impresii din lumea mare » Locuri de cazare

Lacara camping – de ce aş reveni

Roxana — Tue, 27 Jul 2010 05:00:53 +0000

Când vine vorba de mare şi plajă, rareori mergem în acelaşi loc. Sunt destul de multe opţiuni şi toate frumoase, aşa că merită încercat de fiecare dată altceva. Există totuşi un loc în care am revenit şi am poposit de două ori. Acesta este în Grecia, în campingul Lacara de pe braţul Sithonia, Halkidiki. Sithonia este un braţ liniştit, ferit de gălăgia turiştilor în masă sau a cluburilor. E multă natură, e munte şi mare, peisajele sunt superbe, golfurile frecvente, ca şi campingurile aşezate pe lângă acestea. Despre campingul Lacara am aflat de pe net şi pot spune că a fost o alegere norocoasă. Am făcut, de curozitate, un tur şi pe la celelalte, dar mi s-au părut ba prea mari şi aglomerate, ba prea slab dotate, în timp ce Lacara ne-a oferit acea necesară combinaţie de condiţii bune cu linişte, intimitate, umbră la corturi, apă limpede şi un cor de greieri căpiaţi, activi exact când ai fi tras un pui de somn la prânz – ei bine, de ultimii puteam să ne lipsim, dar erau şi ei incluşi în pachet. Cu insectele acestea scârţâitoare ne-am mai întâlnit şi pe Samothraki, e o specie mai deosebită, nici nu ştiu dacă sunt greieri de fapt…

Recomandarea mea este să nu ajungeţi fix în weekend, atunci când vin multe familii din Grecia, pentru a se relaxa în plăcutul golf în care se află şi plaja, accesibilă doar celor care stau în camping. În restul săptămânii este mai liber şi chiar dacă prindeţi un weekend aveţi locul asigurat! Toaletele sunt decente, se face des curăţenie, m-au amuzat dintotdeauna prezenţa odorizantelor, mai ales că spaţiul este cumva în aer liber, nefiind închis ermetic. Există şi nişte lăzi mari frigorifice în care toată lumea pune mâncarea şi toată lumea o găseşte tot acolo (cel mult se mai schimbă locul dar nu dispare).

Tot în camping aveţi acces la un minim necesar: o terasă restaurant de genul împige tava cu preţuri decente şi mâncare grecească cinstită, un magazin din care puteţi lua mancare de dimineaţă sau de gătit, îngheţaţă, bere… Copiii au un loc de joacă, nu e uluitor dar e ceva, oricum malul mării e o atracţie mai mare decât nişte tobogane. Există un bar deschis pe plajă şi cică e şi un bar de noapte, noi nu l-am prins deschis niciodată.

Plaja este curată şi înconjurată de pădure sau stânci, găsiţi şezlonguri (dacă nu s-a schimbat ceva, sunt gratuite) şi un bar. Iar apa, ca peste tot în Grecia, este limpede precum râsul unui copil. Apă din care vă va fi greu să îi scoateţi pe cei mici, cel puţin dacă se apucă să se ia la întrecere, să se lase aruncaţi, să se plimbe cu barca sau să urmărească peştii mici ce mişună nestingeriţi. Spre seară pe plajă se face sport, se joacă volei, badminton sau orice altceva aveţi în dotare. Nisipul este bun dar nu din cel mai fin, de aceea, pentru partea cu sportul poate că nu v-ar strica încălţările adecvate. Pentru plajă, bălăceală şi fâţâiala de colo colo sunt inutile, nu vă panicaţi!

Când vă plictisiţi puteţi ieşi cu maşina la o plimbare în jurul braţului Sithonia, vă asigur că nu veţi regreta. Cum spuneam mai sus, munte, golfuri, păduri, plaje, porturi, oraşe mici populate mai ales de greci şi nemţi şi ticsite cu taverne cu mâncare delicioasă, plasate exact pe plajă. Unul dintre acestea este Sarti, la capătul căruia veţi găsi un golf mic, separat de plaja întinsă, încadrat de stânci cu forme fascinante. Am stat cândva la vila ce dădea exact în această plajă şi nu am să uit niciodată priveliştea de noapte, sau tinerii ce îşi cântau serenadele la chitară sub lumina lunii, crezându-se acoperiţi de valurile mării. Cât despre încercările culinare, să nu plecaţi de acolo fără să încercaţi salata de caracatiţă de la restaurantul cu măsuţe albastre, îmi pare aşa de rău că nu îi mai ţin minte numele, tot ce am mâncat acolo a fost delicios!

Revenind la cort, îmi rămân şi acum în minte serile pe plaja campingului Lacara, atunci când bălăceala neostenită se mai potolea, când soarele se făcea roşu ascunzându-se după dealuri şi când liniştea se aşeza odată cu marea ce devenea din ce în ce mai tăcută, mai nemişcată. O baie de natură, soare şi pace de care toţi avem nevoie din când în când. Iar de cei mici să nu mai vorbim, pentru ei distracţia este maximă!

Informaţii despre cum puteţi ajunge acolo găsiţi aici iar preţuri aici. O familie cu un copil de până în 10 ani plăteşte până în 30 de euro pe noapte, în sezon. Ştiu că se poate găsi şi cazare cu acest preţ dar nu aş da locaţia în sine şi zilele petrecute în aer liber pe nicio vilă cu aer condiţionat, aşezată la cine ştie ce distanţă de plajă.

Dacă ajungeţi pe acolo să îmi spuneţi cum vi s-a părut şi ce mai e nou!

Articole similare:

Pălăria, Infinity Travel şi Porto Psakoudia
Dor de Samothraki

Recomandă-ne o pensiune!

Alina — Fri, 16 Jul 2010 12:00:27 +0000

Pensiunile sunt ceva relativ nou în peisajul turistic românesc. În DEX, o pensiune e definită după cum urmează : PENSIÚNE s.f. 1. Întreținere (locuință și masă) primită de cineva într-o casă particulară în schimbul unei sume de bani; (concr.) casă-restaurant în care se dă o asemenea întreținere.

Ne-am dorit de la bun început să formăm o comunitate în jurul pasiunii pentru călătorii, o comunitate în care experienţa fiecăruia poate fi benefică pentru ceilalţi. De-a lungul timpului ţi-am cerut părerea în legătură cu muzeul tău preferat sau colţul din România care ţi-a intrat în suflet, ca să dau doar două exemple. Sigur că nu toţi călătorim la fel, însă în ultima vreme tot mai mulţi dintre noi se cazează la pensiuni, din mai multe motive. În primul rând atmosfera intimă, de casa familială în majoritatea cazurilor, grija pe care o au gazdele pentru oaspeţii lor (concurenta funcţionează !) şi nu în cele din urmă preţurile care sunt mult mai avantajoase decât la hotel.

Nu ştiu voi cum faceţi când căutaţi o pensiune, dar eu am două surse : internetul şi recomandările prietenilor. Din păcate nu toţi proprietarii de pensiuni sunt familiarizaţi cu tainele website-urilor, aşa că, dacă ştii o pensiune care merită recomandată, spune-ne şi nouă de ea! Eu am început deja seria recomandărilor, în articolul despre Poiana Mărului. Aşa cum spuneam şi acolo, mi-a plăcut Casa cu Meri pentru gazdele care au fost mereu zâmbitoare si atente, pentru că e chiar mai frumos decât în poze, pentru că am simţit că am fost primiţi cu drag şi cu ospitalitatea de care am fost mereu mândră, a bănăţenilor mei!

In calatoria ei magică din Maramures, Roxana a recomandat şi ea pensiunea Carmen, un loc cu gazde primitoare si preţuri accesibile. Cat despre Roua de Munte de la Baile Herculane, mai bine o las pe ea să vă povestească: “Mi-aş dori să pot deschide ochii în fiecare zi către această privelişte, să simt gustul mâncării sănătoase şi să respir aerul de acolo. Chiar dacă e puţin mai mult de mers de la pensiune până în centrul vechi, locaţia este deosebită iar oamenii, ca de obicei, fac diferenţa.”

Dragi călători, vă aşteptam cu drag recomandările! Dacă e posibil, trimiteţi-ne şi o fotografie la e-mailul : noutăţi (at) lumeamare.ro

Noi vom aduna toate ponturile primite de la voi într-un articol, pentru că toţi cititorii noştri să poată profita de pe urma lor!

Roua de Munte şi Băile Herculane

Roxana — Mon, 04 Jan 2010 06:00:59 +0000

De când am început să scriu despre călătorii am observat că am două modalităţi de lucru: ori am deja povestea în cap, înregistrată moment cu moment, iar eu nu fac decât să o scriu după dictarea amintirilor, ori nu am nici cea mai vagă idee de ce şi cum voi relata dar mă aşez şi îi dau drumul, sperând ca impresiile să curgă odată cu rândurile.

În acestă a doua variantă, abia când am pus titlul acestui articol m-am întrebat dacă există poveşti sau legende despre rouă. La o simplă căutare pe google am şi găsit basme sau obiceiuri tradiţionale care încarcă aceste mici picături de apă cu puteri magice sau terapeutice. Ca să aleg doar câteva exemple, am aflat că roua este adusă de zâne jucăuşe, că zâna florilor se spală cu rouă pentru a nu fi văzută, că roua este pusă pe plante pentru ca gnomii să aibă cu ce să îşi potolească setea, după o noapte de muncă sub pământ; sau că mersul, tăvălitul prin iarba îmbrobonată dar şi tratamentul cu rouă sunt benefice pentru diverse probleme psihice sau fizice.

Povestea mea nu este totuşi despre rouă ci pleacă de la Pensiunea Roua de Munte, motivul pentru care am ajuns la Băile Herculane, locul al cărui nume l-am asociat cu sănătatea, aerul proaspăt şi multe alte minuni pe care natura ni le oferă necerând în schimb decât respect. Am fost invitaţi aici de familia Becia, proprietarii pensiunii, pentru a cunoaşte zona şi pentru a scrie despre bogăţia acestui loc oarecum uitat de lume. Şi chiar dacă am stat prea puţin pentru a descoperi toate farmecele Băilor Herculane am fost vrăjiţi – o singură zi de plimbare convingându-ne că merită să revenim pentru mai mult.

Am plecat din Bucureşti destul de târziu, trecuse deja de prânz. La cum ploua afară, credeam că vom ajunge foarte târziu la destinaţie, însă drumul a fost mai liber decât am sperat şi nici nu ne-am dat seama când am trecut de Drobeta. Peisajul era încântător dar lipsea cu desăvârşire, cuprins fiind de noaptea neagră şi înnorată. Încercam cu ochii minţii să reconstruiesc imaginile şi să o iau la stânga pe podul spre Serbia, aşa cum am făcut în primăvara trecută, plecând spre Belgrad. Odată ce trece Crăciunul, adică unul dintre puţinele motive pentru care tolerez iarna, dorul de primăvară începe să lucreze şi să aştearnă în faţă planuri eroice şi vise de călătorii nemaivăzute şi nemaiîntâlnite. Fiecare om are zânele şi spiriduşii săi în cap, iar eu nu sunt mai prejos, atât că ai mei sunt poate ceva mai plimbăreţi decât ai altora.

Nici când am ajuns la Băile Herculane nu am văzut mare lucru, dar cu ajutorul câtorva indicii din partea proprietarilor pensiunii am reuşit să îi găsim fără dificultăţi. Am fost întâmpinaţi cu multă căldură şi ne-am simţit imediat ca făcând parte din familie. Fiind o perioadă mai puţin aglomerată, am avut ocazia să petrecem două seri foarte plăcute la discuţii cu Tudor şi Denisia, doi oameni deosebiţi, al căror mod de viaţă se reflectă în întreaga atmosferă a locului. Camerele simple, călduroase, oferind tot confortul de care ai nevoie, sunt mobilate minimalist dar cu bun gust, fără decoraţiuni inutile sau îndoielnice, aşa cum poţi găsi în multe alte locuri. Finisajele sunt de calitate, un lucru iarăşi demn de lăudat, ştiind cât de greu e să construieşti orice în România.

Pentru cei dependenţi de internet, ca mine, acesta poate fi accesat din orice cameră sau din restaurant. Iar când vine vorba de masă cred că denumirea de restaurant e prea rece şi impersonală, un „ca la mama acasă” ar putea fi mult mai potrivit şi cu nimic exagerat – asta dacă aţi avut noroc ca mama să gătească atât de bine, delicios şi de natural cum se întâmpla la Roua de Munte. Mai presus de orice, puiul este pui, laptele e de vacă adevărată nu de cea de pe cutia de carton, supa te unge pe suflet iar ceaiul din plante purtând încă aroma naturii te transportă cu gândul pe păşuni neumblate.

Încă din întunericul nopţii am desluşit de la geamul camerei silueta muntelui, abia aşteptam să vină dimineaţa ca să îl putem admira în toată măreţia sa. Şi nu am fost dezamăgiţi. Imaginile de mai jos încearcă să vă arate şi vouă priveliştea care ne-a încântat ochii în cele două dimineţi.

Mi-aş dori să pot deschide ochii în fiecare zi către această privelişte, să simt gustul mâncării sănătoase şi să respir aerul de acolo. Chiar dacă e puţin mai mult de mers de la pensiune până în centrul vechi, locaţia este deosebită iar oamenii, ca de obicei, fac diferenţa.

În Băile Herculane trăieşti un sentiment puternic de uluire şi durere faţă de resursele sale unice şi trecutul bogat, lăsate în paragină, irosire şi uitare. Dar ai şi foarte multe posibilităţi de a petrece câteva zile frumoase în natură şi a te bucura de ceea ce este special în această zonă. Despre toate acestea vom povesti mâine.

Continuarea aici: O zi la Băile Herculane

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: decembrie 2009

Premiul meu, Arsenal Park – povestea

Roxana — Mon, 16 Nov 2009 22:36:09 +0000

Daca in intro am facut cunostinta cu participantii la aceasta iesire, e timpul acum sa dau drumul la poveste si sa va explic cum poti sta aproape 3 zile in spatele unor ziduri fara sa te plictisesti … si tineti cont, zidurile acelea arata cat se poate de militare!

Am iesit vineri pe la 11:00 din Bucuresti si, inarmati cu resurse suplimentare de rabdare si dulciuri, am cucerit nesperat de usor marile redute: Dealul Negru, Valea Oltului sau legendara coada de la Sebes.
Am ajuns asadar la Arsenal Park la timp pentru a ne bucura de un final de zi fabulos.

Am ales camera in care patul sta frumos pe tun, la propriu! Acesta este totusi foarte confortabil si suficient de mare incat sa nu existe riscul de a pica din el… lucru care, de la inaltimea respectiva, ar fi usor neplacut. Mobilierul militar reconditionat si restul accesoriilor in vesminte camuflate de prin camera este cat de poate de real, nu e doar de reclama! N-am stat sa studiem prea mult camera, dar am bifat ca are caldura si centrala proprie, are TV (nu ca ne-ar fi interesat, dar poate vrea cineva sa stie), are dus si apa calda, are chiar si minibar – ai tot ce iti trebuie ca sa primesti din militarie doar aroma aventurii nu si conditiile ei reale.

Insetati fiind, ne-am grabit la adapat. Activitate ce s-a produs cu spor pana la gratar si in timpul focului de tabara. Cine mai doreste, cine mai pofteste, avem kile multe de poze cu focul de tabara de la Arsenal Park, putem deschide un magazin online!

Berea, vinul, tzuica sau afinata au curs in valuri iar veselia si-a facut loc de parca am fi sarbatorit cine stie ce victorie. Ca o urmare fireasca (sau poate ca nu?) motoarele buggyurilor au inceput sa zbarnaie prin noapte iar cei care au cautat cu tot dinadinsul au gasit si noroi si aventura … dar sa nu povestesc despre ceea ce nu stiu decat din auzite!

Stiu sigur ca atunci cand am plecat la culcare era neobisnuit de devreme pentru o petrecere. Sa tinem totusi cont ca incepusem odata cu gainile!

Numai bine, asta a facut loc la inca o zi plina. A doua zi de dimineata as mai fi motzait eu dar capul familiei s-a trezit cu chef de joaca si deh, ca o sotie supusa ce ii sunt am raspuns cu “sa traiti!” si am fost gata fresh de instructie. Instructie care nu a avut loc, slava domnului! Am inteles insa ca cine vrea poate sa aiba parte si de aceasta experienta. Noi am optat pentru chestii mai relaxante, o plimbare cu buggy (costumul moto de ploaie e si acum plin de noroi, ce inspirata am fost sa il iau!), o alta plimbare cu bicicletele, trasul cu arcul sau trasul cu pusca.

La airsoft si lupte de guerilla eu personal m-am abtinut. Sunt o fire pacifista si, oricat de Zoe Barbata m-as da, nu aveam chef de o portie de vanatai asa, cum sa zic, gratuit! Dar baietii implicati in jocul care se desfasoara foarte serios, dupa toate regulile, au venit foarte incantati si sunt sigura ca l-ar recomanda si altora. Nu e cu lopatzele – e cu arme, nu e in nisip – e prin noroiul din padure, deci cred ca isi aduce intr-un mod convingator aportul la sentimentul de „sunt barbat, ce mea!”. Ceea ce este sanatos, daca ne gandim la ce sunt in stare femeile sa faca pentru a se simti femei… OK, fiecare sex cu jucariile lui, fara discriminari!

Seara am trecut din nou la o ocupatie unisex: foc de tabara, bere, gratar. Adunarea a fost mult mai linistita si mai relaxata iar somnul meu ramas restant de dimineata si-a spus din nou cuvantul la o ora matinala. In camera am mai baut o bere ca soldatii, cu ochii in televizor – o, ce ocupatie, acasa nu ne permitem luxul asta! – si am adomit obositi si incantati!

Urmatoarea dimineata ne astepta umeda si inorata. Gata, pana aici tinuse permisia la soare! Era ca si cum ne-ar fi zis: v-ati facut de cap suficient, sa nu va mai vad pe aici! Nu ne-am opus, stiam ca oricum trebuie sa plecam. Asa de sfidare totusi, ne-am dus sa mai jucam un minigolf, printre frunze si balti. Pe drum m-am uitat cu ciuda la terenurile de tenis… de ce oare n-am jucat tenis ieri?!? Nu stiu, cred ca am fost coplesiti de atatea variante si am uitat pur si simplu.

Am finalizat cu o ciorbita calda – care ar fi fost perfecta daca nu ar fi avut asa de mult delikat in ea – si … „hai liberare”! Culmea, nu am simtit nici o bucurie la plecare, ba am mai avut parte si de un drum spre Bucuresti oribil. Pe scurt: ploaie, ceata, accidente la greu cu urmari urate, blocaj la intrarea in Bucuresti de pe la kilometrul 18, provocat bineinteles tot de un accident – pentru variatiune, de data aceasta erau vreo 5 masini implicate!

Noroc ca amintirile placute pe care le avem de la Arsenal Park ne fac sa uitam unde stam si ca in tara asta mai apar locuri si oameni care sa demonstreze ca se poate, ca exista idei si vointa de a le pune frumos in practica. Bineinteles ca la partea de „pus in practica” se pot gasi minusuri, ca finisajele mai lasa de dorit pe ici pe colo, ca toate bicicletele ar trebui sa aiba frane chiar daca sunt oferite gratuit, ca buggyurile au nevoie de reparatii serioase. Dar daca stam bine si ne gandim cui se datoreaza aceste neajunsuri? Nu echipelor care au lucrat la amenajare? Nu bravilor romani care atunci cand dau de un mecanism pe roti care nu le apartine fac tot posibilul sa ii incerce si sa ii depaseasca limitele? Ce sa mai zic? Toate aceste mici probleme se vor rezolva probabil pana in sezonul cald si, chiar daca le veti mai intalni, va pot asigura ca personalul deosebit de amabil si prietenos va face tot posibilul sa depasiti orice nemultumire.

Va invit de aceea cu toata increderea sa veniti sa va luptati cu plictiseala in giganticul parc verde de la Arsenal Park. Nu faceti greseala sa ajungeti sambata ca sa plecati duminica pentru ca va va parea rau si nu o sa aveti timp sa incercati nici 50% din ceea ce puteti face pe acolo.
Si daca aveti si asa ceva in dotare, luati cu voi si copilul! Dincolo de locul special amenajat, intreg spatiul poate sa devina un loc de joaca iar aerul din jur e suficient cat sa vreti sa il lasati toata ziua sa zburde dupa placul inimii!

Rezumat pentru cei care nu au rabdare sa citeasca: e de bine, jos palaria Arsenal Park!

Mai multe detalii gasiti aici: arsenalpark.ro

Mai multe fotografii in Albumul lui Alex

Articolul care m-a ajutat sa castig acest premiu si sa particip la aceasta experienta: Cum n-am vazut Piatra Neamt

Impresii scrise de: Roxana

Perioada calatoriei: Noiembrie 2009

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!