Un ceai in compania sfintilor
In Antwerpen s-au intamplat lucruri importante. Mihaitza m-a plimbat un pic si am ajuns la barul cu sfinti. Un ceai costa 4 euro dar sa-l bei in compania Sfantului Gheorghe si a Sfintei Fecioare era ceva deosebit.
Bruxelles
Mi-am cumparat cort si sac de dormit. Si nu in ultimul rand, am cunoscut-o pe domnisoara Monica John Kaine, colega de campus al lui Mihai, care gateste demential si cu care, dupa un prim refuz din partea mea (eram obosit), am vizitat Bruxelles. Printre altele, “Atomul” si cartierul marocan. Atomul nu e deloc o statueta de vreo 15 metri inaltime cum mi-o amintesc de la jurnalele de stiri. E ditamai hardughia, fiecare bila (nu ma pricep la fizica si urasc chimia) avand vreo 2 nivele lejer iar betele alea care unesc bilele sunt prevazute cu scari rulante in interior. Din fericire la casa de bilete era o coada monumentala drept care am admirat constructia doar din exterior economisind timp ca sa-l pierdem acolo unde merita.
In drum spre cartierul marocan ne-am abatut si prin Notre Dame unde ne-a intampinat intrebarea de la inceputul povestirii. Nu ma duce pe mine capul prea mult dar parca incepeam sa inteleg in ce va consta calatoria mea. Noroc ca am cititori mai inteligenti ca mine. Am facut o scurta pauza si la “piticul pishecios”. O statueta care va dati si singuri seama ce face, imbracata in propriile hainute. Are de altfel o garderoba intreaga. Si tot face ce face de vreo 400 de ani incoace. Asta da traditie. Oamenii nici ei nu s-au schimbat deloc, la moda este inca sa se pozeze cu gura deschisa in fata piticului.
Cartierul marocan
In cartierul marocan agitatie maxima, nunti, botezuri, se claxoneaza la greu iar aerul e plin de acordurile de rumba si de mirosurile de aripioare condimentate asezonate cu cartofi copti si mirodenii iuti. Seara, o multime de oameni umple o strada din centrul orasului intr-o sarbatoare a luminii, se distreza, beau bere, unii mai si vomita un pic prin tiribombe dar beau inca o bere sa se dreaga. Vata de zahar, copilasi, jucarii, bere, cascaval, mere poleite, cartofi prajiti, alte chestii tot poleite, oameni ca mine si ca tine bucurandu-se decent, civilizat. Aproape ca m-a durut sa vad atata normalitate. Fara coji de seminte pe jos, fara flegme, fara urlete, fara manele, fara mitocani, fara jeepuri cu ecuson parcate pe trotuar, fara militieni, fara gramezi de gunoi…fara nici o grija… Ma uitam si nu-mi dadeam seama cum reusesc oamenii aia sa se simta bine.
Gent, un Amsterdam al Belgiei
La o cafea de dimineata Mihaitza mi-a propus sa facem si o mica excursie in Gent impreuna cu Monica si prietena lui, Belen. Un orasel la vreo 40 de km de Antwerp. Un fel de Amsterdam al Belgiei, intretaiat de canale navigabile si prevazut cu biserici si carciumi in punctele strategice. Se poate vizita foarte usor cu barci turistice prevazute cu ghizi. Prilej cu care am aflat ca fosta parnaie a orasului a fost transformata in supermarket, ce preturi mai au apartamentele de pe maluri si cate ceva despre Meg cea Nebuna (Dulle Griet). Un tun de asalt. Am sa ma opresc un pic aici pentru ca povestioara, atat cat am reusit sa ma documentez, e destul de haioasa. In secolul 16, cam cand intra piticu’ in functiune si era ceva fenomenal, orasele de pe actualul teritoriul actual al Belgiei se plesneau intre ele pentru suprematie. Cum nici pe atunci nu duceau lipsa de creiere, accentul era pus uneori pe marime, drept care un bastan al Antwerpenului a decis sa fac cel mai al dreq tun de pana atunci cu care sa sparga la nara un oras vecin care se dadea independent. Zis si facut, tunu’ are vreo 16 tone, probabil le-a luat ceva timp sa-l transporte pana la orasul vecin. Oricum timp aveau din belsug, erau de abia in secolul 16. Se pare ca tunul a tras doar de doua ori, a doua oara si cea consemnata in anale, la o distanta de 15 centimetri. In cele din urma cavaleriei din orasul vecin i s-a facut mila, a capturat tunul si a terminat balciul. Cei din Antwerpen au trebuit sa plateasca o rascumparare uriasa ca sa-si poata decora orasul cu nemaipomenitul lor tun. Legenda spune ca pana la urma tot i-au capacit p-aia din orasul vecin. Ma gandesc ca or fi organizat un turneu de sah. Sau poate le-au propus ceva mai indecent… Hip hip ura…
ATAT TEXTUL CAT SI IMAGINILE APARTIN IN TOTALITATE AUTORULUI RADU VIOREANU SI NU POT FI PRELUATE, COPIATE, MODIFICATE, IN TOTALITATE SAU PARTIAL, FARA ACORDUL PREALABIL AL ACESTUIA.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
