Un pas înainte, spre Garmisch-Partenkirchen

Un pas înainte, spre Garmisch-Partenkirchen

JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL VI

Chemarea drumului îşi făcea auzită vocea dis-de-dimineaţă, încurajată de ziua ce se anunţa însorită, făcând despărţirea de Hallstatt mai puţin dificilă. Şi de data aceasta învingea dorinţa de a merge înainte, plăcerea de a căuta noi drumuri, noi frumuseţi. Ne aştepta în faţă Garmisch-Partenkirchen şi una dintre cele mai mari întruniri moto europene: BMW Mottorrad Days 2008. Cum nu participasem niciodată la un eveniment de o asemenea amploare – se adună în fiecare an cel puţin 30.000 de motociclişti – eram foarte curioşi şi nerăbdători. În plus, reîntâlnirea cu frumosul oraş şi ale sale case pictate era în sine un motiv de încântare.

Când am părăsit Hallstatt şi am luat-o pe drumul care îmi era deja cunoscut de anul trecut, m-am apucat să cânt de fericire în cască. Curentul cald de aer, soarele licărind printre copaci, lacul uriaş care îşi dezvăluia din când în când frumuseţea pe partea dreaptă a drumului, mi le aminteam pe toate, aşa cum ţineam minte şi frustrarea din anul anterior la întâlnirea motocicliştilor. Îi privisem cu invidie şi îmi dorisem atât de mult să fiu în locul lor încât iată, anul acesta eram şi eu unul dintre ei şi deodată timpul nu îmi mai părea un duşman atât de mare ci, aşa cum îi plăcea lui Adi să mă încurajeze, un aliat. Îmi spusese în repetate rânduri că e bine să aştept, că timpul va fi de partea mea, că nu trebuie să disper pentru că îmi voi vedea visul cu ochii şi voi putea călători pe motocicletă.

Poate că este momentul cel mai potrivit să las crestele stâncoase şi franjurate ale Alpilor să mă aştepte în zare şi, privind cu ochii amintirii, să povestesc de momentele aspre ale debutului meu pe motocicletă.

Mi-am dorit din copilărie să am motocicletă. Tatăl meu a fost primul care m-a pus în şa şi alături de care am simţit pentru prima dată fiorul. Timpul a trecut iar grija părintească a luat locul pasiunii pentru aventură, experienţa maturităţii a învins asupra spontaneităţii uşor inconştiente iar confortul celor patru roţi s-a instalat cu puterea unică a obişnuinţei şi rutinei. Nu am mai îndrăznit să vorbesc cu părinţii sau cu alţi oameni despre adevărata intensitate a dorinţei mele, care încă fierbea mocnit în adâncuri, ştiind că aceasta va părea ciudată şi absurdă. Tot tatăl meu a fost cel care m-a îndreptat imediat ce am fost majoră către şcoala de şoferi iar câţiva ani mai târziu a făcut tot posibilul să îmi ia prima mea maşină. Îi eram recunoscătoare şi intrasem în jocul şi viteza vieţii, uitând ceea ce îmi doream, supunându-mă la rândul meu convenţiilor şi unui mod de viaţa orientat mai mult către ceea ce trebuia să fiu decât către ceea ce eram cu adevărat. Au trecut mulţi ani până să capăt o adevărată independenţă financiară, mi-a venit rândul meu să fiu părinte şi în cele din urmă am reuşit să înlocuiesc maşina cumpărată de tatăl meu cu alta nouă.

Livrarea primei maşini nu a fost la mare distanţă de livrarea motocicletei lui Adi, detaliu care urma să mă surprindă şi să ma aducă pe negândite mai aproape de visul meu. Eram în sala de conferinţe şi la sfârşitul unei discuţii legate de un proiect pe care îl făceam pentru firma la care lucra Adi, am continuat cu subiecte generale, dintr-una în alta ajungând la maşina mea cea nouă şi la motocicleta pe care el tocmai o aştepta. Îmi reveneam cu greu din şoc şi mă uitam la domnul din faţa mea, îmbrăcat în haine convenţionale de birou, fiindu-mi aproape imposibil să mi-l imaginez în costum de piele. La momentul acela îmi era încă dificil să îi vorbesc cu „tu” în loc de „dumneavoastră” şi aş fi putut jura că nu cunoaşte alte aventuri decât cele provocate de telecomanda televizorului. De aceea îl ascultam uluită, încercând să-mi ascund o reacţie care ar fi putut fi interpretată ca impoliteţe, cum vorbea despre noua sa achiziţie, cum privirea începea să îi strălucească şi întreaga expresie să capete o satisfacţie pe care puteam doar să o intuiesc în acea perioadă. Mi-a transmis un entuziasm pe care l-am adoptat fără ezitare şi m-am trezit aşteptând cu tot atâta nerăbdare sosirea motorului alb pe care mi-l arăta în poze, visând la o plimbare deja promisă.

De aici şi până când am început eu însămi şcoala pentru carnet categoria A nu a durat decât puţin. La prima plimbare ca pasager mi-a fost la început teribil de frică, aveam senzaţia permanentă de nesiguranţă, credeam mereu că o sa cad şi mă încleştam cu mâinile de mânerele din spate. Spre sfârşitul plimbării nu eram mai puţin încordată dar microbul îşi făcea deja simţite efectele şi pe faţa mea începuse să se lăţească un zâmbet enorm, prietenii ştiu de care. Singura supărare pe care o aveam era că nu puteam să fiu eu aceea care conduce şi ca sa rezolv „problema” nu rămînea decât să îmi ascult pornirea şi să am în curând propria mea motocicletă. Şcoala am făcut-o în secret şi a fost una dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea. Alex ştia dar părinţii mei, alături de care şi locuiam de ceva timp, au aflat cu o săptămînă înainte de a mi se livra un Suzuki GS 500F nou nouţ în curte. Iniţial, când au văzut pozele şi entuziasmul meu, nu s-au speriat prea mult, dar din momentul în care a coborât fierul de pe remorcă şi s-a aşezat mirosind a vopsea nouă în curte n-au mai avut linişte. O găseau prea mare şi prea grea pentru mine şi realizaseră că a o conduce înseamă mai mult decât o joacă sau o toană.

Începusem şcoala la sfârşit de sezon şi aveam emoţii că se va instala zăpada şi nu voi apuca să mai dau examenul. Dupa un prim eşec la sală, am reuşit cu greu să mă reprogramez şi să ies cu succes din a doua încercare, în ziua de 13 decembrie, o zi friguroasă dar cu mult soare.  Avusesem numărul 13 în sală şi credeam deja că acest număr îmi aduce noroc. La exact o lună după examen aveam deja şi plasticul în buzunar, cel pe care alături de categoria B purtam cu mândrie şi litera A, aşa că am decis că în ziua norocoasă de sâmbătă, 13 ianuarie, voi ieşi prima dată cu Suzuki a mea. Adi a ales un bulevard mai puţin aglomerat pentru a face o tură care se dorea liniştită şi a venit echipat pentru a-mi trece motorul de zona aglomeată în care locuiam. Alex s-a hotărât în ultima clipă să mă însoţească cu maşina iar cum părinţii mei nu erau în oraş, Petra a completat şi ea alaiul. Mă stresa cumplit toată situaţia. Ştiam că nu am învăţat mai nimic în şcoală şi că va trebui să descopăr chiar şi cum se schimbă vitezele mai sus de treapta a doua. Şi în plus mai trebuia să mă afişez în toată stângăcia în faţa a trei perechi de ochi fixaţi în dosul meu, gata să îmi repereze orice greşeală ba chiar gata să mă vadă făcând cine ştie ce boacănă gravă.

Drumul era aşa cum am sperat, destul de liber, iar atunci când se anunţa vreun isteric venind din spate Alex avea grijă să îi blocheze calea până când considera că acesta nu mă va pune în pericol depăşind din scurt. Mai întâi am făcut câteva plecări şi opriri pentru a învăţa cum se simt frânele şi cum trebuie să plec de pe loc ca să nu mă bâlbâi la vreo intersecţie. Am ajuns încetişor pe un bulevard mai larg unde mersul uşurel pe banda mea din dreapta nu mai încurca pe nimeni. Şi totuşi în faţă se apropia încet încet o parte mai aglomerată a oraşului aşa ca am tras pe dreapta şi am decis să facem stanga pe celalalt sens de mers, spre autostradă. Într-un moment de inspiraţie Adi m-a întrebat dacă vreau să mă ajute să întorc însă momentul lui de inspiraţie nu a fost să fie şi al meu, iar mândria de a reuşi singură a fost mai puternică decât perspectiva de a mă face de râs făcând vreo manevră greşită. Am să regret întotdeauna că nu am acceptat şi am să ştiu mereu de acum înainte că o mână de ajutor nu se refuză niciodată. Trebuie să fii conştient de limitele tale, chiar dacă ţi se pare simplu ceea ce ai de făcut. Mă temeam de viraje pentru că nici asta nu învăţasem în şcoală, iar toate opturile acelea nu simţeam că m-ar fi făcut să înţeleg cum stă treaba cu înclinarea. Am pus semnal stânga şi am schimbat încet benzile ajungând până la una din trecerile peste liniile de tramvai care străbăteau centrul bulevardului. Iar mai departe nu mai ştiu ce s-a întâmplat pentru că din şocul căzăturii nu am mai reţinut nimic şi pot spune că mi-a luat ceva chiar şi până când să realizez că sunt în viaţă şi că ieşisem în ziua aceea cu motorul. Acest lucru se întampla mai târziu, în ambulanţă, locul din care încep să am vagi amintiri. Până acolo am însă relatarile celorlalţi. Se pare că în loc să încetinesc şi să fac ferm stânga la 90 de grade, am accelerat şi am luat o traiectorie la vreo 45 de grade care m-a scos rapid în afara pasajului asfaltat, aruncându-mă direct între liniile înalte de tramvai. Roata din faţă s-a opintit iar eu am aterizat nemişcată pe stânga, cu motorul căzut peste picior. Alex si Adi au oprit imediat şi au alergat să ridice namila de pe picior, temându-se că aş putea păţi ceva la acesta. Ce i-a speriat mai mult în secundele următoare era faptul că eu nu răspuneam în nici un fel la strigătele lor, în cele din urmă afişând un zâmbet năuc pe o faţă albă ca varul. Apoi au reuşit să mă aşeze în maşină iar eu în tot acest timp păream că m-am trezit. Nu mai ştiu nimic din toate acestea, îmi aduc doar aminte că atunci când cei de la salvare mi-au pus un guler în jurul gâtului am încercat să mă mişc ca să verific cât de grav e. Corpul părea să îmi răspundă şi după această confirmare m-am mai liniştit, am încercat să nu mă panichez şi să înţeleg ce căutam acolo. Alex pe de altă parte era cuprins de o spaimă cumplită, pierduse urma salvării şi nu ştia unde voi fi dusă. Cum necum am ajuns în aproximativ acelaşi timp la acelaşi spital. Eram înconjurată de oameni în halate şi devenisem conştientă, iar când au apărut Alex cu cea mică de mânuţă am zâmbit şi am încercat să ignor durerile pentru a nu speria copilul care părea de altfel destul de amuzat de situaţie. N-am putut să îl ignor pe Alex care îmi repeta într-una: „Ce-ai făcut? Eu nu vreau să te mai văd vreodată aşa” la care eu răspundeam la fel de repetitiv: „nu ştiu ce am făcut dar se întamplă, toată lumea mai cade” şi mă gândeam cu groază că nu poate toată pasiunea mea să se înfunde aici şi că nu poate Alex, cel care îmi fusese mereu alături, să ajungă să îmi impună să renunţ. Între timp eram plimbată la radiografii, un poliţist mă anunţa triumfător că am zero alcoolemie, iar ecografia nu spunea prea multe atât de curând. După ce m-au anunţat că am două coastre rupte şi am văzut că piciorul, deşi lovit, era întreg, am fost o vreme abandonată cu tot cu masă în sala de urgenţe. Alex a fugit să o lase pe cea mică cu mama lui iar eu am încercat între timp să ronţăi ceva şi să prind curaj pentru a mă ridica, lucru care îmi ieşea dar nu pentru mult timp. Nu mă simţeam tocmai în formă dar micile reuşite m-au convins că nu mai am ce căuta pe acolo şi că ar fi bine să plec acasă. Fiind accident, lucru care implica poliţia, medicii s-au arătat însă mult mai prevăzători decât ar fi făcut-o în mod obişnuit şi după ce m-au dăscălit că trebuie să mă întorc de urgenţă înapoi dacă simt orice fel de dureri în zona abdominală, au reuşit să mă sperie şi să mă convingă să mai stau câteva ore pentru a repeta ecografia şi a mă asigura că nu e nici urmă de hemoragie internă datorată vreunui organ afectat. Eram plină de încredere şi convinsă că nu va fi nimic mai mult decât coastele care şi aşa îmi dădeau de furcă. Aveam totuşi o durere în abdomen care nu avea o explicaţie prea clară. La a doua ecografie deja optimismul medicilor scăzuse şi mă uitam la ei cu dispreţ, neînţelegând de ce au feţele acelea lungi dacă eu nu aveam nimic. Şi uite aşa, păstrandu-şi o mină serioasă, m-au luat în sala de operaţii pentru a-mi introduce un „spion” în abdomen. Cele câteva ore în care fusesem conştientă de soarta mea erau deja prea mult pentru că de data aceasta am fost adormită după ce mi s-a spus, fără menajamente, că dacă găsesc lichid mă taie pe loc. Sau atât mai ţin eu minte, împreună cu un puternic tremur al picioarelor; se pare că îmi cam pierise şi mie încrederea. M-am trezit vomitând într-o sală ce am bănuit a fi reanimarea. Nu ştiam ce e cu mine şi instinctiv, aşa cum văzusem eu în filmele de război am întins mâinile să îmi verific picioarele. Am adormit din nou înainte să îmi dau seama ce lipsea. Când am deschis din nou ochii supriză! Două feţe palide şi familiare stăteau la capătul patului: erau părinţii mei care, după o noapte în care traversaseră ţara pentru a se întoarce de urgenţă în Bucureşti, mă întrebau ei pe mine, de parcă aş fi avut cum să ştiu, ce am păţit. De la ei am aflat că nu mai aveam splină. Nu m-am speriat şi mi-am zis că totul e ok atât timp cât trăiesc şi cât am încă toate membrele la locul lor pentru a mă bucura de pasiunea care nu mă părăsise nici acum.

A urmat o perioadă lungă în care privirea mea către motociletă a fost definită de o tristă melancolie şi un nespus dor. Alex era foarte ferm în a-mi nega orice relaţie viitoare mai apropiată de atât iar eu îmi acuzam deseori soarta şi greşeala care tăiase din mine nu doar splina ci şi speranţa de a mai conduce vreodată. Degeaba îmi spunea Adi că trebuie să am răbdare şi că timpul este aliatul meu, eu nu îl credeam şi continuam să fiu tristă şi pesimistă.

Că avea dreptate nu mai este cazul să spun. Că Alex a cedat în cele din urmă şi a acceptat să revin pe motor, pe o motocicletă mai mică – o Honda CBR 125 – a fost deja un prim semn că exageram. Iar dacă la aproximativ un an jumătate de atunci mă îndreptam pe prima mea iubire, Suzuki sau Loona cum îmi place să o alint, cu ochii aproape în lacrimi de bucurie către Alpi deja nu mai era meritul meu, ci meritul unei frumoase iubiri şi înţelegeri care ne leagă şi sper că ne va lega mereu. Iar în acea zi ne îndreptam împreună către locul de întâlnire a 30.000 de oameni purtaţi de aceeaşi pasiune pe care eu o trăiesc din plin iar Alex, cu sufletul său uriaş, nu încetează să o înţeleagă, uimindu-mă zi de zi.

În episodul următor vă voi povesti cum este la Garmisch în perioada uneia dintre cele mai mari întruniri moto.

Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins

< Episodul anterior

Episodul următor>

Impresii scrise de: Roxana

Perioada călătoriei: Iulie 2008

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.