Această poveste de călătorie a participat şi a câştigat prima ediţie a Concursului de Poveşti din LumeaMare, desfăşurat la Ceainăria GreenTea. Remember? Brahma the Creator, Vishnu the Preserver, Shiva the Destroyer
La sfârşitul anului 2003, plecam pentru aproape 2 luni în India şi Nepal. O parte din timp, urma să călătoresc singur, mai ales la început când am fost în Punjab şi Nepal, ulterior trebuia să vină şi prietena mea, Adriana împreună cu o altă prietenă, Elena… Planul era ca noi să ne vedem direct la Varanasi. Eu veneam cu avionul din Kathmandu, ele cu trenul de la Delhi. Primul meu contact cu căile ferate indiene a fost un adevărat şoc. Ajungând în India cu imaginea clasică a trenurilor arhipline, cu oameni călătorind pe vagoane, aveam să-mi schimb impresia peste noapte. Trenul dus-întors Delhi – Amritsar – era culmea luxului, stewardeze care la fiecare 10 minute veneau să ne aducă de mâncare, desert, ziare, mai un masaj la umeri… ce să mai zic, răsfăţ… Am ajuns înapoi la Delhi, am pus mâna pe computer şi am scris acasă “Trenurile indiene? Legende…. Lux pur”. Ulterior aveam să aflu că era un tren special numit Shatabdi (un soi de InterCity de la noi), care era un tren premium.
Două săptămâni mai târziu, aterizez din Kathmandu la Varanasi. Pentru cine nu ştie, Varanasi este un oraş sfânt… prin el trece fluviul sfânt Gange (cunoscut sub numele de Ganga) şi aici vin mii de oameni pentru a muri şi a fi incineraţi – se pare că asta duce la o îmbunătăţire serioasă a kharmei. Pe de altă parte, Varanasi este un centru de prim ordin al industriei mătăsii – oricui îi spui că ai fost la Varanasi o să te întrebe câtă mătase ai cumpărat.
Ajung la hotel – hotelul Surya (înseamnă “soare”), un loc liniştit cu o frumoasă grădină plină de ospătari care vin să-ţi aducă de mâncare şi de veveriţe care vin să ţi-o ia. Ţinând cont însă de lumea nebună de pe afară, Surya părea într-adevăr o oază de tranchilitate. Între timp, schimbam SMS-uri cu Adriana în Delhi: “Aţi ajuns, totul e OK?” “Da, totul e OK” (în traducere – deabia ne revenim după un zbor de 8 ore cu un Aeroflot plin cu indieni) “Aţi luat bilet la tren? La ce oră ajungeţi?”. “Am luat, totul e ok, ajungem la 9 dimineaţa mâine” (în traducere – am fost la gara din Delhi, acolo era un haos greu de înţeles, aşa că până la urmă celor de la biroul de ajutorare a sahibilor (numit şi “foreign tourist office”) li s-a făcut milă de noi şi ne-au dat nişte bilete, Dumnezeu ştie la ce clasă..). Mă culc relaxat, mâine trebuie să mă duc la gară pentru marea întâlnire…
A doua zi dimineaţa, gara Varanasi Cantonment, aproape ora 9.
Intru în gară. E mare, monumentală, probabil rămasă de pe vremea englezilor. Sala imensă de la parter e plină cu vaci şi indivizi care dorm duşi pe jos. Găsesc biroul de informaţii. Întreb candid: “Sir, nu ştiţi când ajunge în gară trenul de ora 9:00 de la Delhi? Se uită la mine, prin mine, mut… “Trenul de la ora 9? Ştiţi, vine de la Delhi…”. Aceeaşi privire inteligentă… Mă uit pe o tablă ca la şcoală pe care e scris cu creta ceva în hindu, noroc că cifrele sunt ca ale noastre. Văd că ceva vine la ora 9:00. Aha, ăsta e, trenul 2561. “Sir, nu ştiţi trenul 2561 soseşte la timp?”. Primesc nişte bâiguiri lipsite de sens. Un tip din spate îmi zice – “Sir, vedeţi că ăştia nu ştiu trenurile nici după oră, nici după număr, ci după nume. Trenul care vă interesează se numeşte Swatantra. Mă întorc la tipul de la informaţii: “Nu ştiţi când ajunge trenul Swatantra?” “Ahaaaaa” se înseninează bravul funcţionar al companiei cu cei mai mulţi angajaţi din lume (Căile Ferate Indiene) “Swatantra are întârziere” “Nu ştiţi cât timp?” “Nu, dar are întârziere”. “Aş putea să mă duc până la Ganga să mă plimb şi apoi să revin?” “Sigur, cum să nu”.
Aha, plec. Trimit un SMS spre Swatantra… “Unde sunteţi?”. “Nu ştim”. “Nu e nici un controlor, careva care să ştie?”. “Nu”. “OK, când vă apropiaţi de Varanasi, dă un SMS”. Sar într-o ricşă şi o tăi spre Gange.
Plimbarea pe malul Gangelui este fabuloasă. Totul, absolut totul nu poate să nu-ţi sugereze că e un lucru sfânt – sute de oameni se bălăcesc într-o apă absolut împuţită, mii de vaci se plimbă pe maluri, peste tot se fac puje, iar zidurile clădirilor, adevărate palate sunt pictate cu imaginile lui Vishnu, Shiva, Rama & co. Nu durează mult şi am parte de companie. Un tip isteţ, vorbitor de limba engleză (destul de bine) intră în vorbă cu mine, îmi povesteşte ce e pe acolo. Îmi spune că ne invidiază că noi, sahibii suntem ca fluturii. De ce ca fluturii? Zburaţi peste tot, nu aveţi probleme, vedeţi multe locuri noi, interesante… Probabil are dreptate. În fine, ajungem şi la subiectul fierbinte – fratele lui are un magazin de mătase, n-aş vrea să-l vizitez? Nu, dar îi promit că a doua zi mă voi plimba cam în aceleaşi locuri cu două fete, sigur dornice de mătase ! Ajung şi la locul în care sunt incineraţi morţii. Fac o donaţie pentru cumpărarea de lemne. Mii de săraci se târăsc spre Varanasi şi nu au bani pentru incinerare. Lemnele sunt puţine şi scumpe, aşa că de multe ori unele cadavre aşteaptă destul până să fie arse; şi atunci sunt arse parţial că nu s-a strâns atâta lemn cât trebuie. Aşa că se iau părţile din corp nearse, ba o mână, ba un cap şi se aruncă în Mama Ganga…
Gara Varanasi Cantonment, ora 14:00
Mă întorc la gară. Cam aceeaşi atmosferă – vaci şi indivizi care dorm duşi. Funcţionarul de la informaţii – acelaşi. Mă duc direct – “Când soseşte trenul Swatantra?”. Se aude un semnal de pe peron. “Sir, trenul Swatantra tocmai a intrat în gara Varanasi” îmi spune zâmbind şi oficios. Ţâşnesc pe peron. Un tren lung de vreun kilometru intră în gară. Este Swatantra. Are 5 ore întârziere… Din întâmplare, sunt lângă uşa pe care coboară Adriana şi Elena. Iarăşi kharma. “Cum a fost ?” întreb în timp ce filmez coborârea din tren. “Groaznic” zice Elena. Nu sunt singure, aproape târăsc după ele doi nemţi verzi la faţă care abia se ţin pe picioare. Au mâncat lassi prin tren şi apoi şi-au petrecut ore întregi la WC. Le iau rucsacurile şi intrăm toţi 5 într-un taxi Ambassador. Ambassador este maşina naţională a Indiei, masivă, aducând cu o Volga, este copia unui model Morris Oxford III, o maşină produsă în Anglia la mijlocul anilor 50. Ambassador continuă să fie produsă în India chiar şi în zilele noastre. Îi spun şoferului atât hotelul cât şi preţul să nu mai stăm la poveşti de negociat. Ajungem la Surya unde găsim o cameră şi pentru nemţi, nişte bellboy îi duc aproape pe sus cu tot cu bagaje.
Între timp fetele, ţuşti în grădină. Au călătorit mai mult de 13 ore într-un vagon “sleeper” unde au fost în centrul atenţiei tuturor care nu parcă nu mai văzuseră europence. Dar ce e mai trist, nu au de gând să iasă din această oază. Ceai, mâncare, veveriţe… nimic nu le mai convinge să iasă din hotelul Surya. Las, că mâine dimineaţa ne ducem să vedem răsăritul peste Ganga.
Malurile Gangelui, ora 6:00 dimineaţa.
Lonely Planet spune că una dintre cele mai tari experienţe din India este să vezi răsăritul de soare pe Gange la Varanasi. Aşa că ne hurducuim într-un Ambassador, cu noaptea în cap, spre Gange. Cu noi, nişte cehi. Ajungem pe malul Gangelui. E întuneric şi o ceaţă să o tăi cu cuţitul. În apă, credincioşi matinali se purifică de păcate, dar probabil se umplu de jeg. Ne urcăm pe o barcă şi o fetiţă ne vinde nişte ofrande – o lumânare într-o frunză de palmier. Trebuie să-i dăm drumul pe Gange. Cumpărăm, aprindem lumânarea şi îi dăm drumul pe Gange…. Kharma atinge noi recorduri. Din păcate, nu şi soarele. Ceaţa devine din ce în ce mai groasă. Ne plimbăm pe Gange şi îmi aduc aminte de legenda greacă a Styx-ului, unde luntraşul Sauron transportă sufletele morţilor cu o luntre peste râul înceţoşat în lumea dincolo. Cam aşa mă simt… Din când în când, ca în Harry Potter, câte o barcă plină cu turişti apar e din ceaţă şi dispare câţiva metri mai încolo. Ni se spune să nu pozăm ghat-urile de incinerare. Cine le vede? În fine, soarele ar fi trebuit să răsară demult, plimbarea pe Gange s-a terminat… Asta e, kharma nu e chiar aşa de bună.
Urmează un scurt tur pe la câteva temple de prin oraş. Varanasi este un oraş sfânt, aşa că nu duce lipsă de aşezăminte sfinte. Avem şi ghid. E foarte pătruns, ne povesteşte, interpretează Vedele, nimeni nu poate să-l oprească… şi noi, cârdul de turişti cuminţi, rebegiţi şi desculţi îl urmăm. La fiecare 2 – 3 minute, cu o voce groasă, memorabilă, ne repetă “and you remember… Brahma the Creator, Vishnu the Preserver, Shiva the Destroyer”… “and you remember…”. “and you remember…”… Da, o să-mi aduc aminte câte zile voi avea.
Hotel Surya, ora 14:00
Am terminat turul, am înţeles cine e “the Destroyer” şi cine e “the Creator”, revenim în oaza cu flori şi veveriţe de la Surya. În planul iniţial, în seara asta luam trenul de noapte spre Satna, apoi pe la 4 dimineaţa, luam un autobuz spre Khajuraho. Când aud de tren, fetele se urcă pe pereţi. Oricum, deştepţii de la hotel, deşi le-am dat bani să cumpere bilete de tren, nu au cumpărat. Avionul nu e o opţiune. Există o cursă zilnică al Air India, dar după ce am dat telefon la biroul lor, m-am lămurit – nu a mai zburat de o lună din cauza ceţii. Mai am o speranţă. Le spun să-mi facă rost de o maşină. Iar eu ies pe stradă.
După ce trec de băieţii cu ricşe, sunt agăţat de un tip cu mustaţă, cu o mutră de tip intelligent. Sărim peste obişnuitul “Hello, Sir, Where from, Nice country, Sweet name”. Îmi propune să mă ducă la emporiumul lui de mătase cu “great prices”. Îi zic “OK, vin, dar îmi trebuie la ora 16:00 un jeep care să mă ducă în noaptea asta la Khajuraho şi plătesc 4000 rupii (circa 100 dolari) pentru asta”. “Yes, Sir, se poate, dar nu un jeep, ci un Tată Sumo”. Ce e Tata Sumo? Păi un 4×4… Ok. Rămâne ca eu să îi aduc fetele la emporium, iar el să facă rost de maşină. Mai e o condiţie – să vin fără şofer de ricşă că nu poate să-mi dea “the best prices”, trebuie să-I plătească şi lui ăla un commision. Mă duce să-i văd emporiumul. Mă întorc, iau fetele pe sus, driblăm orice ricşă şi ajungem la emporium.
Vânzarea de mătase în India este o artă atent cultivată de mii de ani, iar mustăciosul din Varanasi este un maestru! Ne aşezăm comod, apar încă 2 tipi, iar mustăciosul aruncă cu graţie bucăţi de mătase, culori înnebunitoare strălucind în lumina neonului. Fetele sunt hipnotizate… Coşmarul trenului a dispărut. Între timp, eu mai dau o fugă pe la hotel. Pentru 4000 rupii, hotelul nu a putut face rost decât de un Ambassador. Îl trimit acasă, nu îmi trebuie. Câteva ore mai târziu mă felicitam pentru intuiţia că am vrut cu îndărătnicie un 4×4. Reapar şi fetele… s-au umplut cu şaluri şi sari-uri multi-colore. Mustăciosul şi-a vândut mătasea, să sperăm că se ţine de cuvânt.
Hotel Surya, ora 16:00
Mustăciosul apare zâmbind în curtea cu veveriţe. Nu are 1 Tata Sumo, are vreo 4. Toate albe, toate proaspăt spălate. Se uită la ele, ridică capota, verifică nu ştiu ce. Vine la mine – “Ăsta e cel mai bun”. Până acum am mers pe mâna lui şi a fost ok. Scoatem banii, îi dăm proprietarului, acesta dă o parte din bani şoferului care primeşte ultimele instrucţiuni. Nu vom avea 1 şofer, ci 2. Unul la volan, altul în spate, în locul de bagaje. Plecăm.
Dacă vă imaginaţi că aţi văzut drumuri proaste în România anilor 90 sau haos pe şosele, ei bine nu aţi văzut nimic. Să vedeţi şoselele din India – orice mişcă e acolo – oameni, copii, cai, vaci, biciclişti, motociclişti, maşini, ricşe, camioane de 30 tone luminând ca nişte pomi de Crăciun. Şi toţi scot diverse sunete… industria claxoanelor în India oferă produse extrem de diversificate. Condusul este o îndeletnicire plină de adrenalină, la fiecare minut vine direct spre tine un camion de 30 tone claxonând de mama focului pe care toţi îl evită la milimetru. Se înnopteaza…. O fi departe Khajuraho ăsta ?
Graniţa între statele Uttar Pradesh şi Madhya Pradesh, ora 21:00
Ajungem în al nu ştiu câtelea sat. Văd o barieră şi ne oprim. Mă rog, n-ar fi chiar prima oară. Apare unul în uniformă şi începe să urle la şoferi care fac sluj. Intră într-o clădire. Ce naiba o fi aici? După vreo 10 minute, iese şoferul cu o faţă de parcă i-a murit toată familia. Îmi explică într-o engleză de îl dor mâinile că aici e graniţa dintre statul Uttar Pradesh şi Madhya Pradesh şi nu ştiu ce hârtie lipseşte. Cobor din maşină şi mă duc la una din ferestrele casei. Cum mă văd, mă invită înăuntru. Înăuntru, o menajerie ca din filmele bollywoodiene clasice – şeful, mare, gras, mustăcios, trântit pe spate pe un scaun, nu ştie o boabă engleză. Adjunctul, mai tânăr, ager şi dibace, zâmbeşte mieros ca în comediile proaste către şef şi către mine, dar imediat ce se întoarce spre subordonaţi sau şoferi mătură cu ei pe jos. Deschizătorul de uşă, simte fără să vadă când cineva se apropie şi o deschide prompt. Bucătarul greu de cap, care nu pricepe toate explicaţiile culinare ale şefului, dar până la urmă aduce ceai şi prăjituri. Începem să povestim despre România, India, vreme, ceaţă. După 10 minute, intrăm în subiect. De ce ne-a oprit…. Păi aici e graniţa între UP şi MP şi le trebuie nu ştiu ce hârtie să transporte străini. Încep teoria Uniunii Europene unde poţi să treci dintr-un stat în altul fără paşaport, fără hârtii, fără… Eu vorbesc, adjunctul traduce, şeful se miră. E timpul pentru artileria grea. Mă duc la maşină, zic: “Fetelor, făceţi-vă frumoase, avem de negociat”. Intră şi ele… discuţiile continuă. Observ un calendar pe perete cu pozele principalelor monumente indiene – Taj Mahal, Amber Fort, Gate of India, Golden Temple din Amritsar…. Îl răsfoiesc şi toţi oftăm cât de frumoase sunt. Apare mâncarea, ceaiul, prăjiturile. Slavă Domnului că sunt bune, aşa că mănânc fără fasoane. Le dăm la toţi bancnote de 10.000 lei. Toţi se uită la ei de parcă ar vedea un OZN… wow… bancnote de plastic. Le spun că sunt cadou pentru ei… “nu, noi nu” sar toţi… “staţi, bre, nu valorează nimic, e un suvenir din ţara mea”. Se destind…
Între timp şefu ia decizia cea mare. Îi suntem simpatici, ne lasă să pătrundem pe pământul sfânt al Madhyei Pradesh. Şoferii sunt aduşi în cameră, spăşiţi. Se urlă la ei, ei dau din cap… În fine, plecăm… Strâns de mâini, bye, bye, bye, sărim în Tata Sumo şi plecăm bucuroşi. Mă uit la ceas… Am stat 2 ore, e ora 23:00
Statul Madhya Pradesh, ora 23:00
Mai bine nu ne dădeau ok-ul să plecăm. Dacă şoselele din Uttar Pradesh sunt proaste, în Madhya Pradesh practic nu există. Îi spun şoferului să o luăm pe câmp. Câmpul este mult mai lin decât şoseaua naţională, păcat că apar nişte păduri, aşa că revenim pe şosea. La lumina farurilor şi a lunii observăm un peisaj selenar. Aparent guvernanţii din MP au furat toţi banii de şosele spre deosebire de colegii lor din alte state care au furat doar parţial… Problema acestei magistrale este că cineva a făcut greşeala s-o asfalteze. Probabil englezii acum 60 ani. Dacă nu o asfaltau, sigur era mai lină. Vom ajunge în Khajuraho la ora 3:00 dimineaţa fără incidente majore, dar obosiţi praf… Noroc că şi aici ne aşteaptă un hotel drăguţ, tot cu nume de Surya…
Odiseea Indiană nu se va termina însă aici, dar despre asta, prin alte posturi…
Impresii scrise de: Cezar Dumitru
Perioada călătoriei: 2003
Articole similare:
Războiul India Pakistan din fiecare după-amiază
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
