De la Viena la Salzburg

De la Viena la Salzburg

Viena cu parfum de scorţişoară (4)

26 decembrie 2001

În a doua zi de Crăciun urma să ne depărtăm puţin de Viena şi să ajungem la Salzburg. Nici nu apucasem să ne obişnuim cu oraşul şi ne pregăteam din nou de drum. Era însă cel mai potrivit moment, dat fiind apropierea Anului Nou pe care am fi vrut să îl petrecem în Viena. Ne-am descurcat la gară destul de bine iar trenul, denumit Mozart, nu avea nimic în comun cu epoca în care a trăit cel a cărui nume îl purta cu mândrie. Clasa a doua era echivalentul unei clase superioare clasei întâi de la noi, era linişte, cald, curat şi … rapid! În doar trei ore de drum, cei 300 km erau deja străbătuţi iar prânzul ne prindea în Salzburg. Pentru că habar nu aveam pe unde ne aflam şi unde era hotelul am preferat să luăm un taxi. Hotelul era departe de a putea fi numit central dar îşi merita cu brio cele patru stele! Chiar dacă se situa fix pe un drum naţional, geamurile bine izolate împiedicau zgomotul traficului să pătrundă în interior iar pe cealalată parte se aşternea liniştea unui cimitir, de a cărui vecinătate nu pomenea nici site-ul, nici vreun alt pliant. Era încă zăpadă în Salzbug dar nu era foarte frig aşa că umezeala era atotprezentă, atât în aer cât şi pe jos. Cu toate acestea am pornit vitejeşte spre prima staţie de autobuz, pentru a ajunge în centru. Autobuzul ni s-a părut destul de scump, dar oricum era mai bine decât taxiul şi la urma urmei altă soluţie nu prea aveam.

Centrul baroc al oraşului (inclus în patrimoniul UNESCO) te poate vrăji pe veci, cu imposibilitate de “recuperare”. Ne-am bucurat de străduţele înguste şi pasajele şi mai înguste, de piaţetele animate, mai mici sau mai mari, de construcţiile şi detaliile medievale, de abundenţa de vitrine cochete – decorate fermecător şi abundent de Crăciun, de târgurile şi tarabele negustorilor cu tot felul de bunătăţi. Am hoinărit încercînd să pătrundem prin toate locurile şi să le înregistrăm pe filmul foto dar mai ales pe retină şi memorie. Am vizitat casa galbenă în care a stat Mozart ca şi domul în care acesta a cântat. Casa nu îţi oferea mare lucru în afară de vechimea ei şi câteva detalii picante despre cum nu se spălau oamenii în acea perioadă, de frică să nu li se deschidă porii şi să le intre microbii! Ne-am întors apoi la o parte stâncoasă în spatele căreia se ascundea un lift şi am urcat sus pe deal, de unde puteai admira panorama. Era linişte şi zăpadă (probabil că vara era mai animat pe acolo) şi te simţeai deodata la munte – de fapt eram la munte dar pâcla zilei umede nu ne lăsa să descoperim foarte mult din frumuseţile împrejurimilor. Ne-am mai plimbat puţin prin natură dar fiindcă ni se făcuse şi frig şi foame am hotărât să coborâm şi am intrat în prima cârciumioară unde ne-am hrănit şi am băut o bere foarte bună. Mult mai liniştiţi după această trataţie am pornit în noi explorări şi am ajuns la vechea mânăstire benedictină Sf. Petru, impresionantă prin abundenţa decoraţiunilor aurite rococo şi printr-un alt amănunt: picturile nu erau pe perete ci erau pur şi simplu tablouri înrămate! Lângă ea se aflau un fel de crame (Peter’s Keller), recomandate cu căldură de Petra. Am decis să venim a doua zi să mâncăm acolo.

Între timp se înserase şi atunci când am ajuns în piaţa Alter Markt ningea deja, o ninsoare cu cei mai mari fulgi pe care i-am văzut vreodată. Printre fulgi, atât cât se mai putea observa, Alex mi-a arătat cea mai micuţă casă din Salzburg, cea mai veche farmacie şi alături, una din cele mai renumite cafenele în care ne-am şi refugiat: Tomaselli. Încep să mă tem că în această povestire voi aminti mai des de cafenele şi restaurante decât de muzee şi opere de artă şi asta nu pentru că am fi vizitat mai mult din primele decât din celelalte ci din câteva alte motive: în primul rând să nu uităm că era iarnă şi după plimbările lungi şi înfrigurate o cafea caldă într-o atmosferă deosebită putea să valoreze uneori mai mult decât toată arhitectura oraşului, apoi prin felul în care sunt amenajate, prin preparatele pe care le oferă (printre care se numără şi cafeaua întotdeauna deosebit de bună), prin oamenii din jur şi felul în care se poartă chelnerii, experienţa “cafenea” este la fel de memorabilă. Sper să fiu iertată de iubitorii de cultură pentru această exaltare în faţa unor mese, scaune şi ceşti. Spre deosebire de cafenelele din Paris, a căror tradiţie s-a transformat de multe ori într-o politică sufocantă de marketing (vezi „aici veneau artiştii x şi y” şi locurile asaltate de turişti în care produsele lasă de dorit), Austria reuşeşte să păstreze clasa şi atmosfera unor astfel de locuri cu iz istoric. Cafeneaua Tomaselli, prima din oraş, născută în 1703, încă un loc din Salzburg ce marchează viaţa lui Mozart, îţi oferă o căldură şi o atmosferă de epocă în care intri foarte uşor. Asta nu înseamnă că austriecii sacrifică afacerile pentru atmosferă, dar ştiu atragă turiştii cu gust, în ambele sale înţelesuri. Ca să dau un exemplu, unul din cele mai scumpe restaurante din Viena este cel de vis a vis de domul St Stephan, de unde poţi admira acoperişul acestuia. Sau “Sky bar” – alt bar plin de fiţe de la geamul căruia, de asemenea, poţi vedea acelaşi acoperiş. Revenind la Salszburg, în Tomaselli, ca să se asigure că vei gusta nu numai din cafea şi atmosferă ci şi din prăjiturile delicioase, o doamnă drăguţă se plimba printre mese cu un platou de bunătăţi care mai de care mai apetisante, din care puteai să îţi alegi ce vroiai şi cât vroiai … cu condiţia să plăteşti, bineînţeles!

Când am ieşit de acolo ninsoarea stătuse şi am putut astfel să mai lingem (vorba francezilor) la vitrinele magazinelor închise după care am plecat spre hotel. Am incheiat seara în stil romantic, cu o baie înspumată pe care am împărţit-o cu ghionturi şi cu un pahar de vin roşu bun.

Citeşte şi celelalte pagini de jurnal:

Epidodul 2 | Episodul 3 | Episodul 4 | Episodul 5 | Episodul 6 | Episodul 7 | Episodul 8 | Episodul 9

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.