Printre minunăţiile gastronomice ale Belgiei, alături de waterzoi, goffre, bere blonda, bere neagră, salata liegeoise, ciocolată,  midiile sunt un deliciu pe care nu trebuie să-l ratezi. Considerată una dintre preparatele naţionale, mâncarea de scoici este de o simplitate dezarmantă, plină de arome savuroase, deseori servită alături de cartofii prăjiţi şi o maioneză de casă (Moules frites, Mussels with fries).

Mie imi plac mai simple, mai au naturelle.

Mulţi se sperie când aud de fructe de mare, mai ales atunci când rezultatul final ar trebui să încununeze o experienţă culinară personală. Cum am spus, cel puţin în cazul scoicilor, prepararea este simplă, ceea ce te face să baţi în retragere fiind doar pregătirea lor. Asta evident dacă le cumperi la plasă cu tot cu bărbi şi nisip. Dacă le  iei în  pungă pasteurizate şi vidate e mai simplu. Curăţă-le de resturile de alge şi urme de nisip, aruncă fără remuşcare orice scoică deschisă (semn că nu mai respiră şi nu mai este bună de mâncat) şi pune-le deoparte.

Sunt multe variante de sosuri, imaginaţia trebuie lăsată liberă şi dacă îţi lipseşte  ceva din bucătărie nu te descuraja, găseşti ceva să pui în loc. Singura problemă e atunci când n-ai scoici …

Am folosit praz, ceapă, usturoi, morcovi baby, porumb dulce şi o lingură de orez basmati. Taie prazul rondele, usturoiul feliuţe şi aruncă-le într-o oala înaltă cu o cană de apă. Focul iute să înmoaie prazul şi să încingă usturoiul şi să umfle orezul. Morocovii ajung şi ei direct în oala încinsă urmaţi îndeaproape de boabele de porumb. După 15 minute se iau scoicile şi se lasă să alunece în zeama clocotindă. Se pune un capac şi agită oala preţ de 3-4 minute cât să le opărească şi să se deschidă de plăcere. Pe cele închise şi supărate le arunc, nu au ce căuta la masă. Mi-am dat seama că nu am vin, ups… am auncat o linguriţă de zeamă de lămâie înăuntru.

Am scos scoicile şi le-am pus deoparte, pescuindu-le cât de bine şi repede am putut, împreună cu morcovii. Între timp am încins 2 linguri de ulei şi am călit ceapa preţ de câteva minute. . Am stins cu zeama în care au stat scoicile (cu tot cu bucăţile de praz) şi le-am lăsat să mai fiarbă timp de 5 minute. Am scos blenderul şi am pasat totul până a devenit un sos omogen. Am adaugat  o cană de smântână, am învârtit blenderul înăuntru încă 30 de secunde şi gata.

Cantităţile sunt subiective, depinde de cât de foame şi câţi prieteni ai pe lângă tine . Partea bună e că nu ai nevoie de lingură. Foloseşte cochilia pe post de lingură, trecând-o în drumul său spre gură prin sos. 

Poftă bună!

PS. nu ştiu de ce, dar la un google search,  puţine reţete mi-au fost pe gustul meu, ca cea de la prânzuldincaserola.ro.

Am avut mari dificultăţi în a alege ceva specific Marocului. Evident că primul imbold a fost cuş-cuş, dar evident logistica şi locul nu ar fi reuşit să se împletească cum trebuie.

Aşa că am ales ceva simplu, plin de arome orientale: Zaalouk, Taktouka alături de o delicioasă pâine marocană cu măsline.

Să începem cu începutul: pâinea marocană cu măsline.

Nu a fost prima dată când am făcut pâine, dar de data aceasta am încercat să uit obiceiurile deja bine înfipte între neuroni şi am urmărit fidel reţeta marocană.

Întăi am”‘activat” drojdia (evident că pe pacheţelul de drojdie scria NU DIZOLVAŢI, REUŞITĂ SIGURĂ), adică am făcut exact pe dos: amestecăm o lingură de drojdie cu o linguriţă de zahăr şi un pic de apă călduţă. Agităm uşor şi lăsăm 5 minute, când vom avea nişte mici vulcani noroioşi (evident exagerez) în bucătărie. Peste drojdia “activată” se adaugă 1 cană şi jumătate de apă călduţă, 3 linguri de ulei de măsline, 2 linguri de cimbru şi o linguriţă de sare. Amestecăm uşor şi începem să adăugăm, amestecând continuu, 3 cani de făină (o să fie un pic mai mult sau mai puţin în funcţie de făina pe care o folosiţi).  Nu vă speriaţi, chestia lipicioasă obţinută va fi la un moment dat pâine. Se adaugă 200 g măsline negre (fără sâmburi) tăiate în bucăţi mari, se amestecă uşor şi se lasă în vasul acoperit, la loc călduţ o jumătate de oră. După jumătatea de oră, volumul trebuie să se fi dublat. Se răstoarnă pe masa presărată înainte cu făină şi se frământă timp de 10 minute, adăugând făină la nevoie.

Evident că puteam folosi mijloace mecanizate (vezi maşina de pâine), dar vrem să se mai vadă şi să se simtă măslinele. Obţinem un aluat maleabil pe care-l impărţim după cât de mare vrem să fie pâinea. Putem face baghete, chifle şi ce ne mai trece prin cap. Întindem aluatul cu sucitorul şi apoi îl rulăm în forma dorită. Cu un cuţit ascuţit facem nişte mici crestături. Punem în tavă, acoperim şi lăsăm la crescut încă o jumătate de oră.

Între timp încălzim cuptorul la 200°C, după care introducem pâinea în cuptor şi o lăsăm 30 de minute sau până e gata.

Dacă aş fi povestit-o în timp real acum mă duceam la culcare. Ceea ce evident voi face după ce scriu postul, deci să continuăm.

Zaalouk, sau mai pe româneşte zacuscă marocană. Începem cu o  vânătă mare pe care o facem zebră, după care o tăiem cubuleţe. Punem cubuleţele la fiert în apă cu sare pentru o jumătate de oră, după care le scoatem  într-o sită şi îndepărtăm pe cât posibil cât mai multă apă, prin presare cu o lingură.

Într-o tigaie adăugăm 2 linguri ulei de măsline, 3 roşii mari fără pieliţă şi tăiate cubuleţe, aruncăm peste ele vinetele fierte şi le asezonăm cu un mănunchi de miresme: 1 lingură de usturoi mărunţit, 1 linguriţă de cumin, 1 linguriţă de boia de ardei dulce, 1 jumătate de lingurăţă de sare, piper după gust. Ca să fim în ton cu natura aruncăm un sfert de cană de pătrunjel verde şi un sfert de cană de coriandru verde.  Amestecăm şi lăsăm pe foc mediu 25-30 minute. Între timp nu ne vom odihni ci vom zdrobi cu o lingură de lemn amestecul din tigaie. Cu 5 minute înainte de a opri focul adăugăm o linguriţă de oţet. Amestecăm şi gata. Se poate mânca rece sau caldă funcţie de anotimp (sau orele zilei :=)).

Şi în final Taktouka sau mai pe româneşte …. nu ştiu… salată marocană cu roşii şi ardei.

Este o salată de legume – cubuleţe. Tăiem o ceapă mare, un ardei verde mare (pentru că reţeta mea a fost multiplicată – am folosit pe lângă cel verde, ardei galben şi roşu), 3 roşii fără pieliţă în cubuleţe. Într-o tigaie punem 2 linguri de ulei şi asezonăm cu câte 1 linguriţă piper, sare, boia de ardei dulce, usturoi tocat, usturoi tocat (nu e greşeală sunt 2 linguriţe).  Călim timp de 5 minute, după care adăugăm roşiile şi lăsăm pe foc mediu 10 minute. Adăugăm ardeiul, amestecăm şi mai lăsăm 20 minute. Gata.

Ceea ce a rezultat în final au apreciat participanţii la Povestiri din LumeaMare ediţia a 5-a.

Nu pot să nu mă bucur şi de aprecierea unui bun prieten, cu “vechime” în ale bucătăritului Adi Hădean:

“Și mai cred că Alex are simţ în bucătărie, am mâncat nişte mâncăruri africane făcute de el, absolut delicioase.”

Mulţumesc tuturor pentru încredere!

Poftă bună!

Şi cum ştiţi că avem printre noi pasionaţi de arta culinară, am trimis “spioni” la faţa locului. Alex şi-a pus deja şorţul alături de Adi Hădean şi speră să poată da o mână de ajutor. Eu sunt încă acasă, ocupată cu ceva vrăji împotriva ploii. Dar indiferent dacă va ploua sau nu tot o voi lua pe Lumea Mică şi ne vom face şi noi apariţia.

Cu cine mă mai întâlnesc astăzi acolo? Dacă doriţi mai multe detalii, le găsiţi aici: pe 23 mai cu grillul în faţă la Verde Cafe.

Vom reveni cu poze şi impresii.

Foto: Adi Hădean

]]> http://lumeamare.ro/2010/05/23/astazi-ne-revedem-cu-adi-hadean/feed/ 0 http://lumeamare.ro/2010/05/09/supa-de-ceapa/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=supa-de-ceapa http://lumeamare.ro/2010/05/09/supa-de-ceapa/#comments Sun, 09 May 2010 10:14:06 +0000 Alex http://lumeamare.ro/?p=7953 Ieri a fost frumos afară, un soare călduţ işi trimitea razele jucăuşe prin geamul de la bucătărie. Mă uit şi văd că pâinea era doar o amintire, aşa că în loc să mă îmbrac-sus-în maşină-magazin-pâine-coadă-sus-în maşină-acasă, m-am hotărât să înghesui nişte făină, lapte, apă, sare, drojdie, busuioc, usturoi în maşina de pâine (doar pentru frământat), să las aluatul la crescut şi să-l arunc în cuptor la 200°C pentru 15 minute, doar aşa să se rumenească.

Deci avem o pâine de casă, mai bine zis nişte chifle delicioase.

Ce să meargă cu cea de mai sus? Păi să zicem că am exagerat la un moment dat cu cantitatea de ceapă cumpărată.

Aşa că am zis: de ce nu o supă de ceapă?

La apel: ceapă roşie, ceapă albă şi usturoi.

Dezbrăcarea ……

Am încins o lingură de unt împreună cu 2 gâturi de ulei de măsline, în care am pus ceapa tăiată rondele şi usturoiul zdrobit.

Le-am pudrat cu sare şi piper şi am avut grijă să-şi povestească una alteia toate păţaniile timp de aproape o oră la foc mic, mic.

Zaharul din ceapă se caramelizează uşor şi va sta la baza aromei acestei “simple supe ţărăneşti”.

De ce ţărăneşti? Pentru că ceapa a fost din totdeauna o legumă ieftină şi uşor de crescut, la îndemâna oamenilor simpli. Se pare că supa de ceapă o regăsim încă de la vechii greci sau romani, sau în cărţile de bucate  ale Americii coloniale sau ale englezilor.

Dar aşa cum în limbajul nostru de zi cu zi, xerox a devenit din nume de echipament o activitate de copiere, în bucătărie s-au asociat diferite tipuri de mâncăruri cu locul de provenienţă. E deajuns să zici minestrone şi te gândeşti la Italia, sau Won ton şi te duci în China, sau gazpacho şi alergi în Spania. La fel cu supa de ceapă şi ai ajuns în Franţa.

Fără să greşesc prea tare (cel puţin aşa cred) cuvântul supă are la bază verbul latin suppare transformat în substantivul suppa  ajuns în sfârşit în limba franceză veche ca soupe.  Aşa că după mica incursiune lingvistică, sperând că nu ni s-a ars nimic, ne întoarcem în timpurile noastre.

Peste ceapa devenită acum mătăsoasă şi un pic caramelizată turnăm o zamă de pui, aducem la fierbere şi mai lăsăm pentru poveşti să fiarbă încet vreo 15 minute.

Potrivim de sare şi piper şi ne pregătim de final. Tăiem felii din pâinea proaspăt făcută, o bronzăm un pic în cuptor sau în prăjitorul de păine, radem caşcaval, mozzarela sau ce reuşim să găsim prin frigider (la origine ar fi trebuit să fie specialitatea Gruyère, eu am găsit nişte mozzarela, asta e!). Mai aruncăm totul în cuptor să se topească brânza. 

Ar fi trebuit acum să spun că se pune supa într-un bol peste care se adaugă felia de pâine şi se bagă cu totul în cuptor înca 10 minute, dar n-am făcut aşa pentru că lumeamică aştepta şi vrând-nevrând în situaţii cu copii, mai adaptezi câte ceva.  Aşa că …….. la final.

Poftă bună.

Pe scurt – o incursiune culinară de excepţie. Dintre toate oraşele pe care le-am vizitat, Istanbul pur şi simplu miroase incredibil de bine. Nu cred să fi trecut pe vreo stradă sau străduţă fără cel puţin un local cu un nene mustăcios la intrare care să te îmbie la un kebab.

De pui, de oaie, cu lipie, în chiflă, cu sosuri sau fără, fel şi fel de mirodenii se adună într-o atmosferă pe care fie că eşti sau nu gurmand, o respiri cu plăcere. Nu este un oraş în care poţi spune că mănânci scump – nici pe departe. Prin religia islamică, deci încă de la bază, nici un seamăn nu trebuie să ‘faca foamea’ cum ar spune românii. Cei mai slabi de buzunar pot oricând să se înfigă într-un covrig cu susan imens pentru 0.25 EUR. Mai adaugi nişte scoici cu zeamă de lămâie sau peşte proaspăt prăjit şi te saturi.

Pentru a mai spăla din păcatul petrecerii sfintelor sărbători de Paşte într-o ţară “păgână”, am ales să “luăm lumina” participând la slujba mitropoliei greceşti din istoricul cartier Fanar. Toate bune şi frumoase până când s-a umplut toată curtea de un cocktail greco-italian aproape de vârsta a treia, îmbrăcaţi la 4 ace. Umplut adică umăr-la-umăr, Metrou Unirii la 08:45AM style. La sfârşit a rezultat un ocean de oameni cu o flacără în mână dând buzna printr-o poartă minusculă; efectiv ne-am călcat în picioare la ieşire, iar în gândul meu se năştea întrebarea “cu ce e mai presus creştinismul?”. În fine, am reuşit să-mi răspund – I don’t remember Mohamed rising from the dead, ha! beat that!

Plimbându-mă prin oraş e inevitabilă observarea unor branduri internaţionale cum ar fi Mc Donalds sau Starbucks. Imaginaţi-vă un restaurant Starbucks între 3-4 cafenele-restaurant tipic turceşti care miros ameţitor de bine şi arată divin. 5-6 americani răzleţi, recunoscându-şi brandul, stau la o masă. Idem, la Mc Donalds. Ce trist! Ce trist arată victimele globalizării care deşi sunt într-un loc pe care nu-l vor mai vizita prea curând, preferă aceleaşi buci de vacă în locul unui kebab de la mama lui sau un latte în locul unei cafele turceşti.

Nu-mi amintesc să fi văzut un turc gras sau out of shape. E ciudat pentru că nici în Maroc nu prea-mi vine vreunul în minte. O fi mâncarea? Probabil că şi plecăciunile de 5 ori pe zi au ceva de-a face cu asta.

În fine, rahat şi baclava la greu. La fel şi haine. Şi trollere. Şi nasturi. Şi cercei, brăţări. Şi narghilea. Şi orice altceva ever invented. Dacă nu e la Istanbul, probabil nu există. Şi pe bună dreptate, abia acum înţeleg ce înseamnă de fapt “marfa de la turci”. Ăştia vând orice, oriunde, oricând. Oricum, noroc cu Hagi-Raducioiu-Popescu. Hagi-gol = good price for you!

Impresii scrise de: Tudor Totoescu

]]> http://lumeamare.ro/2010/04/23/cocktail-de-istanbul/feed/ 9 http://lumeamare.ro/2010/04/16/eu-cand-vreau-sa-mananc-mananc/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=eu-cand-vreau-sa-mananc-mananc http://lumeamare.ro/2010/04/16/eu-cand-vreau-sa-mananc-mananc/#comments Fri, 16 Apr 2010 06:07:14 +0000 Yoshi Kumine http://lumeamare.ro/?p=7291 Cum majoritatea timpului nostru ca adulţi ne-o petrecem făcând lucruri care nu ne plac, puţinele momente care ne plac ne rămân în amintire multă vreme. Unul dintre aceste momente este – pentru mine – şi cel povestit mai jos.

Se apropia aniversarea căsătoriei noastre. În drumul zilnic spre serviciu observasem un restaurant mic şi cochet în apropierea parcului Floreasca: “Il Gambero Rosso”. Nu auzisem nimic de el, dar arăta intim şi exact asta mă interesa: să petrec o seară în care să pot vorbi fără ca cei de la masa alăturată să mă audă, şi în acelaşi timp să mă pot înţelege cu soţia fără să urlu. Părea ok. Aşa că m-am oprit într-o zi să văd cum arată. Am intrat şi m-a întâmpinat un italian gălăgios (construcţie pleonastică): “Ciao, doriţi să mâncaţi?”. Nici nu mă lăsase să mă dezmeticesc. Eu, de colo: “Nu, mulţumesc, doar mă uitam”. Expresia asta sună destul de stupid şi într-un magazin, darămite într-un restaurant. Italianul nostru însă nu a părut să bage de seamă acest lucru, şi, cu gesturi laaargi de macaronar băut, mi-a zis că nu e nici o problemă, să mă uit primprejur, şi să nu omit terasa, care e “una meraviglia”. “Bine, mă”, zic io în gând şi încep să deschid ochii. Ce să spun, localul era exact aşa cum doream să fie: fără fiţe exagerate, fără pretenţii de mare restaurant (cât de mult aveam să mă înşel), corect, cu o atmosferă de casă bătrânească transformată într-o tavernă familială. Scaune şi mese vechi, de lemn, însă curate şi lustruite, tablouri cu Mastroiani şi Alberto Sordi pe pereţi, o sobă de teracotă şi o etajeră de lemn care înconjura încăperea şi pe care tronau diverse sticle de vin. Afară… ei bine, afară era o micuţă terasă cochetă, care te purta într-o altă lume decât în Bucureştiul nostru dezolant. Fiind însă prea frig pentru a sta la terasă, am decis să fac o rezervare înăuntru, la etaj. Am uitat să spun că restaurantul se împarte în mai multe salonaşe cochete, fiind construit într-o casă veche pe două nivele şi păstrând aşezarea veche a camerelor. Deci, cum ar veni, noi cred că ne-am cazat într-un dormitor. “Aş dori să fac o rezervare pentru luni, la ora opt seara, dacă se poate.” “Certamente, pentru câte persone?” “Două”. De-abia aşteptam să ajung acasă şi să îi spun soţiei… cu totul altceva. Noi locuim în imediata apropiere a restaurantului şi nu ar fi avut nici un farmec să îi spun că mergem la un restaurant la doi paşi. Aşa că i-am născocit o poveste cum că am găsit un restaurant foarte cochet în afara Bucureştilor, pe undeva prin Pantelimon, şi că am făcut rezervare la ora nouă seara, dar fiind atât de mult de mers, ar trebui să plecăm pe la opt fără zece de acasă, ca să ajungem într-o oră. Am citit dezamăgirea pe faţa ei. Parcă mi-ar fi zis: “Cine ştie ce speluncă ordinară ai găsit, nici nu o să avem ce să mâncăm acolo şi o să stăm în miros de şniţele şi de bere rasuflată”. Eu mă abţineam eroic şi îmi jucam în continuare rolul.

Ei bine, a venit şi ziua de luni, am ajuns acasă, ne-am schimbat în haine frumoase de aniversare şi am urcat în maşină. I-am spus să se înarmeze cu răbdare, pentru că urma să facem un drum foarte lung şi am pus nişte muzică. Nici nu s-a terminat o melodiecă am şi am ajuns la “Il Gambero Rosso”. Ea mă privea cu ochii mari şi nedumeriţi şi eu râdeam să mă prăpădesc. După câteva palme peste cap am ieşit din maşină şi am intrat în restaurant.

Fiind luni, era foarte puţină lume şi italianul, pe numele său Marcello, ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi nelipsitele gesturi teatrale. Ne-a condus sus în salon unde am avut plăcuta surpriză să constatăm că suntem singuri. Era mai mult decât perfect. Masă simplă, rotundă, scaune clasice de lemn, tip bistro, o vază cu flori NATURALE, de sezon, nimic ostentativ, dar totul corect. În primul rând, vesela. Mă enervează teribil ca atunci când mă duc într-un restaurant să primesc tacâmuri care nu sunt pereche, murdare, farfurii ciobite şi alte chestiuni deranjante. Ei bine, aici totul era just. Paharele de vin erau pahare de vin (alb şi roşu), paharele de apă erau pahare de apă şi nu alte bazaconii, farfuriile erau simple, albe şi rotunde, fără mari pretenţii, însă scârţâiau de curăţenie. Vine şi Marcello. “Che doriţi să mâncaţi?” Noi: “Păi, am dori să ne uităm pe un meniu, dacă se poate.” Un pic dezamăgit, vine intalianul nostru înapoi cu meniul (probabil doar ca să ne arate că are şi aşa ceva), însă continua stăruitor să ne întrebe cam ce ne-ar plăcea să mâncăm. Văzând că nu e rost să o scoatem la cap cu nebunul, i-am spus că eu aş mânca nişte miel. “Agnello, bene. Ti preparo un agnello cu cartofi şi rozmarin, şi cu sos de mentă, ce zici?”, şi explica aşa de frumos şi mie mi-era aşa de foame… de-abia acum înţelegeam de ce voia el să nu ne uităm pe meniu. Omului îi plăcea să vorbească, să îi întrebe pe clienţi cam ce le-ar plăcea, şi să îşi muleze meniul pe gustul acestora. Îi plăcea să te poarte pe oriunde ai dori, cu un mic ajutor din partea lui. Hoţoman italianul! “E la signora?” “Păi… signora nu mănâncă decât peşte, fructe de mare şi legume” “Perfetto! Facem una grigia con frutti di mare, limone e parmigiano, e?” Ama nu a putut decât să încuviinţeze cu un bălăngănit afirmativ din cap, ca un copil şcolar care se preface că înţelege ceva din ce îi spune profesorul. Iar până să vină felul principal, ne-am gândit că ar fi bine să ne omorâm timpul cu ceva de ronţăit. Marcello a ţinut să ne spună că bruschetele sunt din partea casei, şi în acest caz eu am mai plusat cu un prosciutto crudo cu mozarella. “Si de băut?” “O apă minerală, vă rog!” “APA? Dar la agnello merge bene un vin roşu, am un Rosso de Montefalco extraordinar, şi pentru frutti di mare un Pinot Grigio, apa e păcat!” Am încercat timid să motivăm că suntem cu maşina. “Nici o problema, vă duc eu acasă!” Hă? M-am uitat la soţia mea şi ne-am spus din priviri “ăsta a luat-o razna”. “Staţi departe?” “Nu, în apropiere!” “Perfetto! Atunci trebuie să încercaţi vinurile!” Într-un final, am ajuns la un compromis: o să beau eu un vin roşu, iar Ama va gusta de la mine, dar nu mult, ca să poată conduce după aceea.

În sfârşit, pleacă Marcello jos să dea comandă. “Frate, ăsta nu-i în toate minţile!” După aceea am realizat că nouă ni se părea anormal ca cineva să se intereseze aşa de mult de ceea ce vrei, de ceea ce ţi-ar plăcea să mănânci. Ne obişnuisem prea mult cu tipul ospătarului şmecheras de cartier, care te întreabă de parcă ţi-ar face vreun mare favor “Ce serviţi?” (de parcă noi am servi şi nu ei). În orice caz, eram uimiţi. În foarte scurt timp, a sosit un ospătar cu platourile cu aperitive şi am început să ne înfruptam. În acel moment nu ştiam câtă atenţie acordă Marcello produselor pe care le pune pe masă, puteam doar să spun că erau bune rau. Pâinea era excelentă, busuioc proaspăt presărat peste roşii, pastă de măsline făcută în casă, mozarella italiană. Ospătarul nu apărea decât când trebuia să ne pună apă în pahar, sau să debaraseze. Altfel, eram singuri, singurei. După aperitive, apăru iar Marcello. “Totul a fost bine?” “Foarte bune produsele dumneavoastră, în special mozarella!” “Am un alt tip de brânză adusă de mine din Italia, nu vrei să încercaţi?” “Păi…” “No problema, e din partea casei!” Nici nu a aşteptat să încuviinţăm, şi a plecat să aducă brânză. Un fel de brânză, pe numele ei buratta, similară cu mozarella, dar legată într-un mic burduf şi care se aduce la masă în zer si…caldă.

Zâmbind şi cu naturaleţe, Marcello a intrat în vorbă cu noi. Ne-a întrebat dacă vorbim italiană şi i-am spus că înţelegem, insă de vorbit vorbim amândoi franceză şi engleză. Omul a răsuflat uşurat, şi ne-a spus într-o franceză acceptabilă că îi este greu încă să vorbească în româneşte şi dacă nu ne deranjează să vorbim în franceză. Astfel, am aflat că  venise  România de puţin  timp, că ii  plăcea foarte mult aici,  că deschisese de şase luni şi lumea încă nu venea cum se aştepta la el, fiind un restaurant mic si nou, că soţia şi cei doi copii ai săi sunt francezi şi locuiesc în Bretagne şi bineînţeles că discuţia a alunecat spre coquilles Saint Jacques şi beurre de Bretagne. Am aflat că omul era pasionat de ce făcea, că în fiecare dimineaţă mergea singur în Obor şi îşi alegea mărfurile, venea la restaurant şi prepara ragu, cu toate că avea un bucătar tânăr, care înainte lucrase la Marriott. Pastele le aducea de la un amic, tot italian, care le prepara în fiecare zi pentru el.

Şi uite aşa, tot povestind, nici nu am simţit cum trece timpul, aşa că atunci când ospătarul a adus platourile cu felul principal, parcă trecuseră doar cinci minute. Vinul se însoţea perfect cu mielul, amândoi tăceam şi înfulecam. Eram plin dar aş fi încercat şi un desert. Aşa că atunci când a apărut din nou Marcello să ne întrebe dacă ne-a plăcut (şi ne plăcuse), i-am cerut un tortino. Tortino, sau cuore morbido, cum îi mai spun italienii, este o prăjitură foarte pretenţioasă şi nu neapărat din punctul de vedere al complexităţii reţetei (e o prăjitură de ciocolată, nimic mai uşor), ci datorită faptului că îi trebuie un timp şi o temperatură precise de coacere pentru a ieşi perfectă. Altfel, i se strică tot fasonul. Şi francezii au acelaşi tip de prăjitură, numai că ei îi spun mai simplu: moelleux. Adică, moale.

Probabil că pe Marcello îl rodea de mult să ne întrebe ce căutăm noi la restaurant într-o zi de luni şi cu rezervare dinainte. Cred că bănuia că era o ocazie specială pentru noi şi i-am confirmat bănuiala. “Aaaa, ma la o aniversare nu se bea vin, se bea şampanie! Vin imediat!” Noi deja ne gândeam că aveam să lăsăm mai mulţi bani decât plănuisem iniţial, pentru că numai vinul cred că putea fi în jur de 100 de lei. Încă făceam calcule mentale când a apărut Marcello cu o sticlă de Asti Martini şi două pahare de şampanie îngheţate. “Alora, la mulţi ani! Nu vă faceţi problema, il spumante e din partea casei!” Huh! “Marcello, să ştii că nu bem nici o picătură dacă nu mai aduci încă un pahar, pentru că văd că suntem trei aici!” Am ciocnit, am băut, Marcello a plecat, noi nu mai ştiam ce să mai credem, a apărut şi bucătarul, împreună cu ospătarul, ca să ne aducă tortino şi să ne întrebe dacă ne-a plăcut, l-am lăudat şi am mai stat puţin de vorbă şi cu el.  Bineînţeles că bucătarul avea cu totul alte principii decât Marcello, ne-a spus că se ceartă tot timpul cu el, că italianul face asta din plăcere şi nu să fie profit, că nu vrea să bage bere în restaurant, pentru că lumea trebuie să bea vin… exact cum ne închipuiam şi noi: un om care pune pasiune în ceea ce face.

Vă spun sincer că atunci când am făcut rezervarea nu mă aşteptasem să îmi petrec aşa o seară minunată. Ghiftuiţi şi încântaţi, ne-am hotărât să cerem nota. I-am comunicat ospătarului şi acesta a dispărut ca să îi facă loc după jumătate de minut italianului. “Deja? Plecaţi? A, am înţeles, continuaţi aniversarea a casa… Ei bine, puteţi să plecaţi pentru că seara asta a fost din partea mea.” Nouă nu ne venea să ne credem urechilor. Am încercat să protestăm, să spunem că nu se poate, că trebuie să plătim, că aşa e normal… “Eu cred că nu ne înţelegem. Io sono italiano şi dacă am zis ceva, aşa rămâne. Basta! Dacă vreţi să lăsaţi ceva bucătarului şi ospătarului, e treaba vostra, dar masa este din partea mea!” Vă jur că până în acea seară nu îl mai văzusem pe acel om şi nu mi se întâmplase aşa ceva niciodată. Nici nu ştiam cum să procedăm. Bineînţeles că am lăsat o sumă mai mare decât un bacşiş obişnuit bucătarului, în speranţa că măcar aşa vom acoperi o parte din cheltuielile pe care le făcuse cu noi, însă gestul ne lăsase fără replică.

La plecare, Marcello şi-a luat rămas bun de la noi, ne-a rugat să mai spunem şi altora de restaurantul sau, pentru că avea nevoie de clienţi şi ne-a dat câteva broşuri. Mi-am promis că la un moment dat voi scrie despre el şi restaurantul lui şi iată, cu o întârziere dată de lene şi management prost al priorităţilor, în sfârşit am scris despre unul dintre puţinele locuri din Bucureşti care au reuşit să mă poarte într-o călătorie extraordinară fără să mă mişc de pe scaun.

Aşa că dacă aveţi drum prin Floreasca şi aveţi chef de o seara frumoasă, vă recomand cu căldură “Il Gambero Rosso”. Eu personal am petrecut acolo o seară de vis, din care singura urmă de amărăciune rezidă din faptul că un italian a trebuit să ne arate ce înseamnă cu adevărat să faci ceva cu pasiune. Mille grazie, Marcello!

Str.Av.Stefan Protopopescu 64.
Rezervari la telefon : 0730 006 978

Impresii scrise de: Yoshi Kumine

Dacă eşti pasionat de subiecte şi incursiuni culinare, poţi arunca un ochi şi aici sau poţi să ne ajuţi să creştem secţiunea trimiţând propriile tale exprienţe, reţete, impresii culinare de pe unde ai mai umblat prin lumea mare.

M-am gândit că nu e cazul să zburăm până la Paris pentru nişte ceapă verde, ridiche, pătrunjel şi mărar, mai ales dacă le găsim pe toate în Piaţa Norilor din Bucureşti. Oare ce ar merge de minune cu ceapă verde şi ridichi? Ce ziceţi de nişte brânză românească: caş sărat sau dulce şi … ce vă face cu ochiul sau vă încântă papilele gustative pentru că aveţi voie să gustaţi înainte de a cumpăra. Personal aleg această a doua variantă, deoarece, după cum aţi putut constata, nu sunt o mare cunoscătoare în brânzeturi. Având în vedere că mă deplasez destul de rar până la piaţă, o să mai arunc în sacoşă şi nişte usturoi verde şi câteva lămâi. Iar la ieşire o să-mi îmbogăţesc colecţia de culori cu nişte buchete de narcise albe şi lalele galbene. Ce mai, chiar mi-am făcut de cap astăzi.

În jurul lumii în câteva ore

Şi dacă tot am început ziua în căutarea culorilor şi a primăverii, vă propun să continuăm în acelaşi ritm, iar Veneţia mi se pare perfectă pentru următorul lucru de pe lista mea de cumpărături. Se spune că cel mai scurt drum este cel pe care îl cunoşti, aşa că o s-o iau pe jos din Piazzale Roma spre Campo Santa Sofia, iar de acolo voi lua gondola până pe cealaltă parte a Canal Grande, unde se află Mercato di Rialto. Pentru cei care s-au gândit imediat la 100 de euro când am menţionat o traversare cu gondola, relaxaţi-vă. Este vorba doar de o cursă alături de mulţi alţi veneţieni în drum spre piaţă. Traversarea vă costă doar 50 de cenţi. Mă bucur că pulsul v-a revenit la normal.

În piaţă ne întâmpină o multitudine de mirosuri, dintre care cel dominant este cel de peşte. Asta îmi uşurează căutarea. În faţă aveţi o ofertă bogată de rombo, rospo, gambere sau orata. Eu am ales rombo şi gambere. Înapoi la gondolă pe celălalt mal în Campo Santa Sofia, iar de acolo pe Fondamenta della Misericordia. Mai am nevoie de o reţetă pentru prepararea peştelui, iar locul perfect pentru aceasta este Paradiso Perduto. În cazul în care nu aveţi chef să o faceţi pe bucătarul, în acest restaurant puteţi încerca câteva specialităţi marine, unele prinse chiar de pescarii de pe insula Pellestrina, iar dacă rămâneţi până la cină, s-ar putea să aveţi nororc să luaţi parte la una dintre petrecerile care se termină cu o plimbare cu bărcile pe canalele Veneţiei. Totuşi, de data aceasta am alte planuri pentru cină.

De aici dau o fugă până la Paris. Îmi vine să spun în sfârşit acasă, dar nu e adevărat… încă. Şi totuşi, pe una din străduţele din „le 17 Arondissement” se află o mică piaţă plină cu bunătăţi. Anume din acest loc am cumpărat într-un februarie nişte căpşuni care miroseau a vară. Şi dacă tot suntem aici, ce-ar fi să intrăm şi în brutăria lui Jean-Pierre pentru o baghetă şi alte specialităţi de panificaţie pe care acesta ni le va recomandă cu zâmbetul pe buze. Din magazinul de alături puteţi alege un vin care să vă acompanieze cina. Vinul vine la pachet cu tot cu povestea călătoriei sale din secolul XX în secolul XXI spusă de proprietarul magazinului. Nu-i aşa că toate lucrurile sunt mai bune şi mai frumoase când au o istorie în spate?

De la Paris vom lua Eurostar-ul până la Londra. Am spus că obiectivul acestei călătorii sunt culorile. Şi ce alt loc din lume ar fi mai potrivit pentru o nebunie de culori şi mirosuri dacă nu Camden Market din capitala Marii Britanii. Acolo găsiţi tot ceea ce vă trece prin minte, dar mai ales ceea ce nu vă trece. Eu am venit cu un obiectiv clar: condimente pentru peşte şi ceai. Dacă alegerea ceaiului a fost o misiune relativ uşoară, nu acelaşi lucru pot spune despre condimente. Clar este că la finele celor 20 de minute de vorbit cu vânzătorul indian de la un stand foarte colorat, ieşeam din piaţă cu mult mai multe condimente decât îmi propusesem iniţial, unele dintre care nici măcar nu erau pentru peşte. Am răsuflat resemnată şi m-am grăbit spre aeroport. Următoarea destinaţie: estul sălbatic.

Vă aşteptăm la cină

Spre estul sălbatic mi-am luat şi câţiva dintre prietenii din vestul civilizat. Cum de-am reuşit? Simplu: le-am spus că le fac cunoştinţă cu nişte ucrainence foarte frumoase. Cine ar fi rezistat unei astfel de invitaţii!?

Cina va fi servită la Odessa. Avem peşte cu legume la cuptor, vin alb din Franţa, desert direct de la Paris şi o gaşcă de prieteni adunaţi de prin toată lumea. Cum ne-am înţeles? După prima sticlă de vin bariera lingvistică a fost înlăturată, iar restul e … istorie .)

Nu-mi rămâne decât să vă urez să găsiţi reţeta care să vă împingă la o călătorie în jurul lumii după ingredientele perfecte.

Bon Appetit

Articole similare:

O călătorie culinară cu sushi

Who’s who

Calatorie culinară în Lorena

]]> http://lumeamare.ro/2010/04/09/in-cautarea-culorilor-si-aromelor/feed/ 3 http://lumeamare.ro/2010/03/26/o-calatorie-culinara-cu-sushi/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=o-calatorie-culinara-cu-sushi http://lumeamare.ro/2010/03/26/o-calatorie-culinara-cu-sushi/#comments Fri, 26 Mar 2010 07:00:31 +0000 Alex http://lumeamare.ro/?p=6470 Aşa cum aţi citit deja aici,  la poveştile din LumeaMare am preparat sushi. Contrar percepţiei deja întipărite în străfundurile cutelor noastre cerebrale, sushi nu înseamna numai peşte crud. Pentru multi dintre noi sushi este ceva ce mâncăm la restaurant sau mai nou găsim prin rafturile supermarketurilor.

Considerată o mâncare exotică la fel ca şi ingredientele sale (sau mai bine zis, unele dintre ele – cele mai importante), sushi este o  mâncare uzuală cu posibilităţi infinite de a combina ingredientele, nefiind obligaţi să le folosim doar pe cele tradiţionale. Aşa cum am citit într-o carte Sushi sau zushi hrăneşte corpului, imbogăţeşte creierul şi încântă ochiul.

A prepara sushi nu este nici greu dar nici uşor. După cum se spune pentru a ajunge un sushi-chef experimentat îţi trebuie cam 17 ani. Nu a fost prima dată când am facut asta, dar nu sunt nici pe departe aproape de ceea ce reprezintă un chef. Oricum a fost pentru prima dată când am preparat ceva pentru 50 de persoane.  Mulţumesc de pe acum sfaturilor post-degustare oferite de Carmen Okabe.

Aşadar ce este sushi? Menţiunile din timpuri străvechi fac referire la peşte sărat pus pe orez preparat la aburi. Aşa cum spuneam la început asocierea dintre sushi ca termen şi peşte crud ca fel de mâncare este doar parţial corectă. Este de fapt ceea ce se cheama nigiri-sushi. Varianta cea mai apreciată la o prim degustare, până să te obişnuiesti cu ideea şi cu gustul de  a mânca peşte crud, este maki-sushi. Principiul de bază este combinaţia dintre orez-ul asezonat cu oţet şi umplutura.

De ce spuneam de ingrediente exotice? Pentru că la noi găseşti nu foarte uşor şi la îndemână ingredientele de bază. Şi asta pentru că orezul este un orez special pentru sushi, oţetul este de fapt un amestec de oţet de orez cu sake  şi evident algele sau mai bine-zis alge marine prăjite şi care se prezintă sub formă de foi pătrate. Se adaugă wasabi (un fel de hrean verde, dar e mult mai mult decât ceea ce pare) şi sosul de soia.  Cam aşa arată:

Să începem deci:

Orezul - se spală orezul de 3 ori cu apă curgătoare şi se ţine în apă curată timp de 30 de minute. Se pune la fiert astfel: la 0 parte orez  se adaugă 1,5 părţi apă şi se aduce la fierbere. După 2 minute se acoperă vasul şi se ţine pe foc mic timp de 15 minute. Se dă la o parte şi se mai lasă încă 10 minute să se odihnească după care se întinde fie într-un vas special de lemn sau ceramică (nu metal) cu ajutorul unei linguri speciale  (sau nu, dacă nu aveţi – dar cu grija că va lipi) pentru a se răci şi a stopa fenomenul de coacere al orezului.

Între timp se prepară un amestec din oţet de orez, zahăr şi sare (125 ml / 1 lingură şi jumătate / 1 linguriţă) care se pune pe foc pâna ajunge aproape de fierbere. Se dă la o parte, se lasă la răcit un pic şi se adaugă peste orezul călduţ  în porţii mici amestecând uşor (oarecum tăind orezul cu lingura), cu grijă pentru a nu face praf boabele de orez.

Se lasă în pace până se răceşte.

Până îşi lasă căldura să iasă pregătim “umplutura”. Aşa cum am spus se pot face combinaţii nenumărate. În mod tradiţional se utilizează castravetele, avocado, ceapa verde, ardei, surimi etc. Eu am folosit şi mango care nu e tradiţional, probabil industria americană este responsabilă de aceste adăugiri (faimoasele California rolls).

Se întinde covoraşul de bambus (ca o paranteză ce este – se acoperă covoraşul de bambus cu un strat de folie de plastic – pentru a evita lipirea boabelor de orez de covoraş), se pune foaia de alge, iar cu mâna udă se pune un strat de orez. Se pun ingredientele şi  se rulează.

Cu un cuţit bine ascuţit se taie ruloul format în 8 bucaţi. Am obţinut ceea ce se cheamă futomaki. Dacă după ce am întins orezul, presărăm seminţe de susan prăjite şi întoarcem foaia astfel încât orezul să se afle la exterior şi foaia de alge la interior obţinem în final uramaki.

Se mănâncă în mod tradiţional cu mâna (sau cu beţişoarele) trecând uşor rulourile prin sos de soia şi o atingere de wasabi.

Poftă bună!

PS: Mulţumesc aici şi pentru aprecierile primite.

Dacă sunteţi curioşi care-s originile lasagna, ei bine, se pare că ar fi greceşti. Reţeta tradiţională, preluată în timpuri de demult de către romani,  e întâlnită azi în versiunea ei modernă în Bologna, una dintre cetăţile medievale cele mai bine conservate din Europa. Mortadella, prosciutto, tortellini, toate sunt produse specifice acestui loc. Oraşul nu e cunoscut însă doar pentru gastronomie, ci şi pentru faptul că a dat lumii întâia Universitate occidentală.

Uite însă că mă iau cu vorba şi uit să vă mai dau indicii despre el, personajul. Dacă ar fi posibil, ar dormi cât e ziua de lungă. Mai ales lunea, pe care nu o suportă defel. E născut în bucătăria unui restaurant italian, Mama Leone’s, fiind deci un connaisseur în materie de lasagna. Dacă ar fi să vă dea o reţetă ar spune aşa :

Aveţi nevoie de : : un pachet de lasagna, 400 g carne măcinată de vită, un morcov, o ceapă nu prea mare, jumătate de pahar vin alb, 3-4 mozzarella, 400 g suc de roşii, 3-4 linguri parmezan râs, ¼ l  lapte, 20 g unt, 2 lg. faină, 20 ulei de măsline, sare, piper

Pentru preparare, fiţi organizaţi, preparaţi întâi cele două sosuri  iar după treceţi la etapa următoare, formarea straturilor :

Sosul de carne :

Începeţi prin a tăia ceapa şi morcovul în bucăţele mici, apoi căliţi-le într-o cratiţă cu puţin ulei câteva minute. Continuaţi prin a adăuga carnea măcinată care va fi călită la rândul ei câteva minute, până începe să îşi schimbe culoarea. E rândul vinului, după ce se evaporă adăugaţi sucul de roşii, sare şi piper după gust şi lăsaţi totul pe foc în jur de 30 de minute.

Sosul beşamel :

Topiţi untul într-o cratiţă, adăugaţi cele două linguri de faină. Adăugaţi încet laptele amestecând în continuu. După ce amestecul da în clocot se ia de pe foc.

Pentru formarea straturilor se foloseşte o tavă dreptunghiulară, de preferinţă de ceramică. Începeţi cu un strat de lasagna, peste care adăugaţi un pic de sos beşamel, apoi un strat de sos de carne peste care se adăugă câteva felii de mozzarella. Continuaţi aşa până se formează 4-5 straturi în funcţie de mărimea tăvii, peste ultimul  strat puneţi puţin sos beşamel şi parmezanul râs. Ţineţi cont de faptul că foile de lasagne vor creşte în timpul coacerii, deci nu trebuie să aibă neapărat aceeaşi lungime sau lăţime ca tava. Nu uitaţi să adăugaţi puţină apă la sfârşit, altfel riscaţi ardeţi primele straturi. Coaceţi totul 30-40 de min la 200 de grade, în funcţie de cuptor.

Şi mai ales…fiţi cu ochii pe tavă, altfel riscaţi să rămâneţi fără. Ştie oricine că Garfield e înnebunit după lasagna!

Mihaela Testa, iţi  mulţumim mult pentru acest articol!

We are greateful to Ross Caughers for allowing us to use this nice photo of Garfield and the lasagna!

Prin decembrie 2009 am avut ocazia să îl întâlnim pe Adi Hădean şi să călătorim astfel, mai întâi imaginar, prin ţinuturile româneşti (noi nu am ajuns dar unii chiar au avut noroc) şi apoi încercând cu adevărat savoarea unui meniu italienesc, prin patria lui “dolce vita”.  Vestea bună e ca în ianuarie se anunţă o nouă vizită a lui Adi la Bucureşti şi ne pregătim să gustăm din însorita Spanie (nu vă e cald deja?).

La prima incursiune în Italia cu greu am reuşit să fotografiez felurile de mâncare, nefiind obişnuit până acum să fac şi altceva decât să-mi satisfac plăcerea gurmandă:

Şi ca să nu o mai lungim, că deja mi s-a facut foame, iata ce ni se pregăteşte în 28 ianuarie, cînd vom poposi în Andaluzia:

iar în 29 ianuarie vom urca în Valencia

conduşi de Adi Hădean până la capăt. Un click pe numele lui şi aflaţi toate detaliile.

Ne vedem acolo!