini iar ciobanii îşi plimbă turmele de oi pe la poalele munţilor. Aflăm, deasemenea ce face această ţară pentru pelerini; ei pot dormi în biserici, în refugii particulare sau municipale dotate cu confort standard şi câteodată cu internet, în hoteluri, găsesc cişmele , mese şi scaune de popas pe malurile câte unui râu, nenumărate restaurante, automate pentru băuturi răcoritoare şi cafea, baruri, mâncare sau băutură gratuite uneori, oferite de nenumăraţii voluntari care lucrează pentru a-i ajuta. Frumuseţea peisajului, munţii, lanurile, copacii bătrâni, florile, cântecul păsărelelor liniştea din satele ce par pustii, calmează şi echilibrează şi cele mai neliniştite suflete inundându-le cu bucurie.

Spiritul fin de observaţie al Veronicăi Drăgoi aplicat locurilor şi oamenilor a condus la schiţarea de succinte portrete bine conturate şi la descrieri ce dovedesc sensibilitate. Abundenţa detaliilor privind ritualurile simple ale existenţei (spălat, mâncat, dormit) în alt context ar fi fost plictisitoare; pe CAMINO însă, “unde  fiecare pas contează”, locurile oamenii şi vremea se schimbă permanent, ele constituie informaţii utile pentru cei ce ar avea intenţia să facă acest pelerinaj şi ne conving că o asemenea încercare este dificilă dar nu imposibilă. Dialogurile sprintene, umorul, limbajul abrupt, amuzant pe alocuri al unui prieten cu care se începe şi se termină drumul, înviorează povestirea.

Pe CAMINO DE SANTIAGO unii îşi petrec vacanţa, alţii mor, unii se chinuie pentru a reuşi dar toţi cei care ajung până la capăt, cunosc o mare mulţumire şi trăiesc o emoţie extraordinară.

Ce ne învaţă autoarea prin această experienţă mărturisită? Să privim în jur şi să savurăm momentul, dacă avem sănătate şi iubire avem parte şi de bucurie, să nu disperăm în cele mai grele încercări, cineva ne va conduce paşii acolo unde trebuie, să nu ne blocăm în stereotipii, să terminăm neapărat un drum înainte de a începe altul, să ştim să renunţăm când este cazul. Veronica Drăgoi şi-a realizat un vis (pelerinajul) ,a căpătat credinţa că “orice vis începe să fie posibil” (să scrie o carte), şi că a găsit în ea însăşi resursele necesare pentru existenţa de după CAMINO.

Putem să ne inspirăm, nu?

Citeşte şi despre alte cărţi sau ghiduri aici

Cartea în sine este surprinzătoare atât prin subiectul ei cât şi prin felul în care este scrisă. Avem un traseu dificil, parcurs în condiţii extreme, cu provocări şi pericole greu de imaginat; o călătorie de un an jumătate care devine, în anumite perioade, mod de viaţă. Avem doi artişti (unul fotograf şi scriitor, al doilea pictor) care reuşesc minunea de a se înţelege şi ajuta pe tot acest parcurs – se ştie că o călătorie, chiar şi scurtă, este o probă riscantă pentru orice prietenie. Şi dincolo de acţiune şi întâlnirea cu oameni şi civilizaţii atât de diferite faţă de ceea ce cunoaştem, găsim un text atât de rafinat şi de elaborat încât avem uneori senzaţia că ne aflăm în faţa unei antologii de citate celebre şi nu putem citi prea multe pagini deodată.

„Rostul lumii” este o poveste dedicată călătorilor şi cred că aceştia o vor gusta cel mai bine. Este un loc în care pasiunea de a cunoaşte lumea mare depăşeşte frica sau nevoia de confort. Pentru cei care nu au încercat sau nu au visat niciodată la o astfel de încercare, traseul şi dificultăţile la care se supun cei doi prieteni pot părea absurde, lipsite de sens.

Dar „o călătorie nu are nevoie de motive. Şi dovedeşte, în scurt timp, că-şi este sieşi suficientă. Crezi că vei face o călătorie, însă curând pricepi că ea, călătoria, e cea care te face – sau desface”.

Drumul lor pleacă din Serbia Muntenegru şi trece prin Macedonia, Grecia, Turcia, Iran, Afganistan şi Pakistan. Mijlocul de transport, până aproape de final, este un Fiat, cu limitările şi problemele inerente perioadei de început a industriei auto dar şi de condiţiile aspre de drum. Pe parcurs cei doi trebuie să îşi asigure existenţa, nu vă imaginaţi că au plecat cu resurse pentru a călători la „all inclusive”.

Felul în care parcurg ei acest traseu dovedeşte că într-o călătorie nu înveţi doar istorie, cultură sau detalii despre nişte locuri minunate. O călătorie nu înseamnă doar trecerea pasivă prin culturi diferite ci implicarea în viaţa oamenilor, în modul lor de a gândi, în relaţiile dintre ei sau în dominaţia şi politica lor (apropo, mai găsiţi aici un citat, despre politica din Iranul anilor 50, atât de departe şi atât de aproape totdată de zilele noastre: Cel mai tare discurs electoral)

Sensul sau rostul acestei capodopere se reflectă în bucuria pe care călătorul-cititor o recunoaşte şi o asimilează, prin felul în care folosindu-te, servindu-te de lume (usage), ajungi să gândeşti altfel, să trăieşti altfel. Iar cei fericiţi ajung la concluzia acestei cărţi:

„În ziua aceea, am crezut că deţin ceva, un adevăr care-mi va schimba viaţa. Însă nimic de această natură nu e dobândit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apă şi pentru o vreme ne împrumută aparenţa ei. Apoi se retrage şi ne lasă în faţa vidului pe care-l purtăm în noi, în faţa acestui soi de incapacitate capitală a sufletului pe care trebuie să învăţăm să o suportăm, s-o înfruntăm, şi care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.”

De ce îmi place?

- Are un format prietenos: mic, îngust, uşor! Pentru cineva care călătoreşte, este ideal să aibă la îndemână informaţia într-un format uşor de folosit şi transportat.

- Are trasee! Atât pentru oraş cât şi pentru împrejurimi. Nu multe ghiduri îţi oferă aşa ceva. Un traseu clar, pe o anumită zonă, cu harta aferentă, punctat cu imagini şi informaţii minime dar necesare despre ceea ce vei vedea pe drum.

- separat de trasee, există şi topuri ale celor mai interesante obiective sau informaţii, de exemplu: Top 3 lacuri, Top 3 Figuri istorice, Top 3 muzicieni, Top 3 palate, Top 3 gradini şi parcuri şamd…

- nu lipsesc informaţii utile, legate de cazare, mâncare, transport, vreme, adrese sau urgenţe

Folosesc deja acest ghid şi sunt multumita!

Cat costa? 36,5 lei.

Ce coincidenta, tocmai cand acest subiect ma preocupa, tocmai cand ma intrebam de ce se insista atat de mult pe Micul Paris si daca mai conteaza ce a fost vechiul Bucuresti (vezi aici, poate iti dai si tu o parere)… gasesc acest album! Regasesc in el gandurile si partial chiar si cuvintele mele – nu le-a copiat nimeni, sunt mult mai frumos spuse si sunt ganduri care preocupa multe minti – am aflat si acest lucru de cand sunt strain in orasul meu!

“Opreste-te putin. Priveste in urma ta. Mai cu luare aminte. Nu este vorba de uitat ceva, ci este mai degraba vorba despre lucruri care-ti scapa. Se risipesc odata cu trecerea anilor. Se schimba incetul cu incetul odata cu noi si dispar in liniste deplina si pe neasteptate, asa cum s-au dus apropiatii nostri peste care au trecut mai multi ani.

Trecem grabiti, iubitori de cariera, de zbucium sufletesc, preocupati de alegerile facute in viata asta de neinteles, sfartecati in durerile neputintei de a schimba ceva cu asteptarile noastre trase la indigo, insa aproape niciodata nu ne dam seama de ceea ce pierdem in aceasta trecere precipitata, in aceasta alergare cotidiana. Ignoram o mana care ni se intinde, o privire care ne asteapta urmarindu-ne mersul grabit cu o intrebare uriasa pe buze si lasata fara raspuns. Este orasul de langa noi. Si el se lupta cu viata, si el are asteptari, si el moare treptat si se modifica precum chipul nostru doborat pe nesimtire de ridurile varstelor care fug.” spune atat de frumos Adrian Majuru in deschiderea acestui album.

Nu trebuie sa il rasfoiti in graba, ar fi o mare greseala. Cititi textele, priviti cu atentie multitudinea de poze, cautati detaliile si ramaneti si voi muti de uimire in fata a ceea ce a fost acest oras si … nu mai este. Nu ma ajuta sa imi schimb parerea, cred in continuare ca nu mai e nimic de facut si ca e prea tarziu pentru a reinvia Micul Paris. Insa, dincolo de o mare tristete si rusine pentru ceea ce am devenit, vad cu mandrie ca am fost candva in Europa!

Trebuie sa spunem “jos palaria” si sa ii multumim lui Radu Oltean pentru aceasta minunata colectie de imagini si detalii, pentru intregul efort depus!

Completez articolul cu un link la care puteti gasi detalii mai multe despre lansare si carte: cititi pe rezistenta urbana!

Sub acest nume veti gasi ghiduri de autor, scrise de oameni talentati si culti, oameni care “calatoresc si scriu sau scriu si calatoresc”.

Inainte sa plec in Croatia am avut inspiratia de a cumpara ghidul dedicat acestei tari si pot spune ca l-am tinut pe noptiera si am iubit tara aceasta inainte sa o vad. Am reusit sa inteleg si sa cunosc in alt fel istoria, arta, cultura si viata Croatiei. Am gasit in paginile ei detalii pe care nu le gasesti in nici un alt ghid, de la cum sa cumperi o insula pana la unde traiau piratii, de la trufe si alte placeri culinare pana la intalniri si interviuri cu artisti locali sau personalitati din jurnalism, literatura, muzica sau sport, de la dansuri cavaleresti pana la jazz.

Si sa nu va imaginati ca toate celelalte informatii utile dintr-un ghid au fost uitate (descrieri detaliate ale zonelor si oraselor, hoteluri, camping-uri, restaurante, adrese utile si harti foarte bune samd). Asa cum nu trebuie sa va imaginati ca veti lua aceasta carte ca sa va uitati pe poze. Citez de pe coperta unui astfel de ghid: “grafica este exact ceea ce trebuie ca textul sa ramana predominant”.

Un singur lucru ma nemultumeste: se pare ca in aceeasi colectie au aparut deja Roma, Barcelona, Croatia, Londra, Praga si Paris iar eu nu le am pe toate! Mai mult de atat, se gaseste destul de greu in librarii.

Imi doresc ca numele meu sa se asocieze candva cu un astfel de ghid! Pana una alta mi-am luat deja Londra si presimt ca, dupa ce il voi termina, nu voi fi in stare sa stau prea mult departe de acest oras.