Reţeta plăcintei spanakopita este moştenire de la bunica mea grecoaică… sper să vă placă. Kali Orexi! Poftă bună!

Ingrediente pentru a obţine o tavă de plăcintă – eu am folosit tava standard de dimensiunea cuptorului:

• 250 g foi de plăcintă proaspete sau decongelate  – 12 foi erau la mine
• 350 g telemea de vacă sau oaie – eu am folosit de oaie
• 500 g de spanac proaspăt, spălat şi curăţat
• 150 g iaurt gras şi dens
• 3 ouă
• o lingură bună de unt pentru a căli spanacul
• un căţel de usturoi zdrobit cu furculiţa
• 120 g de unt pentru a unge foile de plăcintă
• 2 linguriţe de mărar uscat sau proaspăt
• un vârf de praf de nucşoară (dacă vă place), sare, piper

 Întâi pregătim spanacul: punem lingura de unt într-o tigaie mare, când s-a topit adăugăm usturoiul zdrobit şi spanacul şi îl lăsăm să se călească 5-10 minute până se înmoaie (nu-l fierbeţi prea mult pentru că apoi oricum îl dăm la cuptor). După ce spanacul s-a răcit puţin îl strecuram bine printr-o sită pentru a elimina toată apa în execes (spanacul lasa o grămadă de apă). Eu l-am stors şi cu mâinile pentru a fi sigură că devine cât mai uscat, apoi mărunţiți-l (cu ajutorul unui cuţit sau foarfece de bucătărie) şi puneţi-l într-un vas încăpător.

Într-un alt vas mărunţim brânză telemea (cu mâinile sau cu răzătoarea), adăugăm iaurtul şi amestecăm puţin pentru a obţine un amestec cât mai omogen.

Într-o farfurie batem uşor ouăle cu o furculiţă, punem mărarul, nucşoara, piperul, sarea şi adăugăm ouăle peste brânză şi iaurt. Amestecăm bine din nou. Turnăm compoziţia peste spanacul mărunţit, amestecăm în continuare şi gata, am obţinut umplutura pentru spanakopita.

 Tapetăm tava cu hârtie pergament, încălzim cuptorul la 180°C, topim untul (120g) şi începem asamblarea plăcintei direct în tavă: punem în tavă o foaie de plăcintă, o ungem bine şi repede cu unt, adăugăm o altă foaie, o ungem cu unt şi apoi aşezăm a treia foaie de plăcintă şi ultima, o ungem cu unt  şi vărsam o treime din compoziţia de brânză cu spanac distribuind-o cât mai omogen pe suprafaţa foii. Adăugăm alte 3 foi de plăcintă cu acelaşi procedeu (fiecare unsă cu unt), o altă treime de umplutură, alte 3 foi, ultima treime de umplutură şi finalizăm cu 3 foi de plăcintă. Ungem bine suprafaţa cu unt şi cu ajutorul unui cuţit ascuţit şi cu lama lată tăiem plăcinta (inciziile trebuie să fie destul de profunde) în pătrate de aproximativ cinci cm… Nu staţi să măsuraţi, ideea e ca plăcinta se taie înainte pentru că aşa se coace mai bine şi apoi e mai uşor de servit. Dacă v-a mai rămas unt topit folosiţi-l pentru a stropi plăcinta.

Dăm la cuptor (180°C) pentru aproximativ 25 -30 de minute sau până când suprafaţa devine aurie.

Va rămâne doar să vă înfruptaţi şi unde mai puneţi că, dacă aveţi copii, aceștia vor fi încântaţi să mănânce o plăcintă şi nu doar inamicul verde sub formă de  spanac!

Notă: Cine n-are Ancutză, să-şi cumpere!

]]> http://lumeamare.ro/2012/02/03/spanakopita-deliciu-din-grecia/feed/ 6 http://lumeamare.ro/2012/01/20/chateauneuf-du-pape-un-vin-care-face-ocazia/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=chateauneuf-du-pape-un-vin-care-face-ocazia http://lumeamare.ro/2012/01/20/chateauneuf-du-pape-un-vin-care-face-ocazia/#comments Fri, 20 Jan 2012 09:00:01 +0000 Alex http://lumeamare.ro/?p=33500 De mult voiam să (de) gustăm un Chateauneuf-du-Pape, şi am avut prima ocazie aici. Între timp, la noi acasă, aştepta cuminte un Chateauneuf-du-Pape produs la Domeniile Durieau, an de graţie 2007, primit acum un an. Cum necum tot amânam să îi scoatem dopul, pentru că ocaziile se consumau ba la un pahar de alt vin, ba în oraş, ba pur şi simplu uitam de el. Duminica trecută m-am enervat şi am zis gata, până aici i-a fost. “Cum, aşa, fără nicio ocazie?” s-a mirat Alex. “Lasă că e el o ocazie suficientă”, am spus eu.  Eu vă spun numai că nu m-am înşelat, vinul ăsta face faţă oricărei ocazii, dacă nu o crează, ca în cazul nostru. Este un vin plin, complex, greu de despicat în arome dar impresionant de la prima înghiţitură. Te întâmpină cu un miros ce oscilează între sobru, ca de casă nobilă mobilată cu piese vechi şi bine întreţinute, şi dulce, cu tente de nuci. Nu mă întrebaţi de unde am scos mobila şi nucile, dar asta a simţit nasul meu neantrenat. Mai departe vă povesteşte Alex ce şi cum s-a întâmplat. Roxana

Disclaimer: fotografia aparţine site-ului producătorului aşa că acel 2005 pentru a fost 2007.

Istoria Chateauneuf-du-Pape începe încă din secolul al 13-lea, când în localitatea Chateauneuf erau deja 1000 de locuitori şi 300 de hectare cultivate cu viţă-de-vie.  Sub conducere Papei Ioan al XXII-lea s-a creat şi dezvoltat reputaţia vinului Chateauneuf care a primit apelaţia de Vin du Pape, devenită mai târziu Chateauneuf-du-Pape.

Până la treisprezece soiuri de struguri pot intra în structura unui asemenea vin. printre cele mai întălnite sunt:

Grenache şi Cinsault (responsabile de dulceaţa şi căldura vinului);  Mourvèdre, Syrah, Muscardin şi Camarèse (pentru robusteţe, maturitate, culoare); Counoise şi Picpoul (pentru buchet şi farmec); Clairette şi Bourboulenc (pentru fineţe, foc şi strălucire).

După cum spunea Robert M. Parker în prefaţa unei cărţi pe care mi-o doresc cu siguranţă să o am  (The Chateauneuf-du-Pape Wine book – de Harry Karis), regiunea este “one of the oldest wine-growing areas in France, Châteauneuf-du-Pape endured a century or more of being ignored, misunderstood, under-valued and, under-appreciated – despite remarkably high levels of vineyard management and winemaking. The 1980s and 1990s brought renewed interest, praise, respect, and recognition to these wonderful wines. However, even in 2009, Châteauneuf-du-Pape remains largely uncharted territory for many wine consumers. These are nevertheless some of the world’s most under-rated great wines … “

Ce am avut pe masă a fost un vin ce are la bază: 80% Grenache, 10% Syrah, 5% Mourvedre, 3% Cinsault şi 2% Counoise. Un vin care stă în tancuri de beton timp de 18 luni înainte de a fi îmbuteliat. Aşa cum a spus şi Roxana la început, un vin complex, robust la care prima impresie olfactivă a adus dulceaţa de nuci verzi în prim plan. Un gust plin, rotund, suficient de taninos cât să-ţi mai lase un start de papile gustative intact. 

Îmi place din ce în ce mai mult ideea de a asocia vinul cu mâncare şi nu invers, adică am un vin, ce mâncare i se potriveşte.

Ar fi mers cu siguranţă  cu reţeta aceasta, dar fiind  în criză de timp şi coadă de vită n-aveam, am folosit ce aveam prin dotare. În rolul principal a jucat muşchiul de vită, iar în rolurile secundare – un amestec de brânzeturi cu mucegai albastru (GranBavarese, Paladin şi Roquefort), spanac proaspăt, măr şi nucă. În primul act muşchiul de vită a jucat pe grătarul încins, întors pe ambele părţi. În actul doi spanacul proaspăt a aterizat direct în tigaie unde s-a înmuiat timp de 5 minute. Un pic de sare, un strop de lămâie şi piper au comentat de pe margine. l-am scos din tigaie şi l-am tăiat un pic. În actul trei, într-un bol de sticlă am pus pe margine felii subţiri, subţiri de măr stropite cu lămăie, spanacul stropit cu un pic de ulei de măsline, două linguri de brânzeturi cu mucegai în cubuleţe mici şi o lingură cu nucă ruptă uşor între degete. Actul patru a fost dominat de amestecul de brânzeturi cu un pic de unt, frecate bine şi încălzite pentru 1-2 minute în tigaie. Amestecul a fost turnat peste muşhiul de vită care şi-a tras sufletul după actul întâi.

Am tras cortina şi am ciocnit paharele.

Au sosit şi lunile magice de iarnă, când basmele devin realitate, aşa că pe aici ninge domol cu făină, morcovii raşi plutesc precum veseli fulgi portocalii, aroma de portocale gâdilă simţurile adormite şi din Orient soseşte un norişor de pulbere de scorţişoară…

… nu vă rătăciţi în acest peisaj vegetal, ci amestecaţi ingredientele pentru a obţine Carrot cake, un delicios desert tipic englezesc cu morcovi, nuci şi cu o cremă divină. Aromată, prăjitura carrot cake se potriveşte de minune atunci când afară e frig şi este şi uşor de preparat… partea cea mai dificilă şi lungă constând în raderea morcovilor. Şi apropo de morcovi, poate părea ciudată folosirea lor într-o prăjitură, dar vă asigur că e foarte gustoasă, morcovii se simt doar vag. Culoarea maronie a prăjiturii se datorează zahărului de trestie brun tip muscovado, el conferind şi un gust foarte bun de caramel, dar în alternativă puteţi folosi cu succes zahăr alb normal…tortul va fi la fel de bun însă alb.

Ingrediente (pentru o formă de 24 cm):
4 ouă, 250 ml ulei vegetal (eu am pus de soia), 350 gr zahăr brun nerafinat de trestie (tip „muscovado” – ca alternativă se poate folosi zahăr alb), 2 linguriţe de esenţă de vanilie, 250 g faină 00, 1 plic de praf de copt (16 g), un vârf de sare, 2 linguri rase de scorţişoară (sau după gust), 350 g de morcovi raşi, 100 g nuci, coaja rasă de la o portocală, unt şi faină pentru a unge formă de tort.

Pentru glazură
100 g unt moale (la temperatura camerei), 200 g cremă de brânză (gen Philadelphia), 200 g zahăr pudră, 1 linguriţă esenţă de vanilie, coaja rasă de la o portocală, 100 g nuci.

Mod de preparare:
Preîncălziţi cuptorul la 180°C, ungeţi bine cu unt şi făină o formă de tort de 24 de cm.

Într-un vas mare şi adânc bateţi bine cu mixerul ouăle, uleiul, zahărul şi esenţa de vanilie, coaja de portocală rasă. Adăugaţi făină cernută şi amestecată cu praful de copt, sarea, scorţişoara şi amestecaţi bine pentru a omogeniza amestecul.

Adăugaţi morcovii raşi şi nucile tăiate bucăţele mici (nu fărâmiţate) şi amestecaţi bine până se omogenizează. Puneţi compoziţia în formă şi daţi la cuptor pentru circa o oră, până când devine aurie. Se verifică dacă s-a copt introducând o scobitoare în tort: dacă scobitoarea iese uscată, prăjitura este gata. Lăsaţi prăjitura să se răcească 10 minute şi apoi scoateţi-o din formă pentru a facilita procesul de răcire.

Între timp preparaţi glazura amestecând toate ingredientele (mai puţin nucile) până când obţineţi o cremă densă.
Când prăjitura s-a răcit complet tăiaţi-o pe jumătate pentru a obţine 2 blaturi, folosiţi jumătate din crema de mai sus pentru a o umple şi restul de cremă pentru a orna tortul. Decoraţi cu nuci.

Sfat: pentru un rezultat mai bun înfăşuraţi pentru 10-15 minute morcovii răzuiţi într-un prosop curat de bucătărie, în acest fel morcovii – care tind să lase mult apă –  se usucă puţin şi se vor omogeniza mai bine cu restul compoziţiei.

După cum spuneam la începutul articolului, această reţetă ne-a fost oferită de prietena noastră, Ancutza. Mulţumim!

După unii, grecii au creat ceea ce se chema artocreas (cu grijă la căutarea pe Google că veţi da de o ciupercă întâi – Discosia artocreas  ), un fel de aluat pufos peste care este pusă carne. Tot din vorbe (sau scrisuri) romanii au adăugat şi partea de sus din aluat. Nu lăsăm nici egiptenii deoparte care adăugau, se pare, nuci, fructe şi miere într-un fel de aluat de pâine, o formă primitivă de aluat de patiserie. Revenind mai „aproape” de vremurile noastre, francezii şi englezii au la rândul lor, de prin vremuri medievale, variante ale plăcintelor cu carne şi peşte.

Coffins sau coffyn sunt considerate la englezi primele plăcinte cu carne. Putem constata că aveau chiar un rol foarte practic servind pe post de recipient de transport şi suport pentru servit în acelaşi timp. Probabil fiecare ţară, sau aproape fiecare, are o variantă de plăcintă „naţională”: empanadas, bourekas, pierogi, plăcinta dobrogeană sau poate poale în brâu :).

În Australia, plăcinta cu carne a fost un mijloc convenabil şi foarte la îndemână de a amesteca ingredientele. Pe vremuri, carnea de oaie era mai ieftină decât legumele. Plăcinta cu carne şi-a făcut timid apariţia prin meniurile  hotelurilor, pe la destinaţiile de vacanţă, evenimente sportive, pe stradă – The Pie Man, etc.  Anii ’60 au constituit declicul pentru consumul în masă a ceea ce a devenit pentru mulţi australieni  the national dish. Bănuiesc că cifrele nu sunt chiar exacte, dar s-ar mânca în jur de 500 000 000 de plăcinte în fiecare an.  Ne putem uita la The Great Aussie Meat Pie Contest şi putem vedea importanţa acestui fel culinar în cultura australiană.

Este foarte adevărat că acum putem vorbi de o cultură culinară un pic cosmopolită, s-au mai schimbat un pic lucrurile. Asta este.

Şi pentru că v-am „aburit” destul cu istoria hai să aburim nişte plăcinte.

De la început vă avertizez că varianta prezentată aici, la fel ca şi la Poveştile din LumeaMare ediţia cu numărul 18, este un compromis legat de modul de prezentare.  Dacă folosiţi o formă de tartă sau chiar un vas de ceramică care va fi acoperit cu aluat vă apropiaţi mai mult de ceea ce înseamnă Aussie pie. Carnea de vită este, încă, cea mai utilizată la prepararea acestui fel de mâncare.

Avem evident nevoie de carne, carne de vită. Eu prefer să o  cumpăr întreagă şi să o toc acasă. Chiar dacă în fotografii cantităţile  folosite vă par mari, reţeta de mai jos este pentru, să zicem, o găteală normală (echivalentul a aproximativ 12 -15 plăcinte).

Revenind, pe scurt:
Solide: carne de vită tocată (500 g), o ceapă, 4-5 căţei de usturoi, o linguriţă de piper negru măcinat, o linguriţă de coriandru măcinat, 2 linguri de făină.
Lichide: un sfert de cană de sos Worcestershire, la fel şi sos de soia, o cană de roşii pasate sau tăiate mărunt, o cană de sos de friptură, un sfert de cană de sos BBQ (aici nu am prea avut încotro, l-aş fi înlocuit fără a sta pe gânduri cu nişte condimente afumate, dar nu am găsit).

[Sosul de friptură  a fost rezultatul lichid al unei fripturi de vită făcută cu sos de roşii, usturoi, ulei, apă - la cuptor pentru o oră jumătate sau chiar două].

Ceapa  şi usturoiul se călesc uşor în 2-3 linguri de ulei, se adaugă carnea de vită (un feedback de la poveşti a fost că se obişnuieşte ca tocătura de carne să fie mai fină decât suntem noi obişnuiţi să o tocăm). Se amestecă uşor timp de 4-5 minute şi se lasă până ce carnea îşi schimbă culoarea. Se adaugă sosul de roşii şi făina şi se omogenizează. Se adaugă apoi sosul Worcestershire, sosul de soia, piperul şi coriandrul, sosul BBQ, se omogenizează şi se ţine la foc mic în jur de o oră sau până când amestecul rezultat este legat, să curgă ca o … miere vârtoasă (n-am găsit altă rimă, zău).

Se lasă la răcit compoziţia.

Pe o foaie de aluat (pentru că am primit întrebări tehnice – am folosit aluat de foietaj de la Bella – în care sunt 2 foi de aluat) împărţit în 6, se pune o lingură sănătoasă de umplutură, se lipesc capetele cu degetele ude şi se ung cu ou bătut. Se fac câteva găurele mici cu o scobitoare sau cu un beţişor de frigăruie.

Plăcintele se dau apoi la cuptor, la 200 grade, pentru 25-30 de minute.

Peste plăcinte am adăugat un ketchup de casă făcut după reţeta de aici (cu mult ardei roşu, morcov şi ţelină). Absolut delicios!

Şi un steguleţ.

Şi gata. Poftă bună!

P.S.: Puteţi pune umplutura în forme mici de ceramică, se acoperă cu aluat şi se sigilează de marginea formei. Se înţeapă şi … la cuptor cu ele. După ce s-a copt aluatul, se scot din cuptor, se pune ketchup de casă peste ele şi gata!

Dacă ar fi după mine, aş zice că fish and chips este cea mai mare nenorocire de pe faţa pământului. Şi teroarea zilelor mele de vineri din Anglia. Ajunsesem în asemenea hal încât muncitorii englezi făceau mişto de mine în fiecare vineri când, la prânz, se servea invariabil fish and chips. Adică, o bucată de peşte alb prăjit într-un fel de pane, în foarte mult ulei, care ajungea ca o pastă grasă şi extrem de scârboasă, servită pe nişte cartofi complet fără gust şi cu o constistenţă de carton. Brrrr…..

Sursă: Andrew Dunn, licenţă Wikimedia Commons.

Am gustat în prima vineri şi o dată mi-a fost de ajuns ca să urăsc toate speciile de peşti din lumea asta şi să-i blagoslovesc pe englezi în toate limbile pământului dar mai ales în engleză ca să ştie şi ei. Iar ei, dragii de ei, se distrau copios pe seama mea – veneau pe rând, câte unul la o jumătate de oră, zâmbind cu gura până la urechi, spunând doar un cuvânt – Friday…. E adevărat că tot ei veneau pe urmă cu ciocolată şi mere ca să nu mor naibii de foame, căci acolo nici alternativa salatelor nu era una viabilă, acestea fiind nişte foi chioare de verzituri fără sare, fără piper, fără dressing, dar mai ales fără Dumnezeu.

Mai grav era că acest „încântător” şi „unic” fel (mă refer evident la fish and chips) era practic singurul miros de mâncare de pe stradă în Londra. Mărturisesc umil, cu riscul de a mă trezi hulită de iubitorii de peşte, că eu nu mă omor oricum după carnea de peşte (acu’ să nu credeţi că refuz un calcanaş, un sturion sau vreo scrumbie fragedă în pergament la cuptor). Măi dragilor, după experienţa engleză, nici c-am pus gura pe peşte vreme de vreo câţiva ani. Şi-acum mă cutremur când îmi revine în nări mirosul caracteristic de care nu scapi nici acum pe străzile Londrei  – dar parcă s-a mai rărit un picuţ.

Hai că v-am ţinut suficient în suspans. Ce au au englezii bun? Cum ce? Plăcintele lor cu carne care zău că sunt geniale! Şi nu, nu e vorba numai de plăcinta cu rinichi (care de altfel mie-mi place foarte tare – dar nu toată lumea mănâncă rinichi).

Sursă: Hellahulla, licenta GNU Free Documentation License, Creative Commons.

Eu am mâncat o astfel de plăcintă de carne care era un amestec de carne de vită cu cartofi, ceapă, ciuperci şi condimente, acoperit cu cocă într-un bol de lut, evident la cuptor. Un fel de mâncare destul de greu, dar nu mai greu ca felurile noastre tradiţionale. Cu o bere bună a mers de minune. E adevărat că la sfârşit, stomacul meu luase atât de mult din spaţiul plămânilor încât cu greu m-am ridicat de la masă, gâfâind uşor şi constant şi cu ochii deja grei, dar nu de la bere, ci de mulţumire.

Unde s-a întâmplat chestia asta? În Covent Garden la The Marquess of Anglesey.

Şi ca să fie mulţumirea deplină, am intrat într-un magazin din Covent Garden pentru copii (de fapt pentru fetiţe) unde am cumpărat diverse fleacuri pentru diverse copiluţe de acasă şi n-am rezistat şi mi-am cumpărat şi eu o superbitate de umbrelă verde praz cu cap şi lăbuţe de pisică. Vreţi s-o vedeţi? Bine, da’ nu azi….

Un alt exemplu de un fel de mâncare englezesc bun? Wellington beef – vita învelită in duxelles (amestec de ciuperci, ceapă şi ierburi) în pate şi o foaie de cocă. Reţetă aici.

În această zonă a plăcintelor, au foarte multe variante care de care mai gustoase în tot regatul.

Dacă mergeţi prin Londra şi vreţi totuşi o gamă mai internaţională de mâncare, încercaţi reţeaua Little Bay restaurants cu preţuri rezonabile şi în plus cu muzică live (mai ales pentru iubitorii de operă).

Au 4 locaţii în Londra şi una în Brighton şi au tot felul de reduceri, de pildă până la ora 5 p.m. preţurile sunt cu aproximativ 1,5 lire mai mici. Sunt deschise de la ora 12 la prânz până la 12 noaptea (mai puţin duminica, când se închid la 11 seara).

Sau puteţi încerca reţeaua de Irish pubs O’Neills.

Şi dacă vă plac duciurile, nu rataţi reţeaua de patiserii Ottolenghi creată de un evreu şi un palestinian care au de altfel şi un restaurant Nopi. Ştiu, deja am intrat pe alte tărâmuri culinare, dar asta cred că a şi salvat Londra – invazia bucătăriei internaţionale care face ca Londra să fie, acum, oraşul perfect!

O informaţie care poate fi utilă: mâncarea la pachet e mai ieftină în Londra pentru că nu are TVA.

Londra este oraşul adoptat de Anca, în răspuns la campania noastră de adopţii.

P: Ştiţi deja că ne plac mâncărurile cu poveşti sau Poveştile cu mâncăruri , aşa că în seara zilei de marţi am primit o invitaţie de a fi alături de maestrul Tushin pentru a prepara ceva reţete cu specific.

Povestea începe chiar cu numele preparatului - 宫保鸡丁 (gōng bǎo jī dīng) – sau pe limba noastră – pui Gang bao sau derivatele pui Kung Pao, Kung Po sau Kong Pao. De ce poveste? Pentru că denumirea vine, aşa cum ne-a spus şi  maestrul Tushin de la numele unei regiuni, mai exact de la unul din guvernatorii ultimei dinastii din China, dinastia Qing – Ding Baozhen – ajuns într-un final guvernatorul provinciei Sichuan.

Mâncarea are la bază (şi la origine de altfel) puiul, alunele şi piperul Sichuan.

Să începem cu o dilemă:

A: Găteşti şi tu?

R: De ce nu?

A: OK, (zâmbind)

P: Maestrul Tushin ne-a făcut o scurtă introducere, după care, cu încetinitorul (se pare) ne-a prezentat ingredientele şi etapele principale ale realizării preparatului. Nu am cronometrat, dar probabil în 3-4 minute gata preparatul, care la viteză normală ar avea stop time la 2 minute. Apoi ne-a invitat şi pe noi la treabă.

A: Hai că mă duc eu primul.

P: Şi s-a pus Alex pe încins tigaia cu două linguri de ulei. A scurs uleiul, a adăugat o lingură de ulei, a scăzut temperatura şi a adăugat încet bucăţile de pui trecute în prealabil prin amidon şi un pic de ou. Carnea nu s-a prins ceea ce a fost un lucru bun. A mărit temperatura şi când carnea şi-a schimbat culoarea a adăugat cubuleţele de morcovi, şi a mai învârtit puţin apoi le-a scos din tigaie. Apoi a venit rândul pastei de ardei – la temperatură medie, amestecată atât cât să simţi mirosul specific de ardei foarte puţin caramelizat. La ordin a venit ceapa, usturoiul, sare, zahăr, sos de soia – se gustă pentru verifica balansul de sărat, dulce – se adaugă amidonul şi două linguri de supă. Se adaugă apoi cubuleţele de pui şi morcovi, bucăţile de castravete şi alunele. 10 secunde şi gata. În final se adaugă oţetul chinezesc şi uleiul iute  … Totul bineînţeles cu ajutorul şi sub supravegherea blândă şi răbdătoare a lui Tushin.

Povestitorul speră că nu a scăpat nimic din vedere.

R: Hi, hi, parcă ai avut două mâini stângi, nu te-am recunoscut.

A: Păi da, că m-a pus să ţin tigaia cu mâna stângă şi nu sunt obişnuit!

R: Oricum e foarte bun, îmi place că e picant!

P: Şi cel mai picant a rămas până spre final, când şi-a făcut şi Roxana porţia ei şi a cerut, la fel, un plus de ardei iuţi. Părea foarte încântată când a terminat, aşa cum v-a mărturisit deja în declaraţia ei de fericire.

R: Ei, cum am fost?

A: Bun, nu la fel de picantă ca a mea, dar parcă echilibrul de sare/zahăr a fost mai bun.

P: O precizare de final: toate ingredientele trebuie să aibă cam aceeaşi dimensiune. Raportul sărat/dulce/iute/acru – este cel care conferă savoarea şi gustul preparatului.

     A.. şi trebuie mâncat cald lângă o porţie de orez simplu sau chinezesc.

PS. Această reţetă are multe variante prin China şi prin lume. Un strop de ceapă verde, ghimbir şi ardei nu cred că ar strica nici pe aici .

Poftă bună!

După ce am trecut peste Prut am admirat pălăriile ciudate ale poliţiştilor şi vameşilor, am străbătut ţinuturi fertile, pline de livezi şi viţă de vie. M-a surprins lipsa indicatoarelor din şoseaua principală spre localităţile rurale şi absenţa oricărei industrii. Şoseaua era bună, o largă cale ferată era mereu tupilata şi camuflată de cârduri de arbori  şi boschete, pomii şi viile erau încărcate de roade şi locuitorii se întorceau de la câmp desculţi.

Prietenul nostru era invitat de primarul unui sat la o mare sărbătoare şi, ca să nu vină cu mâna goală, ne-a luat cu el. Primarul avea o casă mărişoară; într-un ditai salonul la loc de onoare era o masă de 24 de persoane, cu scaunele adecvate. Era camera de “ospeţie” (“musafiri”, mi-am tradus eu imaginându-mi că e folosită de crăciun, revelion… ) şi am înghiţit multe bucate bune însoţite de compot în două stări – lichidă (se face la damigene de 50 de litri) şi gelatinoasă – “tremurici” roşu, făcut din vişine (un fel de jeleu dezmeticitor după beţie), vin la carafe, o masă pantagruelică! Ne-am culcat îndopaţi.

Am văzut ziua unde este toaleta (model gaură peste groapă), un loc foarte dispreţuit, izgonit în fundul curţii. M-am luptat cu uşa din dreapta, care se deschidea greu, săpase deja un semicerc în “podea”  şi cred că rezistenţa ei la deschidere oferea siguranţă “locatarului “; dacă era invadat avea tot timpul să-şi ia toate măsurile deoarece zăvorul lipsea. După o cină cu multe lichide drumul până în fundul curţii a fost mai mult decât necesar. Noroc că era luna căci de alte lumini, lanternă sau lumânare nici vorbă! Noaptea, într-un loc străin, vag orientată în spaţiu, am pornit în expediţie.

Am ajuns, am învins uşa după o scurtă şi grăbită luptă corp la corp şi când eram într-unul din cele mai fericite clipe ale vieţii, am auzit îngrozitor de aproape un mormăit gros şi răguşit! Câinele era legat în cu totul altă parte! Deci, nu era el! Am căzut, pe loc nu în gaura ci într-un fel de comă! Imaginea unui urs fioros mi-a apărut imediat în minte. O brumă de raţiune îmi şopti că, în zona cultivată, colinară, nu puteau asemenea fiare să vină până la casele oamenilor, în toiul verii. Da’ un mistreţ ? Fără pădure în apropiere ! Mormăitul se repetă şi capătă identitate – era un grohăit! Porcul nelipsit din toate gospodăriile îşi împărţea spaţiul cu toaleta (erau “încăperi” separate şi se făcea astfel economie de groapă – una bucată deservea două scopuri). Auzind zgomote, el nu a făcut decât să mă salute şi să-şi anunţe prezenţa ca nu cumva să dau peste el. Ziua nu mă întrebasem de ce mi s-a indicat numai uşa din dreapta (căci erau două). Am aflat pe întuneric.

Dimineaţa nu ne era foame deloc dar acest fapt a fost de necrezut; ne-am aşezat iarăşi în camera de ospeţie şi platouri cu diverse aperitive şi mâncări plus carafele pline, plus dulciuri, ne-au asediat. Am acţionat vitejeşte, gustul mâncărilor făcute din păsări, animale şi legume de la casa omului întrecea orice aşteptare. Când s-a considerat că suntem bine umpluţi şi digeram într-o dulce lene gazda ne-a ridicat.

-Trebuie să mergem undeva, suntem aşteptaţi.

- Unde?

- În ospeţie!

M-am gândit că în vizită. Puţină mişcare nu strica aşa că tipa, tipa, cu burţile înainte, ajungem la casa unor tineri profesori. Normal, suntem introduşi în salonul de ospeţie. Masa era PLINĂ!  Aperitive, fripturi, sarmale, prăjituri, compoturi, ţuici, vinuri, tremurici. Aşa!

- Dar noi abia am mâncat!

- Nu se poate să refuzaţi, ne instrui autoritar primarul, este o mare jignire să nu onorezi o invitaţie la masă.

Îmi spun “Doamne ajută” şi îmbiaţi insistent de gazde şi de mâncarea însăşi, am ciugulit câte ceva. Am aflat că profesorii şi învăţătorii au şi ei pământ, aşadar muncesc la câmp, grădină, etc. şi că sapa şi lopata le erau mai familiare decât şi-ar fi dorit după ani de studii serioase în limba rusă. (O tânără americană îi învăţa engleză pe copiii din sat, cu metode noi, teste pe foi, casetofon etc. Nu m-am aşteptat la aşa ceva).

După această a doua ospeţie venise şi vremea lucrurilor serioase.

Ne-am deplasat la Căminul Cultural unde avea loc o serbare a adulţilor; formaţii de muzică populară, solişti, cor, dansuri… o Cântare a Moldovei sau mai degrabă o manifestare a limbii române-moldoveneşti (?), a cântecelor şi tradiţiilor.

Căminul era urât, percepţia noastră uzată de festivismul Cântării României la care participasem impus ani în şir, demonstraţia entuziastă de independenţă şi manifestare liberă în limba romana mi-a trezit un puternic sentiment de milă faţă de o populaţie care a fost micşorată prin deportări, obligată să înveţe, să folosească şi să fie îndoctrinata în limba stăpânitorului, să-şi însuşească o altă cultură, o orânduire în care proprietarul cel mare STATUL, dădea ce dorea, cui voia, când voia. Situaţia nu este singulară în Europa: Alsacia şi Lorena au aparţinut pe rând Franţei şi Germaniei; numai că nu le-a luat nimeni viile şi pivniţele de sute de ani, livezile de corcoduşe, madlenele, bisericile iar Ioana d’Arc (fiică a Lorenei) a devenit un simbol naţional; nu le-a dărâmat nimeni casele de lemn împodobite cu mii de flori şi nu i-a obligat să urmeze altă poltică decât aceea a bunăstării lor. Bascii, catalanii, au şcoli, televiziune, publicaţii, literatură în limba natală, şosele foarte bune, oraşe înfloritoare, sate ce nu seamănă deloc ce cele socialiste. Moldova nu numai că a fost integrată într-un imperiu, acesta a năvălit în ea în asemenea măsură încât nu mai este şi nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Ba chiar s-a a ajuns să se afirme că moldovenii de dincolo de Prut şi limba lor, sunt altceva, nu români. Limba era încărcată de arhaisme şi regionalisme, despre accent şi „l” moale, rusesc, ce să mai vorbim, erau generalizate.

Pe scenă era voioşie şi dăruire. Apăruse o speranţă. Că lucrurile nu au ieşit prea bine apoi, asta este altă poveste.

Cele două ospeţii ne obligau să căutăm locul acela de care întrebi în şoaptă.

- Este pe aici…

- O, da, la şcoala de alături!

Pe un tăpşan verde se vedeau două chestii din lemn cenuşiu. Pe măsură ce ne apropiam ne întrebam cum vom proceda căci NU AVEAU NICI URMĂ DE UŞI!  Cred că se mergea numai în doi; se umflau, pe rând, ca să apere intimitatea celuilalt. Noi ne-am păzit în sensul răţoirii la oricine apărea la orizont.

Spectacolul s-a terminat.

- Mai mergem undeva, ne bucură primarul.

Nu am mai întrebat unde, învăţasem deja că trebuie să ascultăm. Iată-ne ajunşi la o casă arătoasă cu grădină de trandafiri şi oooo! O cameră de ospeţie şi mai mare şi mai împodobită şi cu masă mai încărcată de mâncăruri, fripturi, sarmale, compoturi şi tot ce văzusem deja şi în vizitele anterioare. De bine de rău spectacolul marcase o pauză, ni se odihniseră fălcile aşa că, încetişor, am început a înghiţi, spre marea mulţumire a gazdei.

După îmbuibare, iar fu nevoie de toaletă. Ni se explică, pornim în descoperire şi o găsim cu ochii căci, pentru a o folosi trebuia să trecem prin judeţul unor raţe care ornaseră cu fleştile cunoscute poteca de beton ce ducea la…. Presiunea era mare, nu aveam pe unde ocoli aşa că am trecut patinând, cu groază de a cădea în  mâzga aceea puturoasă. Dus, întors. Era clar, moldovenii iubesc mâncarea dar urăsc locul în care scapă de ea.

Ospitalitatea lor este extraordinară, (cred că fac sute de sarmale de sărbători), a pregăti şi oferi mâncare este dovada supremă de prietenie şi preţuire. Ca peste tot în lume. Cantităţile, însă, sunt copleşitoare. Îţi trebuie antrenament pentru aşa ceva.

După a treia ospeţie am trecut pe lângă o nuntă! Ne-au cruţat vieţile şi nu ne-au aşezat la masa dar, a trebuit să ne prindem în horă, tovărăşeşte, aşa că fripturile, tremuriciul şi… şi… au săltat vesele pe muzica moldovenească şi rusească (locuitorii se înţeleg foarte bine ca şi cei din satele ardelene, de mai multe naţionalităţi).

Am vorbit de magnificul mic dejun englezesc (sau mai degrabă britanic) cu diversele sale variaţiuni la fel de minunate.

Cum e cu prânzul şi cina?

Aici am două tipuri complet diferite de amintiri. Cele din tinereţe când mâncam la prânz la cantina fabricii de avioane Bae şi cea de acum vreo trei ani când mâncam în fiecare zi în alt restaurant londonez.

Eu cred că mâncatul e una dintre marile plăceri ale acestei vieţi şi că a mânca prost este un sacrilegiu. Primele două zile de tratament cu mâncare englezească în vremuri de demult a fost un fel de şoc cultural. Şi asta în condiţiile în care veneam dintr-o Românie săracă care nu avea mâncare în magazine.

Cu gura căscată de mirare şi de foame neostoită, priveam farfuriile cu mâncare care nu aveau absolut niciun gust. Spre marea disperare a bărbaţilor români obişnuiţi cu ciorbe serioase acasă, acolo nu existau supe sau ciorbe. Existau doar două chestii care serveau drept supă sau cremă şi care aveau culori dubioase şi un gust care depăşea orice imaginaţie. De nemâncat chiar şi pentru cei mai înfometaţi şi mai ciorbari oameni. După trei zile de încercări, nimeni nu s-a mai atins de acele chestii.

Tot după trei zile, m-am înfiinţat în faţa femeilor care ne serveau şi, cu o coadă de români în spatele meu (imaginaţi-vă o fată mică de tot cu un şir de bărbaţi de toate dimensiunile ascunşi după ea ca după fustele mamei sau cloştii) am stopat hotărât un obicei cel puţin cutremurător. Femeile acelea, de altfel foarte binevoitoare, aveau foarte prostul obicei de a turna, dintr-o cană mare, peste orice mâncare alegeai, un sos la fel de dubios ca „supa” de culoare maro închis care avea şi marea calitate de a conţine, în acelaşi timp, toate gusturile imaginabile de pe lumea asta.

Sigur, mâncarea care nu era nici sărată, nici piperată, nici ….nimic, din punctul de vedere britanic, era salvată de acest produs care avea măcar calitatea de a avea un gust, fie el şi oribil.

Eu: tristă precum Obelix! Noroc că pe masă aveau în permanenţă nişte biscuiţei săraţi (minunaţii crackeri), unt şi brânză albastră (de care englezii nici nu se atingeau) şi care pe mine m-au salvat de la inaniţie. Şi noroc cu conservele şi usturoiul de acasă despre care vă spuneam data trecută.

Picătura care a umplut paharul însă a fost o pizza la Londra. Înainte de a intra într-o pizzerie din Londra, am avut ferma convingere că gradele de comparaţie ale acestui produs sunt: merge, bunicică, bună, foarte bună şi excepţională, neîntâlnind vreodată o pizza cu adevărat proastă. Ei bine, Londra mi-a dat o grea lovitură dovedindu-mi că o pizza poate fi chiar de nemâncat.

Eu am luat trei înghiţituri şi am capotat, unul dintre cei doi colegi cu care intrasem în pizzerie a reuşit să mănânce o felie şi cel de-al doilea care era cam la 100 de kg, mâncău şi înfometat a reuşit cu greu să mănânce un sfert, după care s-a predat şi el, învins de ceea ce aş putea numi o supremă imaginaţie în ratarea unui fel de mâncare care, în mod logic şi firesc, nu poate fi ratată.

Ei, dar lucrurile s-au schimbat fundamental la Londra unde, nu de mult, am mâncat excepţional în fiecare zi, mirându-mă de chestia asta şi binecuvântând globalizarea care a adus în Londra bucătăria tuturor popoarelor. Acum chiar pot spune că Londra e completă! Am ieşit dintr-un restaurant thai cu gura până la urechi de mulţumire şi dragoste de viaţă.

Ah, şi există un anumit fel de mâncare englezească care chiar mi se pare un deliciu.

Despre ce au englezii bun, despre fish and chips şi unde se mănâncă bine în Londra voi vorbi însă data viitoare.

Până atunci, vă urez să aveţi parte numai de mâncare gustoasă de orice naţie ar fi ea!

Londra este oraşul adoptat de Anca, în răspuns la campania noastră de adopţii.

“Totuşi, deşi atât de creativi (sau de conservatori, cine ştie?), românii nu-şi iubesc bucătăria (cel puţin aparent). Toate bunătăţile străbunicii zac în caiete prăfuite de reţete, abandonate. Ca să nu mai spun, cu jale mare, că marea bucătărie ţărănească din România e încă nedescoperită! În aproape două sute de ani de existenţă modernă, s-au reuşit (cu eforturi şi sacrificii incredibil de inutile uneori) toate importurile culiare posibile, dar nimeni n-a încercat să afle ce era mai la îndemână: cât mai bine, de spectaculos şi de divers mâncăm noi, românii, de două milenii.

De fapt, întreaga Românie e încă o ţară ne-descoperită (nu numai gastronomic), iar bucătăria românească a rămas, datorită nepăsării şi ignoranţei vechi de două sute de ani (nu stau acum să explic ce şi cum, să tai firul ăsta necomestibil în patru, că mi se arde friptura), extrem  de regionalizată, insulară, aproape inaccesibilă.”

Luni am avut prilejul să particip la evenimentul de lansare a albumului de artă fotografică şi scurt metraj - Bucătăria Hoinară a lui Răzvan Voiculescu, un album care finalizează doi ani de cotrobăit prin România nevăzută, uneori pierdută pentru mulţi din noi. Într-un interviu dat Ziarului FInanciar acum mai bine de 1 an, Răzvan Voiculescu prinde esenţa (aşa cum a făcut şi aseară) a ceea ce înseamnă realitatea crudă a satului românesc, care încet, încet (sau poate prea rapid)  dispare:

“Tot ce fotografiez, inclusiv subiectul România, este cât se poate de real. Nu retuşez, nu mă feresc de realitatea imediată, nu caut să fotografiez neapărat pe timpul desfaşurării Sărbătorilor, astfel că oamenii să fie mai voioşi şi mai bine imbrăcaţi. În fotografiile mele, România este cea de lângă noi şi din noi.

Nu ne rămâne decât să citim o carte de Radu Anton Roman, să răsfoim  un album cu imagini şi poveşti aşa cum este cel al lui Răzvan Voiculescu (şi dacă putem şi cele care deja au vazut lumina tiparului), să ascultăm oameni care vorbesc din pasiune despre călătorii (să nu le uităm pe cele culinare ), şi să o luăm din loc, să cotrobăim pe la noi şi pe aiurea, dar în final să ne umplem sufletul şi mintea de amintiri frumoase, fie ele imagini, mirosuri, gusturi, trăiri ……

 

Obelix bombăne permanent de combinaţia nefericită între carnea de mistreţ fiartă şi sosul de mentă care îl face să sufere de foame şi nostalgie după mâncarea gustoasă de acasă.

Pentru că subiectul e foarte complex (nici nu ştiu ce mi-a venit să iau acest taur de coarne) şi am şi ceva poveşti, cred că mă voi întinde pe două-trei episoade şi nu mă voi referi numai la Londra pentru că prima mea experienţă în domeniu, traumatizantă de-a dreptul, s-a întins pe o suprafaţă geografică britanică mai largă.

Înainte să mă tragă cineva de urechi, o să spun din prima că situaţia s-a schimbat foarte mult în 20 de ani în ceea ce priveşte modul în care se mănâncă în Londra dar, de dragul poveştii, o să amintesc şi bunele şi relele.

Prima oară am fost la fel de nefericită în Anglia ca Obelix. Dacă unul dintre colegi nu ar fi luat cu sine o cantitate remarcabilă de usturoi şi dacă nu am fi avut cu noi conserve de carne de vită în suc propriu şi carne prăjită, cărată în cutii cu untură – aş fi murit de tristeţe şi inaniţie. Nu vă miraţi de conţinutul bagajelor noastre, că aşa era pe vremea aia – diurna noastră pe o lună, deşi o sumă exorbitantă pentru noi la perioada aceea, era de fapt un fleac acolo şi majoritatea românilor încercau să cheltuiască cât mai puţin ca să-şi poată lua câte o combină muzicală sau alt tip de aparatură.

Despre cum se simţea un român în străinătate în vremea aceea o să mai vorbesc probabil în alt context.

Primul şoc – cafeaua.

În anii 50, au apărut o serie de 5 manuale de engleză pentru străini scrise de C.E. Eckerslay care sunt încă şi acum folositoare.

Una dintre glumele din carte era legată de cafea. Profesorul de engleză îşi întreabă elevii de diferite naţionalităţi unde se face cafea bună şi mai toţi laudă cafeaua de peste tot din lume. La sfârşit profesorul întreabă: “Şi în Anglia?” După o mică pauză, unul dintre studenţi răspunde diplomat: “În Anglia beau întotdeauna ceai.” Până să ajung în Anglia, am crezut că, probabil, cafeaua la englezi, nu era chiar aşa gustoasă ca la alţii dar nu mi-am imaginat sub nici o formă realitatea brutală a glumei.

Nu ştiu cum mai e acum în casele englezeşti (deşi suspectez că ceaiul a rămas în continuare dominant) dar, pe vremea aceea, cafeaua nu era groaznică numai la cantina fabricii de avioane, ci şi la pensiunea unde stăteam şi de altfel oriunde am încercat-o.

În primele câteva zile am încercat să beau cafeaua pe care mi-o punea pe masă proprietăreasa pensiunii, întrebându-mă cum e posibil ca cineva să facă o cafea atât de proastă încât să fie practic de nebăut. După cele câteva dimineţi chinuite şi după ce am suportat şi bombănelile colegilor mei care nu ştiau boabă engleză dar ştiau să comenteze foarte bine în română, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o pe gazda noastră cum pregăteşte cafeaua. Spre surprinderea mea, am aflat că o făcea din cafea instant ceea ce mi-a mărit uimirea – căci, ce doamne puteai să-i faci unui amărât de praf amestecat cu zahăr şi apă să fie atât de penibil la gust?!

Pe de altă parte, am fost uşurată căci soluţia a devenit evidentă: am rugat gazda să ne lase pe masă borcanul cu cafea, zahărul şi apa fiartă şi fiecare şi-a pregătit cafeaua după cum i-a dorit inima. “Win-win”, deoarece şi ea a părut uşurată s-o scap de corvoada de a pregăti ceva care-i era perfect străin şi, bănuiesc eu, odios.

Şi-acu’, pentru echilibru, un contraexemplu pozitiv. Ce zic eu pozitiv, super pozitiv, extra pozitiv, sublim aş zice eu! Micul dejun englezesc! Temenele şi mulţumiri adânci acestei naţii! „Nu ştiu alţii cum sunt” (şi până la urmă fiecare cu bucuriile şi tristeţile sale) dar eu sunt fan devotat şi necondiţionat, până la moarte, al micul dejun britanic (fie el englez, galez, irlandez sau scoţian).

Foto: Jamezcd – sursă: Wikimedia Commons. Mic dejun în Belfast, Irlanda de Nord

Ouăle ochiuri cu şunculiţă prăjită crocantă şi cu diverse alte chestii pe lângă (fasole, cârnaţi, ciuperci, pâine prăjită, cartofi prăjiţi sau alte variaţiuni) este cel mai potrivit mod de a începe o zi. Şi dacă înainte de asta bei şi un compot (sau suc) de grapefruit care te spală direct pe suflet, viaţa e perfectă.

Dacă mergi într-un hotel din Londra e bine să te asiguri că micul dejun este unul englezesc şi nu unul continental care e un prost obicei împrumutat de pe la francezi sau italieni şi care include două surcele cu unt şi gem, ceva suc şi cafea sau ceai şi te lasă frustrat şi neîmplinit şi mai ales nepregătit pentru ziua cu pricina. Eu am luat o cameră cu astfel de mic dejun la Londra şi după prima dimineaţă am cedat nervos şi am preferat să plătesc pentru un mic dejun adevărat în afara hotelului. Sunt multe restaurante acolo unde poţi să te îndopi sănătos la începutul zilei.

Vă recomand:

Regency Cafe
Mike’s cafe

Hai că m-am lungit – celelalte mese, pizza la Londra, feluri de mâncare şi sugestii, despre fish&chips şi altele – data viitoare.

Londra este oraşul adoptat de Anca, în răspuns la campania noastră de adopţii.