Eu aveam şapte zile şi am plecat cu două vise în bocceluţă: să văd castelul de Pena din Sintra şi să reuşesc să găsesc o grotă a cărei poză o văzusem în internet şi de care ştiam doar că e pe undeva prin Algarve. Şi dacă tot mergeam în Portugalia, m-am gândit să fac pe marea descoperitoare, fără milă pentru ale mele picioare, fără multă odihnă şi fără pardon faţă de al meu aparat de fotografiat care a ţăcănit ca o mitralieră.
Aşa că mi-am organizat vacanţa în felul următor:

Click pe hartă

• Prima zi: Lisabona
• A doua zi: Lisabona
• A treia zi: Lisabona
• A patra zi: Sintra
• A cincea zi: Obidos, Nazaré, Alcobaça, Batalha
• A şasea zi: Tomar, Evora, Beja
• A şaptea zi: Albufeira, Armação de Pêra, Benagil, Lagos

Lisabona

Trei zile cred că sunt suficiente pentru descoperirea capitalei deşi, dacă vrei să intri bine în atmosfera ei probabil că şi o săptămână ar fi prea puţin.

Noi am reuşit să pornim în cunoaşterea oraşului doar în jurul orei 16 şi, cum era deja târziu, am hotărât să dedicăm restul din zi zonei numite Baixa. Oraşul e construit pe şapte coline şi străzi abrupte leagă un cartier de altul, unica parte din centru care se întinde în orizontal e aceasta – v-aş sfătui să căutaţi cazare aici pentru că de aici pornesc toate drumurile. Parcurgând Rua Augusta, strada pietonală plină de artişti de stradă, magazine, restaurante şi cafenele elegante ajungeţi sub impunătorul Arco da Victoria şi la Praça do Comércio de la marginea raului Tejo. Întorcându-vă înapoi daţi apoi de eleganta Piaţă Rossio, de Piaţa Figueira şi al ei teatru naţional. Dacă o luaţi înainte la stânga veţi da de clădirea gării şi vă veţi fi impresionaţi de frumoasa ei faţadă în tipicul stil manuelin cu care vă veţi obişnui de acum încolo. Baixa turistică se termină în Piaţa Restauradores, de unde porneşte Elevador Gloria către Bairro Alto.

Puteţi să-l luaţi pe acesta sau, cum am făcut noi, să vă întoarceţi puţin înapoi şi să luaţi Elevador de Santa Justa, liftul din 1902 în stil neogotic care, dacă aveţi răbdare să staţi la coadă, vă duce 32 de metri mai sus până în Chiado, zona comercială al Barrio-lui. În staţia de sus, o scară vă duce la o cafenea de pe terasa căreia panorama e minunată atât în timpul zilei cât şi în timpul nopţii. Dacă nu vreţi nici să aşteptaţi, nici să cheltuiţi şi nici să urcaţi pe jos, scările rulante gratuite de la staţia de metrou Baixa-Chiado din apropiere fac un traseu asemănător.

Noi am decis să ne petrecem seara în Barrio Alto, cel mai tradiţional din cartierele din Lisbona  şi sufletul vieţii nocturne plin de localuri unde poţi să asculţi un concert de fado, să bei ceva sau să cinezi în numeroasele restaurante speciale pentru turişti, mai ales că era noaptea de revelion. Tot de aici poţi admira panorama oferită de miradour Alcantara, sau să admiri biserica Sao Roque, pe care noi din păcate am găsit-o închisă.

Problema asta cu atracţiile închise va fi, din păcate, leitmotivul şederii în Lisabona, deoarece pe 1 ianuarie (duminică) majoritatea erau închise iar lunea e ziua de închidere pentru 90% din muzee. Şi asta va fi şi un mare punct negativ pentru această capitală care, în pofida prezenţei numeroase a turiştilor, nu a învăţat încă să se vândă bine.
Miezul nopţii ne-a prins pe miradourul Alcantara unde, împreună cu mulţi alţii, ne-am adunat în speranţa de-a zări ceva din focurile de artificii făcute în  Parque das Nações.

A doua zi dimineaţa am dedicat-o cartierului Belem. Luând tramvaiul 15 sau autobuzele 28 ori 43 din piaţa Figueira şi dându-vă jos la Mosteiro dos Jeronimos, veţi găsi în drepta impunătoarea mănăstire în stil manuelin iar în faţă, lângă apă, Padrao dos Descobrimentos la care veţi ajunge prin pasajul ce trece pe dedesubtul şoselei. Nouă ne-a fost permis să vizităm doar biserica între două slujbe, minunată totuşi şi ea cu coloanele ei imense şi mormântul lui Vasco da Gama, curtea şi toată mănăstirea patrimoniu Unesco fiind închise până marţea.

Ca să ne înecăm amarul ne-am îndreptat  către centrul Belem, imediat în dreapta, unde ne-am delectat o oră în muzeul gratuit de artă contemporană Museu Coleção Berardo. Apropiindu-ne apoi de apă am admirat înaltul monument, de forma unei bărci cu prora către râu şi ocean, dedicat exploratorilor şi având sculptat pe laturi personaje ilustre din istoria navigaţiei, ca Vasco da Gama sau Magellan. Intrarea ce include şi liftul care vă duce până în vârf şi care, evident, nu era deschisă! În mod normal v-ar permite să admiraţi nu doar panorama fluviului ci şi imensa busolă şi harta traseelor nautice din acea perioadă, desenate pe asfalt.

Puţin mai departe se găseşte şi bizarul şi izolatul turn de Belem, plin de sculpturi extrem de detaliate, de la funiile de piatră până la micile turnuri în stil maur. Am înţeles că e tare frumos înăuntru dar să vă mai spun că l-am găsit închis?
În această zonă se afla şi multe dintre muzeele Lisabonei, Museu de Marinha, Museu Nacional dos Coches dar o să-mi spuneţi voi dacă sunt într-adevăr frumoase. Şi dacă tot vizitaţi această zonă, nu uitaţi să vă opriţi la Antiga Confeitaria din faţa staţiei de tramvai, care scoate din cuptor pentru voi calzii Pasteis de Belem, prăjituri dulci pline de cremă şi parfumate cu scorţişoară.

După-masa am petrecut-o în Alfama,  printre străduţele abrupte ce duc la castel, pe lângă Catedrala Sé care seamănă mai mult cu o fortăreaţă şi prin caracteristicul Largo das Porta do Sol  unde vă puteţi relaxa la o ceaşcă de cafea, aşezaţi la măsuţele de pe terese sau admirând oraşul de la  Miradouro de Santa Luzia, o terasă cu o panoramă splendidă asupra râului şi a acoperişurilor roşii ale oraşului.

Castelo de Sao Jorge: mai mult o ruină, deşi puteţi să urcaţi încă pe turnuri sau pe ziduri, nu atrage desigur prin eleganţa sa ci prin poziţia spectaculoasă şi vederea pe care o oferă asupra Lisabonei sau a râului Tejo.
După acest urcuş cam obositor am hotărât să coborâm în centru, ba chiar să facem o plimbare circulară cu vechiul tramvai 28, din care, într-un sfârşit, ne-am dat jos din nou în Barrio Alto unde am încheiat seara.

A treia zi de dimineaţă am lăsat bagajele la hotelul unde stătusem şi ne-am îndreptat din nou către Alfama pentru a vizita biserica Sao Vicente de Fora şi ale ei azulejos inspirate din fabulele lui la Fontaine dar găsind-o şi pe aceasta închisă ne-am consolat şi am luat-o către Parque das Nações. E zona nouă a Lisabonei, construită cu ocazia EXPO-ului din ’98 şi puteţi ajunge aici cu metroul până la staţia Oriente. Am petrecut astfel câteva ore în Oceanario, imensul acvarium, admirând multitudinea de peştişori, rechini, pinguini, nutrii şi ţestoase, sporăvăind apoi la soare pe frumoasa promenadă care duce către turnul Vasco da Gama şi admirând telefericul ce se legăna deasupra noastră. Astfel, ne-a rămas doar recuperarea maşinii închiriate şi părăsirea capitalei.

Sintra

Sintra e unul dintre locurile cele mai frumoase din Portugalia, în care se respiră o atmosferă romantică datorată numeroaselor palate, parcuri şi grădini, un loc de basm în care timpul parcă s-a oprit, recunoscut şi de către Unesco, care l-a declarat patrimoniu al umanităţii. O zi întreagă nu e de ajuns ca să vezi tot ce are de oferit şi veţi rămâne, cum mi s-a întâmplat mie, cu regretul că aţi lăsat în urmă locuri nedescoperite. Noi am ajuns seara, din păcate şi din greşeală, prea târziu ca să mai apucăm să găsim vreo atracţie deschisă. Am reuşit doar să tragem o fugă până sus pe deal şi să admirăm de la intrare turnul luminat al Palacio de Pena. Aşa că a doua zi de la 10 şi până la 18 când s-a închis tot, nu ne-am oprit deloc.

Am dedicat primele două ore bijuteriei care e Palacio de Pena în culori pastel şi mi-am bucurat ochiul şi sufletul cu toate unghiurile lui şi ale parcului. Vă sfătuiesc să nu-l pierdeţi şi, dacă îmi urmaţi sfatul, să-l vizitaţi la prima oră; după aceea se formează o coadă prea mare la bilete.

La sfatul celor de la hotel şi la comentariile nu prea entuziasmate citite prin diferite bloguri am decis să las pentru la urmă (s-a întâmplat că nu am mai avut timp) Palacio Nacional de Sintra aşa că ne-am îndreptat către Quinta da Regaleira, căruia i-am dedicat alte două ore. Palatul elegant în stil manuelin e micuţ însă veţi uita de voi prin parcul imens şi vă veţi descoperi din nou copii printre ale lui tuneluri, turnuri şi intrări segrete. Luaţi-vă neapărat cu voi o lanternă, eu era să-mi descarc complet bateria de la aparatul de fotografiat pentru a-mi lumina drumul.

De acolo am fugit la Palacio e Quinta de Monserrate, un alt palat cu o arhitectură minunată şi un parc exotic plin de cascade şi copaci tropicali, căreia i-am dedicat o oră jumătate. Şi cum după ora 17 nu mai poţi să intri nicăieri, ne-am grăbit să prindem încă deschiderea la Castelo dos Mouros, un fel de Mare Zid în miniatură, care oferă privelişti extraordinare a Sintrei şi a celorlalte palate, la apus de soare.

Pentru Pena şi Monserrate am cumpărat un bilet cumulativ de 12 euro, la care s-ar fi putut adăuga, dacă am fi ştiut că ajungem, şi castelul final. La Regaleira am plătit 5 euro iar la Castelo alţi 4 euro.

În afară de Pena şi Castelo dos Mouros care sunt la zece minute pe jos unul de altul, dar amândouă departe de centrul oraşului şi cocoţate pe o colină, celelalte palate sunt mai departe. Aşa că turul trebuie făcut ori cu maşina, ori cu autobuzele care circulă destul de des (noi am văzut unul şi seara, când deja totul era închis). Singura atracţie ce se poate vizita dacă ajungeţi în centru e Palacio Nacional de Sintra şi, eventual, muzee.

De aici am plecat, o dată cu înserarea, către Obidos care ne întâmpina o oră mai târziu cu zidurile lui medievale pline de luminiţe, dar despre asta şi multe altele vă voi povesti în articolul de mâine…

Şi totuşi acesta este adevărul. Am fost o singură dată într-o vacanţă all inclusive, când LumeaMică nu avea nici măcar doi ani şi, ca să vă spun sincer, mi-a prins tare bine relaxarea şi sentimentul ăla că nu trebuie să îmi bat capul cu nimic. Dar n-am mai repetat experienţa, mi s-a părut absolut înfricoşătoare ideea că eşti prins undeva într-o oază, în jurul tău nefiind nimic de făcut, nimic autentic, nimic de văzut. Cel puţin aşa era acolo, în Turcia.

În Sharm El Sheikh lucrurile sunt puţin diferite. E adevărat, nu eşti în Egipt decât teritorial vorbind. Prefer de 100 de ori atmosfera din Cairo, atât timp cât aceasta e cât de cât liniştită. Dar asta nu mă împiedică să nu îmi doresc să revin acolo, mai ales pentru cea mică. Hotelul Savoy, la care am stat, este chiar ceea ce trebuie ca să te relaxezi şi să uiţi oricum că există ţări, graniţe, revoluţii, serviciu, probleme… De la felul în care eşti întâmpinat până la plimbările lungi pe coridoarele aerisite, cu vedere la verdeaţă şi flori, de la camerele mari până la terasa din faţa camerei, pe care am băut prima bere, privind apa liniştită a piscinei, de la micile statui de pe alei până la peştii minunaţi din apa mării, de la mirosul uleiurilor de la SPA până la miraculosul magazin cu parfumuri, totul e gândit în aşa fel încât să îţi fie bine.

Complexul cuprinde o piaţă în care se întâmplă tot felul de spectacole, multe restaurante cu tot felul de specialităţi, un patinoar pe care am patinat în plină vară şi, desigur, magazine în care vânzătorii sunt instruiţi să nu te streseze. Din păcate şi preţurile sunt mai mari, iar negocierea nu se face chiar după regulile obişnuite, la o adică eşti lăsat să ieşi fără să iei nimic. V-am prevenit, nu e chiar Egipt… Tot din acelaşi punct de vedere, mâncarea, deşi abundentă şi bună, nu este decât parţial autentică, se preferă felurile europene sau adaptate cumva stilului european. Iar dansatoarele din buric nu sunt toate din Egipt…

Dincolo de hotel ai parte de două privelişti încântătoare: marea pe de o parte, care merită privită îndelung, atât de deasupra, cât şi din interior (vezi aici de ce) şi deşertul cu munţii Sinai pe cealaltă parte, minunaţi în culorile apusului. Se pot face excursii la Alexandria sau chiar la Petra, în Iordania. Se poate merge mai aproape, în deşert şi mânca alături de beduini, vezi povestea mea de aici.

În cele din urmă, o săptămână de lux într-un cadru natural minunat nu poate deranja pe nimeni, aşa că nu voi fi ipocrită şi voi spune sincer că mi-a plăcut, cu adevărat!

Hai, recunoaşte, ţi-a trecut şi ţie prin cap să-ţi petreci vacanţa într-un castel, nu? De ce nu ai făcut-o până acum? Ai observat cu siguranţă că în general, atunci când călătorim, ne bazăm de foarte multe ori pe recomandările prietenilor. Fii cinstit, câţi prieteni de-ai tăi şi-au petrecut vacanţa într-un asemenea loc? Destul de puţini, aşa-i? Ce-ar fi, în cazul ăsta să fii tu indrăzneţul care încearcă primul?

Nu-mi spune că e scump, pentru că bugetul nu depăşeşte preţul unui sejur la un hotel obişnuit. Eu de exemplu am făcut nişte simulări pentru o vacanţă vara viitoare, pe un site unde sunt listate castele din toată Europa. Preţurile încep de la 290 de euro pe săptămână, cameră dublă pentru două persoane. În general, ţi se va cere şi o garanţie de 200 de euro, care îţi este restituita la sfârşitul vacanţei.

Nu-mi spune nici că în castel nu vei avea condiţii. Ai fi surprins. În general poţi găsi uşor un castel cu piscină, ai acces şi la bucătărie sau spălătorie în multe dintre ele, totul e să cauţi cu răbdare perla rară care ţi se potriveşte! Unde mai pui că eşti la castel, domeniul e mare, deci ai şanse să dai şi peste câte-un teren de tenis, sau alte facilităţi de vis. Din păcate, şi aici e un punct negativ, unele dintre ele nu acceptă copii «din cauza decoraţiunilor delicate». Dar eu cred că în astfel de situaţii există mereu loc pentru negociere. Iar dacă nu unii nu cedează, veţi găsi cu siguranţă alţi proprietari mai deschişi la minte!

În general castelele care funcţionează în regim de hotel şi au preţuri abordabile nu-s chiar în centrul Parisului. Nu ştiu dacă cea mai bună soluţie e să vii cu maşina personală tocmai din România, mai simplu şi comod e să iei avionul şi în Franţa să închiriezi o maşină.

Am vorbit până acum de o excursie în doi. Însă poate sunteţi o gaşcă de prieteni sau o familie numeroasă şi vă doriţi să aveţi la dispoziţie un loc de vis. Se poate! Un exemplu ar fi acest castel aflat pe lângă Montpellier, în Franţa. Are 12 camere/opt băi şi cam tot ce vă poate pofti inima. Preţul : între 3500 şi 8000 de euro pe săptămână. Poate vi se pare o sumă astronomică, însă în perioada asta, până în 21 decembrie, preţul e de 3500 de săptămână. Dacă sunteţi un grup de 25 de persoane – căci acesta este numărul maxim de persoane acceptate – poate fi chiar convenabil!

O dată-n viaţă merită!

PS : Despre vacanţa mea într-un castel am mai scris aici.

Călătorul care ajunge aici pe un drum destul de abrupt, ce-i drept, descoperă încântat pridvorul cu două mese lungi de lemn, sau curtea unde doi, trei puşti se joacă mai mereu. Pe Ion îl cunoaşteţi deja, el e năzdravanul care se schiază în creierii munţilor şi care organizează tot felul de acţiuni sportive. Asta nu înseamnă că în pensiune sunt bineveniţi doar iubitorii de sport. Din contră. Poţi să vii şi ca să stai liniştit la gura şemineului, cu o carte în mână. Asta iarna. Vara poţi să te bucuri de soare şi de aer curat. Ce mi-a plăcut enorm aici a fost faptul că dacă am avut nevoie de un medicament, ni s-a dat un medicament, dacă duşul a avut o problemă, a fost reparat imediat. E ceva normal, o să îmi spui, şi nu te voi contrazice. Îmi place normalitatea şi o remarc, pentru că-i destul de rară pe la noi prin târg.

Camerele au tot ce le trebuie, decoraţia e simplă dar de efect, iar eu una aş cere în locul tău camera cu vedere spre păşunea unde paste acel cal pe care eu l-am admirat două zile cât am stat acolo. Să-l saluţi din partea mea.

Mâncarea arată bine, nu ştiu cât de gustoasă era. Poţi alege şi să îţi aduci mâncarea de acasă, ţi se vor pune la dispoziţie frigidere şi un cuptor cu microunde. Curtea are loc de joacă pentru copii, chiar şi-un perete de escaladă, şi locurile de parcare nu lipsesc, din câte îmi aduc aminte.

Am fost încântaţi nu doar de pensiunea în sine, ci de primirea care ni s-a făcut, nu numai nouă, ci oricărui om care trecea pragul casei lui Ion. Şi am hotărât să nu ţinem pentru noi asemenea loc minunat, mai ales acum, că vin sărbătorile, şi poate aveţi nevoie de idei unde să le petreceţi.

Varianta cea mai rezonabilă pe care am găsit-o la acel moment a fost o cameră dublă de la HappyHostel, cu baie pe hol, la un preţ de 48 de Euro pe noapte. Menţionez că nu am făcut rezervarea decât cu puţin timp înainte de a pleca, când am decis că ar fi bine să nu umblu cu copil şi bagaje, noaptea la 11, prin oraş… Hostelul e situat foarte aproape de Westbahnhof (adică gara în care puteţi ajunge direct de la aeroport), undeva în spatele unui Ibis. Zona e bună, liniştită, am umblat şi tîrziu cu Petra pe acolo. În apropiere sunt restaurante care miros bine dar nu am apucat să le testez.

Nu are parcare dar motocicliştii au voie să îşi lase jucăria în faţă, un detaliu pe care am vrut să îl reţin.

Şi ajungem într-un final şi la camera miniaturală… urâtă şi îngustă dar destul de curată şi mai ales ferită de vreun sforăit colectiv. Aceasta se afla într-un apartament în care mai împărţeai cu încă o cameră baia, toaleta şi bucătăria dotată-cu-de-toate. Lejer! Wireless există, ţi se dă parolă, este sublim dar… nu se prinde din cameră. Un lucru cu care te obişnuieşti până la urmă în Austria.

Nu trebuie să vă mai spun că de la Westbahnhof (adică gara de vest) poţi lua metroul sau alte mijloace de transport în comun, în orice direcţie vrei, iar dacă pleci din Viena către alte destinaţii, cum am făcut noi, e mai mult decât bine. Şi încă ceva: seara sau în zilele de sărbătoare, gara chiar poate fi un loc care să te salveze de foame, când toate celelalte magazine sunt deja închise…

Ce alte hosteluri bune mai ştiţi voi în Viena?

Când am ajuns în Saumur habar nu aveam unde vom pune capul. Tot ce ştiam era că a doua zi de dimineaţă trebuia să mergem la prezentarea Le Cadre Noir şi ne gândeam că nu ar fi rău să fim cât mai aproape de şcoala de echitaţie. Aşa că prima decizie a fost să o găsim pe aceasta. Am ieşit din Saumur spre comunele Saint Hilare – Saint Florent, am urmat indicatoarele şi ne-am trezit în natură, lângă o pădure. Am oprit pentru a admira caii şi poneii de la alte şcoli de călărie, LumeaMică ne-a completat planurile pentru a doua zi cu o plimbare pe cai, aşa că devenea din ce în ce mai important să ne şi cazăm în zonă. Chiar înainte de Şcoala Naţională de Echitaţie am găsit un fel de sat de vacanţă, cu căsuţe, cu piscină, cu aer curat şi greiereală inclusă. Nu mai era nimeni la recepţie dar am sunat şi omul a venit imediat pentru a ne arăta despre ce e vorba.

Preţul nu era mic, 82 de euro / noapte pe căsuţă, dar locul şi dotările meritau. La parter există un fel de sufragerie-bucătărie cu un pat şi cu toate îndemânările necesare (bucătăria este echipată integral) + baia. La etaj te aşteaptă încă trei paturi. Împărţit la 4 persoane preţul este foarte bun, poate fi cât un pat într-un hostel. Chiar dacă era seară şi răcoare deja (nu uitaţi, e pădure), în două minute LumeaMică era deja în slipi şi se arunca în piscină.

M-am simţit extraordinar acolo, am respirat aer curat, am înregistrat cântecul greierilor pentru a-l asculta în zile mai negre şi am hotărât că data viitoare aş sta măcar o săptămână, nu două nopţi!

Dacă vă tentează găsiţi mai multe detalii pe Village Hotelier.

Întâi păşim în cerdacul casei. Apoi în living, unde soba de teracotă, hornul placat cu piatră, cergile de pe jos şi coarnele de cerb se îmbină frumos cu culoarea lemnului de pe pereţi. Dormitoarele sunt pregătite. Totul este amenajat rustic, cât mai natural, cum a ştiut nea Viorel mai bine. Paturile, mobilierul, chiar şi lustrele sunt făcute de el. Este ceva unic în fiecare cameră. Blănurile de pe podeaua de lemn de brad te îndeamnă să te întinzi pe jos. Îmi amintesc de serile petrecute la poveşti în sufragerie. În nopţile mai friguroase ne aşezam în faţa sobei și ascultam focul trosnind. Era linişte, nimeni în jur, doar noi şi gândurile noastre. Apoi ne retrăgeam la culcare în una dintre camere. Iarna ne scoteam picioarele de sub plapumă şi lăsam sobiţa să ne încingă tălpile.

Cam aşa arată o după-amiază petrecută la părinţii mei. Acum venim în vizită. Dar şi ca să dăm o mână de ajutor când sosesc oaspeţi. După multă muncă, ai mei și-au văzut visul cu ochii. S-au mutat într-o căsuţă mai mică, în celălalt capăt al curţii iar Casa Piatra Mică este acum deschisă şi se închiriază în întregime. Cele două dormitoare şi sufrageria spaţioasă oferă 6 locuri în paturi. Musafirii au la dispoziţie o bucătărie utilată, o baie modernă şi un beci. Căldura poate fi păcălită la umbra păducelului din curte. Serile răcoroase pot fi petrecute pe cerdacul închis sau la gura sobei. Mai pe scurt, imaginaţi-vă că nu vă aude nimeni…

La cerere, Familia Borteş organizează diverse activităţi în natură. Vă poate pune la dispoziţie ghid montan pentru a vă însoţi în drumeţiile montane, sau instructor pentu căţărare pe stâncă sau rapel. Fiind buni cunoscători ai zonei montane înconjurătoare, vă vor oferi cu multă plăcere informaţii și indicaţii pentru plimbările voastre. Cât despre ce altceva se mai poate face sau vedea prin aceste locuri, iată câtva idei aici şi aici.

Contact: Viorel Borteş – 0766 514 796

Pentru mai multe informaţii legate de acces, tarife şi rezervări puteţi intra aici

Şi dacă tot nu am reuşit să vă conving, poate o vor face pozele următoare.

Preţurile nu sunt chiar prohibitive iar acum, pe timpul verii, există chiar oferte care nu sună rău. Da, cu siguranţă că veţi găsi mai ieftin dar dacă vreţi mult răsfăţ în inima naturii şi într-un cadru creat de Hundertwasser, aici e locul! Şi chiar dacă nu veţi dormi acolo, faceţi măcar o oprire în drumurile voastre…

Toate detaliile sunt la ei pe site, eu las mai mult pozele să vorbească.

Timişoara este cam departe pentru noi, cei din centrul ţării. Iar dacă tot ajungem aici, măcar să ne bucurăm de tot ce-i mai bun. Asta am vrut, asta am primit, adică penthouse-ul, sau apartamentul roşu după cum îl numeşte Dl Marius Vidican, gazda noastră şi proprietarul acestor frumoase apartamente în regim hotelier din Timişoara. Am ocupat unul dintre cele patru dormitoare, dar am aruncat un ochi şi în celelalte. Fiecare cameră are televizor LCD, aer condiţionat, rulouri acţionate electric, mobilier modern şi acces la internet wireless. Finisajele sunt impecabile. Cât de mult am căutat, nu am reuşit să le găsesc cusur. Culorile vesele ale încăperilor se asortează fumos. Fiecare colţ este gândit până la cel mai mic detaliu, pentru ca totul să fie cât mai la îndemâna clientului. Şi dacă tot am ajuns la acest capitol, intimitatea se obţine foarte uşor când sunt mai mulţi oaspeţi în acelaşi apartament. Cele două băi au câte două uşi, una care duce spre hol, alta, culisantă, care duce spre dormitor. Deci una din uşi se poate încuia, iar dormitorul va avea propria baie. La crème de la crème mi s-au părut cada şi cabina de duş cu jacuzzi şi saună. Bineînţeles că toate camerele au în comun un hol principal unde se află şi o mică bucătărie cu plită electrică, maşină de spălat vase, espressor, un frigider mare şi alte câteva utilităţi bine-venite. Living-ul este spaţios, aici se află încă un pat dublu, iar în celaltă jumătate a încăperii un loc de şezătoare, cu o canapea, fotolii şi televizor. De aici se poate ieşi pe unul dintre cele trei balcoane, două dormitoare având şi ele câte unul. Când eşti departe de casă parcă merită să te răsfeţi, iar la Timişoara cred că locul cel mai bun sunt cele şase apartamente în regim hotelier ale D-lui Vidican, situate foarte aproape de centru şi de numeroase localuri. Trei dintre ele sunt tip standard, celelalte fiind de lux. Deci oferta este pentru toate gusturile şi posibilităţile.  Preţurile, precum şi poze şi informaţii adiţionale pot fi găsite aici.

Am rămas surprinsă să aflu că D-l Vidican are foarte mulţi clienţi, şi de-ai noştri şi mulţi străni, dintre care unii tot revin. Se pare că le place Timişoara şi au şi de ce. Gazda le stă la dispoziţie cu orice fel de informaţii, iar pentru cei ce caută cât mai multă distracţie şi sunt atraşi de viaţa de noapte, se pot rezerva mese în cluburile selecte. Deci, e ceva mai mult decât o cameră de lux pentru că beneficiem de asistenţă la orice oră din zi sau noapte. E plăcut să ştii că cineva are grijă de tine, mai ales într-un oraş necunoscut, unde îţi doreşti să surprinzi cât mai multe.  Pentru noi vacanţa a fost cam scurtă, dar aş putea să mă obişnuiesc cu condiţiile acestea, să stau câteva zile tot aşa…tolănită ba în pat, ba la jacuzzi, iar seara să fac o plimbare în centru şi să mă opresc la o terasă… ce viaţă!

Politica noastră este să nu facem recomandări decât din locurile în care chiar am fost şi am văzut. Acum suntem convinşi că am avut parte de cea mai bună ofertă de cazare în Timişoara şi vă recomandăm şi vouă, cu toată încrederea!

Şi nu în ultimul rând mulţumim gazdei pentru primire!

Noi ne-am făcut rezervare prin booking.com la Complexul Izvora. Costa puţin mai mult faţă de alte variante din zonă (39 Euro / noapte camera dublă) dar ne-au atras mai mult pozele. Când am ajuns acolo am fost foarte entuziasmaţi de spaţiul vast, de curtea plină de hamace, de animalele care au făcut deliciul copiilor (deşi pe noi ne-a cam durut sufletul să vedem păunii închişi într-un spaţiu destul de limitat sau căprioara priponită şi cu un aspect destul de nesănătos, scoasă la un moment dat la aer pentru că începeau să apară oaspeţii). În fine, după entuziasmul de la exterior interiorul nu ne-a încântat la fel de mult. Mici probleme la detalii şi o baie neîncălzită (nu avea niciun fel de calorifer) dar să nu fim cârcotaşi, în mare totul a fost cât se poate de ok şi am avut tot ce ne-am dorit, inclusiv internet şi parcare. Într-o noapte s-au gîndit ei că ar putea face economie la căldură şi ne-am trezit când temperatura ajunsese la 18 grade. Ne-am plâns şi au dat drumul imediat la centrală. Au încercat să găsească soluţii la orice, ne-au oferit chiar şi un radiator pentru baie pe care l-am folosit la sprijinit uşa, pentru că priză în baie nu aveam decât dacă scoteam boilerul.

Micul dejun era destul de lipsit de imaginaţie, cu produse ce îmi aminteau de vremurile comuniste. Şi de la bufet suedez aşa cum era promis s-a trecut delicat la servit la masă în zilele în care am fost mai mult singuri pe acolo. Din nou, ne-au adus orice am cerut în plus, nu au fost probleme.

In schimb tot ce am mâncat acolo de prânz sau seara a fost foarte bun şi deloc scump, putem să recomandăm fără grijă restaurantul.

Ne-au plăcut în mod special burta de vită cu unt şi caşcaval şi iepurele în stil vânătoresc. Petra a devenit fan ciorbă de fasole, pe care a cam mâncat-o de fiecare dată.

Costul unei mese pentru trei persoane, care a inclus de cele mai multe ori bere, tărie sau vin, a fost între 28 – 35 leva.

Iată şi câteva poze.

Într-una din plimbări, chiar a doua zi după sosire, am descoperit Casa Hadjihristov / Hanul Arbanashki - observaţi cum toate site-urile au şi varianta în română! O casă construită în 1646, un loc cu istorie dar care a aparţinut în timpurile mai recente comuniştilor, cu interioare impresionante. Când am dat cu ochii de mobilierul sculptat şi de atmosfera de conac a acelor camere aş fi decis pe loc să mă mut, dar am promis că altădată sigur vom dormi acolo. O doamnă foarte drăguţă ne-a deschis camerele, ne-a lăsat să facem poze peste tot (ok, i-am spus că avem un site de travel), ne-a povestit că au mai fost echipe de români de pe la nu ştiu ce televiziune să filmeze acolo şi alte detalii picante din vremea comunistă.

O cameră dublă e 30 de Euro, tripla 45 de euro iar apartamentul 75 de euro (şi vă spun că pot dormi 9 oameni!) – nimica toată, parol!

Într-o seară am revenit pentru a lua masa în restaurantul din subsol, la fel de pitoresc ca şi restul casei şi, deşi eram din nou singurii oaspeţi, am fost primiţi cum trebuie, ni s-a făcut foc în şemineu şi am mâncat extraordinar de bine.

Am ales să gustăm o salată uriaşă (cam pentru 2 persoane şi ceva – doar 8 leva !), din nou un iepure tradiţional vânătoresc şi nişte ficăţei de pui demenţiali, traşi în vin şi unt, aduşi în hot-pot-urile specifice bulgăreşti. La desert Petra a rămas profund ataşată de un iart cu nuci şi miere, desert pe care-l facem şi acum acasă .

Cina noastră însoţită de o carafă de vin de casă chiar reuşit a dus la aproximativ 35 leva.

Tot pozele vor dovedi mai bine decât vorbele.

Un alt loc în care ne-a făcut o deosebită plăcere să mâncâm a fost curtea unde se află şi biserica Sf Dumitru (închisă vizitării. De când am văzut mesele împrăştiate prin iarbă ne-am dorit să gustăm ceva acolo. Bucatele au fost mai puţin reuşite ca în alte părţi dar important e că ne-am simţit bine.

Cât am stat prin Bulgaria am încercat şi câteva vinuri, iar unul încă aşteaptă să fie băut. O să vă spunem concluziile într-un alt articol, special pentru secţiunea Lumea Vinurilor.

Dacă mai e cazul să o repetăm, recomandăm cu mare entuziasm o vacanţă liniştită în Arbanasi, mai ales dacă alegeţi ca noi un interval de timp în care numeri turiştii pe degetele de la o mână. Cât am savurat liniştea nici nu ştiţi!

PS: acest articol a fost scris cot la cot cu Alex, eu am povestit despre cazare el a adăugat notele culinare şi bineînţeles… pozele!