Filmele americane ne poziționează mereu în mijlocul acestui oraș și cu siguranță unul dintre visele mele a fost să mă plimb pe câteva din celebrele bulevarde.

Însă, locul în care m-am simțit cu adevărat liberă și fericită a fost altul. Un orășel ceva mai la nord, situat la marginea Oceanului Atlantic. Cu o magie aparte, o îmbinare între vechi și nou, între liniște și familiaritate, cu străduțe întortocheate și o arhitectură minunată.

Am vizitat Bostonul împreună cu prietena mea, după ce petrecusem 3 luni în Statele Unite. Două săptămâni într-un apartament la etajul 38 cu o vedere extraordinară.

Boston îți oferă de toate: universități de renume (Harvard și MIT), muzee (Museum of fine arts, New England Aquarium, Isabella Stewart Gardner Museum), echipe sportive celebre (Boston Red Sox), clădiri de 228 m (Prudential Tower), parcuri extraordinare (Public Garden) și multe multe altele.

Fără agitație, un oraș al familiei ar spune unii. Un oraș în care fiecare zi poți trasa liniile unei povești frumoase, mai ales dacă ai lângă tine oameni cum am avut noi.

Auzisem multe povești despre românii de peste hotare. Cum că ar fi mai reci sau că nu ar da o mână de ajutor la nevoie. Ei bine, nu a fost nici pe departe așa. Calzi, primitori, cu respect și bucurie ne-au primit în casele lor și ne-au ajutat așa cum au știut ei mai bine. Fără ei, Bostonul nu ar fi fost la fel de frumos…

Cele două săptămâni au fost pline de plimbări, petreceri și experiențe de tot felul. Am petrecut timp alături de studenți de la MIT, am vizitat Blackstone Group, Apple store sau ne-am plimbat cu barca pe Charles River.

Partea cea mai frumoasă a fost momentul în care am vizitat universitățile, MIT și Harvard cu campusurile universitare și împrejurimile.

Harvard, acea universitate clasică, cu arhitectură specifică, tradiții și legende. Benjamin Franklin, Frank Gehry, Barack Obama sau 75 de câștigători ai premiului Nobel au pășit pe acele trepte. Sub vegherea lui John Harvard și papucul lui lustruit (se spune că dacă atingi statuia ai noroc în anul universitar) studenții mișunau, cu cărți în mână sau povestind despre cine știe ce subiecte.

La un pol opus, MIT pare ”studentul revoluționar”. Acela căruia nu îi place să respecte regulile și de fiecare dată lucrurile îi ies cum trebuie, în ciuda insolenței. Alături de un alumni, am avut ocazia să vedem cum arată sălile de curs, sălile de studiu, centrul sportiv sau biblioteca. Un spririt liber și o atmosferă veselă înconjura această universitate, cu o arhitectură unică (Frank Gehry) și povești despre organizații studențești sprijinite în proiectele lor ambițioase.

Pe lângă numeroasele centre de agrement disponibile pentru studenții de la MIT, una dintre cele mai frumoase beneficii este posibilitatea de a te plimba cu barca pe Charles River. Pe o parte e orașul agitat, cu zgârie nori iar pe cealaltă parte, e campusul. Amândouă legate ce celebrul pod Smoot (legenda, aici)

Cât despre experiența culinară, Bostonul este locul în care poți experimenta aproape orice. De la mâncare indiană, japoneză sau chinezească până la ”fine cuisine”. Servirea era ireproșabilă, fie că vorbeam de sandwitch-urile de la Subway, fie că vorbeam despre deserturile de la Finale.

Cu toate că a trecut mai mult de un an de la vizita mea în Boston, de fiecare dată când îmi amintesc de acel oraș îmi vine să iau primul avion și să mă mut o perioadă acolo. E ca un magnet care mă atrage și cu siguranță mă voi întoarce la un moment dat.

Dacă vreți să vizitați Bostonul, vă recomand să îi acordați mai multe zile. Frumusețea acestui oraș este dincolo de ”lista atracțiilor turistice”, dincolo de tururile pe care le pot face agențiile.

Impresii scrise de: Alexandra Crăciun

Lebede şi raţe în Austria, pe lacul Grundlsee

Câteva lucruri marchează puternic personalitatea insulei: marea extraordinar de lipede, pietrele de pe plajă şi din apă, mirosul puternic şi aproape neplăcut degajat de anumite ierburi seara (probabil rozmarin), capre oriunde întorci capul şi cântecul unor „greieri căpiaţi” – aşa cum ne plăcea să îi numim neştiind exact ce insecte pot transforma cântecul plăcut al greierelui într-un răcnet electric, ca de mii de fire scurtcircuitate.

Hotelul la care ne cazasem era încântător, nou construit dar pastrând tradiţia caselor greceşti, cu pereţi albi, colţuri rotunjite şi ferestre sau uşi albastre. Am admirat întotdeauna acest popor pentru felul în care a învăţat să câştige din turism, oferind lucruri simple, spartane aproape, dar extrem de curate şi cu un aspect de nou, la preţuri mici, reuşind astfel să atragă oameni din diverse pături sociale şi să facă bani fără investiţii majore. Aici domnea un spirit diferit, în care s-a combinat confortul cu tradiţia şi s-a condimentat cu puţină personalitate. Era oricum unul dintre puţinele locuri de cazare aşezate pe partea stângă a drumului – partea cu marea – şi când spun aceasta înseamnă că mai erau maxim patru vile pe o distanţă de câţiva kilometri pe stanga şi încă vreo 10 pe dreapta.  Şi tot ca să îşi dovedească bunăvoinţa, pe plaja pietroasă din spatele hotelului, ca apoape toate plajele din Samothaki,  patronii aranjaseră o parcelă de nisip şi puseseră câteva şezlonguri la dispoziţia oricui, suficiente cât să mulţumească mâna de oameni (niciodată mai mulţi de 6) care se hotăra rămănă la plajă aici.

Plajele din Samothaki nu seamănă cu ceea ce te aştepţi de la o plajă. În prima seară, în timp ce mergeam cu taxi-ul spre hotel, m-am tot uitat spre mare şi am observat aproape cu groază bolovănişul ostil pe pe malul mării, bolovăniş completat cu tot felul de crengi uscate, de parcă fusese o mare furtună cu o zi înainte. Acestea erau locurile în care nu prea îndrăznea nimeni să se aşeze. Varianta îmbunătăţită era precum partea de plajă din spatele hotelului, acolo unde pietrele nu erau chiar atât de mari şi se combinau cu nisip. Doar intrarea în apă îţi reducea mult din demnitate, aceasta neputându-se face în poziţia verticală. Pietrele foarte mari de pe fundul mării – rotunde şi de dimensiunea capului unui om – erau o adevărată provocare dacă te ambiţionai să mergi pe ele în picioare – nu reuşeai decât să le încerci şi cu fundul în clipa următoare. De aceea aveai ca variantă ori să mergi ca piticii până se mai adâncea apa suficient cât să poţi să te lungeşti cu burta în jos, ori să cauţi intrări în apă pavate cu pietre mai mici şi să suporţi indiferent de chef o mică sesiune de presopunctură la tălpi. La câţiva kilometri de hotel, exact acolo unde se termină unul din cele două capete ale drumului de maşini – blocate de locul în care intră munţii direct în mare – exista o plajă deosebită, aşa cum nu am mai întâlnit – Kipos. Nici urmă de nisip, o întindere uriaşă de pietricele mici, bine şlefuite atât pe mal cât şi în apă. Nu am să uit niciodata prima impresie. Am ajuns acolo spre sfârşitul zilei, soarele se pregătea să se ascundă după munte, plaja era de un gri albăstrui fascinant iar marea era verde şi limpede ca peste tot. Ochiul obişnuit cu galben auriul nisipului era surprins să întâlnească o crmoatică de gri şoricesc la malul mării. După ce soarele a intrat după munţi şi a încetat să încingă pietrele, acestea i-au mai păstrat destul de mult timp prezenţa. Ne-am întins toţi trei direct pe pietre, încântaţi de căldura degajată de acestea, de faptul că erau atât de netede şi de curate şi de felul în care te masau pe tot corpul. Sub umezeala corpului pietrele îşi schimbau culoarea devenind din gri verzi iar la o privire atentă descopereai şi pietricele albe, portocalii roz sau mov închis, în aşa fel încât, până la urmă, aveai senzaţia că te-ai întins pe o comoară de pietre semipreţioase.

În capătul opus al insulei, drumul de maşină se termină tot într-o plajă, de data aceasta cu nisip – Pahia Ammos. Insula fiind foarte mică nu trebuie să sperie denumirea de „capăt opus” acesta însemnând aproximativ 45 de minute de condus pe un drum care merită bătut. Dacă plecând dinspre port spre Therma – oraşul din apropierea hotelului – mergi doar pe coastă, umăr la umăr cu marea, în partea opusă drumul urcă spre munte. Până ajungi la plajă vezi culmi uscate şi marea de la o înălţime de la care nu te aştepţi să mai poţi coborî atât de repede. Şi cu toate acestea ajungi destul de uşor jos şi descoperi singura plajă cu zone destul de mari de nisip fin din toată insula. Mult mai pregătită pentru turişti această plajă încearcă să îi întâmpine pe cei care caută mai multă distracţie cu muzica urlând în difuzoarele de la un bar, cu sezlonguri şi umbreluţe, cu sporturi nautice dar şi cu un peisaj care te face să uiţi de bruiajul din jur.

La plecare diverse persoane sau cupluri de tineri strigă după tine sau îţi fac semne de „ia-ma nene” pentru că, într-adevăr, ceea ce poate să pară aproape pentru cei cu patru roţi, poate fi destul de departe pentru cine se aventurează până acolo cu alte mijloace. De fapt, pe tot drumul, rar vezi case şi chiar dacă apar câteva camere de închiriat e greu de crezut că ar vrea cineva să se aşeze undeva pe coline, acolo unde nici marea şi nici un oraş nu sunt chiar peste drum, cu sau fără maşină.  O altă plajă este cea pe care am acostat în urma unei plimbări cu vaporaşul şi se cheama – nu mai ţin minte exact, pacă Vatos era numele ei. Acolo nu ai cum să ajungi decât de pe mare deşi este incredibil cât de apropiate sunt cele trei plaje: Kipos, Vatos şi Pahia Ammos. Toate sunt  locuri minunate în care muntele nu a mai coborât direct în mare lăsându-şi loc să respire, prin grote, mici golfuri şi aceste trei plaje mari.

Dar tocmai de aceea la cele din margini se termina drumul pe ambele părţi ale insulei iar la cea din mijloc ajungi doar cu vaporul. Norocul celor care zilnic, la ora 11:00, fac acest drum pentru a duce turiştii să se bucure de cea mai frumoasă privelişte a insulei şi să îi lase acolo pentru o scurtă plimbare sau pur şi simplu pentru plajă. Când am ajuns la Vatos nu era tocmai ora potrivită pentru plajă şi nici pentru plimbare. Drumul ducea către o cascadă dar cum aveam deja experienţa unui astfel de drum cu Petra şi cum soarele ardea de simţeai că ameţeşti, am ales să întindem pătura la umbră şi să lenevim printre bolovani şi uscăciuni până se mai domolea soarele. Am avut astfel parte de câteva apariţii nude, trupuri plinuţe de fete plimbându-se cu sâni grei şi cu trupuri complet neacoperite în nu ştiu ce direcţie, lucru care ne-a făcut să zâmbim gândindu-ne la cei care se pot bucura fără probleme de o vacanţă într-un loc în care singurul deranj îl reprezintă un grup mic de turişti care ajunge la 13:00 şi pleacă la 17:00. Iar în rest linişte, nicio tentaţie şi nicio urmă de confort. Noi am făcut bineînţeles parte dintre cei care ajung, văd, zâmbesc şi pleacă, fac o baie în mare şi se suie pe vapor pentru a mânca legănaţi de valuri friptură şi salată grecească.

Marea văzută de pe insulă are un fel de program al ei: se trezeşte uşor zgribulită după noapte şi până pe la pranz se agită uşor făcând valuri mici, ca să îşi afirme totuşi statutul de mare. Dupa amiază însă se cam toropeşte şi ea de la soare şi până spre seară renunţă la orgoliul de mare şi ajunge la apus să semene perfect cu cerul, de care aproape că nu o mai poţi deosebi.

Şi dacă se întâplă într-o zi să nu ai chef de marea calda şi sărată te poţi afunda în pădure şi călătoreşti sărind din piatră în piatră până la prima cascadă, unde apa rece şi curată de munte îţi îngheaţă carnea pe tine. Cu atât mai placută este apoi fierbinţeala soarelui care încălzeşte un bolovan pe care te aşezi să te usuci.

Cât am stat pe insulă nu am simţit nevoia să vedem vreun oraş – aerul, marea, muntele fiind atât de suficiente incat nu ar mai fi avut loc altceva. Singurul restaurant la care am fost se afla si el undeva in pădure, în pragul unei văi adânci, după ce mergeai o vreme pe un drum forestier, fiind aproape convins că ai greşit drumul. Te aştepta acolo o tavernă foarte plăcută, aparţinând unei familii, un loc în care „chelnerului” îi făcea plăcere să se aşeze la masă cu tine si să îţi explice într-o engleză destul de minimalistă cele cinci feluri din carne de capră, să îţi recomande sosul de roşii proaspăt făcut de bunica şi să te servească la fel de bine ca şi cum ai fi fost un prieten bun venit în vizită. Mai mult din întâmplare decât din intenţie am ajuns să dăm cu ochii de Hora (Cora), capitala insulei, un oraş tradiţional căţărat abrupt pe stânci, cu străduţe înguste urcând printre case vechi, unele renovate, altele în ruină şi cu o privelişte răvăşitoare atunci când ajungeai sus. Am ales să ne cheltuim aproape ultimii bani la o terasă acolo numai pentru că am vrut să păstrăm adânc în minte felul în care se vedea în depărtare apusul soarelui în mare, felul în care luminile s-au aprins pentru a lumina stânca pe care se ridicau vestigiile vechii cetăţi şi pentru a gusta poate pentru ultima dată acolo minunata friptură de capră.

Am părăsit insula tot la apus, atunci când de după silueta ei cocoşată răsărea luna, intrând în competiţie cu soarele scufundat in mare. Ne-am promis că vom reveni dar deocamdată nu ne-am ţinut promisiunea. Se va întâmpla în curând, simt eu..

Acestea fiind spuse, voi încerca acum să vă dau mai multe detalii:

Perioada concursului: 9 martie –  11 aprilie

Data la care va fi anunţat câştigătorul: cel târziu 16 aprilie

Cum se alege câştigătorul: Câştigătorul va fi ales pentru originalitatea prezentării şi pentru calităţile sale de povestitor.

Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndepliniţi

1. Pentru cei care au blog personal:

- pune articolul la tine pe blog şi menţionează că acesta participă la concursul organizat de LumeaMare, sponsorizat de Friends Hostel. Nu uita să pui link către siteul nostru şi al sponsorului, fără acestea înscrierea ta nu este valabilă

http://lumeamare.ro

http://www.friendshostel.ro

2. Pentru cei care nu au blog

- trimite articolul tău la noutati (at) lumeamare (dot) ro, menţionând că este pentru participarea la concurs. Îl vom publica la noi pe site, anunţând că este scris de tine – nu uita aşadar să ne spui numele tău de scenă sau real.

- Ne rezervăm dreptul de a selecta de la început doar textele care se ridică la un anumit nivel calitativ şi au şanse de câştig.

Articolul tău trebuie sa fie public până pe 11 aprilie, iar dacă vrei să ni-l trimiţi nouă avem nevoie de el cel târziu pe 6 aprilie.

Textul trebuie să aibă un minim de 500 de cuvinte şi poate fi însoţit (deşi nu este obligatoriu) de fotografii.

Trebuie să fie redactat corect, în limba română.

Dacă în maxim 30 de zile calendaristice de la anunţarea câştigătorului, acesta nu poate fi contactat sau nu răspunde, se va alege un alt câştigător, dintre cei care au participat.

Câştigătorul poate să beneficieze de premiu oricând doreşte, cu condiţia să facă o rezervare fermă până la data de 1 mai si în limita locurilor disponibile.

Dacă mai sunt întrebări sau nelămuriri vă rog să mă contactaţi!

Imagine din spectacolul “Stelele Moscovei pe Gheaţă”

După vizita la Giza (vezi partea I aici), drumul nostru a continuat spre Dashur, Memphis şi Saqqara.

La  Dashur, spre deosebire de Giza, am putut să îmi savurez cu adevărat momentul meu de contemplare, de data aceasta de la înălţime. Am urcat până la intrarea în Piramida Roşie unde e drept că am încercat să fac doi-trei paşi pe culoarul care cobora spre centrul ei. Nu am înaintat prea mult până să simt că mi se taie cablul de alimentare cu aer şi am ţâşnit înapoi spre ieşire. Alex m-a felicitat pentru decizia inspirată, confirmându-mi că nu aş fi putut rezista la aerul ]nchis condimentat cu un miros puternic de amoniac în adâncul ei. Avantajul e că am rămas acolo sus, lângă intrare, eu şi un paznic paşnic. Totul în jur era liber şi liniştit, nu tu autocare, nu tu calxoane, doar galbenul roşiatic al pământului şi albastrul cerului. Înainte să construiască cu succes Piramida Roşie,  tatăl lui Keops a mai avut o încercare, finalizată în ceea ce se cheamă Bent Pyramide – Piramida turtită. Deşi excepţionali matematicieni, se pare că au greşit unghiul, pe care au decis să îl regleze din mers. Nu am ajuns până lângă aceasta însă am putut să o admirăm liniştiţi de la distanţă.

Piramida Rosie

intrarea in Piramida Rosie

coborarea in piramida

cutreierand prin piramida

la interior

galben rosiatic si albastru..

noi si un autocarul de oameni veniti la pozat

Piramida Turtita

Un inceput de desert

Vizita la Memphis, capitala veche a Egiptului, a fost rapidă şi grăbită. O mare parte din timp l-am pierdut, din nou, la toalete (sau toaletă ca să mă exprim mai corect), după care am aruncat un ochi puţin trist la giganticul Ramses al II-lea, plin de praf, aşezat într-o poziţie nefirescă, pe spate, în curtea interioară a unei clădiri mult prea strâmtă pentru el. Am avut fără să vreau senzaţia că mă aflu în faţa unei statui leniniste dărâmate la revoluţie. Cred că Ramses ar merita o poziţie mai demnă de atât.

Ramses care face nani

frumos profil!

frumusete antica

alt Ramses zbenguindu-se prin curte

Sfinxul care pazeste muzeul

La Saqqara am ajuns pe ultima sută de secunde. Am ratat şi aici intrarea într-o piramidă (mică de data aceasta, aş fi putut sa încerc) inedită prin faptul că avea la interior hieroglife – dacă nu mă înşel era cea a lui Teti. Au urmat, tot în mare grabă şi secret (ca sa se să justifice bacşisul pentru „ghidaj” şi poze) câteva morminte cu picturi foarte frumoase şi o ocheadă la cea mai veche piramidă din lume: Piramida în trepte a lui Zoser. Am încercat un gust amar pentru că mi-am dar seamă că de aici ar fi trebuit să înceapă plimbarea noastră, locul merită studiat cu atenţie, în amănunt. Recomand oricui să vadă Dashur şi Saqqara într-o zi şi Giza în alta. De Memphis te poţi lipsi fără să pierzi prea mult.

hieroglife

picturi in interiorul mormintelor

detaliu

detaliu

inca unul..

intarare in mormant

Sursa de bacsis

"ghid"

intarea la Piramida in trepte

Piramida in trepte

Piramida in trepte a lui Zoser

La finalul unei zile victorioase

piramida cu hieroglife la interior

La final, după o zi în care ne-am lăsat cuceriţi de Măreţia cu M mare a unei civilizaţii apuse, am ales să revenim la Giza, pentru spectacolul de sunet şi lumină o realizare impresionantă pe o scenă pe măsură. Sfinxul vorbeşte, iar piramidele sunt ecran pentru proiecţia simbolică a celor mai importante momente istorice, pentru amintiri vechi de mii de ani! E trist cînd stai să te gândeşti: Alexandru cel Mare a cucerit dar a respectat şi încurajat erudiţia egiptenilor, construind la Alexandria cea mai mare bibliotecă din lume. Romanii, pasionaţi şi ei de arta egipteană, au furat, au cărat obeliscuri şi alte opere – ajungând până la a face copii la ei în ţară, dar una peste alta au respectat şi asimilat tradiţiile. După toate acestea a trebuit să vină creştinismul şi împăratul Theodosius care a închis templele şi a interzis obiceiurile „păgâne”. O convertire forţată care a însemnat sfărşitul tragic a peste 3000 de ani de continuitate religioasă în Egipt. Odată cu venirea otomanilor, creştinii au fost şi ei prigoniţi iar Cairo a înflorit şi a devenit un important centru al islamismului.

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

Spectacol de sunet si lumina la Giza

După toată povestea asta e normal ca acestei ţări să îi fie destul de greu să mai fie comparată cu ceea ce a fost cândva. Face tot ce poate însă să profite, să încurajeze turismul, să vîndă istorie. Să aplaudăm aşadar şi să ne bucurăm de ceea ce a rămas, de contactul palpabil cu trecutul (da, poţi să pui mâna) şi cu ceea ce un popor deosebit a creat, chiar şi acum 4500 de ani.

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: 13-17 Februarie 2010

Felicitări Cornelia, avem pentru tine un album mic şi foarte frumos despre Paris, primit chiar de la Alina, din orasul cu acelasi nume!

E posibil să mai oferim şi în viitor astfel de premii supriză aşa că rămâneţi alături de noi şi nu vă sfiiţi să vă exprimaţi părerile şi impresiile personale! Ştim că avem multe cititoare la fel de fidele printre voi, dar din păcate nu putem să aflăm că aţi fost pe la noi decât dacă ne lăsaţi şi nouă o vorbă, un gând!

După ce am făcut o incursiune prin fazele amuzante legate de modalităţile în care poţi fi fraierit în Cairo, după ce v-am povestit care este relaţia ciudată dintre oameni şi maşini, ajung în sfârşit la partea plictisitoare şi motivele adevărate pentru care am vrut să văd Egiptul.

Recent ne întreba cineva de ce am preferat să mergem acolo, sugerând că Egiptul astăzi nu mai are nimic din ceea ce a fost cândva şi că sunt atât de multe alte ţări pe lume în care ar merita să călătoreşti, care şi-au păstrat şi în zilele noastre tradiţiile. Nimic mai adevărat. Titlul pe care l-am pus acestui articol ilustrează exact acest lucru. Dar, pentru că există un „dar” (ce mi-ar fi plăcut acel englezesc „however”!), tocmai amestecul dintre urmele încă în viaţă ale uneia dintre cele mai vechi civilizaţii cu o societate mult diferită în obiceiuri, credinţe şi valori, poate fi un motiv suficient de interesant pentru a-ţi dori să treci prin această experienţă. Eu am ajuns în Cairo cu două mari ţinte în minte: Muzeul de Egiptologie şi piramidele.

Impresiile mele despre Muzeu, despre arta şi civilizaţia egipteană, le voi împărtăşi în curând. Cât despre piramide, în ciuda tuturor descurajărilor primite de la oameni care au fost acolo (că e haos, că e murdar, că nu mai simţi nimic deosebit din cauza stresului provocat de toţi comercianţii din zona şamd) mi-am dorit din adolescenţă să ajung să le văd aşa că nu mi-a păsat şi m-am pregătit psihic să nu dau atenţie factorilor de stres.

Aşadar, într-o dimineaţă neaşteptat de rece am pornit către Giza.

În primele două zile în Cairo avusesem parte de vară în toată regula, ba chiar fusesem miraţi de faptul că egiptenii purtau pulovere sau geci căptuşite în timp ce noi muream de cald. Aşadar am plecat tot în tricouri şi am fost luaţi cam pe nepregătite de către vântul rece şi ceaţa care aproape că ascundea vârful celei mai mari piramide: Keops. Coada de la intrare dar şi ideea că ar putea să mi se facă rău de la aerul închis, înghesuială şi spaţiul în care nu poţi sta nici măcar drept, m-au ţintuit la pământ, la poalele acesteia. Moment ideal pentru a-mi hrăni ochii cu aceasta minune, pentru a încerca să mă gândesc la trecut, pentru a avea timp să diger momentul şi simpla mea prezenţă acolo. Aceste clipe au valorat pentru mine mai mult decât bifarea actului de a vizita interiorul. Nu spun că merită sau nu, chiar nu pot judeca asta. Ceilalţi au ieşit obosiţi dar impresionaţi de acolo, însă până la sfârşitul zilei au fost de acord că, dacă ar trebui acum să aleagă, ar prefera să renunţe la Keops pentru Piramida Roşie, despre care voi vorbi imediat.

Am ajuns, e frig

Ceata groasa, nu se vede varful lui Keops

Intrarea in Keops

Cat e omul pe langa o piatra

Pe ganduri la poale

Gasca reunita

Deocamdată mai aveam treabă în zonă şi am poposit mai întâi regulamentar, la renumitul punct de „belvedere”, din care teoretic se văd cel mai frumos cele trei piramide. Practic, nu mică ne-a fost surpriza când din cauza ceţei am văzut doar două şi ceva vag din a treia. Am urmat ritualul turistic totuşi şi am făcut poze, cu noi, cu piramidele, cu cămilele, cu alţi turişti fotografiaţi de paznici. Ne-am ferit de tentaţia exorbitantă de a ne sui pe o cămilă sau de a accepta „cadourile” oferite în mod extrem de agresiv de vânzătorii ambulanţi şi pot spune că vizita pe platou s-a terminat fără nici o problemă, plătind doar taxele oficiale.

Unde e a treia piramida?

Belvedere cu ceata

Camile si turisti

Vanatorii de turisti

Plimbare pe camile

Sa stam putin pana vin fraierii

Paznic facand poze cu regie

La o pauza de o narghilea

Fac poza dar vreau bacsis

Unde sunt turistii de altadata?

În timp ce ne îndreptam spre Kefren soarele a învins pâcla şi cât ne-am încălzit puţin pe pietrele unor foste morminte, am privit în depărare cea de a treia piramidă, Mikerinos.

Kefren si Muzeul barcii solare

Kefren

Vedere cu spatele la Kefren

Mikerinos

Am intrat apoi la Muzeul bărcii solare, unde am fost şocaţi de dimensiunea ambarcaţiunii şi de măiestria meşteşugarilor de acum mii de ani. Nici eforturile celor care au lucrat la restaurare nu sunt de neglijat, lui Ahmed Youssef luându-i 10 ani, timp în care barca a fost făcută, desfăcută şi reasamblată de 5 ori. Rolul acesteia este disputat de către experţi; unii afirmă că era menită să ajute spiritu regelui mort să se înalţe la cer, alţii că a fost folosită în timpul procesiunii funerare a regelui Keops. Indiferent de adevăr, dacă ajungeţi pe acolo chiar merită să o vedeţi, vă va da încă o confirmare, dacă mai e nevoie, asupra modului îngust în care privim noi antichitatea şi limitările umane.

Macheta barca

Barca adevarata

Barca solara in toata splendoarea ei

Barca solara, greu de prins in cardu

În contrast cu timpurile vechi, atât de bine puse la punct, timpurile moderne au tot felul de probleme. De exemplu, dacă aveţi nevoie de o toaletă atunci când sunteţi pe platoul Giza, singurul loc este aici, în muzeul bărcii. Să vă mai spun cât am stat la coadă?

Şi uite aşa, după vizita la muzeu, am ajuns la cea mai mare, cea mai veche şi cea mai misterioasă statuie din lume. Sfinxul păzeşte dintotdeauna mormintele regilor şi există teorii care spun că le-ar preceda cu mii de ani. Cert e că până acum nu i s-a putut afla vârsta şi că stă acolo în faţa ta, solemn şi puternic, eliberat cu 1400 de ani î Hr din dominaţia nisipului de viitorul rege Tuthmes. Acesta a adormit la umbra sa şi a visat că va deveni rege dacă îl va salva pe Sfinx. Şi aşa s-a şi întâmplat. Astăzi nu este greu să îţi imaginezi cât de adânc a fost acesta îngropat în nisip şi să nu te îngrozeşi la gândul că poluarea şi praful oraşului continuă să deterioreze această minune a lumii.

Vedere clasica la Sfinx

Bust cu piramida

Intrarea spre Sfinx

Putere

Ros de vanturi

Sinxul si piramidele

Suveniruri

Voi continua în partea a doua cu Dashur, Memphis, Saqqara şi spectacolul de sunet şi lumină de la Giza.

Articole din aceeaşi serie:

Cairo pentru fraieri

Oameni şi maşini – care pe care

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: 13-17 Februarie 2010

Ne-am luat apoi zborul spre lumea copilăriei şi ne-am grăbit să vă povestim despre un foarte interesant atelier ludic, numit Pasărea ascunsă în piatră.

Jurnalul de călător pe motor Un pas înainte a ajuns la final, avem aici o concluzie şi o intrebare: Un pas înainte, un pas înapoi?

Nici nu a venit bine primăvara – care după cum se vede se luptă din greu cu iarna – şi am început să ne gândim la mare, la plajă, la soare. Avem un format interesant de poveste, o confruntare de impresii în trei: Trialog despre Algarve.

În articolul O după amiază la Versailles am aflat de o expoziţie foto interesantă, pe care o putem vedea în perioada aceasta.

Am ajuns şi în balconul Julietei şi ne-am gândit că nu ar fi rău să mergem şi la festivalul de operă de la Arenele din Verona.

Am încheiat cu o colecţie de idei preconcepute (şi totuşi adevărate) pe care o poate avea un străin faţă de România: Români văzuţi de alţii, dar şi cu un îndemn pentru curăţenia din ţara noastră: Let’s do it România

La final aş mai avea un îndemn personal, Let’s do it Sping! Şi un La mulţi ani pentru toate doamnele care astăzi  şi întotdeauna trebuie să fie speciale!