Undeva pe coasta Bulgariei.

Zarvă în livada de guave este o carte despre care nu ştiam nimic (nici despre aceste fructe nu auzisem) dar care m-a intrigat prin titlul său şi prin promisiunea unei “satire duioase”. Este romanul de debut al unei tinere scriitoare, Kiran Desai, foarte talentată! Lucru dovedit de faptul ca acum ea este recunoscută drept una dintre cele mai apreciate si cunoscute autoare indiene.

Şi ca să vedeţi la ce mă refeream în introducere, vă propun un citat din  filele cărţii şi în mare parte din viaţa în India:

“La un moment dat, orice familie care are un fiu trebuie să-şi facă rost de o noră. Fata care se va căsători cu fiul casei trebuie să fie de familie bună. Trebuie să aibă o personalitate plăcută. Caracterul trebuie să îi fie decent, nu neruşinat şi îndrăzneţ. Fata trebuie să ţină ochii plecaţi şi, dat fiind că e umilă şi timidă, trebuie să ţină şi capul plecat. Nimeni nu vrea o fată care să se uite drept la oameni cu ochi bulbucaţi ca de broască. Trebuie să aibă pielea deschisă la culoare, dar, dacă e mai întunecată, zestrea trebuie să includă măcar unul din următoarele articole: un televizor, un frigider, un dulap de metal Godrej şi poate chiar un scuter. Fata asta trebuie să fie studentă şi să demonstreze aptitudini într-o mulţime de domenii diferite. Când cântă, vocea trebuie să-i fie dulce ca mierea şi să aducă bucurie şi lacrimi în ochi. Când dansează, oamenii trebuie să exclame: Uau! cu o încântare plină de uimire. Dar ar trebui să i se pună în vedere că nu va mai dansa şi nu va mai cânta după căsătorie ca să nu aducă ruşine familiei. Fata trebuie să-şi ia toate examenele printre primii, dar să asculte cu atenţie ceea ce-i predică potenţialii socri pe teme la care ei înşişi au rămas repetenţi în gimnaziu.

Nu trebuie să fie şchioapă. Trebuie să meargă delicat, cu paşi mici pe sub sari. Să nu facă paşii mari şi nici să nu dea din picioare ca un cal. Trebuie să stea tăcută, cu genunchii strânşi. Trebuie să vorbeasă puţin, ca să arate că poate, dar nu prea mult. Trebuie să spună un cuvânt, poate două, însă doar după ce a fost conjurată şi implorată de câteva ori.

…..

Nu trebuie să fie grasă. Trebuie să fie durdulie în mod plăcut, cu şolduri late şi sâni mari, dar cu talie zveltă. Deşi generoasă şi bine-crescută, fata asta trebuie să fie econoamă, genul care nu iroseşte averea familiei. O fată care, deşi tăcută, să poată să strige cu glas tare preţurile legumelor şi să se târguiască abil cu toţi vânzătorii, să le recunoască toate trucurile murdare şi să le dea în vileag. Discuţiile despre soţ şi despre copii trebuie să o jeneze şi s-o facă aşa timidă, încât să-şi ascundă faţa roşie ca un boboc de trandafir în pliurile sariului.

Apoi, dacă îndeplineşte toate cerinţele unui caracter sănătos şi ale unor realizări impresionante, dacă părinţii ei sunt de acord să suporte toate contribuţiile financiare aferente, dacă ghicitorii hotărăsc că stelele sunt favorabile şi planetele compatibile, toţi pot râde uşuraţi, o pot lua de bărbie şi îi pot spune că e exact ceea ce căutau, că le va fi ca o fiica în casă. În definitiv, e vorba de familia băiatului. Au dreptul la sentimentul lor de mândrie.”

Nu am mâncat guave până să citesc această carte şi nu am observat să se găsească la noi. Dar le-am găsit atunci când am fost în Egipt. Sunt delicioase şi puţin acrişoare, ca şi cartea… O recomand, dacă reuşiţi să treceţi de partea de început în care aveţi senzaţia că nu se întâmplă nimic şi să vă adaptaţi la un alt mod de viaţă şi gândire, o veţi găsi încântătoare!

Foto şi impresii: Mihai Barbu

Un episod de memorie involuntară, vorba lui Bergson (grăi tocilarul latent din mine ), mi-a readus în atenţie de curând un orăşel francez de care m-am îndrăgostit la prima vedere, şi care – contrar opiniei generale despre acest tip de dragoste – încă se află la loc de cinste printre descoperirile mele în materie de călătorii. N-aş fi aflat poate niciodată despre el dacă întâmplarea nu ar fi făcut să ajung, acum vreo trei ani, într-un alt oraş drag mie din sudul Franţei despre care vă voi vorbi la momentul potrivit, şi anume Toulouse. În fine, aţi prins ideea: Carcassonne, adică orăşelul de care am pomenit mai sus, este situat în sudul Franţei, foarte aproape de Toulouse şi graniţa cu Spania, mai exact în departamentul Aude din regiunea Languedoc-Roussillion.

Oraşul Carcassonne se compune din partea veche, fortificată – zisă „Cité de Carcassonne” – şi partea modernă, situată la poalele cetăţii, cunoscută drept „Ville Basse”. N-am să vă vorbesc prea mult despre zona nouă a oraşului, pentru simplul motiv că nu am avut foarte mult timp la dispoziţie pentru a o străbate.  Ştiu însă măcar câteva motive pentru care merită văzută: străduţele înguste, dispuse în jurul Place Carnot – unde au loc loc târguri săptămânale şi unde veţi găsi o sumedenie de cafenele, baruri, restaurante şi boutique-uri – Muzeul de Arte Frumoase, care găzduieşte o colecţie valoroasă de picturi din secolele 17 – 20, biserica gotică Saint-Vincent cu turnul ei neterminat, catedrala Saint-Michel, dar şi remarcabilul Canal du Midi, canal navigabil construit în sec. 17 căruia i s-a acordat în 1996 statutul de obiectiv inclus  în patrimoniul mondial UNESCO şi …or mai fi ele şi altele pe care nu le ştiu eu. Fie că alegeţi sau nu să vă plimbaţi şi prin oraşul nou, vă sfătuiesc însă să dedicaţi o zi întreagă doar cetăţii medievale.

Despre cetate („Cité de Carcassonne”), care face parte la rândul ei din patrimoniul UNESCO, se spune că este cea mai mare fortăreaţă şi unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură medievală din Europa, aşadar veţi avea cu ce să împuiaţi capul celor din familie şi prietenilor la întoarcere. În prezent, Cité de Carcassonne este o atracţie turistică foarte populară. În mod sigur acest lucru se datorează în primul rând istoriei îndelungate (de vreo 2.500 de ani!) a aşezării, istorie care începe încă din perioada Galiei, când aşezarea se afla într-un punct strategic al rutelor comerciale ale vremii, continuă cu preluarea controlului asupra acesteia de către romani, pentru a fi apoi cucerită de vizigoţi, care la rândul lor o vor pierde 200 de ani mai târziu în favoarea musulmanilor, după care va ajunge într-un final în mâinile lui Charlemagne şi va fi încorporată în Imperiul Carolingian. În Evul Mediu va fi fortificată şi extinsă de una dintre familiile influente ale perioadei, Trencavel, devenind ulterior fortăreaţa sectei eretice catare, aflată sub protecţia acesteia. Şi să nu credeţi că istoria cetăţii se opreşte aici, nici pe departe, dar vă las să mai citiţi şi singuri. Dacă ştiţi deja, chapeau!

Puţină lume ştie însă că în prezent, în interiorul celor circa 3 km de ziduri ale cetăţii, printre cele aproape 50 de turnuri, îşi au casele vreo 120 de localnici şi că, pe lângă multele bistrouri şi magazine de suveniruri, aici veţi da peste servicii întâlnite în mod obişnuit în orice aşezare micuţă: o poştă, o şcoală, un hotel şi altele.

Pe lângă aceste clădiri rezidenţiale şi comerciale, Cité de Carcassonne mai cuprinde Bazilica Saint-Nazaire – locul perfect în care să vă detaşaţi o clipă de agitaţia de pe străduţele înguste ale cetăţii, admirând superbele vitralii printre care şi pe cel înfăţişând „pomul vieţii” -, un teatru în aer liber şi, desigur, în centru, aşa-numitul Château Comtal, castelul construit în sec. 12 pentru vicontele Trencavel. Şi pentru că, zic unii, orice dragoste trece şi prin stomac, neapărat luaţi loc la unul dintre multele bistrouri (poate chiar la cel numit „Auberge de Dame Carcas”, e testat de mine)  şi comandaţi un cassoulet de la mama lui pe care să îl stropiţi din belşug cu vin roşu. Dacă nu aţi auzit de cassoulet, ceea ce nu m-ar mira pentru că nici eu nu auzisem până atunci, aflaţi că este o mâncare de fasole cu copane de raţă crocantă, cârnăciori şi costiţă plus o mie şi una de mirodenii care mai de care mai gustoase şi înmiresmate, tocmai bună pentru a vă transporta înapoi în perioada cavalerilor!

Dar partea care mie mi s-a părut cea mai interesantă abia acum urmează. Legenda spune că, pe vremuri, oraşul aflat pe atunci sub stăpânirea regelui Ballak al sarazinilor a fost asediat de către armata lui Charlemagne. După moartea regelui Ballak, soţia acestuia, „Dame Carcas”, a preluat conducerea oraşului medieval. Asediul a durat în jur de 5 ani. Către sfârşitul acestei perioade ultimii apărători ai oraşului erau pe cale să piară de foame, astfel încât sus pe metereze mai veghea doar Dame Carcas. Pentru a păstra aparenţele unei armate superioare numeric în stare să salveze oraşul de asediatori, castelana a îmbrăcat păpuşi de paie în oşteni şi le-a plasat pe metereze. Apoi a îndopat singurul porc rămas drept hrană locuitorilor oraşului cu ultimele provizii de grâu şi l-a aruncat peste zidurile cetăţii. Când a atins pământul, porcul a crăpat, din burta acestuia revărsându-se bunătate de grâu. Înspăimântat la ideea că în cetate mai existau încă atâtea provizii încât până şi porcii erau hrăniţi cu grâu, Charlemagne a ridicat asediul, ordonând armatei sale să se retragă. În semn de victorie, Dame Carcas a poruncit să sune toate clopotele din cetate pentru a răspândi vestea cea bună. Se pare că atunci unul dintre vasalii lui Charlemagne i-ar fi spus acestuia: „Sire, Carcas sonne!” (rom. Sire, Carcas sună!). şi uite-aşa „Carcassonne” a rămas numele oraşului. De altfel, lângă una dintre intrările în cetate – Porte Narbonnaise -  veţi descoperi o sculptură neogotică reprezentând-o chiar pe Dame Carcas. Că o fi sau nu pusă acolo pentru turiştii iubitori de legende ca mine, nu avem de unde şti exact, dar hei, mai conteaza?!

Închei prin a vă spune că din păcate (sau nu), taman când am plecat din Toulouse spre Carcassonne a început o frumuseţe de ploaie care nu s-a lăsat alungată toată ziua. Drept pentru care veţi înţelege, sper, de ce nu vă pot prezenta nici măcar o pozişoară în care să apară şi soarele. Deşiii…dacă stau să mă gândesc bine, cetatea este atât de faină încât chiar nu are nevoie de soare pentru a o înfrumuseţa artificial (na c-am întors-o din condei ). Ia priviţi!

Dar să îi dăm cuvântul şi să vedem cum gândeşte atunci când se află în lumea mare:

1. Cum călătoreşti? În cuplu sau în gaşcă? De capul vostru sau de mânuţă cu o agenţie?
De obicei plecăm când simţim că avem nevoie de o pauză sau de o rupere de ritm. Deseori de capul nostru dar cu o ţintă relativ fixă. Prietenii îi avem alături ori de la început ori ne întâlnim la destinaţie. Suntem o gaşcă destul de unită ceea ce face ca deseori să ne schimbăm programul brusc în funcţie de dinamica grupului şi pe unde umblă lumea. Cu agenţiile nu am colaborat decât pentru achiziţionarea unor bilete de avion sau plecări în străinătate.

2. Când preferi să călătoreşti? În sezon sau extrasezon?
În general în extrasezon - poţi să te bucuri mai uşor de ceea ce vezi şi nu te împiedici de zecile de oameni care se mişcă haotic prin peisaj. :) Pe de altă parte se mai întâmplă să plecăm şi în sezon, mai ales din cauza faptului ca e perioadă de concedii şi pot gestiona mai usor balanţa dintre muncă şi vacanţă.

3. Cât de des mai reuşeşti să călătoreşti? Ce te motivează şi ce îţi pune piedici?
Cât de des depinde la ce te raportezi. În mod cert întotdeauna se poate mai des , dar cred că reuşim să fugim suficient cât să ne realimentăm bateriile şi să ne bucurăm de viaţă.

4. Care sunt destinaţiile tale preferate, ce ţi-a plăcut cel mai mult din ce ai văzut până acum?
All times favorite – New York. E de departe cel mai dinamic, plin de viaţă şi contraste oraş pe care l-am văzut până acum. Florenţa e de asemenea un loc în care cred ca aş putea trăi o vreme foarte boem, ca şi Toscana.

5. În ce loc din lume ţi-ai dori să te trezeşti în măcar 7 dimineţi din anul acesta?
Pot fi consecutive ? Prima ar fi la Paris, apoi la Londra, Sankt Petersburg, într-un satuc prin Maroc, la Smida în Apuseni, aş vrea sa fiu apoi prin India şi intoarcerea la Barcelona.

6. Ce anume îţi gâdilă simţurile într-o călătorie? (cultura, spiritualitatea, relaxarea, oamenii, arhitectura, natura, vinul, arta culinară.. altele?)
Cred că toate se completează reciproc astfel încât să trăieşti pentru o bucată de timp în altă lume decât cea cu care eşti obişnuit. De fapt asta îmi place cel mai mult atunci când călătoresc – posibilitatea de a trăi în realităţi paralele fără să fie nevoie de cine ştie ce tehnologie SF. E suficient să fii deschis să trăiesti locul respectiv prin prisma oamenilor pe care îi întâlneşti şi a poveştilor lor. Până la urmă important e să poţi să fii empatic – atât cu istoria locului respectiv cât şi al oamenilor lui, ca să poţi să te cizelezi tu ca om.

7. Dacă ar fi atât de simplu pe cât sună întrebarea, în ce ţară simţi că ai putea trăi?

În România   Cred că mai am multe de învăţat şi de trăit din ceea ce înseamnă România. România mea de Bucureşti e doar o parte din tot ce are de oferit această ţară şi sper ca într-o zi să acopăr cât mai multe piese de puzzle din toate lumile care coexistă aici.

Mulţumim Ana!

Portugalia, Algarve, Lagos – Ponte da Piedad

Nu prea ştiu de unde să încep povestea asta. În mod normal ar trebui sa încep cu drumul până acolo. Zece ore cu motorul, Bucureşti – Oradea, cu maxim o oră de pauză. Dar, drumul e acelaşi, aproape, cu cel facut până la Cluj, pe care vi l-a povestit Roxana aici. Ce-i drept, dupa Cluj, spre Oradea, e altă poveste – drumul frumos, curbe largi, peisaje faine si căpiţe de fân. Dar cum eu eram racheta supersonică… cine să se mai oprească să facă poze? Am încercat la drumul de întoarcere şi-a leşinat camera, că o storsesem de puteri în Budapesta.

Aşa că trecem peste drum şi frumuseţile lui, şi ajungem direct în Budapesta, după ce am lăsat motorul în Oradea şi-am luat trenul din primul sat unguresc de după graniţă.

Acum trebuie să vă spun că eu sunt cam pe la a cincea vizită în oraşul ăsta. Ştiu, am un fix. Dar despre oraş în altă poveste.

Primul lucru pe care trebuie să-l clarificăm despre festival: se pronunţă „si-ghet”. Nu Szeged, frate, ăla e un oraş, lăsaţi-mă în pace! Şi înseamnă „insulă”.

Cum m-am dat jos din tren, cu rucsacul/ cortul/ rânjetul după mine, mă îndrept hotărâtă către metrou. Mi-aduc aminte prima oară când am plecat singură la festival, am citit eu instrucţiunile de pe site: iei metroul până la Bathyany şi de-acolo trenul verde HEV până la Filatorigat, „and then you just follow the crowd.” Mă pregăteam să fac exact asta când mă opreşte un nenea în faţa gării (Keleti. Apropo, unele dintre cuvintele astea au accent pe diverse vocale. Vă supăraţi rău dacă nu le pun?!?). Nenea zice, eu îi spun că nu pricep. Engleză, ştie? Ştie şi îmi cere nişte bani. Io: „n-am!”. El: „fuck you!”. Eu, la fel de rânjită şi maxim de fericită, îi răspund: „fuck you!”. A crezut că nu ştiam ce înseamnă şi a repetat de câteva ori. Ba ştiam, dar eram zen.

Am ajuns într-un final pe insulă. Festivalul se ţine de vreo 18 ani pe insula Obudai (Obudai Sziget). Ca să intri acolo ai diverse variante de bilete (brăţări), săptămânale, cu campare inclusă sau fără, zilnice, etc. Eu am optat pentru varianta de zilnice, de 45 de euro bucata, pentru că era cea mai ieftină pentru cele 4 zile ale mele, şi două bilete pentru zile consecutive purtate la mână îţi dau dreptul să campezi acolo.

Am pus cortul, cam în aceeaşi zonă unde pusesem şi în anii anteriori. Aproape de duşuri, de locul de păstrat bagaje în siguranţă, de intrare, de tot. Ăştia la organizare sunt belea! Au armate de oameni care fac curat, verifică brăţările de care vă ziceam, se ocupă de pază, de informarea turiştilor nedumeriţi, au bancomate, farmacie, cort de internet, de supermarket, terase, mâncare, bere, gyros, kilometri de toalete ecologice, toalete în containere, cu chiuvete cu apă caldă…. cam tot ce vrei de fapt.

Şi pentru că nu mai fusesem de mult tare, am plecat la plimbare pe insulă, să văd ce s-a modificat din 2007 de când n-am mai ajuns pe acolo.

Scenele sunt mai multe, iar insula e suficient de mare încât nu se aude de la una la alta. Ah, şi în plus sunt şi corturile, în care la fel, se ţin concerte.

Prima poză pe care am făcut-o e cea cu merele… m-a amuzat teribil ideea, şi am plecat şi eu cu vreo două acasă.

Apoi, în plimbarea mea de-a valma pe acolo mi-a venit un sentiment foarte mişto…. sziget feels like home. Era insula mea, pe care oamenii sunt relaxaţi (n-am vazut niciodată o situaţie tensionată sau vreo scenă de… violenţă?). Se îmbracă fain, se costumează, se întind pe jos şi râd. Se ascultă muzică, e destulă, pentru toate gusturile. Se vând toate prostiile pământului, de la cercei făcuţi din discuri de vinil la slipi ca ai lui Borat. Şi da, l-am văzut pe unul îmbrăcat în ei. Mă rog, dezbrăcat în ei. Şi a doua impresie despre Sziget e că e….  de necuprins. În toţi cei patru ani în care am fost, dintre care două săptămâni întregi, nu cred că am reuşit să surprind festivalul în toate manifestările lui: mereu e un spectacol inedit, un colţ pe care nu-l ştiam, un cort nevizitat. Păi are de toate: loc de împletit codiţe africane, masaj thailandez, de fumat narghilea, de tolănit pe paie (da, d-alea care vin în baloţi!), de învaţat limba maghiară, de băgat în seama planeta – gen greenpeace şi H2O focus, care voia să atragă atenţia asupra inundaţiilor şi asupra importanţei apei în viaţa noastră….

Am zis de necuprins? Să mai zic: lecţii de dans la bară, purcei la frigare, heeectaaaare de mâncare, bucătarie internaţională, vrei-nu-vrei haleşti, că te ia mirosul de nas! Happy drink garden, turn cu panou de căţărare, pe care te sui după căţărare pe o scară de frânghie până sus în vârf, de unde-ţi dai drumul pe tiroliană. Bungee-jumping. Cort de modelat în lut. Cort de jocuri logice. Şi-o alee infinită, de unde poţi să cumperi pălării, prostii, brăţăricerceiinele, haine noi şi SH, genţi, ochelari, tricouri cu mesaje trăznite, etc…. Nu, sincer vă zic n-am nici o şansă să le povestesc pe toate. Nici măcar n-am pomenit de locul de donat sânge, de „câştigaţi-o-noapte în apartament”. Apartamentul fiind amenajat tot în nişte containere, că poate s-a săturat lumea de cort şi praf.

Deci, m-am plimbat. Vreo două ore pe insulă. Erau toate la locul lor, unele mutate de ici-colo, cum ţi-ar muta cineva mobila prin casă.

Apoi am mers la concert…. ah. Asta v-am zis?? De fapt lumea merge acolo să vadă concerte… toată nebunia aia frumoasă de mai sus e bonus. Am văzut Faithless pe scena principală şi Gorillaz în cortul wan-2.

Bine, dacă nu e genul vostru de muzică, aţi fi putut merge la world music stage – unde …mă rog, scrie în denumire, ce să explic mai mult de-atât? Sau la corturile party arena şi medusa unde în general e house. Sau la MTV Headbangers Ball Stage. Nici ăsta n-are nevoie de explicaţii suplimentare. Sau la muzică clasică si dansuri, ce, credeaţi că nu există??

Asta a fost prima zi. Îmi fusese tare dor.

A doua zi, de dimineaţă, micul dejun: cafea cu lapte şi cornuri…  a! apropo!Mâncarea pe insulă e mişto, dar de aproximativ aceiaşi bani se poate mânca super bine şi în oraş. După, un popas pe nişte canapele moi de la bookline. Binecuvântare după o noapte în cort! (N-am apucat să aflu bookline ăia ce făceau acolo. Doar am abuzat de canapele, ca şi unii picaţi… pe ele sau pe lângă cam de o noapte înainte se pare), deci, după asta şi după ce m-am lămurit la H2O ce făceau (unde aveau o  mare sculptură în nisip şi o reprezentare a Dunării, cu toate oraşele prin care trece, inclusiv ăla în care m-am născut eu!, şi vreo trei căzi înşirate pe-acolo) – am plecat de pe insulă la explorat prin oraş. Să nu uit! Înainte de asta: o pauză mică la „ambient tent”. Te descalţi, asculţi muzică ambientală, tragi un pui de somn sau, după caz, citeşti o carte. Relaxare, nişte pânze agăţate pe sus să te apere de soare şi perne mari pe jos.

Pe seară am vazut Mika, Gotan Project şi Thirty Seconds to Mars. Una dintre marile dureri la sziget este atunci când îţi programează ăştia două spectacole în acelaşi timp pe scene diferite, spectacole pe care vrei să le vezi tare….

A treia zi, am plecat de pe insulă cu barca. Se poate, e şi ăsta un mijloc de transport în comun, şi sigur muult mai ieftin decât să plăteşti o croazieră pe Dunăre. 600 de forinţi biletul, unde aprox. 250 HUF fac un euro. Că tot veni vorba de preţuri: berea 500 HUF. S-a scumpit rău de când n-am mai fost, că înainte era vreo 320. Gyros-ul (un fel de kebap, musai să îl luaţi picant!!) – 800. Cafeaua, în funcţie de variantă, cam cât o bere. Alte mâncaruri, la farfurie, peste 1000… Alte preţuri nu prea am reţinut. Decât dacă vreţi să vă mai zic de la cerceitricouriinele…. de-acolo mai ştiu!

Seara a treia, după vizitat Budapesta, am declarat-o seara rock, aşa că am văzut Iron Maiden, Kamelot, la care m-am chinuit să fac şi câteva poze, dar camera mea nu prea poate şi foarte puţin am intrat şi la Nina Hagen. Proastă idee cu Nina, că mai bine mă duceam la Infected Mushrooms…. Aşa, n-am mai reuşit să intru. Şi nu e un cort mic! Dar cred că toată populaţia de pe insulă se adunase în şi lângă cortul party arena unde cântau ciupercile astea.

Duminică şi ultima zi, toată lumea cu acelaşi chef de distracţie, nici un semn că luni dimineaţa trebuie să spargem gaşca. Am mai făcut câteva poze la barul suspendat, la intrarea pe insulă, unde îţi urează bine-ai venit în câteva limbi… că vorba aia, participanţi sunt de peste tot: olandezi, francezi, ruşi, români, englezi, unguri…. Habar n-am câte naţii. O chestie faină: pe aleea principală sunt puse steaguri ale tuturor naţiunilor care au avut vreodată sau un participant sau un artist la sziget. Dacă eşti acolo dintr-o ţară care nu are steagul pus sus, le spui şi ei remediază situaţia. Am verificat eu într-un an şi România avea steag!

N-am, zău, cum să vă povestesc toate minunile care sunt acolo, la fel cum n-am avut cum să le fotografiez pe toate. Ar mai trebui să vă zic măcar de baloanele cu reclame luminate care sunt suspendate peste insulă, şi care noaptea arată ca 3-4 luni agăţate pe-acolo. Despre satul unguresc unde au reprodus ei diverse tradiţii de-ale lor şi unde erau covrigi agăţaţi în copaci şi pe garduri. Foarte posibil că unii au încercat să-i guste.

Despre mările de corturi… care depaşesc cu mult aria de campare propusă de organizatori. Dar nu-i bai, că e loc la duşuri pentru toţi. Despre parcarea de biciclete pe care am zărit-o cu colţul ochiului înghesuită undeva şi care mi-a adus aminte de aia de lângă gara din Amsterdam, atât de multe erau. Despre maşinuţa care cânta rock n roll şi despre „Chuck Norris approved bar”. Cocktails and stuff.

Dar lasă, că poate mă duc şi la anul şi vă mai povestesc. Sau la anul celălalt, că o să împlinească sziget-ul 20 de ani.

Duminică seara au cântat Muse. Excepţional spectacol de lumină şi culori, pe lângă

concert. Au mai cântat şi alţii, dar cred că mă apucase melancolia că plec.

….Luni… ei…. luni am strâns. Şi am plecat. Mulţi întârziaţi care voiau să mai fure câteva ore pe insulă… O cârtiţă pe lângă locul de cort care în sfârşit încerca şi ea să scoată nasul după atâta agitaţie. Muncitorii care începuseră să demonteze scenele. Multă lume cu rucsaci în spate, cu perne, cu saci de dormit în sacoşe. Aşa pur şi simplu. Imediat la ieşirea de pe insulă, unii care făceau autostopul către NL, şi nu numai. Excelent concept, să pleci de la festival în modul ăsta. Eu am plecat cu trenul….

Pentru a vă rezerva un astfel de apartament găsiţi mai multe variante şi o abundenţă de detalii pe siteul cazare-viena.ro. Da, surpriza plăcută este că puteţi vorbi cu doamna Adelina Mănescu, care mai ştie încă destul de bine limba română!

Vă voi da şi eu câteva detalii, din propria experienţă.

Locaţie: Apartamentele sunt la ceva distanţă de centru, într-o zonă liniştită şi cu toate conexiunile necesare pentru a ajunge uşor oriunde aţi vrea, de la aeroport la orice punct din Viena (ok, nu întotdeauna direct dar, după cum probabil ştiţi, în Viena totul merge ceas, sau cu ceas şi ore fixe, aşa că nu am considerat asta o problemă). Noi ne suiam în tramvaiul aflat la doi paşi de blocul supermodern şi supecurat şi, fiind iarnă, de bucuram de căldurica plăcută din acesta timp de aproximativ 40 de minute, până când ajungeam în buricul târgului. Vorbesc de unul dintre târgurile de Crăciun, bineînţeles! Şi credeţi-mă că pentru a parcurge aceeaşi distanţă în Bucureşti aţi avea nevoie de timp dublu cel puţin, aşa că ruta nu este una aglomerată!

În plus, în imediata apropiere, aveţi supermarket sau restaurante!

Harta aici.

Câte persoane intră? În apartamentul în care am stat noi puteau intra lejer 6 persoane sau doua familii cu câte un copil. Avea două dormitoare, o sufragerie mare cu două canapele, bucătărie dotată cu toate cele necesare şi două băi, una pentru spălat, alta pentru alte lucruri, ceea ce uneori poate fi un mare avantaj. Mai multe variante şi detalii aici.

Cât costă? Foarte puţin dacă mergeţi într-adevăr mai mulţi, între 70 şi 120 de euro pe noapte, putând ajunge astfel la 40-50 de euro de familie. Mai multe detalii aici sau în urma unei discuţii cu proprietarii.

La final vreau să subliniez faptul că acest articol nu este o reclamă. Am vrut pur şi simplu să vă oferim o informaţie utilă şi să vă spunem că noi am fost foarte încântaţi de dotările, curăţenia şi tot ceea ce am găsit în aceste apartamente. Iar îmi vine să plec la Viena…

Drum bun!

Foto: Radu Sandovici