P: Ştiţi deja că ne plac mâncărurile cu poveşti sau Poveştile cu mâncăruri , aşa că în seara zilei de marţi am primit o invitaţie de a fi alături de maestrul Tushin pentru a prepara ceva reţete cu specific.

Povestea începe chiar cu numele preparatului - 宫保鸡丁 (gōng bǎo jī dīng) – sau pe limba noastră – pui Gang bao sau derivatele pui Kung Pao, Kung Po sau Kong Pao. De ce poveste? Pentru că denumirea vine, aşa cum ne-a spus şi  maestrul Tushin de la numele unei regiuni, mai exact de la unul din guvernatorii ultimei dinastii din China, dinastia Qing – Ding Baozhen – ajuns într-un final guvernatorul provinciei Sichuan.

Mâncarea are la bază (şi la origine de altfel) puiul, alunele şi piperul Sichuan.

Să începem cu o dilemă:

A: Găteşti şi tu?

R: De ce nu?

A: OK, (zâmbind)

P: Maestrul Tushin ne-a făcut o scurtă introducere, după care, cu încetinitorul (se pare) ne-a prezentat ingredientele şi etapele principale ale realizării preparatului. Nu am cronometrat, dar probabil în 3-4 minute gata preparatul, care la viteză normală ar avea stop time la 2 minute. Apoi ne-a invitat şi pe noi la treabă.

A: Hai că mă duc eu primul.

P: Şi s-a pus Alex pe încins tigaia cu două linguri de ulei. A scurs uleiul, a adăugat o lingură de ulei, a scăzut temperatura şi a adăugat încet bucăţile de pui trecute în prealabil prin amidon şi un pic de ou. Carnea nu s-a prins ceea ce a fost un lucru bun. A mărit temperatura şi când carnea şi-a schimbat culoarea a adăugat cubuleţele de morcovi, şi a mai învârtit puţin apoi le-a scos din tigaie. Apoi a venit rândul pastei de ardei – la temperatură medie, amestecată atât cât să simţi mirosul specific de ardei foarte puţin caramelizat. La ordin a venit ceapa, usturoiul, sare, zahăr, sos de soia – se gustă pentru verifica balansul de sărat, dulce – se adaugă amidonul şi două linguri de supă. Se adaugă apoi cubuleţele de pui şi morcovi, bucăţile de castravete şi alunele. 10 secunde şi gata. În final se adaugă oţetul chinezesc şi uleiul iute  … Totul bineînţeles cu ajutorul şi sub supravegherea blândă şi răbdătoare a lui Tushin.

Povestitorul speră că nu a scăpat nimic din vedere.

R: Hi, hi, parcă ai avut două mâini stângi, nu te-am recunoscut.

A: Păi da, că m-a pus să ţin tigaia cu mâna stângă şi nu sunt obişnuit!

R: Oricum e foarte bun, îmi place că e picant!

P: Şi cel mai picant a rămas până spre final, când şi-a făcut şi Roxana porţia ei şi a cerut, la fel, un plus de ardei iuţi. Părea foarte încântată când a terminat, aşa cum v-a mărturisit deja în declaraţia ei de fericire.

R: Ei, cum am fost?

A: Bun, nu la fel de picantă ca a mea, dar parcă echilibrul de sare/zahăr a fost mai bun.

P: O precizare de final: toate ingredientele trebuie să aibă cam aceeaşi dimensiune. Raportul sărat/dulce/iute/acru – este cel care conferă savoarea şi gustul preparatului.

     A.. şi trebuie mâncat cald lângă o porţie de orez simplu sau chinezesc.

PS. Această reţetă are multe variante prin China şi prin lume. Un strop de ceapă verde, ghimbir şi ardei nu cred că ar strica nici pe aici .

Poftă bună!

Planul era foarte simplu: după ce ne cazam, ura şi la plajă, urmând ca seara să mergem să dăm iama în scoicile de la deja celebra fermă. Vrum şi făcut! După o călătorie „fără incidente” (aşa îşi urează motocicliştii când pleacă la drum) am ajuns la Balgarevo (Kavarna), sătucul în care urma să ne petrecem noaptea. Hotelul: curat, spaţios, liniştit. Însă la capitolul mâncare pare‑se că nu stă tocmai bine şi spun asta pentru că o parte din grup a luat prânzul acolo, iar părerea unanimă a fost nefavorabilă. Porţii mici dintr‑o mâncare aşa şi aşa nu cred că sunt pe gustul nimănui. Mai bine mergeţi „în centru” la unul dintre birturi, unde oferta este mai variată şi porţiile mai generoase. Am mâncat salată bulgărească şi sirene po shopska, adică brânză, ou şi roşii la cuptor, şi am fost foarte mulţumiţi.

După masă, relaxare la plajă. Drumul ne poartă în golful Bolata spre marea noastră încântare. Golful, încadrat de stânci roşii, este decretat, de comun acord, locul perfect pentru plajă. Nu există semne indicatoare, dar te îndrumă localnicii. Plaja este micuţă, curată, poţi închiria şezlonguri şi îţi poţi lua ceva de băut de la minibarul din apropiere. Mare, soare, veselie, prieteni. Ce ţi‑ai putea dori mai mult de la viaţă? Tot în zonă se află capul Kaliakra, Tyulenovo cu faimoasele sale stânci, lacul Durankulak şi ferma de midii de la Dalboka.

Către aceasta din urmă ne‑au purtat pe noi roţile la ceas de seară pentru că ne rodea curiozitatea în legătură cu preparatele pescăreşti ale restaurantului de aici. Drumul de acces este asfaltat, dar foarte abrupt şi îngust. Privit de sus, chiar ai impresia că o să te duci direct în mare. Aşadar, atenţie maximă la condus! Jos sunt două restaurante, cel din dreapta este al fermei. Cel din stânga, v‑aţi prins, este concurenţa. Fiind sâmbătă seara, ne aşteptam să găsim cu greu o masă liberă, însă n‑a fost cazul. Restaurantul era plin pe jumătate, așa că am ales o masă de la care am fost mutaţi la una alăturată, pe motiv că masa la care ne aşezaserăm prima dată era rezervată. Nu era niciun semn că masa respectivă ar fi fost rezervată, dar să trecem peste acest aspect.

Meniul conţine, în afara salatelor şi garniturilor, doar preparate pe bază de peşte şi fructe de mare. Prin urmare, dacă vă place să vă uitaţi la peşti şi scoici, dar nu să le şi mâncaţi, vă sugerez să mergeţi într‑un acvariu, să vă uitaţi la prietenii voştri cum mănâncă sau să admiraţi priveliştea (care merită, vă asigur!). Lăsând gluma deoparte, am avut o alegere dificilă de făcut când ne‑am trezit cu meniul în faţă. Scoici preparate în diverse feluri (supă, musaca, sarmale, frigărui, pane, natur şi chiar desert: midii cu mere, frişcă şi stafide), melci, crevete şi diverse sortimente de peşte. Ne‑am hotărât cu greu, deh, aşa e când oferta e bogată. Spre dezamăgirea noastră nu aveau raci crabi şi melci (rapane pentru cunoscători), dar poate vom avea mai mult noroc data viitoare. Mi‑au plăcut cu deosebire scoicile pane, salata de icre şi scoicile cu sos picant. Guvizii erau cam prea uscaţi pentru gustul meu, la fel şi scoicile la grătar. Pentru toate astea, plus o Kamenitza şi o apă plată am plătit aproximativ 20 leva.

A, să nu uit: să nu vă faceţi probleme legate de limbă, meniul este inclusiv în română, iar printre angajaţi mai sunt şi vorbitori de română, aşa că vă veţi face înţeleşi cu siguranţă. Ca să nu mai spun că nota poate fi achitată inclusiv în lei. Şi încă ceva, restaurantul este deschis tot timpul anului, aşa că dacă v‑am stârnit curiozitatea nu trebuie să aşteptaţi vara ca să mergeţi acolo. Eu una de‑abia aştept să revin, mai sunt multe feluri de scoici de încercat, plus racii crabii şi melcii pe care i‑am ratat.

Păstrând totuşi o oarecare intrigă în sufletele noastre legată de momentul ales pentru această zi a recoltei româneşti, am primit-o cu mare drag la masa noastră pe Ioana Istrati, managerul The Harbour de 8 ani.
Fireşte că am întrebat-o de ce vineri Ziua Recoltei şi nu sâmbătă Halloween, ca toate celelalte localuri de pe planetă. Răspunsul ne-a fost tare simpatic: pentru că suntem români. Şi avea mare dreptate. Căutăm să ne distrăm, să fugim de lumea noastră sub măşti însângerate, corniţe şi colţi de vampir, când de fapt acum, în acest sfârşit de octombrie, ar trebui să sărbătorim toamna, recoltele, belşugul pământului nostru românesc.
Am mai aflat de la Ioana că zacusca de care ne-am bucurat pe câte-o bucată de pâine proaspătă era făcută chiar de angajaţii restaurantului, că fiecare element de decor tradiţional românesc era adus din casele lor, ale celor care lucrează la The Harbour, că au contribuit cu entuziasm la acest eveniment, ca totul să arate bine pentru invitaţi.

Într-o pauză de la discuţii ne-am aruncat câte-un ochi atât prin subsol, chiar mai marinăresc decât parterul, cât şi pe la toaletă. În cea din urmă am găsit două lămpi, o oglindă ovală, o chiuvetă lucrată manual (am aflat ulterior de la Ioana) şi am bifat încă un hublou, de data asta chiar pe uşă. Imposibil de ignorat atâtea elemente menite să ne surprindă încontinuu.

La plecare am admirat încă o dată barca suspendată şi l-am salutat respectuos pe căpitanul care ne studia prin ocheanul său neiertător, protejând portul din mijlocul Bucureştiului.

La invitaţia de săptămâna trecută a site-ului bucuresti.24fun.ro, am decis să îmi sting pofta taman în ograda Restaurantului Oraşul Interzis. Acesta este destul de accesibil, pe Str. Silvestru Nr. 3, aproape de Foişorul de Foc, dar lipsit de locuri de parcare (în fine, se găsesc prin porţile vecinilor, cu riscul unui cauciuc tăiat).

Se spune că Oraşul Interzis, încă de la deschidere, a fost desemnat Cel Mai Bun Restaurant Chinezesc la gala premiilor Eating & Drinking Awards Time Out în anii 2009 şi 2010. Informaţia asta trebuia verificată!

Având în vedere că am încercat deja Nan Jing (la parterul Hotelului Minerva, primul chinezesc din Bucureşti), Templul Soarelui (cel de pe Eminescu şi cel de pe Vasile Lascăr), Marele Zid Chinezesc (Str. Vasile Lascăr), Casa Dragonului (Calea Dudeşti) şi Qian Bao (Intrarea Baba Novac), muream de curiozitate să văd cu ce este Oraşul Interzis mai aparte…

Într-adevăr, se simte încă de la depărtare aroma unui restaurant de lux (l-au trădat detaliile de pe gard şi clădire, calitatea tâmplăriei, preţurile etc). N-am mai simţit-o de la fascinantul Nan Jing. Doar că, în plus faţă de acesta, Oraşul Interzis are o terasă atât de liniştitoare, încât mi-a fost mai mare dragul să stau până aproape de ora închiderii. M-a încurajat, desigur, şi cam una din ultimele zile de vară de pe anul acesta…

Am încercat să îi găsesc un defect, am fost sâcâitoarea pe care oamenii o pot urî cu uşurinţă, am cercetat picioarele mesei, platforma de lemn pe care stăteam, fântânile de lângă noi, lămpile, perdelele de la ferestre, furculiţele, am răscolit tot ce am găsit! Şi când eram pe punctul de a renunţa şi de a accepta perfecţiunea acestui restaurant, m-am dus la baie

Am traversat jumătate de restaurant, deci am avut timp să admir şi interiorul, mult mai populat decât terasa (deşi vă jur, era extrem de cald pentru 9 seara).

La toaletă am mustăcit văzând cum au făcut ei diferenţa între femei şi bărbaţi, prin desene haioase tipic chinezeşti. În interior, un design demn de clubul Bellagio, nici nu am ştiut cum să interpretez în toată atmosfera asta orientală un closet extravagant…Problema cea mai mare însă a reprezentat-o chiuveta. Nu înţeleg dacă aşa au vrut ei să arate sau au ignorat-o până s-a făcut praf, cert este că zăcea rugina pe ea. Zăcea în toată splendoarea, după cum puteţi vedea în poză. Cu o greaţă de nedescris am răsucit robinetul (care cu siguranţă a fost frumos la vremea lui) şi am ieşit parcă dintr-un wc public. Ca apoi să mă lovească din nou luxul unui restaurant de 5 stele…

Gata, am terminat cu cârcoteala, să trec la mâncare. Ştiind ce preţuri ne vor aştepta, am sărit lejer peste aperitive şi desert. Poate că râdeţi, însă nota finală a fost cam piperată chiar şi-aşa…

Pentru două persoane am luat două porţii de pui cu aromă de peşte la 350 g (40de lei/ porţie), două boluri minuscule de orez yang-zhou la 180 g (13 lei fiecare), desigur, boala noastră, creveţii pe plită încinsă (o porţie de 300 g costă 64 de lei) şi un orez auriu (180g, 15 lei), din pură curiozitate, el fiind descris ca având ouă, carne uscată şi scoici, tot uscate. N-am văzut nimic altceva în afară de orez, însă gustul chiar se apropia de ce citisem în meniu, deci foarte bun.

Absolut tot ce am servit la Oraşul Chinezesc a fost întocmai pe cum mă aşteptam; nimic prea sărat sau prea dulce, prea făcut sau prea crud. Nu m-a copleşit gustul de amidon din sosuri, atât de strident la alte restaurante. Am apreciat şi cele două sosuri (iute şi soia) pe care le-am primit din partea casei, în nişte cănuţe elegante care mi-au furat privirea toată seara.

Ne-am stins setea cu 2 beri fără alcool şi un fresh de portocale. Nota finală fără bacşiş: 217 lei.

Ceea ce a contat însă pentru mine cu adevărat a fost gustul veritabil de mâncare chinezească. De asemenea, detaliile cele mai fine ale servirii, fântânile, luminile, copăceii, florile, toate aceste “mărunţişuri” m-au făcut să mă simt privilegiată că am fost acolo. Într-adevăr, ca şi cum aş fi reuşit să intru şi eu într-un oraş interzis, trecând pe lângă soldaţii din teracotă de la poartă, nişte statui impunătoare despre care pot doar să bănuiesc că erau acolo ca să ne ferească de rele…

În concluzie, recomand păstrarea premiului de cel mai bun restaurant chinezesc şi pentru anul 2011, măcar de dragul acelei terase mirifice, şi mai recomand schimbarea chiuvetei, fără de care laudele ar spori considerabil.

]]> http://lumeamare.ro/2011/10/13/orasul-interzis-restaurantul-chinezesc-al-anului-2011-posibil/feed/ 8 http://lumeamare.ro/2011/07/23/scurta-cronica-de-restaurant-japonez/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=scurta-cronica-de-restaurant-japonez http://lumeamare.ro/2011/07/23/scurta-cronica-de-restaurant-japonez/#comments Sat, 23 Jul 2011 05:00:34 +0000 Alex http://lumeamare.ro/?p=23959 În zona Budapesta (habar n-am cum îi zice acum – ştiţi voi, fostul restaurant la o aruncătură de băţ de Unirea) împreună cu LumeaMică ne-am hotărât să mergem la restaurant. În stânga fast-food, în dreapta la fel, dar undeva printre neuroni, era pierdută o informaţie – ceva despre un restaurant japonez bun, recomandat de oameni ce ştiu a vorbi pe limba Ţării Soarelui Răsare.

Cum se chema, cum se chema ….. gata – Zen Sushi. Ok, primul pas făcut.

Scot telefonul – internet – google – search – strada gasită: Calea Şerban Vodă 86. Ok, al doilea pas făcut.

Trecem pe GPS –  e aproape, ok al treilea pas făcut.

Gata am ajuns: tati dar vreau la chinezesc să mâncăm sushi; păi aici se mănâncă sushi. Aaaaa, super.

Am intrat: afară cu ceva grade peste 30, aici răcoare, afară aglomeraţiei, aici linişte. Semne bune. Ne îndreptăm spre o masă, dar aud: vreau aici pe scaunele înalte la bar.

OK, ne aşezăm cu faţa la bucătarul care felia cu dexteritate un somon, doi, trei …. până la sfârşit nu ştiu câţi au fost că le-am pierdut şirul.

Să revenim.  Ce comandăm? - vreau sushi la fel cum faci tu (am auzit un cocoş prin jur?). LumeaMică alege, ce altceva decât  - Sushi menu. Eu plusez cu o supă miso şi o porţie de Shrimp tempura.

Să ne înţelegem, nu aveam aparatul foto cu mine, aşa că pozele ce urmează au cel mult valoare documentară. Promit să mai revin, pregătit mai bine .

Un mic detaliu: Sushi menu – o combinaţie de nigiri şi maki- sushi. Nigiri-sushi cu: somon, ton, caracatiţă, lup de mare, crevete, sepie şi maki-sushi cu o combinaţie de ton şi somon. Alături de cele de mai sus nişte ghimbir murat, wasabi şi omletă japoneză

Nu întrebaţi – crude şi buuuune. Mi-a fost greu să o conving cu varianta nigiri-sushi pe care nu o cunoştea (doar varianta crevete a avut succes) dar s-a înfipt în maki-sushi cu ton şi somon, ceea ce se poate vedea şi în poză. Un pic, dar doar un pic dezamagită pentru că nu are acelaşi gust cu care era obişnuită (n.r.  - într-adevăr până acum am folosit somon afumat sau marinat în combinaţii gen california roll).

La Shrimp tempura am primit un sos. Un pic a durat până la gustat şi apoi: e muult mai bun cu sos.

Drept care am mai comandat o porţie de Shrimp tempura pe care evident că nu a terminat-o dar a avut succes deplin acasă când am ajuns.

Supa miso a revenit doar în sarcina mea – bună, bună.

Pe scurt: o experienţă reuşită, gusturi naturale şi foarte bune, preţuri absolut ok. Trăieşti experienţa WYSIWYG (What-You-See-Is-What-You-Get) când te uiţi la meniu şi apoi în farfurie.

Şi nu în ultimul rând avem şi impresii – LumeaMică:

“Mi-a plăcut aici la Zen Sushi şi am mâncat sushi maki cu ton şi somon cu sosul ăla sărat (n.r. sos de soia)  şi creveţi tempura cu sos dulce, (neapărat virgulă aici) delicios mmm….

Tatăl meu, Alex ar vrea să aibă şi el cuţite la fel ca acolo, şi să taie la fel  de frumos cum  taie bucătarul somonul.”

Cu siguranţă vom mai merge pe acolo.

Să aveţi poftă.

Sâmbătă ne-am programat / setat pentru o vizită la Goodwine. Pe o vreme într-adevăr de primăvară am ajuns la World Trade Plaza unde, tot în trioul ce ne caracterizează, am luat contact cu lumea vinului şi nu numai.

La intrare am dat un nas fin la un Terra Romana – Chardonnay 2010, un vin citric, tânăr şi plăcut. Pe o parte dintre vinurile prezentate de SERVE le-am degustat şi aici, iar pe celelalte le ştiam deja. După cum ne-am grăbit la finalul turei noastre oenologice, am uitat, cu ciudă o spun acum, să degust un Cuvée Charlotte 2007. Din experienţe anterioare ştiu că merită!

Şi pentru că ştiam că vom gasi şi trufe, am poposit la pentru o fotografie şi o degustare la standul Trufex.

Cum LumeaMică era nerăbdătoare am poposit la standul celor de la Natura Paper, unde Petra a participat activ la obţinerea foii de hârtie şi a imprimării unui “biscuite”.

şi rezultatul final:

Lume cunoscută şi la standul Vinexpert, unde domnul Croitoru ne-a pus spre degustare două vinuri care cu siguranţă merită încercate şi acasă :

Mulderbosch 2009 Chenin Blanc

şi

Yalumba – Shiraz / Viognier 2008

Am continuat cu Cramele Rotenberg, un prim contact cu vinurile cramei: un Notorius puternic şi dur şi un Emeritus corpolent şi numai bun de băut în liniştea unei seri alături de o carte bună. Excelente amândouă!

Ne-am oprit şi la standul Enira, unde am incercat un Alira merlot 2010 alături de Enira 2007. Alira era prea tânăr, Enira în schimb ne-a uns pe suflet!

Am mai fi stat dar soarele începea să se îndrepte spre culcuşul său şi LumeaMică aştepta cu ochii pe ceas să pornim către parc. Aşa că, dacă am ratat ceva interesant, vă rog să ne completaţi!

]]> http://lumeamare.ro/2011/03/15/bucate-delicioase-si-vinuri-bune/feed/ 3 http://lumeamare.ro/2011/01/20/la-cetatea-carului/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=la-cetatea-carului http://lumeamare.ro/2011/01/20/la-cetatea-carului/#comments Thu, 20 Jan 2011 09:47:14 +0000 Roxana http://lumeamare.ro/?p=16560 Ştiu oameni care nu se împacă deloc cu feluri de mâncare exotice, asiatice, bazate pe fructe de mare, peşte sau alte ingrediente mai puţin obişnuite la noi în ţară. Sunt oameni pentru care o masă bună înseamnă o ciorbă, o friptură bine făcută sau o pastramă de berbecuţ la grătar şi o porţie de papanaşi aurii la final. Noi ne aflăm undeva la mijloc, suntem înnebuniţi după orice gust care iese din tipar dar putem aprecia şi un fel de mâncare tradiţional românesc, cu condiţia să fie nu bine, ci foarte bine gătit. Adică să nu ne rupem dinţii în pastramă iar ciorba să nu aibă gustul ăla comun, o zeamă în care se schimbă doar carnea pentru a deveni fie ciorbă de văcuţă fie ciorbă de pui.

Când eram la Moeciu l-am sunat pe Doru ca să ne recomande o cârciumă bună în zonă – apropo, Doru a făcut o listă foarte faină pe care ar trebui să o aveţi la îndemână de fiecare dată când sunteţi pe drum (noi nu o aveam, de aceea spun!). Şi am aflat că putem merge cu încredere spre Fundata, la Cetatea Carului. Pe site scrie că locaţia se află pe fostul loc al unei cetăţi şi a fost punct de observare în perioada celor două războaie mondiale. De observaţii ale naturii eram deja  plini şi îngheţaţi, după o plimbare prin Cheile Dâmbovicioarei aşa că abia aşteptam să trecem la observarea unui meniu! Când am ajuns noi acolo locul era gol. Ne-a fost puţin frică la început dar am fost întâmpinaţi cu căldură aşa că ne-am relaxat şi ne-am aşezat la o masă de unde puteam vedea bine şemineul dar şi peisajul. Meniul  e destul de scurt şi la obiect, lucru care uneori garantează faptul că se acordă suficientă atenţie felurilor respective)  Aşa cum ne aşteptam mâncarea a fost senzaţională iar servirea de excepţie, gazda locului fiind de nota 10 cu plus: amabilă, generoasă, ne-a adus din partea casei prăjituri şi ne-a împărţit pe două farfurii, fără să o rugăm noi, unica porţia de ştrudel. Ba chiar ne-a sugerat să luăm o carafă cu vin şi să rămânem peste noapte în pensiunea de la etaj, iar dacă am fi fost mai în bani zău că am fi făcut-o, priveliştea de la geamurile acesteia fiind superbă!

Şi nu am spus nicio clipă că suntem de la LumeaMare sau că am putea scrie despre restaurant! Iar acest post nu este sponsorizat, aşa că nu am avut noi vreun tratament special. Ne-am plătit nota şi am plecat mulţumiţi, ca orice alţi iluştrii anonimi… ce suntem.

Vă lăsăm mai departe să vă convingeţi din imagini şi recomandăm restaurantul, dacă ajungeţi prin zonă. Şi dacă ajungeţi poate ne spuneţi şi nouă ce altceva v-a mai plăcut din meniu!

]]> http://lumeamare.ro/2011/01/20/la-cetatea-carului/feed/ 2 http://lumeamare.ro/2010/08/11/craci-de-broasca-in-red-light-district/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=craci-de-broasca-in-red-light-district http://lumeamare.ro/2010/08/11/craci-de-broasca-in-red-light-district/#comments Wed, 11 Aug 2010 12:30:54 +0000 Guest http://lumeamare.ro/?p=11429 Noi impresii de la Răzvan Marc care, împreună cu Adrian Hădean, se îndreaptă acum spre Malaezia, continuând expediţia muson.

Acest post este cat se poate de cuminte. Prietena noastra Josephine, PR in Singapore, ne-a scos la masa in Geylang la restaurantul Sinma Claypot Live Frog/Seafood. Dupa cum ii spune si numele specialitatea casei este orez cu broasca. Bine, cu craci de broasca. Iar orezul nu e pilaf ci porridge, adica mai apatos, mai bine fiert. Broasca se gateste intr-un sos de soia cu chilli si mult ghimbir. Dar cred ca Adi spune mai multe despre asta. Patronul, stiind ca o sa scriem despre restaurantul lui sau, nu, sunt cam rau – in buna traditie chinezeasca ne-a pus pe masa tot ce avea mai bun: crabi imensi, peste gatit nu-stiu-cum, creveti umpluti si tot felul de alte minunatii pe care nu mi le amintesc. Chelnerii n-au lasat halbele de bere sa se goleasca si seful a scos si wisky-ul cel bun pentru asa oaspeti de seama. Buuun. Am mancat de ne-am spart la fel ca si carapacea de crab. Si am jurat sa mai trecem pe acolo cand ne intoarcem in Singapore.

Acum – ce-i cu titlul? Pai red light district nu prea mai exista asa la vedere in Singapore insa pentru ce care-l cauta tot in Geylang il gasesc. In vechime insa zona era renumita pentru aceasta afacere. Acum lucrurile sunt mult mai linistite si singurii care tulbura ordinea sunt singaporezii veniti la acest restaurant ce se intinde de o parte si de alta a unei strazi si ce poate gazdui pana la 1000 de persoane deodata. Restaurantul mai are inca alte patru locatii in zonele turistice ale orasului insa aceasta unde am fost noi era cel mai bine pastrat secret printre localnici – adica nu prea calca picior de turist prin zona. Pana acum.

Urmeaza sa plecam in Malayesia. Prima oprire Melakka. Arhitectura coloniala si prajituri portugheze. Vorbim si de acolo. Pana una-alta: goodbye Singapore!

Se apropia aniversarea căsătoriei noastre. În drumul zilnic spre serviciu observasem un restaurant mic şi cochet în apropierea parcului Floreasca: “Il Gambero Rosso”. Nu auzisem nimic de el, dar arăta intim şi exact asta mă interesa: să petrec o seară în care să pot vorbi fără ca cei de la masa alăturată să mă audă, şi în acelaşi timp să mă pot înţelege cu soţia fără să urlu. Părea ok. Aşa că m-am oprit într-o zi să văd cum arată. Am intrat şi m-a întâmpinat un italian gălăgios (construcţie pleonastică): “Ciao, doriţi să mâncaţi?”. Nici nu mă lăsase să mă dezmeticesc. Eu, de colo: “Nu, mulţumesc, doar mă uitam”. Expresia asta sună destul de stupid şi într-un magazin, darămite într-un restaurant. Italianul nostru însă nu a părut să bage de seamă acest lucru, şi, cu gesturi laaargi de macaronar băut, mi-a zis că nu e nici o problemă, să mă uit primprejur, şi să nu omit terasa, care e “una meraviglia”. “Bine, mă”, zic io în gând şi încep să deschid ochii. Ce să spun, localul era exact aşa cum doream să fie: fără fiţe exagerate, fără pretenţii de mare restaurant (cât de mult aveam să mă înşel), corect, cu o atmosferă de casă bătrânească transformată într-o tavernă familială. Scaune şi mese vechi, de lemn, însă curate şi lustruite, tablouri cu Mastroiani şi Alberto Sordi pe pereţi, o sobă de teracotă şi o etajeră de lemn care înconjura încăperea şi pe care tronau diverse sticle de vin. Afară… ei bine, afară era o micuţă terasă cochetă, care te purta într-o altă lume decât în Bucureştiul nostru dezolant. Fiind însă prea frig pentru a sta la terasă, am decis să fac o rezervare înăuntru, la etaj. Am uitat să spun că restaurantul se împarte în mai multe salonaşe cochete, fiind construit într-o casă veche pe două nivele şi păstrând aşezarea veche a camerelor. Deci, cum ar veni, noi cred că ne-am cazat într-un dormitor. “Aş dori să fac o rezervare pentru luni, la ora opt seara, dacă se poate.” “Certamente, pentru câte persone?” “Două”. De-abia aşteptam să ajung acasă şi să îi spun soţiei… cu totul altceva. Noi locuim în imediata apropiere a restaurantului şi nu ar fi avut nici un farmec să îi spun că mergem la un restaurant la doi paşi. Aşa că i-am născocit o poveste cum că am găsit un restaurant foarte cochet în afara Bucureştilor, pe undeva prin Pantelimon, şi că am făcut rezervare la ora nouă seara, dar fiind atât de mult de mers, ar trebui să plecăm pe la opt fără zece de acasă, ca să ajungem într-o oră. Am citit dezamăgirea pe faţa ei. Parcă mi-ar fi zis: “Cine ştie ce speluncă ordinară ai găsit, nici nu o să avem ce să mâncăm acolo şi o să stăm în miros de şniţele şi de bere rasuflată”. Eu mă abţineam eroic şi îmi jucam în continuare rolul.

Ei bine, a venit şi ziua de luni, am ajuns acasă, ne-am schimbat în haine frumoase de aniversare şi am urcat în maşină. I-am spus să se înarmeze cu răbdare, pentru că urma să facem un drum foarte lung şi am pus nişte muzică. Nici nu s-a terminat o melodiecă am şi am ajuns la “Il Gambero Rosso”. Ea mă privea cu ochii mari şi nedumeriţi şi eu râdeam să mă prăpădesc. După câteva palme peste cap am ieşit din maşină şi am intrat în restaurant.

Fiind luni, era foarte puţină lume şi italianul, pe numele său Marcello, ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi nelipsitele gesturi teatrale. Ne-a condus sus în salon unde am avut plăcuta surpriză să constatăm că suntem singuri. Era mai mult decât perfect. Masă simplă, rotundă, scaune clasice de lemn, tip bistro, o vază cu flori NATURALE, de sezon, nimic ostentativ, dar totul corect. În primul rând, vesela. Mă enervează teribil ca atunci când mă duc într-un restaurant să primesc tacâmuri care nu sunt pereche, murdare, farfurii ciobite şi alte chestiuni deranjante. Ei bine, aici totul era just. Paharele de vin erau pahare de vin (alb şi roşu), paharele de apă erau pahare de apă şi nu alte bazaconii, farfuriile erau simple, albe şi rotunde, fără mari pretenţii, însă scârţâiau de curăţenie. Vine şi Marcello. “Che doriţi să mâncaţi?” Noi: “Păi, am dori să ne uităm pe un meniu, dacă se poate.” Un pic dezamăgit, vine intalianul nostru înapoi cu meniul (probabil doar ca să ne arate că are şi aşa ceva), însă continua stăruitor să ne întrebe cam ce ne-ar plăcea să mâncăm. Văzând că nu e rost să o scoatem la cap cu nebunul, i-am spus că eu aş mânca nişte miel. “Agnello, bene. Ti preparo un agnello cu cartofi şi rozmarin, şi cu sos de mentă, ce zici?”, şi explica aşa de frumos şi mie mi-era aşa de foame… de-abia acum înţelegeam de ce voia el să nu ne uităm pe meniu. Omului îi plăcea să vorbească, să îi întrebe pe clienţi cam ce le-ar plăcea, şi să îşi muleze meniul pe gustul acestora. Îi plăcea să te poarte pe oriunde ai dori, cu un mic ajutor din partea lui. Hoţoman italianul! “E la signora?” “Păi… signora nu mănâncă decât peşte, fructe de mare şi legume” “Perfetto! Facem una grigia con frutti di mare, limone e parmigiano, e?” Ama nu a putut decât să încuviinţeze cu un bălăngănit afirmativ din cap, ca un copil şcolar care se preface că înţelege ceva din ce îi spune profesorul. Iar până să vină felul principal, ne-am gândit că ar fi bine să ne omorâm timpul cu ceva de ronţăit. Marcello a ţinut să ne spună că bruschetele sunt din partea casei, şi în acest caz eu am mai plusat cu un prosciutto crudo cu mozarella. “Si de băut?” “O apă minerală, vă rog!” “APA? Dar la agnello merge bene un vin roşu, am un Rosso de Montefalco extraordinar, şi pentru frutti di mare un Pinot Grigio, apa e păcat!” Am încercat timid să motivăm că suntem cu maşina. “Nici o problema, vă duc eu acasă!” Hă? M-am uitat la soţia mea şi ne-am spus din priviri “ăsta a luat-o razna”. “Staţi departe?” “Nu, în apropiere!” “Perfetto! Atunci trebuie să încercaţi vinurile!” Într-un final, am ajuns la un compromis: o să beau eu un vin roşu, iar Ama va gusta de la mine, dar nu mult, ca să poată conduce după aceea.

În sfârşit, pleacă Marcello jos să dea comandă. “Frate, ăsta nu-i în toate minţile!” După aceea am realizat că nouă ni se părea anormal ca cineva să se intereseze aşa de mult de ceea ce vrei, de ceea ce ţi-ar plăcea să mănânci. Ne obişnuisem prea mult cu tipul ospătarului şmecheras de cartier, care te întreabă de parcă ţi-ar face vreun mare favor “Ce serviţi?” (de parcă noi am servi şi nu ei). În orice caz, eram uimiţi. În foarte scurt timp, a sosit un ospătar cu platourile cu aperitive şi am început să ne înfruptam. În acel moment nu ştiam câtă atenţie acordă Marcello produselor pe care le pune pe masă, puteam doar să spun că erau bune rau. Pâinea era excelentă, busuioc proaspăt presărat peste roşii, pastă de măsline făcută în casă, mozarella italiană. Ospătarul nu apărea decât când trebuia să ne pună apă în pahar, sau să debaraseze. Altfel, eram singuri, singurei. După aperitive, apăru iar Marcello. “Totul a fost bine?” “Foarte bune produsele dumneavoastră, în special mozarella!” “Am un alt tip de brânză adusă de mine din Italia, nu vrei să încercaţi?” “Păi…” “No problema, e din partea casei!” Nici nu a aşteptat să încuviinţăm, şi a plecat să aducă brânză. Un fel de brânză, pe numele ei buratta, similară cu mozarella, dar legată într-un mic burduf şi care se aduce la masă în zer si…caldă.

Zâmbind şi cu naturaleţe, Marcello a intrat în vorbă cu noi. Ne-a întrebat dacă vorbim italiană şi i-am spus că înţelegem, insă de vorbit vorbim amândoi franceză şi engleză. Omul a răsuflat uşurat, şi ne-a spus într-o franceză acceptabilă că îi este greu încă să vorbească în româneşte şi dacă nu ne deranjează să vorbim în franceză. Astfel, am aflat că  venise  România de puţin  timp, că ii  plăcea foarte mult aici,  că deschisese de şase luni şi lumea încă nu venea cum se aştepta la el, fiind un restaurant mic si nou, că soţia şi cei doi copii ai săi sunt francezi şi locuiesc în Bretagne şi bineînţeles că discuţia a alunecat spre coquilles Saint Jacques şi beurre de Bretagne. Am aflat că omul era pasionat de ce făcea, că în fiecare dimineaţă mergea singur în Obor şi îşi alegea mărfurile, venea la restaurant şi prepara ragu, cu toate că avea un bucătar tânăr, care înainte lucrase la Marriott. Pastele le aducea de la un amic, tot italian, care le prepara în fiecare zi pentru el.

Şi uite aşa, tot povestind, nici nu am simţit cum trece timpul, aşa că atunci când ospătarul a adus platourile cu felul principal, parcă trecuseră doar cinci minute. Vinul se însoţea perfect cu mielul, amândoi tăceam şi înfulecam. Eram plin dar aş fi încercat şi un desert. Aşa că atunci când a apărut din nou Marcello să ne întrebe dacă ne-a plăcut (şi ne plăcuse), i-am cerut un tortino. Tortino, sau cuore morbido, cum îi mai spun italienii, este o prăjitură foarte pretenţioasă şi nu neapărat din punctul de vedere al complexităţii reţetei (e o prăjitură de ciocolată, nimic mai uşor), ci datorită faptului că îi trebuie un timp şi o temperatură precise de coacere pentru a ieşi perfectă. Altfel, i se strică tot fasonul. Şi francezii au acelaşi tip de prăjitură, numai că ei îi spun mai simplu: moelleux. Adică, moale.

Probabil că pe Marcello îl rodea de mult să ne întrebe ce căutăm noi la restaurant într-o zi de luni şi cu rezervare dinainte. Cred că bănuia că era o ocazie specială pentru noi şi i-am confirmat bănuiala. “Aaaa, ma la o aniversare nu se bea vin, se bea şampanie! Vin imediat!” Noi deja ne gândeam că aveam să lăsăm mai mulţi bani decât plănuisem iniţial, pentru că numai vinul cred că putea fi în jur de 100 de lei. Încă făceam calcule mentale când a apărut Marcello cu o sticlă de Asti Martini şi două pahare de şampanie îngheţate. “Alora, la mulţi ani! Nu vă faceţi problema, il spumante e din partea casei!” Huh! “Marcello, să ştii că nu bem nici o picătură dacă nu mai aduci încă un pahar, pentru că văd că suntem trei aici!” Am ciocnit, am băut, Marcello a plecat, noi nu mai ştiam ce să mai credem, a apărut şi bucătarul, împreună cu ospătarul, ca să ne aducă tortino şi să ne întrebe dacă ne-a plăcut, l-am lăudat şi am mai stat puţin de vorbă şi cu el.  Bineînţeles că bucătarul avea cu totul alte principii decât Marcello, ne-a spus că se ceartă tot timpul cu el, că italianul face asta din plăcere şi nu să fie profit, că nu vrea să bage bere în restaurant, pentru că lumea trebuie să bea vin… exact cum ne închipuiam şi noi: un om care pune pasiune în ceea ce face.

Vă spun sincer că atunci când am făcut rezervarea nu mă aşteptasem să îmi petrec aşa o seară minunată. Ghiftuiţi şi încântaţi, ne-am hotărât să cerem nota. I-am comunicat ospătarului şi acesta a dispărut ca să îi facă loc după jumătate de minut italianului. “Deja? Plecaţi? A, am înţeles, continuaţi aniversarea a casa… Ei bine, puteţi să plecaţi pentru că seara asta a fost din partea mea.” Nouă nu ne venea să ne credem urechilor. Am încercat să protestăm, să spunem că nu se poate, că trebuie să plătim, că aşa e normal… “Eu cred că nu ne înţelegem. Io sono italiano şi dacă am zis ceva, aşa rămâne. Basta! Dacă vreţi să lăsaţi ceva bucătarului şi ospătarului, e treaba vostra, dar masa este din partea mea!” Vă jur că până în acea seară nu îl mai văzusem pe acel om şi nu mi se întâmplase aşa ceva niciodată. Nici nu ştiam cum să procedăm. Bineînţeles că am lăsat o sumă mai mare decât un bacşiş obişnuit bucătarului, în speranţa că măcar aşa vom acoperi o parte din cheltuielile pe care le făcuse cu noi, însă gestul ne lăsase fără replică.

La plecare, Marcello şi-a luat rămas bun de la noi, ne-a rugat să mai spunem şi altora de restaurantul sau, pentru că avea nevoie de clienţi şi ne-a dat câteva broşuri. Mi-am promis că la un moment dat voi scrie despre el şi restaurantul lui şi iată, cu o întârziere dată de lene şi management prost al priorităţilor, în sfârşit am scris despre unul dintre puţinele locuri din Bucureşti care au reuşit să mă poarte într-o călătorie extraordinară fără să mă mişc de pe scaun.

Aşa că dacă aveţi drum prin Floreasca şi aveţi chef de o seara frumoasă, vă recomand cu căldură “Il Gambero Rosso”. Eu personal am petrecut acolo o seară de vis, din care singura urmă de amărăciune rezidă din faptul că un italian a trebuit să ne arate ce înseamnă cu adevărat să faci ceva cu pasiune. Mille grazie, Marcello!

Str.Av.Stefan Protopopescu 64.
Rezervari la telefon : 0730 006 978

Impresii scrise de: Yoshi Kumine

Dacă eşti pasionat de subiecte şi incursiuni culinare, poţi arunca un ochi şi aici sau poţi să ne ajuţi să creştem secţiunea trimiţând propriile tale exprienţe, reţete, impresii culinare de pe unde ai mai umblat prin lumea mare.

Anul acesta, cum necum, nu am mai ajuns cu aceeaşi frecvenţă pe la vecinii noştri. Aşa că, atunci cand s-a ivit o ocazie specială de serbat alături de familia mea, am fost mai mult decât încântată sa descopăr acest restaurant.

Se cheama Balcic şi nu trebuie să trecem graniţa ca să ajungem la el. L-am găsit în gangul dintre patiseria de la Perla şi banca Millenium şi confirm că este bulgăresc până în măduva oaselor. Decorul este ingenios şi foarte atent lucrat, ai pur şi simplu impresia că ai intrat pe una din străduţele înguste pe care le-am întâlnit peste tot: balcoane cu ferestre luminate, pereţi albi în contrast cu barnele de lemn închis la culoare, felinare, muzică bulgarească, totul crează o atmosferă autentică. Mâncarea se apropie şi ea periculos de mult faţă de ceea ce am degustat în Bulgaria şi am înţeles că bucătarii chiar sunt bulgari. Spun “periculos” gândindu-mă la competiţia lor şi la silueta clienţilor. Rămân totuşi preţurile care sunt destul de româneşti, fără să dea în nesimţire.

Am gustat din urmatoarele:

Icre tarama – puţin cam sărate dar de admirat că gaseşti totuşi icrele, nu e doar o maioneză cu urme vagi de icre cum se întampla în multe alte locuri. Mâncate cu Parlenka simpla sau cu chimen (un fel de lipie bine coaptă şi crocantă) dispar ca prin miracol din farfurie.

Ciusca Biurek – doi ardei umpluţi cu brânză şi făcuţi pane – minam! Puteţi adăuga la chestia asta Apetika - ardei mici iuţi, copţi şi acoperiţi cu un sos de usturoi.

Brânza ca la Sopski – brânză amestecată cu roşii, ou şi ardei, coaptă în vas de lut. Bună şi ea cu puţin din Apetika.

Kavarna Kebab – nu ne-am prins exact ce e, arată ca o tocăniţă preparată în vas de lut însă e mult mai bună. Carnea avea într-adevăr gust de kebab, poate că fusese astfel preparată înainte de a se scufunda în dezmăţul de legume. E şi mai bună acompaniată de legume prăjite la ceaun.

Copilul s-a luptat o vreme cu o porţie enormă de cartofi prajiţi acoperiţi fără zgârcenie cu branză rasă iar la sfârşit a încheiat cu două deserturi: orez cu lapte pudrat cu scorţişoara (servit rece) şi cremă caramel – o cremă de zahar ars reuşită. La final chiar şi ea a spus: “mami, parcă am înghiţit o bombă!” Asta e problema cu mâncarea bulgărească, e greu să te opreşti la timp!

Berea e mai ieftină decât limonada, aşa că mai bine lăsaţi maşina acasa. Iar vinul sunt convinsă că e bun, aveti de unde alege şi am recunoscut în meniu sortimente pe care le-am încercat şi mi-au plăcut în Bulgaria.

În total am cheltuit 130 de lei pentru 3 persoane.

Singurul minus pe care l-am găsit a fost în servirea cam lenta – şi nu era chiar plin. Sper că au soluţii pentru zilele în care se aglomerează.

În rest jos pălăria pentru Balcic iar vouă vă doresc pofta bună!

Poze, meniu şi date de contact găsiţi la ei pe site: http://restaurantbalcic.com

În imaginea pe care am folosit-o am ales o zonă reală din Nessebar care aduce cu interiorul acestui restaurant.

Articole similare: Călătorie culinară în Lorena

Impresii scrise de: Roxana

Perioada: noiembrie 2009

Ti-a placut acest articol? Nu uita sa votezi, e simplu, vezi mai jos Iti multumim!